Pariul

Să nu pui niciodată pariu că o persoană anume are caracter sau invers! Eu am pus și am pierdut. În felul meu greșit de a vedea lumea, consideram și încă mai consider că oamenii sunt buni. Ba mai mult decât atât, despre cei care în situații ingrate au comportament urât, eu cred că aceștia s-ar putea metamorfoza atunci când cauza stresului este îndepărtată. Deși mi s-a spus să stau liniștit în banca mea și să nu mă hazardez pe acest tărâm, cel al jocurilor de noroc, eu, foarte curajos de felul meu, m-am aruncat cu capul înainte și am garantat moralitatea persoanei aflate la ananghie. Și rău am făcut!

Iată că roata vieții s-a învârtit și suferindul nostru de profesie ajunge și el pe cai mari, în postura în care să-și dea la iveală adevăratul caracter. Și care mediu e mai bun ca să vezi cu cine ai de-a face decât cel al puterii. De-abia atunci mi-am dat seama ce caracter viguros are omul nostru. Nicio schimbare în comportament, nicio tresărire! Ceea ce am crezut eu că este doar efectul vieții grele, nu era decât o formă normală de manifestare a lui.

Așa că eu m-am învățat minte și nu mai pun pariuri. Las oamenii care suferă să sufere, pentru că mi-am dat seama că veninul pe care-l strângem în asemenea situații vrem să-l împărțim frățește cu toți din raza noastră de acțiune atunci când Dumnezeu doar cu-n semn ne urcă cu hârzobul în cele ceruri. Se pare că e tare greu să lași butoiul cu ură de-o parte și să înveți din experiențele neplăcute ale vieții tale. De acum înainte n-am să mai încerc să văd ceva bun în fiecare om, indiferent cine e acela. Se pare că în asemenea cazuri cauționarea celor vremelnic căzuți cauzează grav imaginii ființei supranumită om.

Publicitate

Odată că vârsta

Ce-mi place tot mai mult la ce viață duc e că fiecare lovitură pe care o primesc de la viață nu o mai iau personal, ci doar didactic. Încerc să înțeleg ce mi se întâmplă, iar cicatricea ce-mi rămâne o socot doar o cunună pentru o nouă treaptă urcată. Când mă uit în oglindă nu mai știu care șanțuri de pe față, de pe frunte, de pe obraji sau de pe gât sunt de la vârstă și care de la viață. Până la urmă toate experiențele se contopesc liniștindu-mă pe mine.

Cel mai ciudat mi se pare că am din ce în ce mai multă încredere în oameni. Și asta poate pentru că nu mai am așteptări de la ei, ci doar de la mine. Și una e să nu-i dezamăgesc. E drept că-s foarte selectiv, dar cei ce-mi trec prin furcile caudine primesc totul de la mine. Iar totul acesta este ceva foarte relativ. Și asta îi îngrozește cel mai tare pe ei. Nu-și pot imagina de unde atâta detașare, dar și implicare în același timp, de unde am atâta încredere în ei, când eu nu mă cunosc pe mine. Așa e, cu observația că nu mai am încotro.

Apoi mai e și atitudinea în fața eșecului. Nici nu mai știu ce e ăla. De multe ori, când mă uit în oglindă, nu deosebesc omul din mine, de faptele sale. Nu mai știu dacă am avut succese sau eșecuri și nici nu mai știu unde mă îndrept. Dar mă simt atât de bine căci știu că dincolo de succese și eșecuri rămân oamenii care m-au înconjurat la un moment dat. Și la cât curat am făcut în jurul meu, tot au mai rămas ceva, cale de o viață.

Dar cel mai frumos, odată cu vârsta, e că sunt încărcat de toate aventurile vieții mele, că fiecare eșec – și-au fost multe – și fiecare succes – nu-mi prea aduc aminte de ele – îmi dau tot timpul de gândit. Sunt atât de ocupat de câte am făcut și mai ales n-am făcut, încât uit să mă-ngrozesc ce jos mă aflu. E adevărat că sunt jos, dar sunt cu mine, același cu cel ce-am plecat să-mi populez lumea. Și nu e bine și nu e nici rău. E doar liniștitor căci fiind plin de mine am ce da și altora.

