Piața Unirii și Prințul Charles

Astăzi, a fost o plăcere să trec prin Piața Unirii. De altfel, tot timpul e o plăcere să trec pe acolo. De când asfaltul a fost înlocuit cu plăci dintr-un fel de pastă de piatră, traversarea acelei imensități fără cap și fără coadă se transformă într-un exercițiu de echilibristică. Cum orice muncă făcută de primărie în folosul comunității trebuie să iasă în evidență fără prea multe eforturi, la fel e și cu lucrarea de față bine mântuită. Plăcile nu mai stau lipite de mult, cam de când au fost puse, și din acest motiv te simți ca și cum ai călca prin străchini. Și înțeleg și chiar accept ca uneori să dau în străchini, dar nu ca în Piața Unirii, permanent și fără zăbavă.

Fiecare placă mișcătoare e ca un apel al pavimentului către noi înșine. Ceva de genul: uită-te și la mine în ce hal sunt! Și halul e hal, nu glumă! Dar plăcile, ca plăcile, dar cel mai tare sunt oamenii din această piață. Nici dacă s-ar fi dat cu praf de aur prin zonă nu s-ar fi strâns atâți certați cu munca pe metru pătrat. Și ce zic eu certați, ba de-a dreptul aflați la cuțite cu munca. Or fi din ăia care au luat la propriu că munca e brățară de aur și când au constatat că în actul muncii nu le crește aur pe mânuțe, și-au zis că așa nu se mai poate și s-au dus cu toții, că mulți mai sunt, să i se plângă lui Dumnezeu. Și unde e mai lesnicios să i te adresezi divinității supreme decât luând cu asalt Dealul Mitropoliei, ca să se roage la biserica patriarhală întru veșnica smolire a celor care i-au dus în ispită, adică spre muncă, pe cei ce văd munca doar prin expresia: munca de jos.

Cu o asemenea faună umană și floră pavimentală, toată zona Pieței Unirii nu putea fi mai primitoare pentru o înaltă față înnobilată, cea a Prințului Charles, acest prinț al tristei figuri, care așteaptă și tot așteaptă succesiunea la tron, neștiind că superbissima sa mamă e urmașa lui Highlander, decisă să supraviețuiască până când n-o mai rămânea urmă din urmaș. Și prin urmare, exasperat de această permanentă îndepărtată înscăunare a sa, pe tronul lui Henric al VIII – lea, vajnicul back up la continuitate se  ocupă cu turismul istoric, mai precis cu cel legat de rădăcinile sale. Indiferent care sunt acestea, prințul, un ditamai bătrân de 68 de ani bătuți cu briliante pe toate muchiile, se preumblă ca un spiriduș irlandez (lepreachaun), pe unde apucă și el, săracul. Azi aici, mâine-n Sascut, ce-am avut și ce-am pierdut.

Așa că, azi, Piața Unirii și buza Dealului Mitropoliei duduiau de agenți de poliție în uniformă regulamentară, cât și în uniformă de civil, că tare bine mai știu să mimeze diversitatea! Puhoaiele de oameni care călcau în străchinele primăriei, nici nu mai puteau auzi vaietele, icnetele și expectorațiile filosofice scoase direct din canalele RADET-ului de către nemunciții noștri atârnători și asta în condițiile în care agenții de la circulație nu mai pridideau să oprească sau să grăbească circulația într-un anumit sens sau altul, numai bine să-i facă drumul lin veșnicului așteptător întru decesul bătrânei ce s-a împietrit pe tron.

Tocmai când îmi treceau aceste gânduri de circulație umană pe tronuri prin cap, liniștea mea interioară a fost spulberată de o coloană formată din limuzine negre, ce-l urcau spre Patriarhul Daniel pe prințul nostru englez. De unde concluzia că dacă prințul e al nostru, atunci și noi suntem engleji. Hopa! Tocmai ce-am ieșit din UE!  Ce tristețe incomensurabilă!… Tocmai în acele clipite mă gândeam cu câtă pompă a fost primit Ceaușescu, în 1978, de regină, cu mai mult fast și plecăciuni decât orice alt șef de stat. Apoi mi-am văzut de ale mele. Cu toate acestea, un gând nu mi-a dat pace. Poate, la întoarcerea de la întâlnirea cu burduhosul nostru patriarh, Charles va flutura la baza dealului, în Piața Unirii, sub ochii cohortelor de cerșetori patentați, o brățară de aur, spre deplina stupoare a hergheliilor de paraziți, că totuși munca există. Pardon! Am vrut să spun că Moș Crăciun există! O tempora, o mores!

