Idei și sentimente

Tolsto

Eu nu mai investesc emoții sau foarte puțin – într-un cerc restrâns, în care-mi simt respirația, îmi aud pleoapele cum dislocă aerul din loc și mă acopăr cu privirea. În rest eu investesc doar idei. Am ajuns la concluzia că emoțiile nu trebuie investite în alți oameni, pentru că emoțiile vin și se duc. Singurul lucru care contează cu adevărat sunt ideile, pentru că acestea ne lipsesc, în timp ce sentimente avem berechet.

Marele paradox e că noi acționăm mânați de sentimente și nu de idei. Dragostea aprinsă sau ura sfântă ne fac să mutăm munții din loc. Din iubire suntem dispuși să suferim oricât, iar din ură nu iertăm apropiaților noștri nici atâtica. Și aici e problema, că sentimentele sunt doar o magmă care niciodată nu se solidific. Este ca și cum ai vrea să bei vin din pahare din apă. E imposibil!

În lipsa ideilor sentimentele se mișcă…

Vezi articol original 328 de cuvinte mai mult

Un prieten drept răsplată

Tolsto

childhood-friendship_largePentru mine personal cea mai bună perioadă a prieteniei a fost la pubertate, adică în liceu, tocmai atunci când începi să pricepi ce se întâmplă în jurul tău, iar spiritul mercantil încă nu-și pune amprenta pe relațiile cu ceilalți. Aia a fost perioada marilor prietenii, când exploram o lume în absolut toate direcțiile, în care pasiunile se ciocneau de curiozitate și provocau mii de stele în lumea mea. Atunci a fost perioada în care am apreciat cel mai bine ce e aia o prietenie, ce e aia adevărata solidaritate între persoane ce nu au nimic de împărțit, deoarece nimic au.

Apoi, am început să fac curat și să elimin încet, încet destul de multe persoane din viața mea, proces nefinalizat nici acum, de nu pricep de unde atâta omenire în imediata mea apropiere. Încercând să păstrez relațiile la un nivel cât mai puțin egoist, am constat că nimeni nu greșește…

Vezi articol original 278 de cuvinte mai mult

Piața Unirii și Prințul Charles

queen-elizabeth-nicolae-ceausescu-londonAstăzi, a fost o plăcere să trec prin Piața Unirii. De altfel, tot timpul e o plăcere să trec pe acolo. De când asfaltul a fost înlocuit cu plăci dintr-un fel de pastă de piatră, traversarea acelei imensități fără cap și fără coadă se transformă într-un exercițiu de echilibristică. Cum orice muncă făcută de primărie în folosul comunității trebuie să iasă în evidență fără prea multe eforturi, la fel e și cu lucrarea de față bine mântuită. Plăcile nu mai stau lipite de mult, cam de când au fost puse, și din acest motiv te simți ca și cum ai călca prin străchini. Și înțeleg și chiar accept ca uneori să dau în străchini, dar nu ca în Piața Unirii, permanent și fără zăbavă.

Fiecare placă mișcătoare e ca un apel al pavimentului către noi înșine. Ceva de genul: uită-te și la mine în ce hal sunt! Și halul e hal, nu glumă! Dar plăcile, ca plăcile, dar cel mai tare sunt oamenii din această piață. Nici dacă s-ar fi dat cu praf de aur prin zonă nu s-ar fi strâns atâți certați cu munca pe metru pătrat. Și ce zic eu certați, ba de-a dreptul aflați la cuțite cu munca. Or fi din ăia care au luat la propriu că munca e brățară de aur și când au constatat că în actul muncii nu le crește aur pe mânuțe, și-au zis că așa nu se mai poate și s-au dus cu toții, că mulți mai sunt, să i se plângă lui Dumnezeu. Și unde e mai lesnicios să i te adresezi divinității supreme decât luând cu asalt Dealul Mitropoliei, ca să se roage la biserica patriarhală întru veșnica smolire a celor care i-au dus în ispită, adică spre muncă, pe cei ce văd munca doar prin expresia: munca de jos.