Șoseaua Nordului

De fiecare dată când ajung în dreptul Șoselei Nordului îmi aduc aminte de romanul lui Eugen Barbu. De fiecare dată când ajung în dreptul Șoselei Nordului parcă intru în comunism. Pe dreapta, chiar la intrare, străjuiește mare ca un templu oriental, Ambasada Chinei. Un pic mai încolo, pe aceeași parte dreaptă, ce ironie!, se vede stema de stat, mare cât o zi de post a Coreei Comuniste. Ca nu mult după aceasta să se lăfăie pe mai multe etaje comunismul cu față comercială, numit Lukoil.

În rest, pe aceeași parte dreaptă, nu mai e nimic care să aducă aminte de comunismul biruitor la orașe și sate. Nu, nu și iar nu! Cât vezi cu ochii hectare de blocuri pentru oamenii cu bani se înghesuie ca sardelele în conserve, distanța dintre două blocuri fiind egală cu cea dintre pernele de pe același pat. Dacă, Doamne ferește, vreun nabab cade pe geam, trebuie să dărâmi un bloc ca să-l salvezi. Frumos viitor de aur al comunismului, ca locurile pline de simbolistica revoluționară să geamă de corporatriștii capitalismului biruitor!

Noroc că pe partea stângă a mai rămas parcul. Sau ce-a mai rămas din el, asta dacă nu ții cont de toate bodegile și terenurile de tenis ale noii aristocrații capitaliste. În rest, totul e neschimbat. Până și băncile din cele vremuri străjuiesc aleile, aceeași brazi, molizi și alte alea formează diferite forme geometrice spre încântarea călătorului rătăcitor. Pare un loc rupt din Hyde Park, asta dacă aș mai ține cont și de rațele sălbatice ce plutesc dezinteresate pe râul Colentina, ce se grăbește alene pe lângă noii îmbogățiți, mereu aceeași.

Din loc în loc mă intersectez cu bătrâni ce-și sprijină amintirile cu umerii lor tremurând. Mă uit la ei și parcă aud aievea: Hei-rup!, Hei-rup!, Cad stânci de fier, în lupta dusă de brigadieri! Niciunul dintre ei nu e modest îmbrăcat. Ba din contra! Văd câteva poșete scumpe, câteva perechi de pantofi de firmă, semn că la vremuri noi, tot ei sunt în față. Și dacă mă gândesc că Șoseaua Nordului era locuită de nomenclatura de partid, îmi dau seama că nimic nu s-au schimbat, poate doar generațiile. Așa că plec așa cum am venit, în liniște. Să nu strivesc cumva corola de minuni a lumii comuniste, capitaliste sau ce-o fi ea.

Doamna Geta

Când am cunoscut-o avea biroul pe hol. Nu puteai trece de ea fără să te vadă. Vorbea cu toată lumea, pronunțând tare, clar și răspicat fiecare cuvânt, ca și cum vreun străin participa chiar atunci la vreun curs de audiție a limbii române contemporane. Prin acea perioadă, la fel ca și-n asta, aș fi dat toți banii pe care-i aveam să trec neobservat. Dar ți-ai găsit! Mi-a zis: Popescule, de ce vii în blugi? Iar eu îi răspundeam candid: am două perechi de pantaloni, doamna Geta! Ăștia de pe mine și alții scurți. Iar ea replica solemn: ești nebun, Popescule! Da! Nu prea aveam cine știe ce. Aproape chiar nimic și n-am uitat asta, căci buzunarele goale de atunci mă țin și-acum cu picioarele pe pământ.

De altfel, în tot comportamentul ei, se vedea destul de bine că avea școala veche, cea autentică, aia care făcea din copii oameni adevărați, oameni capabili de multe și oriunde. Are un mod aparte de a identifica în tine tot ce merge și ce nu, dar și dramul ăla de bun simț de a nu zgândări rănile neliniștite încă și nici să facă mare vâlvă din bucuriile tale interioare. N-aș putea spune cât de importantă era atunci și este și acum, dar dacă cineva ar căuta un acar Păun, s-ar putea să găsească chiar macazul în persoana ei.