Un blestem – recunoștința

De fiecare dată când aud cuvântul recunoștință, parcă îmi ia Dumnezeu mințile. Ochii mi se pironesc în zare, mâinile mi se încleștează și creierul merge pe repeat, iar și iar, ca un damnat condamnat să trăiască la nesfârșit același coșmar. Am ajuns în faza în care acest cuvânt poate să-mi ruineze toate relațiile, relații pe care le contaminează, să-mi șubrezească punți considerate până atunci de-a pururea legături între sufletul meu și a celor cu care conlucrez entuziast, fără scop lucrativ, desigur, zi de vară până-n seară.

Așa cum ne învață pe noi psihologia, fiecare efect are și o cauză, iar acea cauză trebuie să căutăm în mentalitatea omenească. A cunoaște bine cauza, a o înțelege nu înseamnă neapărat că există un antidot la această boală. Nu, în niciun caz! Pur și simplu nu-mi doresc tratament pentru așa ceva, deoarece în mediul meu interior recunoștința e cuvântul tabu cu toate consecințele de rigoare.

De atâtea ori am auzit oameni care s-au plâns de nerecunoștința lui X sau Y încât eu nu mai suport niciun pic de recunoștință. Oameni care au întins un singur pai altora care aveau nevoie umană de un drug de fier, se simt nedreptățiți că ultimii, deși au beneficiat de un așa noroc chior nu dau dovadă de veșnica recunoștință pentru așa binefăcători căzuți fără doar și poate din Ceruri. Oameni care au aruncat în derâdere, în batjocură un strop de apă altora care aveau nevoie de cisterne pline de apă, vor ca fiecare faptă a lor să li se întoarcă înapoi dacă nu înzecit, măcar optit, ca la Caritasul lui Ioan Stoica.

Ca urmare a acestei pervertiri a cuvântului recunoștință, care, în înțelesul său fundamental, ar însemna reacția firească, umană, neîngrădită și neforțată a celui care a beneficiat cândva de bunăvoința cuiva sub orice formă ar fi fost aceea. Recunoștința e acea stare pe care ar trebui să o traverseze cineva la amintirea numelui celui care a făcut ceva fără să aștepte răsplată, e acel zâmbet involuntar ce-ți populează sufletul, îți luminează fața și te face pe tine mai răbdător cu cei din jurul tău.

De aceea, de fiecare dată când cineva vrea să-și arate recunoștința față de mine, chiar și sub forma unui banal mulțumesc, fața mi se schimonosește, din minte mi se șterg toate amintirile despre acea persoană, sufletul începe să mi se videze, căci mă cuprinde teama că niciodată acea persoană nu va ajunge să se ridice la nivelul marilor așteptări, deși eu nu doresc nimic de la ea. Și lucrul acesta mă doare, ca și cum mi-aș prinde sufletul între două ciocane, așteptând să-mi uniformizez sentimentele.

Povestea pe care n-am citit-o niciodată

Dacă ar fi să spun ce poveste am ocolit cu obstinație toată copilăria, atunci ar trebui să recunosc că nu am citit niciodată Frumoasa și Bestia. E greu de crezut că un băiețel ar putea fi tentat să citească aventurile amoroase ale unei fete. Ce pot avea băieții în cap, pe la 7 sau 8 ani, decât mașinuțe, trenulețe, pistoale și puști. În rest doar variațiuni pe aceeași temă. În perioada în care dragostea nu înseamnă nimic pentru un băiat, să afli prin ce aventuri trece un om, și mai ales o fată, nu reprezintă cu siguranță ceva foarte tentant. Ba chiar dimpotrivă.

