Jurnal de vacanță – pagina 3

Ce înseamnă vacanță? Înseamnă acel sentiment care te străbate în clipa în care între tine și locul de unde vii sunt cât mai mulți kilometri. Dacă vorbim de la 3 zerouri în sus, fericirea-i gata! Și acum depinde de om. În cazul meu se manifestă prin atenția pe care o acord oamenilor. Îi compar între ei ca și cum aș fi într-o științifică cercetare sociologică. Mă uit la toate și mai ales la expresia feței. Și mare mi-e mirarea când îi văd atât de liniștiți, atât de nepreocupați, ca și cum pe umerii lor nu stă lumea, așa cum credem noi, românii.

E ciudată senzația asta să fii înconjurat de atâția oameni și niciunul să nu pară prea preocupat de ziua de mâine. Odată ieșit la suprafață, după ce metroul și-a făcut cu prisosință datoria, încerc să absorb starea ce mă înconjoară. Forfota de mare oraș e una ciudată. Soarele că ne-a însoțit pașii prin peregrinările noastre primăvăratice, luminează oamenii și pe interior. Atâta degajare, atâta liniște aproape că mă omoară. E ca și cum timpanele mi-ar fi stresate de prea multă liniște. Dar cel mai ciudat e că-mi place, înțeleg prin ce trec localnicii, de altfel, am citit câte ceva despre ei, și chiar mă fascinează.

Pe toate cvartalele tronează mici terase cu 2 sau 3 mese, unde citadinii locului stau la taifas, iar de multe ori se relaxează singuri, în fața unui pahar de vin, obligatoriu roșu – foarte rar roze – și cu o cafea tipic italiană – mică și a dracului – pe scaunele din metale inoxidabile. Într-un asemenea jgheab sau cotlon, ce separă strada de pietonii răzlețiți, am luat într-o zi prânzul, fiind serviți de un domn trecut de 60 de ani, destul de amabil raportat la faptul că știa doar propria sa limbă.

Bătrâni la  vârste venerabile stau la taclale pe marginea băncilor sau a scaunelor cu rotile, aducându-mi atât de viu în amintiri filmele lui Almodovar, cu pronunția lor atât de exactă, de clasică, dar și de modernă. Fiecare om pe care-l văd, fiecare clădire pe care o privesc adus de spate, sunt tot atâtea izvoare interne ce explodează în afară-mi. Mă simt plonjat în mare, deși între ea și noi stau cvartalele frumos ordonate, în acest oraș al intersecțiilor nenumărate. Orice-aș vedea, orice-aș auzi, trezește-n mine amintiri smulse de oriunde: din cărți, din filme, din piese de teatru radiofonic, din cartea de istorie, de parcă n-aș fi fost plecat decât pentru o clipă de acolo, de unde n-am mai fost de mult. E bine în vacanță…

Publicitate

Fast and Furious 8 sau Arabela pentru adulți

Nu știu cum se face dar am sărit peste primele 7 părți ale acestui film. Poate pentru că Vin Diesel mi s-a părut un actor cu talent platfusian, poate pentru că mașinile nu au fost niciodată marea slăbiciune. Oricum, oricare ar fi răspunsul, cert e că mă pot considera norocos că nu le-am văzut pe celelalte 7. Dacă tot mi-am zis să văd filmul, cel mai bun loc în care pot să fac asta e la cinema. Nu mică mi-a fost mirarea când am găsit o sală plină până la refuz, în primul rând de puștime, iar apoi de bărbați barosani la burtă și cu mersul legănat, specific lumii interlope.

În dreapta mea au stat vreo 6 băieți de vreo 12 ani, mândri nevoie mare că-și vor vedea din nou eroii defilând pe pânza bine întinsă a ecranului. În ciuda reacțiilor din sală, care mai de care mai de peluză, mi-a fost foarte ușor să mă concentrez la un așa film. De altfel, la cât e de puțin complicat, te poți concentra fără să te concentrezi. Asta pare un non-sens, dar ce, filmul nu e și acesta un non-sens? Toată acțiunea filmului ar putea fi înțeleasă și de un copil de clasa a 5 – a, care apoi ar putea veni cu modificări în scenariu, pentru ca acesta să nu mai pară atât de pueril.