Nu pot să uit călătoriile cu Oltcitul ei șugubăț, când îmi cererea ei să-i spun dacă e vreun pieton pe marginea drumului, pentru că ea nu are ochelari. Și la întrebarea mea legată de ultima vizită la oftalmolog, ea-mi răspundea egal și liniștit: de vreo 10 ani. Dar asta nu ne abătea din drum pentru că mie îmi plăcea s-o fac pe copilotul, atent la drum, la pietoni, dar și la șofer, chiar dacă mai stăteam pe câte-o piesă, căci Oltcitul nu prea suporta implanturile. Și zău dac-am avut vreodată ceva de regretat!

De fiecare dată când o văd o asemuiesc cu excelența. Îmi stârnește admirația și un zâmbet în colțul gurii, căci, astăzi, rar îmi e dat să văd oameni calzi, verticali și generoși, așa cum este ea. Doamna Geta este dovada vie a lucrului bine făcut și nu doar spus, este certitudinea personificată și dovada că se nasc și la noi Oameni. Mă uit la ea și-mi zic că așa aș vrea să fiu când am să mă fac mare. Căci mare te faci singur și nu cu ajutorul altora.

Superluna

Am auzit că vine luna peste noi. Că e mare cât casa, casa poporului, firește, și o să ne potopească de n-o să mai știm nimic de noi. Cică de 70 de ani n-am mai fost o așa lună. Un fel de luna lunelor, cam lunatecă ea, zărghita, dar treacă de la noi. Chiar așa! Cum s-or fi descurcat atâtea generații fără superlună? Cum au putut trăi sărăcuții de ei fără să se bucure de vederea ei atâta amar de popor, de oriunde ar fi, dar mai ales de la noi?

Ce bună ar fi fost o superlună, în perioada comunistă, mai ales ales în ultimii săi ani, când Ceaușescu ne punea să jucăm mijoarca nelegați la ochi, dar cu lumina tăiată. Cu cât era epoca mai de aur, cu atât noi n-o mai vedeam deloc. Ce succes fenomenal ar fi avut atunci o superlună! Atunci să te fi ținut fericire generală și chiar națională. Oameni care nu s-au văzut de-o viață, că n-aveau cum, și-ar fi înălțat privirea spre superluna cea semeață și și-ar fi intersectat privirile. La cât de întuneric era pe atunci până și un orb ar fi văzut-o. Și nu doar cei din Brăila, ci și cei din Ocna Șugatag. Poate așa am fi văzut și noi mărețele împliniri sau realizări, că le-am uitat. Dar fără superlună…

Superluna asta, în același timp, pare că vrea să se ia la harță cu îndrăgostiții. Păi ai să mai vezi tu tineri înlănțuiți sub clar de lună? Sub superlună va fi ca sub un gigantic reflector sau chiar sub o lupă, spre deplina fericire a părinților grijulii, care vor să știe ce fac odraslele lor mai ales în timpul în care se petrece prin viețile noastre superluna.

Dar lupii? Lupii ce-or să se facă săracii? S-or mai încumeta ei să urle la lună? Tocmai la o superlună? Mă îndoiesc nițel. Superluna asta v-a influența lanțul trofic și-n loc de urlete lupicole vom avea parte de tăceri lunare sau, în cel mai bun caz, de mieuneli torcăite.

Așa că eu am de gând să mă bucur de superlună și să profit la maxim de ea. Voi pleca pe urmele pașilor pierduți, în speranța că-mi va lumina calea. Și sunt hotărât să mă opresc atunci când va avea loc un alt fenomen rar, supersoarele. Dar supersoarele are de gând să se întâmple un pic mai târziu, așa, mai spre înserat. Totul e să nu mă prindă pe drum, căci mi-e că supersoarele și superluna or să-mi țină cununa, iar eu nu voi să paț asta. Uof, superluno!