Din acest motiv am fost la filmul cu același nume. Am vrut să ard etapa pe care nu am parcurs-o niciodată și în loc să citesc povestea, mi-am zis că timpul respectiv l-aș putea folosi mai productiv citind ceva care să mă atragă cu adevărat, mai ales acum, la vârsta la care sunt atât de nișat încât nu orice subiect îmi stârnește curiozitatea. Înarmat cu acest gând am bătut iar drumul mall-ului ca să văd prin ochelari 3D ceea ce pot înțelege și cu ochii închiși. Apropo de ochelari 3D! Pentru mine, așa-zisa tehnologie 3D, pare un fel de joc de copii. Să te uiți prin ei, te poate impresiona o dată, de două ori, dar după această cifră e deja prea mult. Cu ei sau fără ei filmele sunt la fel. Acești ochelari nu sunt decât o născocire a marketing-ului, pentru a lua fraierilor și mai mulți bani.

Sala mare, cât cea a congreselor comuniste, era înțesată  pe jumătate de mămici și fetițe. Din nou ce gândeam, s-a adeverit: nici picior de băiețel în sala prea mare. Doar mame și progenituri feminine în căutarea visului de aur al femeii: bărbatul ideal. Faptul că acesta este căutat de pe la 5 ani, pe mine unul mă înfioară și, noaptea în somn, s-ar putea să-mi dea frisoane de groază. M-aș vedea într-un coșmărel pe post de bestie scoasă la mezat. Dau cât colo aceste fibrilații emoționale și mă întorc la film, care a fost plin ca un supermarket de sărbători de momente care mai de care mai interesante. Din acest motiv nu am putut fi atent nici la mămici și nici la fetițe, povestea și numeroasele melodii, într-o mișcare continuă, captându-mi mai tot interesul.

La final, pe holul de întoarcere, nu pot să nu amintesc de o mamă care îi certa fiicei prietena, fetițele să fi avut vreo 7 ani, pentru că i-a cerut socoteală deoarece nu a fost atentă la film, ci la sporovăieli whatsapp-iste. Ultima frază ce mi-a zgâriat memoria a fost: că n-am să vă dau socoteală ție și generației tale de retardați. Trec peste faptul că orice observație nu se face în public, ci în privat, și nu pot să nu mă întreb ce poate fi în capul unei femei dacă se coboară până la mintea unui copil, pentru a-l pune la punct în public. Trec, iarăși, peste jignire, care s-ar putea să cântărească cel mai mult în perioada puberală a fetiței și mă întreb dacă n-am dreptate dacă mă gândesc cu groază la faptul că acea femeie a dat probabil un rateu nemaipomenit în atingerea visului de aur al femeilor: bărbatul ideal.

Ce fac uneori

Uneori, doar uneori, e drept că se poate întâmpla mai des, atunci când ajung acasă după o zi, oricare ar fi aceea, când sunt plin de praf, obosit până în măduva oaselor, cu hainele boțite și ochii mereu mari, mă așez pe fotoliul meu, îmi tolănesc picioarele pe taburet și vărs o sticlă-ntreagă-n halbă. Mă sprijin pe spătar și cu mâna tremurândă sorb cu înghițituri mici din berea rece ca gheața. Apoi închid ochii și savurez fiecare clipă a zilei respective ca un film demn de mai multe reluări. Undeva, în fundal, se aude o muzică ce iese ușor din difuzoare și-mi ține isonul cât îmi reamintesc tot ce am făcut eu bine în acea zi, căci eu doar bine știu să fac.

Și stau, și stau… muzica continuă să se reverse liniștit, în timp ce nu bag în seamă telefonul care tremură și iar tremură pe măsuța de sub lampă. Cufundat în atâta liniște interioară îmi amintesc de fiecare clipă, de fiecare gest, de fiecare frântură din ce-am făcut și din ce, spre norocul meu, n-am mai apucat. E ca și cum aș monta și aș demonta, iar și iar, o mașinărie ce nu vrea să meargă decât singură, fără influența noastră.