Cu o asemenea faună umană și floră pavimentală, toată zona Pieței Unirii nu putea fi mai primitoare pentru o înaltă față înnobilată, cea a Prințului Charles, acest prinț al tristei figuri, care așteaptă și tot așteaptă succesiunea la tron, neștiind că superbissima sa mamă e urmașa lui Highlander, decisă să supraviețuiască până când n-o mai rămânea urmă din urmaș. Și prin urmare, exasperat de această permanentă îndepărtată înscăunare a sa, pe tronul lui Henric al VIII – lea, vajnicul back up la continuitate se  ocupă cu turismul istoric, mai precis cu cel legat de rădăcinile sale. Indiferent care sunt acestea, prințul, un ditamai bătrân de 68 de ani bătuți cu briliante pe toate muchiile, se preumblă ca un spiriduș irlandez (lepreachaun), pe unde apucă și el, săracul. Azi aici, mâine-n Sascut, ce-am avut și ce-am pierdut.

Așa că, azi, Piața Unirii și buza Dealului Mitropoliei duduiau de agenți de poliție în uniformă regulamentară, cât și în uniformă de civil, că tare bine mai știu să mimeze diversitatea! Puhoaiele de oameni care călcau în străchinele primăriei, nici nu mai puteau auzi vaietele, icnetele și expectorațiile filosofice scoase direct din canalele RADET-ului de către nemunciții noștri atârnători și asta în condițiile în care agenții de la circulație nu mai pridideau să oprească sau să grăbească circulația într-un anumit sens sau altul, numai bine să-i facă drumul lin veșnicului așteptător întru decesul bătrânei ce s-a împietrit pe tron.

Tocmai când îmi treceau aceste gânduri de circulație umană pe tronuri prin cap, liniștea mea interioară a fost spulberată de o coloană formată din limuzine negre, ce-l urcau spre Patriarhul Daniel pe prințul nostru englez. De unde concluzia că dacă prințul e al nostru, atunci și noi suntem engleji. Hopa! Tocmai ce-am ieșit din UE!  Ce tristețe incomensurabilă!… Tocmai în acele clipite mă gândeam cu câtă pompă a fost primit Ceaușescu, în 1978, de regină, cu mai mult fast și plecăciuni decât orice alt șef de stat. Apoi mi-am văzut de ale mele. Cu toate acestea, un gând nu mi-a dat pace. Poate, la întoarcerea de la întâlnirea cu burduhosul nostru patriarh, Charles va flutura la baza dealului, în Piața Unirii, sub ochii cohortelor de cerșetori patentați, o brățară de aur, spre deplina stupoare a hergheliilor de paraziți, că totuși munca există. Pardon! Am vrut să spun că Moș Crăciun există! O tempora, o mores!

Despre trofee

Tolsto

happy-cat-trophy-cartoon-16949166Deși nu am avut nici măcar un succes acceptabil în viață, mi-a fost dat să fiu adesea în preajma unor oameni de succes, unor oameni care prin tot ceea ce-au făcut au marcat timpul în zona lor de competență. Ca o caracteristică generală a celor care nu și-au făcut din aceste victorii scopul lor în viață este faptul că în zona lor de confort fizic, eu nu am văzut niciodată semnele recunoașterii valorii lor. Și aici mă refer la trofee. Deși au obținut suficient de multe asemenea opere de celebrare a succesului, aceștia au fost destul de deștepți să nu se cramponeze de ele și să nu-și transforme spațiul în care viețuiesc cel mai adesea – călcat de destul de multe persoane – într-un hall of fame.

În acest sens vreau să relatez o întâmplare. Unul dintre oamenii despre care am vorbit mai sus mi-a spus că și-a abandonat trofeele…

Vezi articol original 316 cuvinte mai mult

Dă mai departe!

Tolsto

Mi se pare mie sau așa e, cei care fac câte un bine dezinteresat o duc mai bine decât cei care se buzunăresc mult și bine până îți întind un pahar cu apa și acela murdar și apa din el clocită. Nu știu cum se face, dar, oameni aflați în poziții importante, își dau singuri cu stângul în dreptul atunci când vine vorba de a se comporta natural în anumite momente.