De la Internaționala Comunistă la cea Globalistă

N-am crezut niciodată că vor veni vremuri în care mă voi considera fericit că am trăit în comunism. Am crezut întotdeauna că acel regim, cel comunist, nu a fost decât un vis urât al umanității, că noi ne-am trezit din el și, după câteva sesiuni la psiholog, ne-am revenit și că viața îți urmează cursul firesc. Dar iată că m-am înșelat. Îmi dau seama că toți cei care au prins aici sau aiurea o bucățică de comunism sunt vaccinați împotriva internaționalismului de orice fel, ultima variantă fiind cel Globalist.

N-am crezut niciodată, după căderea comunismului, că vor mai exista forțe, aici sau aiurea, care să dea note de bună purtare, care să spună cine e frecventabil și cine nu, care să eticheteze ca extremist, ca fascist sau ca indezirabil pe oricine nu are aceeași părere cu cine trebuie. N-am crezut niciodată că a gândi nestingherit și mai ales a-ți spune punctul de vedere va deveni un păcat capital, dacă acel punct de vedere nu se încadrează în linia politică mereu șerpuitoare a internaționaliștilor de tot felul.

Dacă internaționaliștii comuniști doreau să niveleze societățile, oamenii după principii de clasă: toți la fel de săraci, toți la fel de sclavi pe plantația omului nou socialist, acum, avem de-a face cu internaționaliștii globaliști care-ți bagă  pumnul în gură, care proclamă decesul națiunilor și apariția unei mulțimi mutant de consumatori, dispusă să se transhumeze dintr-o parte în alta a globului, să consume orice și mai ales să tacă, deoarece orice spui poate să nu convină cuiva.

În numele corectitudinii politice se instaurează cea mai penibilă cenzură: nu poți să-i mai spui supraponderalului că e gras, urâtului că e hâd, zgârcitului că e avar și în general nu mai poți spune nimic din ceea ce vezi cu proprii ochi. Și astea-s doar niște subiecte banale. Nici nu vreau să mă gândesc ce se întâmplă atunci când ești luat la scărmănat pentru delicte de opinie. Pur și simplu se înlocuiește realismul socialist cu realismul globalist. Atât internaționaliștii comuniști cât și cei globaliști văd realitatea nu așa cum e ea, ci așa cum iei și-o imaginează. Realitatea nu e ceea ce singuri noi vedem, simțim, palpăm, ci ceea ce trebuie să fie.

Dar cea mai mare asemănare între internaționaliștii comuniști și cei globaliști o vedem atunci când vorbim despre ce e democratic și ce nu. Și unii și alții nu cred că cei aleși trebuie să-i reprezinte pe votanți. Nu! Ei cred că cei aleși trebuie să-i educe pe votanți. Vezi, Doamne, nu e nimic de capul nostru și de aia există ei, avangarda socialistă și acum cea globalistă, ca să ne învețe cum e cu lumea asta.

În plus, și unii și alții stabilesc ce e democratic și ce nu. Dacă o țară acceptă globalizarea, pierderea identității prin primirea de populații aflate pe trepte inferioare de evoluție istorică, atunci aceasta este democratică. Dacă o țară se opune globalizării, migrației pentru că-și dă seama că prin aceste lucruri îți pierde identitatea făurită în secole și că în câteva zeci de ani poate dispărea, atunci acea țară este nedemocratică.

Și unii și alții urăsc religia, în cazul nostru creștinismul. Pentru toți internaționaliștii religia este opiul popoarelor. Dar adevăratul motiv pentru care ei doresc o societate totalmente atee este că prin religie omul își definește identitatea, iar internaționaliștii luptă împotriva identității, scopul lor fiind uniformizarea: toți la fel!

Cu alte cuvinte și pentru internaționaliștii comuniști, cât și pentru cei globaliști democrația e bună doar dacă rezultatele ei le servesc propriilor scopuri. Atunci când respectând regulile democrației o țară își dorește alt destin decât al globaliștilor, atunci democrația nu e bună, iar acea țară trebuie anatemizată, combătută și dacă se poate chiar distrusă.

