Acum 36 de ani, scriitorul Fănuș Neagu a scris o cronică de fotbal, parcă în revista Flacăra, numită: M-ai învins, Rodioane!, prin care recunoștea valoarea unui fotbalist, Rodion Cămătaru, care reușise golul victoriei, în meciul Suedia – România, de pe Rasunda, din Stockholm. Și a făcut asta deoarece, până atunci, în toate articolele sale îl numise pe Cămătaru: Haplea în Chiloți. Cămăraru era înalt, lent, indolent și cam nătăfleț. Dar după acel gol, mare cât o calificare la europeanul franțuz, din 1984, primul din istoria fotbalului românesc, scriitorul metaforelor, omul apelor brăilene, și-a scos pălăria cu boruri largi de pescar de apă dulce în fața olteanului mare, lent, cu nume rusesc.
Așa și eu, astăzi! După ce am văzut Once Upon a Time in Hollywood, trebuie să recunosc că Brad Pitt m-a cucerit, în sfârșit, după atâtea filme și atâtea decenii, în care am cârcotit, m-am îndoit, am icnit, au sudulmănit și chiar am crezut până la refuz că frumușelul american va fi incapabil vreodată să mă facă să tresar când va fi să-l văd într-un film. Și iată că venit-a timpul, clipa aceea, sper, nu cea de pe urmă, când am rămas cu gura căscată, cu sprâncenele neunite a dispreț, ci cu fruntea netezită de uimirea de-a-l vedea într-un rol care să-i vină mănușă, ceea ce arată că nu trecut-au „dejaba” anii peste plăvanul hollywoodian.
Pot spune chiar, cu o nedisimulată admirație, că ceea ce am văzut azi în jocul, în existența scenică a lui Brad Pitt, mi-a dat de gândit. Și dacă mereu am considerat că un om are nevoie de o a doua șansă, ba chiar de o a treia sau chiar o a patra, de acum nu am să mai țin cont de numărătoare, întrucât ceea ce importă cu adevărat (vorba basarabenilor) este pasiunea. Iar la capitolul pasiune, această iconiță, acest fetiș al celei mai permisive arte, a arătat, în filmul lui Tarantino, că răbdarea a meritat.
Mă bucur că m-a prins acest moment în clipa în care mai sunt încă în deplinătatea facultăților mintale, pentru a-i savura jocul, ca un drogat în transă capabil să reproducă fiecare clipă nesfârșită a unui joc perfect, care m-a transpus în poveste, ca și cum aș fi fost parte integrantă din lasciva lume superficială de pe dealurile și munții Californiei.
Și acum, pe-nserat, ar trebui să mă retrag tiptil și chiar subtil, să-mi pun pe cap pălăria cu boruri mari a pescarului de apă dulce și să mă pierd prin bălțile din prejurul Bucureștilor și să-mi spun iar și iar: M-ai învins, Brat Pitt, m-ai învins!
Tolsto 
Ma întreb ce (nu) simt cei care aparent sunt” in deplinătatea facultăților mintale” dar le lipsesc “ instrumentele “ genetice și dobândite prin educație și cultura spre a recepta spectacolul vieții cât mai complet? Nimic nu ma sperie mai mult decât momentul când am sa ajung acolo , la uitarea de sine, dar probabil ca nu îmi voi da seama, devreme ce mi-as fi pierdut capacitatea de a realiza ce mi se întâmpla! Deși poate e mai bine , ca sa nu mor sănătos!
Despre Brad Pitt , nu am văzut încă filmul, abia aștept! El demonstrează, conform aprecierilor Dvs, ca Armonia și tinerețea chipului, fie bărbat sau femeie distribuiti intr-un rol in filme sau in viața, nu sunt suficiente pentru a garanta profunzimea trairilor!
A republicat asta pe fata noptii și a comentat:
Așa și eu, astăzi! După ce am văzut Once Upon a Time in Hollywood, trebuie să recunosc că Brad Pitt m-a cucerit, în sfârșit, după atâtea filme și atâtea decenii, în care am cârcotit, m-am îndoit, am icnit, au sudulmănit și chiar am crezut până la refuz că frumușelul american va fi incapabil vreodată să mă facă să tresar când va fi să-l văd într-un film. Și iată că venit-a timpul, clipa aceea, sper, nu cea de pe urmă, când am rămas cu gura căscată, cu sprâncenele neunite a dispreț, ci cu fruntea netezită de uimirea de-a-l vedea într-un rol care să-i vină mănușă, ceea ce arată că nu trecut-au „dejaba” anii peste plăvanul hollywoodian.