Ce frumos trece timpul când stai liniștit sub lumina difuză, ce se pogoară încremenită de sub cărți, luminându-mi protuberanțele, mai ales nasul, dar și mâinile ce se mișcă încet cuprinzând și aducând halba acolo unde-i e locul, uneori pe buze, alteori pe pântec, ca-ntr-un carusel nemonoton al mocănițelor voioase. Și starea simt cum se dilată, devine un moment de luciditate totală, ce-mi relaxează fața. Încărcat de propria zi mă ridic de pe fotoliu și mă gândesc la următoarea dată, când plin de praf, obosit până în măduva oaselor, cu hainele boțite și ochii mereu mari, mă voi așeza pe fotoliul meu, îmi voi tolăni picioarele pe taburet și-mi voi vărsa o sticlă-ntreagă-n halbă…

Despre dorințe

Nu știu cum se întâmplă în cazul altora, dar într-al meu e deja o certitudine, mi se îndeplinesc toate dorințele. Cu observația că între dorință și îndeplinire e un decalaj de vreo 5-10 ani. E ca și cum te-ai uita la un film și sunetul ar vine cu câteva minute întârziere. Trebuie să recunosc că e un pic cam sâcâitor deoarece e greu să te concentrezi la acțiune. Așa mi se întâmplă și mie, cu precizarea că nu mai ajung să mă concentrez pe deplin la propria viață curentă, pentru că am parte mai ales de viața mea din trecut. E ca o factură ce vine la plată după ani și ani. Să mă explic!

Decalajul acesta dintre dorință și îndeplinire mă pune în situații de-a dreptul penibile uneori. De fiecare dată când dorința devine realitate, eu am un sentiment de deja vu. Ca și cum aș mai fi trăit aceeași experiență, doar că într-o altă viață, a mea sau a altora. Și asta e destul de frustrant. E ca și cum ți-ai primi jucăria mult visată, de pe vremea când aveai 5 ani, tocmai când ai făcut 15. Ceva nu se mai potrivește atunci: poate așteptarea, poate energia, poate viziunea. Cert e că dorințele astea au ajuns să mă pună pe gânduri.

Ce rost mai are să transformi toate dorințele în realitate, dacă nu mai am starea de spirit din momentul în care le-am schițat în mintea mea, dacă ajung să mă bucur de ele în clipa în care ele sunt de mult trecute în index. E ca și cum aș poseda un muzeu cu lucruri, evenimente, oameni ce se vor produce în viitor. Știu tot ce se va petrece, deoarece mintea mea deja le-a pritocit. Păcat că se și întâmplă. Din acest motiv ajung să nu mai fiu surprins de nimic.

Așa că nu știu ce să mă mai fac. Să renunț total la dorințe? Să mă las purtat în voia sorții și poate, poate ceva se va întâmpla, fără ca eu să știu, fără ca eu să mă fi gândit? Dar e greu, e tare greu să fac așa ceva. N-aș vrea ca pe lângă eticheta de cinic să mi se aplice și cea de indiferent. Totul până la indiferență. Și ce n-aș da să am și eu niște dorințe neîndeplinite!…

Despre dialog

Practic dialogul și nu așa cum ar crede unii, arta de a spune ceva și apoi de a asculta ceea ce spune celălalt. Ăsta nu e dialog, ci o formă de a pălăvrăgi fără noimă, doar de a da bine în fața celorlalți. Dialogul este acea comunicare care se creează atunci când doi oameni competenți în arii diferite ajung în contact. Dialogul e acea explozie de idei ce se generează din atingerea a două lumi dezvoltate în dimensiuni total diferite. Dialogul e acea stare care te obligă nu doar să vorbești ci și să și absorbi ca un burete de mari dimensiuni perspectiva nouă pe care ți-o deschide cineva stăpân pe cunoașterea din alte domenii.

După mine fascinant nu e să cunoști oameni, nu e să bați locuri sau să mănânci și bei ceva ce nu ai mai cunoscut niciodată, ci să intri în contact cu alte perspective și asta nu se poate întâmpla decât atunci când cunoști oameni total diferiți de tine, cu o sete cel puțin egală cu a ta de cunoaștere. Și asta nu se poate întâmpla decât atunci când întâlnești un om cel puțin la fel de citit ca tine. Și când spun citit, nu mă refer la cărțile pe care tu le-ai citit, ci la domenii la care nici cu mintea nu te-ai gândit. Adevăratele idei nu le poți afla decât de la cineva care a decantat  cele mai banale idei după ce le-a trecut prin tomuri întregi de idei deja bine clădite. Adevăratele idei nu le poți afla decât de la cineva care-ți explică lumea dintr-o perspectivă atât de frustră încât simți că tot ceea ce știi nu e decât o picătură dintr-un ocean.