De aia spuneam că mă bucur că am prins câțiva ani în comunism, deoarece filmul care ni se vântură acum pe la nas eu l-am văzut de foarte multe ori, până la saturație. De unde concluzia că internaționaliștii globaliști au fost atenți la experimentul comunist, au văzut ce a mers și ce nu în acel regim și acum, cu lecțiile învățate, vor să înfăptuiască visul de aur al internaționalismului: dispariția națiunilor și înlocuirea lor cu o populație fără niciun fel de identitate, căci, nu-i așa?, suntem toți o apă și-un pământ, spre deplina fericire a lor, a internaționaliștilor.

Dar cum orice acțiune își are propria ei reacție, așa și internaționalismul globalist a determinat o reacție contrară. Oameni care au cunoscut celălalt vis de aur al omenirii: comunismul, sunt deja vaccinați și privesc neîncrezători spre fericirea uniformizatoare. Ce se întâmplă acum în Europa și în America de Nord nu e decât începutul unui proces care va da internaționalismului globalist câteva labe puternice peste glob (pardon, peste bot), deoarece, nu-i așa?, actualii internaționaliști au întinat ultimul vis de aur al omenirii: globalismul.

Numai mamă să nu fii!

Vreau să tratez un subiect, unul mai delicat, despre acele femei care, devenite mame, devin esența lumii în care trăiesc. Vreau să vorbesc despre acele mame care-și prăvălesc toată dragostea de care ele sunt capabile asupra progeniturilor, fără a lua în considerare care va fi impactul gestului lor peste ani. Cum femeile în general sunt caracterizate prin foarte multă dragoste, dragoste pe care vor s-o investească în cei din jur, ca și cum lumea exterioară ar fi propria lor fundație, un fel de exoschelet al emoției umane, e și firesc ca relațiile lor să fie dominate de iubire.

Dar, în general, femeia vrea să fie iubită. Iubită de jumătatea sa, cu precădere, deoarece acea jumătate reprezintă un element de rezistență, în jurul căruia femeia se desfășoară. Dacă ea investește – și sigur face asta – iubire în această jumătate și nu primește nimic în schimb sau mai nimic, nu e de mirare că atunci când din cei doi apar acele produse biologice numite oameni – copiii lor – nu e de mirare că acele femei își vor concentra nu numai toată dragostea, ci toate capacitățile lor, toată ființa lor în slujirea propriilor copii.

Copiii devin un fel de iubire surogat, devin un stâlp de care femeia se leagă, în care investește toată energia, neconștientizând că astfel ea pune în pericol existența de adult a copiilor ei. Ea se sacrifică, nu-și mai trăiește viața, devine mai mult decât un sprijin al copiilor, ea devine chiar o parte din proprii copii, dorind să-i ajute oricând, indiferent dacă aceștia au nevoie de ea sau nu. Căci în asta o transformă dragostea neîmplinită cu un bărbat, într-o extensie, în al cincilea membru, al treilea ochi și, dacă se poate, al doilea creier al copiilor săi.

Într-un mod inconștient ea se aruncă într-o asemenea iubire totală pentru copii, care devine un înlocuitor al iubirii pentru bărbatul ei. Și asta nu poate fi decât cel mai rău lucru posibil, deoarece copiii nu pot juca în viața mamei lor, rolul bărbatului, dar femeia nu conștientizează asta, ea vrea să fie utilă și continuă să se sacrifice, crezând că sacrificiul e un lucru bun, dar nu e. E doar o dragoste pervertită deoarece handicapează proprii copii care atunci când ajung la maturitate sunt incapabili să se descurce singuri, deoarece ei s-au obișnuit să aibă 5 membre, 3 ochi și chiar două creiere.

E ușor să identifici peste ani acei adulți care au avut parte de mame de sacrificiu: depind mereu de o femeie, sunt complexați până la Dumnezeu, au nevoie de confirmări pentru orice lucru săvârșit și au în continuare o relație neterminată cu mama lor. Iar mama lor e acea femeie care se laudă mereu cu odraslele lor adulte, se mândresc spunând în stânga și în dreapta ce familie unită fac ei (copiii cu mama), cum s-au sacrificat ele pentru copii și cât de mult sunt iubite de copiii lor de 40 sau 50 de ani. Dacă le întrebi ce au făcut cu viața lor, vor clipi surprinse și-ți vor spune: păi, mi-am crescut copiii!, ca și cum a-ți crește proprii copii ar fi o faptă ieșită din comun, pe care nu o fac toate mamele de azi și de orișicând, de aici și de aiurea.