Știam și înainte de a vedea acest film că pentru mulți oameni filmul e o evadare din realitate, că filmul e o formă de drog cu ajutorul căruia unii dintre noi mai uităm de amarul vieții. Și cu toate acestea filmul de față a împins limitele infantilismului dincolo de ultimul catarg din Pirații din Caraibe. Dacă acolo, orice lucru ieșit din comun pare firesc, deoarece suntem într-un basm, în Fast and Furious 8 orice lucru normal  e nefiresc și ca urmare lipsește din film.

Multe scene sunt atât de trase de păr, atât de neverosimile, atât de copilărești încât au stârnit protestele copiilor din dreapta mea. La un moment dat, când malefica femeie blonă a preluat prin calculator controlul asupra mașinilor din New York, unul dintre ei a strigat: asta e prea de tot, e prea SF! Și exemplele ar putea continua: oameni cu aripi atașate la brațe, care ajung din urmă un avion la Cercul Polar, într-un submarin rusesc se vede inscripția No Smoking, pe străzile Cubei hipercomuniste și totalitare, unde Miliția și Securitatea locală sunt omniprezente, are loc o cursă de mașini, în care o rablă, proiectată acum 70 de ani și condusă de un american, poate depăși, dacă are parte de un anumit carburant, un bolid al zilelor noastre, condus de un cubanez, o bilă imensă, agățată de un lanț suspendat, rade de pe o stradă mașinile care-i urmăresc pe eroii noștri, dar nu și pe ei etc.

Dacă ar fi să înșir câte inepții au fost revelate în acest film, am putea ușor trage concluzia că bărbații nu se maturizează niciodată. Filmul acesta nu e un basm, e un joc de băieți de grădiniță, care cred că dacă spun lucruri trăsnite, nimeni nu se prinde. Acum, după ce am văzut a 8 –a parte din această hemoragie de virilitate masculină arătată la tot satul, mă gândesc dacă are vreun rost să le văd și pe precedentele. Nu de alta, dar urmează și 9 și 10 și tot așa, până când mintea umană își va găsi în sfârșit liniștea în starea de legumă.

Jurnal de vacanță – pagina 2

Odată trecut de ultima poartă, nimic nu mai stă între mine și avion, poate doar pasagerii. Culoarul strâmt, numai bun pentru niște silfizi, nu permite trecerea a două persoane. După cum pare, culoarul funcționează pe post de vamă supremă. Nimeni nu poate să se apropie de locul lui până ce persoana de pe culoar nu și-a așezat ultimul bagaj în spațiul de deasupra și nu și-a luat scaunul strâmt în primire. După ce fiecare s-a așezat în găoacea sa și s-a prins cu centura în țâțâni, nimic nu se mai întâmplă până la decolare, bun prilej de a te cocoșa ca să vezi ceva pe geamlâcul lat cât cap de om mai țuguiat.

După ce însoțitoarele de bord execută pentru a mia oară pantomima salvării în cazul unui accident, de parcă poate scăpa cineva când cobori din cer cu vreo 500 de kilometri la oră, avionul se pune în mișcare. Urechile mi se înfundă și încep să înghit, mai întâi în sec, apoi cu atenție din cutiuța ce conține un mic dejun copios pentru un copil de 7 ani. Mă bucur că regimul alimentar aeronautic combate obezitatea și compensez cu două pahare de apă și unul de cafea, așteptând ca greutatea alimentelor să fie accentuată de cea a lichidelor.

Când ai crede că toată lumea își va începe siesta după această masă simandicoasă, de peste tot începe un dute-vino neîntrerupt spre băile din coada avionului. Când spun băi, dovedesc că sunt un mare optimist, ele nefiind mai late decât două debarale comuniste. Cum spațiul dintre scaune e mult mai puțin generos decât cel oferit de culoar, orice persoană care are  nevoi îi pune în mișcare și la mișcare pe toți cei ce-i stau în cale, ca un fel de reacție în lanț, după principiul românesc: mănânci calule ovăz?

