Constanța – Casablanca din Marea Neagră

Tolsto

Constanța este orașul în care îmi place să merg și vara și iarna. Indiferent de anotimp o plimbare pe malul mării are darul să mă relaxeze și să-mi încarce bateriile pentru foarte mult timp. Ceea ce m-a atras întotdeauna la acest oraș a fost discrepanța la nivel de imagine dintre turiști și localnici. Turiștii mereu veseli, mereu relaxați, în timp ce lângă ei constănțenii păreau întotdeauna preocupați și mereu pe fugă.

L-am bătut mereu pe jos, uneori străbătând distanța care separă Căpitănia Portului de capătul stațiunii Mamaia. Și ceea ce am văzut în atâtea plimbări perpedes m-a făcut să înțeleg aerul aparte al acestui oraș. Se simte în aer și în piatră trecutul meridional și oriental al orașului. Urme ale turcilor, grecilor sau tătarilor se văd la tot pasul, transformând urbea într-o Casablanca a Mării Negre.

Pentru mine orașul e doar zona Peninsula, unde se aglomerează toate amintirile locului și…

Vezi articol original 226 de cuvinte mai mult

Timiditate

Tolsto

Trecuse prin câteva relații și mai multe contacte pasagere. Simțise față de unele fete sentimente diverse, pe unele chiar le-a iubit, dar nu fusese niciodată cu adevărat îndrăgostit. Își tot aduce aminte de unii amici care au plâns de durerea pricinuită de iubiri neîmpărtășite, însă el nu cunoscuse așa ceva. Nu plânsese după nicio fată, deși pe unele le-a iubit. Asta și, poate, pentru că el plecase primul din fiecare relație.  Se maturizase mult. Era conștient de el însuși, de ceea ce poate și de ceea ce nu poate. Se simțea mândru în pielea sa. Cu siguranță că nu atrăgea atenția prin frumusețea sa ci prin personalitatea sa foarte frumos conturată. Stârnea celor din anturaj o curiozitate nedeclarată. Cu toate acesta el nu putea afirma că a fost vreodată fericit, dar un sentiment de împlinire interioară tot îl străbătea din când în când.

Acum era un pic abătut. O tristețe…

Vezi articol original 921 de cuvinte mai mult

Fericirea și frigiderul

Tolsto

Cu ceva vreme în urmă am surprins la metrou frânturi dintr-o discuție care se consuma între două persoane. Persoanele, doamne la vreo 50 de ani, tratatau în manieră contemporană problema vieții de zi cu zi. Ceea ce mi-a rămas impregnat în memorie a fost replica uneia dintre ele: „Degeaba spun ăștia, înainte de Revoluție frigiderele erau mai pline”. Hopa, mi-am zis eu! Iată întreaga filosofie de viață a unor semeni de-ai noștri. Singurul lucru care cu adevărat contează este dacă ai suficientă mâncare în frigider. La dracu cu libertatea, cu dorința de a face ceva cu destinul tău! Tot ceea ce contează cu adevărat este să ai ce îmbuca. Viața nu este decât o cursă contra cronometru în a-ți umple coșul la hypermarket.

De aici trag concluzia că cei care nu au frigider sunt niște nefericiți. Mă apucă plânsul când mă gândesc că bunicii mei păstrau carnea în fântână. Niște…

Vezi articol original 110 cuvinte mai mult

Niște alte femei

Tolsto

Uite că există și din acestea și treaba cu ele e foarte complicată. Dacă un bărbat trebuie să fie un pic mai frumos ca dracu’, la femei nu-i tot așa de simplu. O femeie dacă nu e frumoasă, mai are puține căi de atac, adică de succes în viață. Cum spuneam, un bărbat cucerește de obicei prin personalitate, de aceea aspectul lui exterior nu contează atât de mult. De aia nu am auzit de bărbați care să se plângă de asta. Dar când vine vorba de femei, situația devine comică, dacă nu ar fi dramatică

Ar cam fi două categorii de niște alte femei. Unele care se resemnează și devin pâinea lui Dumnezeu, concentrându-și toată atenția, adică dragostea, asupra copiilor, dacă îi are, sau pisicii, în celălalt caz. Dar mai avem niște alte femei care trec neobservate din punct de vedere fizic. Sunt femeile care nu suportă ideea că bărbații…