Știu! Le e greu femeilor neiubite de proprii lor bărbați să fie un pic obiective când vine vorba de copiii lor, să facă un pas în spate și să se proiecteze măcar o clipă în viitor. Știu! E de-a dreptul imposibil și asta deoarece iubirea nu cunoaște decât un singur timp: prezentul, prezentul continuu. De aceea aceste femei nu conștientizează dezastrul ce-l provoacă în urma lor pentru iubirea asta cu supra de măsură și asta pentru că e tare greu să recunoști că atunci când îți iubești în exces copiii, în realitate îți lingi propriile răni, adică te iubești pe tine. Iubirea în cazul acestor femei e un act egoist, pe care nicio mamă posesivă nu o va recunoaște. A recunoaște că doar copiii tăi există, înseamnă să recunoști că viața tu nu mai e. Și asta e tare greu.

Dacă femeia neiubită, în afară de foarte multă dragoste, ar fi capabilă și de un pic de privire critică asupra propriei persoane, multe lucruri s-ar îndrepta, nu doar legate de copiii ei, ci mai ales legate de ea însăși. Atunci, aceasta și-ar da seama că în dragoste mai poți și eșua și astfel ar fi capabilă să accepte eșecul. Și asta ca un nou început. Dar cine a văzut mame care să o ia de la început? Mai ales cele neiubite și neînțelese de către jumătățile lor? Știu! E greu, e tare greu…

De ce Trump?

Acum 8 ani, atunci când Obama câștiga alegerile în America, l-am văzut pe proaspătul președinte la emisiunea lui Jay Leno, The Tonight Show. Marele realizator de televiziune era vizibil emoționat de întâlnirea cu Obama, dar și fericit că acesta a fost ales. De aceea, pe toată lungimea emisiunii a încercat să fie o gazdă bună, adresându-i doar întrebări ușoare. Spre surpriza mea totală am descoperit un Obama incapabil să vorbească liber într-un format neregizat. Apoi, informându-mă, am aflat că Obama este un orator mediocru și că întreaga sa campanie electorală a fost construită pe monologuri bine meșteșugite de consilierii săi, unii dintre aceștia adevărați profesori de teatru. De unde am tras concluzia că președinții Americii nu sunt aleși pentru calitățile lor, ci pentru teatrul pe care-l joacă în campania electorală.

Și iată că peste ani, președenția Americi este câștigată de unul care a exploatat cel mai bine toate slăbiciunile sistemului bazat doar pe showbiz, de unul care a identificat cel mai bine problemele reale ale americanilor și căruia nu i-a fost teamă să le pronunțe public. Văd o groază de oameni, de la noi sau de aiurea, care vituperează împotriva lui Trump fără a avea o minimă cultură politică, în condițiile în care cultură politică nu poți să ai fără o solidă cunoaștere a istoriei, deoarece istoria și politica merg la braț pe cărările istoriei.

Dacă unul ca Trump a ajuns președinte, asta este efectul zecilor de ani în care americanii au fost sub focul neîntrerupt al scandalurilor de tot felul, a frivolității și inculturii. Dacă americanii l-au votat pe Trump și nu pe Hillary Clinton, au făcut-o deoarece nu se regăseau în mesajul ei și în tot ceea ce aceasta întrupa. Dacă americanii l-au votat pe Trump, au făcut-o pentru că societatea a cunoscut o criză pe care actualii politicieni nu au știut să o trateze.