Din când în când câte o turbulență îmi reașează hainele pe mine și-mi reamintește că sunt într-un avion. Știind rata nesemnificativă a accidentelor aeriene, nu-mi fac mari probleme, mai ales că eu niciodată nu am fost cel ales, dovadă stând dățile în care am crezut că mă îmbogățesc la loto, dar norocul nu m-a băgat în seamă.

Într-un final, avionul aterizează fără să stârnească aplauzele cuiva, semn că deja mai toată lumea s-a mai dat cu avionul. După coborâre mă-ndrept cu repeziciune spre vamă, știind că cetățenii din UE au parte de un tratament preferențial. Mă bucur măcar aici de segregarea care se face între europoizi și viitorii europoizi și privesc uluit la coada imensă din dreptul vămii cetățenilor altor state. Îi privesc cu mirare cu americanii ce sunt puși la această corvoadă și înaintez liniștit spre vama dedicată nouă, nu înainte ca o basarabeancă de vreo 60 de ani să-mi boloborosească în coaste, într-o română altoită pe viguroasa tulpină slavofilă, că ne-am așezat la coada greșită. Poate ea s-o fi așezat, încă de la București, unde nu trebuie, dar dacă perseverează, neschimbându-și direcția, poate profita de forma pământului că să ajungă unde dorește.

După ce-mi ridic bagajul nimic nu mai contează, toată babilonia din avion și din aeroport ia sfârșit și eu, în sfârșit, mă pot îndrepta spre metrou, având pe fundal vocea femeii care a întrebat, într-un singur minut, vreo 5 persoane, dacă de la acea bandă se ridică bagajele de la România. În clipa în care mă așez pe scaunele din plastic ale trenului de metrou și aud într-o limbă străină echivalentul românesc al: atenție, se închid ușile!, simt cum vacanța începe.

Popescu!

Mi-a spus, și de asta sunt de-a dreptul șocat, că la pronunțarea numelui meu oamenii se binedispun, încep să râdă, deci încep să se simtă bine. Cum adică? În absența mea? Adică acolo unde eu nici cu gândul nu gândesc sunt oameni care râd când aud de mine? Nu pot să cred asta! Îmi și imaginam mulți oameni munciți de alții, de soartă sau de propriul cuget, cum încep să hăhăie doar la pronunțarea numelui meu. Popescu!, spune cineva, ca și cum ai striga Pământ în timp ce ești în derivă pe o plută, în mijlocul oceanului. Și pe dată pe toți îi apucă damblaua, îi vezi cum își revin în simțiri, cum sângele le invadează fața, iar ochii, ah, ochii!, încep să strălucească precum două faruri luminoase.

Așa că m-am uitat în oglindă pentru a descoperi acele trăsături care provoacă râsul altora. În afara ridurilor deja alterate, a se citi bine conturate, nu am observat nimic deosebit la fața mea. Să fiu eu un fel de Goofy nătăfleț (na, că am pus de un pleonasm)? N-aș prea zice, că nici nu râd prea mult și nici nu le comit în stil barbar.

Să râdă lumea de neîmplinirile mele, de limitările decadente? Tot ce e posibil! Dar mi-e greu să cred că urmele nefericirii mele ar putea stârni atâta entuziasm. Cum nimeni nu e la cheremul meu, se cheamă că nu am prea avut atunci pe cine munci. Și atunci de unde exploziile astea de voioșie? Nu-mi dau seama și pace!

Și de ce tocmai la rostirea acestui nume, Popescu? Un nume atât de comun, atât de banal, atât de românesc, românul absolut!, să genereze reacțiile în lanț ale bucuriilor nealterate. Popescu, un nume atât de ordinar să fie atât de altfel… Ăsta e de-a dreptul un nonsens! Așa că nu-mi rămâne decât atunci când voi fi și eu muncit de alții, de soartă sau de propria conștiință, să strig: Popescu! Atunci să te ții explozii de râs, atunci să te ții fluvii de de voioșie!