Uneori mi se întâmplă să întâlnesc asemenea oameni. Și de fiecare dată rămân siderat în urma lor deoarece conștientizez cât de mult mă ajută pe mine aceste momente să-mi decantez ideile și să văd axiomele mele dintr-o cu totul altă perspectivă. E răvășitor să constați că dialogul nu înseamnă schimbul de replici, ci asimilarea unor idei atât de bine structurate de către vorbitor încât să dea lumii tale interioare noi valențe imposibil de detectat altfel. Acesta e dialogul ce-mi place. E adevărat că-l practic rar, dar de fiecare dată simt că mă clădesc pe interior. Și e atât de bine!…

Dresorul de purici

În viață e bine să ai grijă ce spui și mai ales în fața cui spui, deoarece orice nu se poate înțelege se interpretează după sistemul de valori și nivelul de educație al fiecăruia. Eu am primit o asemenea lecție la o vârstă destul de fragedă. Să fi fost, atunci, prin clasa a 8 – a sau a 9 – a, când s-a întâmplat ceea ce urmează.

Într-una din zile, ajunsesem în casa unor vecini, care aveau 2 băieți, băieți cam de vârsta mea. Așa cum e specific acestei vârste, timpul se ocupă cu diverse activități de destindere, printre care și jocul de cărți. La un moment dat, în jurul mesei fiind cei 2 băieți ai familie, tatăl lor și eu, exasperat de ghinionul pe care îl aveam, am spus ca pentru mine, dar cu voce tare: mai bine m-aș face dresor de purici! În acel moment, toți s-au oprit din joc și din vorbăraia nesfârșită și au început să se privească unii pe alții destul de întrebător. Ceea ce uitasem eu era numele de familie al băieților: Purice. O familie, de altfel, foarte respectabilă, căreia îi mai port și acum tot respectul meu. Și nu sunt deloc ironic, ba din contra.

Făcusem afirmația cu pricina deoarece cu puțin timp înainte, să fi fost câteva săptămâni sau chiar zile, văzusem un film mut în care Charlie Chaplin juca rolul unui dresor de purici, dresor care ajunsese, datorită sărăciei lucioase, într-o speluncă de azil de noapte. Nu mi-am dat seama că spunând ceva ceea ce alții nu cunosc, voi trece drept ciudat, deoarece oamenii, ceea ce nu știu, consideră că nu există și că e o invenție a minții mele zvăpăiate.

Cum pe vremea aia nu exista facebook și firește nici internet, era greu să gugălim sau să feisbucim, întru căutarea adevărului absolut care există doar în lumea virtuală. Astfel, a trebuit să accept că mi-am ofensat prietenii, dar și pe tatăl lor, deoarece nu aveam nicio posibilitate să probez pe loc adevărul spuselor mele. Acum, când ne bucurăm tot ce are lumea mai valoros și aburcat pe internet, orice afirmație, cel puțin teoretic, poate fi probată sau combătută cu ajutorul acestei enciclopedii virtuale, accesibilă oricui.

Tocmai de aia am reprodus episodul cu pricina pentru a ilustra încă o dată, dacă mai era cazul, că cele mai credibile informații sunt cele deja cunoscute de către toți ceilalți și tot ceea ce nu știm, pentru noi nici nu există, ceea ce, din păcate, în atâtea cazuri demonstrate, este perfect adevărat. Cu alte cuvinte, nu forma în care spui ceva contează în cea mai mare măsură, ci exact ceea ce spui, cu subiect și predicat, oamenii nefiind deschiși spre cine știe ce subtilități stilistice, ci doar dacă ai spus sau nu ceva anume.

De altfel, asta se întâmplă și în contemporaneitatea mai apropiată, așa cum s-a întâmplat oricând în toată evoluția omenirii, ca tot ceea ce nu se cunoaște deja să provoace vii interpretări, de genul: ce-a vrut să zică, în cine a vrut să dea, ce scopuri ascunse are, deși, în realitate, nimic suspect nu se afla în spatele acelor cuvinte, afirmația nefiind decât o nevinovată formă de a exprima o anume exasperare și în niciun caz un atac la persoană, așa cum adesea să întâmplă să interpreteze cei pentru care multe din realizările omenirii nu s-au revelat încă. Greu, domnule, greu!

Totul e în regulă, domnule?