Unii din ei sunt atât de cuprinși de importanța gloriei lor încât orice decizie pe care o pot lua trebuie să aibă la baza un raport complet, de parcă ar împărți cu mâna lor dreptatea lui Dumnezeu. De ajungi în timp să nu mai înțelegi nimic și ajutorul așteptat să ajungă la beneficiar după ce acesta e de mult rezolvat de soartă. În plus, oamenii ăștia, cocoțați pe frâiele puterii, așteaptă permanent recunoștință, până și pentru paharul murdar și…

Vezi articol original 237 de cuvinte mai mult

Privire periferică

Tolsto

4da459edc5411_65069Băi, citisem în vreo 2 cărți cum că privirea periferică face minuni în cazul unor femei. Cum unele văd mult mai multe decât bărbații, lucru care le ajută să devină mai sociabile decât sunt. Ce mai, un adevărat dar al naturii. O adevărată armă secretă, nu alta, pe care femeia a dezvoltat-o de-a lungul timpului. Nu știu cum face, dar femeia vede atât de multe în jurul ei încât te miri cum de nu i-au ieșit ochii din orbite de la atâta privit în toate părțile.

Cum eu nu sunt un model, dacă cineva mă privește dinspre strada comunicării, mi-am zis că n-ar strica să aprofundez un pic problema și să încerc, prin exerciții, să-mi îmbunătățesc calitățile de comunicare. Prin urmare, am decis să încep prin exerciții fizice, adică răsucitul ochilor în lăcașul cranian, cu scopul de a reuși să prind în raza vizuală un câmp mult mai vast decât…

Vezi articol original 341 de cuvinte mai mult

Un blestem – recunoștința

4637fa06a719bd688e079786337a708fDe fiecare dată când aud cuvântul recunoștință, parcă îmi ia Dumnezeu mințile. Ochii mi se pironesc în zare, mâinile mi se încleștează și creierul merge pe repeat, iar și iar, ca un damnat condamnat să trăiască la nesfârșit același coșmar. Am ajuns în faza în care acest cuvânt poate să-mi ruineze toate relațiile, relații pe care le contaminează, să-mi șubrezească punți considerate până atunci de-a pururea legături între sufletul meu și a celor cu care conlucrez entuziast, fără scop lucrativ, desigur, zi de vară până-n seară.

Așa cum ne învață pe noi psihologia, fiecare efect are și o cauză, iar acea cauză trebuie să căutăm în mentalitatea omenească. A cunoaște bine cauza, a o înțelege nu înseamnă neapărat că există un antidot la această boală. Nu, în niciun caz! Pur și simplu nu-mi doresc tratament pentru așa ceva, deoarece în mediul meu interior recunoștința e cuvântul tabu cu toate consecințele de rigoare.

De atâtea ori am auzit oameni care s-au plâns de nerecunoștința lui X sau Y încât eu nu mai suport niciun pic de recunoștință. Oameni care au întins un singur pai altora care aveau nevoie umană de un drug de fier, se simt nedreptățiți că ultimii, deși au beneficiat de un așa noroc chior nu dau dovadă de veșnica recunoștință pentru așa binefăcători căzuți fără doar și poate din Ceruri. Oameni care au aruncat în derâdere, în batjocură un strop de apă altora care aveau nevoie de cisterne pline de apă, vor ca fiecare faptă a lor să li se întoarcă înapoi dacă nu înzecit, măcar optit, ca la Caritasul lui Ioan Stoica.

Ca urmare a acestei pervertiri a cuvântului recunoștință, care, în înțelesul său fundamental, ar însemna reacția firească, umană, neîngrădită și neforțată a celui care a beneficiat cândva de bunăvoința cuiva sub orice formă ar fi fost aceea. Recunoștința e acea stare pe care ar trebui să o traverseze cineva la amintirea numelui celui care a făcut ceva fără să aștepte răsplată, e acel zâmbet involuntar ce-ți populează sufletul, îți luminează fața și te face pe tine mai răbdător cu cei din jurul tău.

De aceea, de fiecare dată când cineva vrea să-și arate recunoștința față de mine, chiar și sub forma unui banal mulțumesc, fața mi se schimonosește, din minte mi se șterg toate amintirile despre acea persoană, sufletul începe să mi se videze, căci mă cuprinde teama că niciodată acea persoană nu va ajunge să se ridice la nivelul marilor așteptări, deși eu nu doresc nimic de la ea. Și lucrul acesta mă doare, ca și cum mi-aș prinde sufletul între două ciocane, așteptând să-mi uniformizez sentimentele.