Jurnal de vacanță

A pleca în vacanță nu e mare lucru. Ba e chiar un minifâs. Ideea de vacanță a luat avânt la noi de prin anii 60 ai secolului trecut. Cu alte cuvinte, cred că tocmai am sărbătorit jumătate de secol de vacanțe pe la noi. Până atunci nici nu exista noțiunea de vacanță. Dacă cineva reușea să-și ia concediu, o făcea ca să-și pună gogonele la murat, să zugrăvească prin casă sau ca să dea o mână de ajutor pe la țară, ba prin curte, ba pe ogor, ba prin livezi. Dar ideea de relaxare, umplere a bateriilor prin statul de pomană sau prin bătutul coclaurilor naționale sau internaționale nici că era vorba.

Uite că deja a devenit un fel de sport național să mergi undeva în vacanță, undeva unde e altfel decât acasă, unde să faci fie unele, fie altele și pentru ca apoi să te întorci altfel, ori plin de amintiri palpabile, la purtător, prin genți, valize și papornițe, ori cu amintiri metafizice care să-ți țină de urât pe mai multe vieți sau, dacă ești mai modest de felul tău, măcar până treci iarna, că oricum va veni, indiferent dacă în aprilie sau în decembrie.

Prin urmare, înarmat cu toată semantica ritualică a acestui cuvânt am zis că e obligatoriu să parcurg și eu același drum, ca un creștin ce e mintenaș obligat ca măcar o dată în viață să ia drumul Ierusalimului, pentru a lua la cunoștință de forma fizică a Sfântului Mormânt, despre cea spirituală nu vreau să spun nimic, căci se înțelege că deja această parte e de-a pururea prin acele locuri.

Ca de fiecare dată când vine vorba să mă vacantez pe undeva, data plecării mă ia totalmente prin surprindere, în sensul că îmi umplu zilele de până la marele gong cu activitățile ce m-au rutinat prin această viață. Așa că mă trezesc în dimineața plecării un pic mirat că deja se întâmplă. Folosesc aplicația de taxi și în mod surprinzător și asta deoarece am ales direcția aeroportului, primesc un răspuns în câteva miimi de secundă. Dacă stau și mă gândesc am primit Ok-ul înainte ca eu să apăs tasta cu pricina. Nu am apelat la Uber deoarece, în mintea mea, asta rimează cu Deutschland über alles (adică Germania deasupra tuturor) și nu știu de ce nu mă încântă atât cât ar vrea integratorii noștri europoizi. În plus, nici nu am față de Uber. Nu sunt nici cosmopolit și nici hipsterit și prin urmare e posibil să fiu considerat un impostor al idealurilor metrosexuale.

În taxi liniște deplină. Șoferul tace liniștit, ceea ce-mi dă voie să privesc la orașul semiadormit sau semitrezit, asta în funcție de plăcerile fiecăruia. Drumul pustiu face ca tăcerea din taxi să nu dureze mult. Într-un sfert de ceas urcăm rampa de la Otopeni, unde taximetristul ne descarcă nonșalant bagajele, având mimica unuia ce regretă că nu stăm mai departe de aeroport. Pe semne, dorea să ne introducă mai bine în arta tăcutului sau să se lipească de mai mulți bani de-ai noștri. Aproape că stimabilul conducător auto m-a făcut să mă rușinez de faptul că nu locuiesc prin marginile opuse la Bucureștiului.

Oricum, asta nici nu mai conta, deoarece aeroportul fremăta de tot felul de călători, de la turiști până la cei cu diverse treburi prin alte țări. Diferența dintre ei era dată de relaxarea sau seriozitatea cu care priveau: primii pe toți pereții, inclusiv pe toate femeile, ultimii, în golul cel mare care se cască în imensa hardughie sub formă de vioară ce se bulboacă cât vezi cu ochii. La vamă sunt dat cu praf pe mâini, semn că am moacă de consumator de diverse întăritoare spirituale. De altfel, m-au și nimerit vameșii. Dacă acum mi s-ar face autopsia, în afară de mari cantități de iaurt, nu știu ce se mai poate găsi prin venele mele. Sau poate de aici mi s-a și tras controlul vigilent al băieților de la vamă: oi fi avut iaurt uscat pe la colțurile gurii.