La noi, grija față de client a atins noi culmi. Să mă detaliez așa cum se cuvine. Într-o zi senină intru într-un local dedicat în mare liniștirii unor porniri ancestrale, precum foamea și setea. Încă de la intrare sunt ochit de către armată de ospătari și luat în primire de cel al cărei masă cu modestie ajung să o ocup. Mai toate mesele sunt ocupate și nu aud decât linguri ce se ascund în ciorbe și supe, furculițe ce iau temperatura cărneturilor și pahare ce se umplu și se golesc într-un ritm susținut.

Într-un asemenea mediu lucrativ, unde nu doar mușchii brațelor sunt puși în mișcare ci și cei ai gurii, căci masticația serioasă devine obligatorie, mă arunc și eu asupra meniului. Cum termin lectura mi se afișează ospătarul dedicat mie. Un pic încovoiat de șale, cu un ton prietenoso-respectuos mă întreabă ce poftesc să consum din bucatele făcute pe loc chiar acolo. Nu chiar acolo, în sala în care eu mâncam, ci după zid, acolo unde o echipă de calfe în ale bucătăriei, transpirau din greu în ritmul stabilit prin viu grai de către maestrul bucătar. Cum nu sunt nici gurmand și nici un amator în arta culinară, niciun un nume de expert în ale aragazului nu-mi spune nimic.

Recunosc că ritmul în care se mișcă ospătarii ar face invidios orice motor care se respectă. Din acest motiv, timpul de așteptare e atât de scurt încât dacă vrei să dezbați ceva cu alți meseni, sunt șanse reduse de penetrare deplină a subiectului. Asta nu poate fi decât de bun augur, îmi zic. Iată un loc în care timpul e prețuit cum se cuvine. După încă o șarjă neterminată de cuvinte mă trezesc cu mâncarea aburindă în fața ochilor. Nici nu are importanță ce-am comandat, atâta timp cât nu despre mâncare e vorbă.

Din clipa în care am început să îmbuc, să ridic și să cobor brațul drept preț de câteva zeci de centimetri, distanța dintre gură și masă firește, ospătarul nu m-a scăpat din ochi. Toată intimitatea actului de alimentare pe care bucală s-a făcut țăndări. Aveam senzația că ospătarul îmi vede și laringele. Era pregătit să-mi răspundă la orice nouă comandă, ca un băiat de mingi bine pregătit de la Roland Garros sau ca un radar al poliției care sesizează  orice mișcare, chiar și cea imperceptibilă ochiului uman.

În această atmosferă de voiarism alimentar am mâncat ce am avut în față. Am trăit permanent cu senzația că ospătarul meu îmi radiografiază felul de a mânca. Mă așteptam din clipă în clipă să primesc sfaturi despre cum să mănânc mai sănătos. Și aici nu mă refer la ce mănânc, ci la modul în care o fac. Într-un moment în care mă luptam cu o mușcătură respectabilă, ospătarul s-a apropiat de mine și m-a întrebat: totul e în regulă, domnule? Cum tocmai mă pusesem pe treabă, adică să mestec de 24 de ori, 8 pe față, 16 pe dos, produsul alimentar consumat, nu pot să scot decât un sunet, care fie semăna cu un muget taurin, fie cu înfundarea definitivă a unui horn.

Drept urmare, mă înec și încep o tuse măgărească, demnă de a scoate din nesimțire până și un mort. În timpul cât m-am înecat, i-am făcut semn cu mâna stângă că da, totul e în regulă, în timp ce trunchiul mi se balansa ba înainte, ba înapoi ca o cădelniță credincioasă. Cel puțin eu nu miroseam a tămâie, în timp ce ospătarul alocat mie se întreba probabil de ce boală necunoscută sufăr. După ce mi-am revenit, fiind gata-gata să schimb culmile disperării cu cele de verdeață pline, dau să mă duc la baie. Dar renunț imediat, de teamă ca nu cumva ospătarul să vină după mine și în cel mai delicat moment al intimității să mă întrebe: totul e în regulă, domnule?

Eu nu am defecte!

Chiar așa! Eu nu am defecte! Am numai calități! Două sau trei, dar calități! Dar despre defecte nu am nimic de spus pentru că nu există. De când a apărut moda asta cu modestia jucată bine în public, care mai de care ne dăm plin de defecte și umblăm cocârjați sub greutatea lor. Cum spuneam, eu nu am defecte! Eu am doar calități. Când va apărea primul om care să spună că a făcut ceva excepțional datorită defectelor sale, atunci să mă treziți din somn. Până atunci sunt focusat doar pe calități. Ale mele, firește.

