Mulți ani în copilăria mea am auzit sintagma asta: revoluționar de profesie și a trebuit să trăiesc aproape dublu in capitalism ca să-i înțeleg pe propria piele întreaga semnificație. Un revoluționar de profesie e acea persoană pentru care propria viață e o permanentă revoluție, în care revoluția e o stare de fapt care înseamnă schimbarea neîncetată a lumii înconjurătoare, dar și a lui însuși.
Revoluționarul de profesie e acea persoană care nu vede viața ca pe un instrument ci ca pe scopul final, e acea persoană care nu vede banul ca pe un țel ci doar ca pe un mijloc, care prin acumulare nu înțelege mai multă avere ci mai multe experiențe unice în propria lui viață. Cam asta era imaginea din copilăria mea a revoluționarului de profesie, adică a comunistului care cel puțin teoretic, pe baza învățăturii marxist-leniniste, vedea scopul final al omului pe pământ, evoluția lui neîntreruptă.
Acum, după 28 de ani de capitalism mioritic, am ajuns să mă simt un revoluționar de profesie, dar fără comunism. Am ajuns în ipostaza în care îmi dau seama că nu pot trăi fără un crez, că nu-mi pot imagina propria viață trăită doar pentru un scop final și acela de a avea mai multe lucruri azi decât ieri și mâine mai multe decât azi. Nu mă văd murind în patul, nu mă văd savurând pensia, nu mă văd retrăgându-mă într-un loc cu verdeață. Și asta pentru că nu văd viața decât ca viață, adică trăită în fiecare zi ca-n prima zi.
Unii oameni mor de la prea multă muncă, eu mor de la prea multă inactivitate. Să dăm șansa fiecărui om să moară în felul lui. Decât o viață, scânteie, aleg o zi întreagă, vâlvătaie.
Tolsto 