Odată vama făptuită intrăm relaxați în zona numită într-un mod de neînțeles zona de duty free. Eu nu pricep de ce taxe sunt scutite produsele de acolo, dacă la un băruleț spilcuit, ceea ce în oraș m-ar costa în mod excesiv 30, hai 35 de lei, aici m-a  deposedat de 120 de lei. Mă bucur că încă mai sesizez diferențele dintre alb și negru, între realitate și marketing și dau o tură prin Douglas-urile din aeroport. A da o tură vorba vine, deoarece șederea mea acolo durează cât o ploaie de vară. Ies și înainte de îmbarcare dau să trec pe la baie, dar mi-a fost imposibil să transform dorința în realitate. De fiecare dată când treceam, accesul era blocat de un lanț de plastic, deoarece tocmai se spălase pe acolo. Bag seama că se spală pe jos după fiecare călător, altfel nu înțeleg de unde atâta interdicție.

Rabd cât rabd și apoi plec, deoarece se anunța în difuzoare că avionul stă să plece. Imediat s-a format o coadă apreciabilă, semn că românilor le place la coadă, mai ales la plecări, dacă nu și la sosiri. Oricum, cum avem deja câteva decenii de practică în domeniu, ne așternem liniștiți într-un șir ce vrea fie să se relaxeze prin alte țări, fie să mai pună de-o afacere ceva. Deci, vacanța începe! Din nou!

Despre vacanțe

N-am crezut niciodată că am să fiu în stare să conștientizez importanțe unei vacanțe, a unui concediu. Trăind după principiul de a fi mereu cu picioarele ancorate în prezent, am văzut fiecare vacanță doar ca pe o formă de a-mi pune ordine în gânduri, de a mă concentra mai dihai decât oricând pe ceea ce mă interesează și mai ales să-mi redefinesc mereu și mereu scopurile. Niciodată până acum nu am înțeles expresia: ia-ți o vacanță! O asociam mereu cu o formă mascată de a fi declarat bolnav fie fizicește, fie psihicește și nimic mai mult. Niciodată până acum nu am reușit să-i penetrez tainele ascunse. Până acum, firește…

Dar iată că s-a întâmplat. S-a întâmplat să-mi iau o vacanță și să o trăiesc de parcă cineva mi-ar fi impus-o, ca și cum cineva n-ar fi îndrăznit să-mi spună că sunt depășit fizicește sau psihicește. Și ce senzație, ce revelație! A fost ca o decuplare de la o stație orbitală, propria mea stație orbitală, urmată apoi de o hălăduială fără de destinație printre stele. Fiecare zi în starea asta se desfășura după același tipic: cu ochii larg deschiși primeam în față tot ceea ce puteam fizicește acoperi. Fiecare clipă trăită astfel semăna ca unele din des invocatele brainstorminguri, care înainte se numeau reciclări, doar că ceea ce era de reciclat sau de brainstorminguit era propria mea conștiință, deparazitată de tot ceea ce se poate lipi de ea în ani de viață activă.

Dar ceea ce mi s-a întâmplat cel mai ciudat e uitarea care intervine odată cu decuplarea de mine însumi. Seamănă cu o formă de nirvana, fără ca eu să mă înalț spiritual, cel mult cu liftul până la ultimul etaj, care scoate la iveală omul golit de impurități, omul care poate uita tot ce nu-l interesează cât ai zice pește. Partea cu uitarea nu mi se pare un lucru așa de mare, oricum ea se instalează oricum pe nevăzute odată cu bătrânețea, dar atâta timp cât o simt mai de timpuriu, se cheamă oare că am îmbătrânit înainte de vreme? Nu știu să răspund la această întrebare, dar cert e că uitarea aduce cele mai mari beneficii ale omului: îți dai jos de pe umeri sacul greu al experiențelor care-ți coșcovește sufletul, că de spinare ce să mai zic. Așa că eu, acum, nu știu dacă în viitor să-mi mai iau vreo vacanță. Mi-e teamă să nu uit de tot. Atunci să te ții deparazitare! 🙂