Vorbim de defecte așa cum vorbim despre drobul de sare. În loc să ne antrenăm, să ne dezvoltăm calitățile astfel încât să putem urni drobul de de-asupra noastră, noi ne căinim să dezvoltăm ceea ce nu avem. Căci astea sunt defectele, niște caracteristici lipsă. Noi vrem să facem din nimic bici și mai vrem să și pocnească. Bine măcar că nu miroase.

A încerca să faci ceva bun din defectele tale e ca și cum ai încerca să construiești pe un sol mlăștinos sau să cari apa cu ciurul. N-ai nicio șansă! Totul e pierdere de timp. Disperarea asta de a lucra la ceea ce nu ai seamănă cu o muncă de Sisif. Nu poți dezvolta nimicul. Nimicul nu crește, nimicul nu scade. Nimicul nu se transformă. Nimicul e un nimic. Ce nu se poate înțelege: mi sau ci?

De aia și spuneam. Eu nu am defecte. Am numai calități și doar pe ele marșez, doar la ele mă raportez, doar de ele mă folosesc. Multe, puține, la ele lucrez continuu. Doar ele îmi umplu sufletul de satisfacții, doar ele îmi transformă răbdarea în bucurie și rateurile în aha-uri scânteietoare. Nu poți iubi decât ceea ce există, iar calitățile există, precum bulinele.

Despre emoții, altfel

Am spus-o mereu: cred în emoții. Emoțiile sunt esența vieții. Și cu toate acestea am ajuns în halul în care eu nu mai am emoții. Să mă explic. Prin „fără emoții” înțeleg că nu am niciun fel de tresărire, niciun fel de pierdere a echilibrului interior atunci când sunt în fața unei proeminențe trecătoare, în fața căreia mulțimi incomensurabile fac temenele și nici când sunt pus în postura să vorbesc în fața unei mulțimi, oricare ar fi aceea, de oameni. Ce n-aș fi dat să fiu așa acum 20 de ani!! Dar, na, că e un dat să fiu acum, mai, așa, spre crepuscul, dar nu-i rău nicicum. Și e atât de bine fără astfel de emoții!…

Dar aici nu vorbesc despre vreo stare de insensibilitate patologică, de vreun miserupism clasic, românesc, ci doar de faptul că în fața oricărei persoane aș fi, starea mea e aceeași. Le abordez pe toate la fel, apelez la ceea ce știu eu mai bine, la sinceritate – sunt învechit în ea – și dacă am ceva de spus, turui. Și zic, și dau din mâini, și-mi flexez vocea, și indiferent de ce vrea vreo proeminență care a catadicsit să se oprească meteoric în fața mea sau mulțumea care n-are încotro și trebuie să se supună arbitrariului de a mă asculta, eu sunt același.

E drept că sunt mereu la fel, e drept că sunt la fel de responsabil căci, indiferent în fața cui aș fi, vreau să mă simt ca în fața lui Dumnezeu. Nu catadicsesc să mă informez cine-mi stă în raza vizuală, ci încerc să mă dăruiesc la fel, indiferent de-i drac, ori sfânt. Și cel mai ciudat e că-mi iese aproape de fiecare dată. E tare senzația asta să nu-ți fie frică de nimeni, să-i vezi pe toți egalul tău și să-ncerci să te ridici tu la nivelul lor sau să-i aburci pe ei spre catul tău. Și zău, dacă senzația nu e teribilă.

Cum spuneam, ce n-aș fi dat acum 20 de ani să fiu atât de nefricos, ce n-aș fi dat să fi avut atunci puterea de-ai privi pe toți în ochi și de a tăcea înainte să deschid gura! Ce sentiment deplin îmi domină sufletul când simt că fiecare om pe care-l întâlnesc nu e decât un nou prilej de a învăța sau de a-l învăța ceva, mereu ceva neștiut ieri, ce mâine se va transforma într-o nouă neștiință ce mă va provoca din nou și din nou, așa cum tot simt că se petrece de ceva timp.

Și cum spuneam, n-am deloc emoții și-i atât de bine!…