Vezi articol original 318 cuvinte mai mult

Un om profund anormal

Tolsto

Toți avem prejudecăți și îi judecăm pe cei cu care ne intersectăm în funcție de propriile noastre experiențe de viață. Toate bune și frumoase până când întâlnim un om care ne bulversează judecata asta obosită deoarece nu reușim să-l încadrăm în sistemul nostru de valori.
Așa mi s-a întâmplat mie atunci când l-am auzit pentru prima dată vorbind pe Bartolomeu Anania. Era prima înaltă față ortodoxă care nu-și injectase în vene limbajul de lemn al religiei. Ne-am obișnuit să vedem oameni care, cu cât urcă mai mult pe o anumită scară ierarhică, devin prizonierii unui limbaj din ce în ce mai elitist, mai impersonal și mai lipsit de concretețe, încât suntem total luați prin surprindere când descoperim oameni care-și păstrează autenticitatea. Vorbirea lui era cursivă, lină și plină de înțelesuri. Părea un laic deghizat în hainele de preot. Chiar mă întrebam de ce a ales acest drum. Și ca să-mi…

Vezi articol original 174 de cuvinte mai mult

Jurnal de vacanță – pagina 3

Ce înseamnă vacanță? Înseamnă acel sentiment care te străbate în clipa în care între tine și locul de unde vii sunt cât mai mulți kilometri. Dacă vorbim de la 3 zerouri în sus, fericirea-i gata! Și acum depinde de om. În cazul meu se manifestă prin atenția pe care o acord oamenilor. Îi compar între ei ca și cum aș fi într-o științifică cercetare sociologică. Mă uit la toate și mai ales la expresia feței. Și mare mi-e mirarea când îi văd atât de liniștiți, atât de nepreocupați, ca și cum pe umerii lor nu stă lumea, așa cum credem noi, românii.

E ciudată senzația asta să fii înconjurat de atâția oameni și niciunul să nu pară prea preocupat de ziua de mâine. Odată ieșit la suprafață, după ce metroul și-a făcut cu prisosință datoria, încerc să absorb starea ce mă înconjoară. Forfota de mare oraș e una ciudată. Soarele că ne-a însoțit pașii prin peregrinările noastre primăvăratice, luminează oamenii și pe interior. Atâta degajare, atâta liniște aproape că mă omoară. E ca și cum timpanele mi-ar fi stresate de prea multă liniște. Dar cel mai ciudat e că-mi place, înțeleg prin ce trec localnicii, de altfel, am citit câte ceva despre ei, și chiar mă fascinează.

Pe toate cvartalele tronează mici terase cu 2 sau 3 mese, unde citadinii locului stau la taifas, iar de multe ori se relaxează singuri, în fața unui pahar de vin, obligatoriu roșu – foarte rar roze – și cu o cafea tipic italiană – mică și a dracului – pe scaunele din metale inoxidabile. Într-un asemenea jgheab sau cotlon, ce separă strada de pietonii răzlețiți, am luat într-o zi prânzul, fiind serviți de un domn trecut de 60 de ani, destul de amabil raportat la faptul că știa doar propria sa limbă.

Bătrâni la  vârste venerabile stau la taclale pe marginea băncilor sau a scaunelor cu rotile, aducându-mi atât de viu în amintiri filmele lui Almodovar, cu pronunția lor atât de exactă, de clasică, dar și de modernă. Fiecare om pe care-l văd, fiecare clădire pe care o privesc adus de spate, sunt tot atâtea izvoare interne ce explodează în afară-mi. Mă simt plonjat în mare, deși între ea și noi stau cvartalele frumos ordonate, în acest oraș al intersecțiilor nenumărate. Orice-aș vedea, orice-aș auzi, trezește-n mine amintiri smulse de oriunde: din cărți, din filme, din piese de teatru radiofonic, din cartea de istorie, de parcă n-aș fi fost plecat decât pentru o clipă de acolo, de unde n-am mai fost de mult. E bine în vacanță…