Barcelona balcoanelor zglobii

Dacă m-ar întreba cineva cum aș defini eu Barcelona, atunci aș spune că fără doar și poate orașul ăsta este marcat de balcoane. Dacă nu suferi de spondiloză cervicală în fază avansată, ai toate șansele să vezi ce stă spânzurat de fațadele atâtor clădiri frumoase ce marchează orașul ca niște bigudiuri bine implantate. Și mai ales, dacă ești cu nasul pe sus, s-ar putea să-ți asezonezi privirea pretențioasă cu un zâmbet mare cât toată gura. Căci nu e posibil să treci pe acolo, poate și în viteza mașinii, fără să te uiți la toate circumvoluțiunile ce podidesc exteriorul clădirilor, ca un fel de exoschelet care să-ți demonstreze de ce sunt în stare catalanii.

Și nu e clădire de 6 sau 8 etaje, cum multe sunt acolo, dar ce zic eu, oricare de la un cat în sus, care să nu-și afișeze cu mândrie și bucurie balcoanele. Barcelona seamănă din perspectiva balcoanelor cu un carnaval, în care nu câștigă clădirea cea mai frumos împopoțonată, ci orașul întreg, căci greu ai să vezi două construcții care să aibă balcoanele la fel. Și chiar dacă balcoanele ar fi fost făcute doar din fier forjat și tot ai să vezi o contorsionare măiastră și unică a fierului, care să dea fiecărei clădiri un aer unic. În Barcelona nu există două clădiri identice, pentru că pur și simplu nu există balcoane trase după același calapod, deoarece balcoanele sunt amprenta personală a orașului. Dacă ar fi să vorbești despre o clădire anume, atunci ai s-o poți ușor, pe îndelete individualiza prin balcoanele sale.

Făcute acum 100, acum 50, acum 20 de ani sau oricând, balcoanele sunt unicul ochi prin care Barcelona își privește trecătorii, fie ei localnici, fie ei turiști rătăciți. Și ca orice ochi, balcoanele trebuie întreținute, iar conjunctivita ținută departe, căci nu se cade să vezi balcoane infectate de cine știe ce viruși. Cât am stat cu gâtul sucit în sus, fie prin cartierele trase cu rigla pe vremea lui Gaudi, fie prin cele mai cosmopolite, de factură mai recentă, rar mi-a fost dat să văd balcoane lăsate să plângă, învinețite de nepăsarea oamenilor sau, mai rău, prăbușite în uitare. În ce mai rău caz, balcoanele suferinde, cele cu tencuiala afectată de trecerea anilor, dacă nu erau deja la reșapat, beneficiau de un corset, sub forma unui năvod, ce ocrotea integritatea și lor, dar și a celor ce se perindau prin zonă.

Fiecare fereastră trebuie să-și aibă balconul său așa cum fiecare sac își are petecul. De la balcoanele de câțiva centimetri adâncime, mai mult cu rol decorativ, până la cele pântecoase, arogante și pline de anvergură, nu ai să vezi multe ferestre neîncadrate în balcoane. În Barcelona să nu ai balcoane la ferestre e ca și cum ar fi fântâni fără de căldări. Așa ceva e de neconceput! Și din acest motiv, orice cădire din Barcelona fără balcoane e ca un ciung ce-și plânge nemișcarea, ca un pictor ținut în întuneric sau ca un Beethoven fără de simfonii. Ce s-o mai dăm la întors, fără balcoane Barcelona e ca viața fără dragoste! De aceea și zic, dacă ultima mea dorință aș rosti-o în Barcelona, ea ar suna astfel: vreau mai multe balcoane!

Și dacă balcoanele sunt moțul cel frumos din fruntea Cataluniei, de pe ele nu puteau lipsi steagurile catalane, ca niște tatuaje vii ce marchează credința localnicilor că pot oricând să se conducă singuri, așa cum de nenumărate ori au demonstrat-o în lunga lor istorie, de la Barcenona și până mai adineauri. Și mi se pare normal ca steagurile să stea la balcoane, ca o frumoasă demonstrație că simbolurile naționale pot trăi liniștite unele lângă altele: balcoanele și flamurile.

De ce trăiesc mai mult femeile

Până de curând părea o întrebare grea. Și, în plus, noi ne lăsam pradă prejudecăților, că femeile trăiesc mai mult deoarece au mai multă grijă de viața lor, sunt atente la ce mănâncă, la cât dorm și, în general, pe cine mănâncă. Oricum, de când conduc, și conduc, nu mă încurc, cred că am aflat răspunsul. Drept pentru care mă aștept să primesc un Nobel pentru elucidarea neclarităților dintre sexe și, prin urmare, ce le face pe ele să trăiască mai mult și mai multe decât ei. Răspunsul pare să fie simplu ca bună ziua, răspuns care ne-a stat zilnic sub nas, dar noi, prea plini de rumegușul propriilor noastre vieți, nu am vrut să-l vedem, precum bârna care ne obturează vederea.

Așadar, acum urmează deznodământul acestui mister, viața lungă, hăt, cât o zi de post a femeilor, are la bază alergatul pe trecerea de pietoni, care e dătătoare de sănătate, ține bolile la distanță, precum și gândurile rele. Rar mi-a fost fost să nu văd o femeie, indiferent de vârstă, pregătire, șanse în viață și mai ales formă (atrag atenția asupra cuvântului formă!) care să nu o i-a la sănătoasa pe trecerea de pietoni. Așa că, adio osteoporoză, adio plămâni neoxigenați și sânge ce nu tresaltă prin toate venele! Cu un asemenea modus vivendi bolile se țin la distanță, mai ceva ca generațiile actuale de porțile bibliotecilor.

Vitezele atinse pe trecerea de pietoni indică destul de clar că nu viața de zi cu zi, nu culcatul devreme și sculatul așijderea, nu atenția la alimentație și mai ales la consumul bahic sunt explicația longevității incredibile a sexului slab și a victoriei sale finale asupra celui tare, ci vitezele constante ce se ating pe orice trecere de pietoni. Cu alte cuvinte, undeva, există un slogan după care se ghidează toate femeile, ca o parolă ce odată rostită produce mari emulații creatoare, și aia este: alergați, alergați, că tot o ieși ceva! Ce s-a întâmplat înainte de inventarea trecerii de pietoni, cum de tot femeile trăiau mai mult?, asta nu mai e treaba mea. Bine că am aflat secretul zilelor noastre! De trecut să se ocupe istoria, că doar ce treabă are? Că doar de asta e istorie, să elucideze, să clarifice!

Pălăria mea

Am o imagine arhaică despre pălării, mai ales când vine vorba despre cele purtate de bărbați. Despre cele de femei nu am nimic de zis. Atâta timp cât regina engleză le poartă cu atâta dichis de vreo 60 de ani, toate-s bune și frumoase pe acest meleag al acoperămintelor de bon ton. Dar când vine de capișoanele, glugile, fesurile și scufiile bărbătești, pe mine unul întotdeauna m-a bufnit râsul. Nu am putut concepe în niciun chip la ce mai sunt ele bune în epoca gigabitului putere. Poate, ca o mostră a ceea ce am fost și mai ales ce-am vrea să devenim.

Mai mult decât atât, pentru mine pălăria a avut o reminiscență rurală, aproape căruțașă. O vedeam întotdeauna asezonată de bici, de o cămașă suflecată binișor până la coate și de mirosul inconfundabil al cabalinelor în exercițiul funcțiunii lor ecvestre. De fiecare dată vedeam pălăria ca semn al unei țăran avut, deh!, nu oricine avea cai!, și această imagine nu-mi dădea pace și gata!

Dar uite că pe nesimțite, poate tocmai datorită pe nesimțite, am început să pot pălării și asta mai ales vara, atunci când între mine și dogoarea anotimpului nu se mai interpunea nimic, nici măcar un nor liniștit. Fără băgare de seamă le-am purtat, despre pălării vorbesc, indiferent cât de izbitoare ar fi imaginea cu cea a unui conducător de atelaj, văzând în pălărie ceea ce ar trebui să înțeleagă oricine, nu un pretext vestimentar, ci o necesitate bine împletită din paie subțiri, cu grijă uscate și apoi strânse cu o panglică ca o aureolă pe bolta capului.

Acum, de fiecare dată când le port, mă simt mulțumit de ele, ca și cum le-aș fi purtat din totdeauna, cam din clasa I, atunci când o șapcă dotată cu cozoroc făcea parte din costumația proaspătului școlar. Mă simt bine, oricum, și, indiferent câte priviri citadine aș simți pe creștetul capului, eu-mi port pălăria ca și cum aș fuma o țigară blondă, șfichiuind aerul și inhalând rotocoalele de fum amestecate cu izul nelămurit al cailor. E bine să ai o pălărie vara!

Cine suntem

Nu m-a frământat niciodată această întrebare și cu toate acestea i-am dat mereu alte răspunsuri. Cel mai ciudat mi se pare că fiecare răspuns era corect, deoarece răspunsul, mereu altul, la diferite vârste, era bazat pe suma experiențelor mele de până în acel moment. Și din acest motiv, răspunsurile mele mi se par atât de naturale, deși uneori se bat cap în cap cu cele de acum câțiva ani. Și cum să nu fie așa, dacă ceea ce mă definește pe mine e propria mea experiență. Spiritul meu, adică scheletul pe care îmi construiesc propria fire, e nesfârșit și întortocheat după cum ne e destinul.

Întotdeauna i-am privit cu invidie pe cei burdușiți de experiențe, pe cei ce și-au înfruntat soarta și și-au luat lumea în cap, deși uneori doar metaforic vorbind, iar la finalul experienței lor, care putea fi de câteva zile, alteori de câțiva pași și rareori adâncă, omul ce rezulta nu mai avea nicio legătură cu cel de dinainte.

Când mă privesc și mă întreb cine sunt, am pe limbă atâtea răspunsuri… Când mă privesc și mă întreb ce sunt, am atâtea definiții… Paradoxal, sunt plin de definiții! Sunt omul propriilor definiții, deci un om paradoxal. Mă pot explica în fel și chip și niciodată la fel și, indubitabil, de fiecare dată am dreptate. Și asta e firesc, și asta e normal! Cu cât te burdușești de experiențe, cu atât puținele cuvinte care să te caracterizeze sunt cu adevărat imposibile.

Am ajuns la concluzia că niciodată nu trebuie să fiu la fel. Noi, oamenii, nu suntem borne kilometrice pentru alții. Noi suntem transhumanți prin propria viață. Și din acest motiv, dacă ne-am putea vedea ce-am gândit prin clasa I, nu ne-am recunoaște deloc. Și la fel am face dacă ne-am carota amintirile din orice moment din trecut, deoarece noi mereu ne adaptăm constituția propriei vieți, astfel încât, seara, când punem capul pe pernă, în timp ce ușor suflăm în lumânare, să fim mulțumiți cu ceea ce am devenit și ceea ce am făcut în ziua aceea sau pururea în secunda noastră, deși doar bunul Dumnezeu ne e martor că nimic din ceea ce suntem azi nu e congruent cu ceea ce-am fost cândva.

Și asta până la urmă e firesc. Cum am putea trăi, dacă am gândi mereu la fel? Fiecare idee ce o generăm e rezultatul propriilor noastre experiențe. Și prin urmare, cum am putea gândi la fel dacă noi suntem mereu alții. Problema e că noi nu ne dăm seama, dar așa e! Și la final, oricare și oricând ar fi acela, sufletul nostru ne va fi fost populat de atâția Bogdani, fiecare din ei unicul, deoarece fiecare dintre ei nu e decât o fotogramă a vieții noastre. De aceea, eu, acum, nu vreau decât să dau drumul la film, să-i văd pe toți. Oare care-o fi ultimul?