Sunt surprins să aud de discriminarea pe care deontologii de la noi sau de aiurea o fac între votanții lui Trump și cei ai lui Hilary Clinton. Să înțeleg că principiile democratice sunt bune doar când ele mă avantajează pe mine să câștig și, atunci când pierd, acestea sunt o piedică în calea omenirii? Eu știam că în democrație toți oamenii sunt egali indiferent de origine, religie, sex, orientare politică, sexuală etc. Să înțeleg că acest principiu nu se mai aplică atunci când eu pierd? Să înțeleg că cei care l-au votat pe Trump: reprezentanții fermierilor, muncitorilor, clasei de mijloc sărăcite etc sunt mai prejos decât milionarii și miliardarii de pe cele două coaste ale Americii? Să înțeleg că adevăratul principiu al democrației este cel postulat de porcii din Ferma animalelor: toate animelele sunt egale, dar unele sunt mai egale decât altele?

Corul plângăcioșilor anunță iminenta dispariție a NATO? Dar ce este NATO? O organizație politico-militară înființată de SUA după al doilea război mondial, pentru a îngrădi Uniunea Sovietică și pentru a-și proteja interesele economice din Europa Occidentală. Să înțeleg cumva că America nu mai are interese economice în Europa? Să înțeleg cumva că principiile fundamentale după care se ghidează superputerile: spațiu vital, acces la resurse naturale, la piețe de desfacere nu mai sunt de actualitate? Sau, și-a imaginat cineva, că America, în calitatea ei de bun samaritean, nu are ce face și protejează toate națiunile lumii de rușii cei hrăpăreți, din simpatie și pe gratis?

O altă gogomănie pe care o aud zilele acestea e comparația Trump – Hitler. Cum că și Hitler a ajuns democratic la putere și, vezi Doamne, Trump va declanșa al 3 – lea război mondial. Pe bune? Așa să fie? Iar dovadă de incultură politică, deci incultură istorică. Trump a ajuns la putere câștigând alegerile, în timp ce Hitler nu le-a câștigat, acesta a ajuns la putere fiind numit de președintele german Hindenburg drept cancelar, pentru a pune capăt unei perioade de instabilitate politică și grave tulburări sociale ce măcinau Germania de taman 14 ani: de la capitularea din noiembrie 1918 și până în ianuarie 1933. O altă mare diferență: Trump este produsul unui sistem democratic (sau America nu mai e patria democrației pentru că puterea fost câștigată de cine nu-mi place mie?), în timp ce Hitler a fost produsul absolut firesc a unui stat care nu a cunoscut niciodată în existența sa democrația. Căci asta era Germania în 1933, un mare stat european, singurul de altfel, care a experimentat doar dictatura, una aproape totalitară, chiar înaintea apariției totalitarismului în istorie.

Mai sunt și alte aberații pe care le-am auzit în ultima perioadă, dar mă opresc aici în a le demonta deoarece Trump are timp 4 ani să le infirme sau nu. Eu nu știu ce va face el în calitate de președinte, dar, ceea ce știu sigur este că, în calitatea lui de antreprenor va acționa rapid, bazându-se pe propriul instinct și nu împins de la spate de șleahta de consilieri care au manevrat până acum președinții semianalfabeți americani. Căci asemenea specimene au condus până acum America, niște seminalfabeți, mânuiți de la spate de cei care le-au finanțat campaniile electorale. Și nu e de mirare asta în condițiile în care ultimul președinte care și-a scris singur discursurile a fost Woodrow Wilson,

Woodrow Wilson

cel care a condus America acum taman 100 de ani. Cert e că în următorii 4 ani nu ne vom plictisi, deoarece, chiar dacă nu-și scrie singur discursurile, Trump e cu siguranță mult mai original decât toate creațiile marketingului politic american. Trăiască democrația, indiferent care-i sunt emanațiile!

Mel Gibson, ultimul film: Hacksaw Ridge

De când a trecut de partea cealaltă a camerei de filmat Mel Gibson a intrat în constelația marilor regizori care slujesc arta și nu banul, alături de marii Wes Anderson, frații Coen, Clint Eastwood, Wood  Allen, George Clooney și alți câțiva. De fiecare dată când mă afund în fotoliul de la cinema, la filmele acestora, simt cum inima vrea să devină minte și mi se oprește transfigurată undeva în gât. Fiecare film al acestora e încă o confirmare a faptului că poți realiza filme mari, aproape pe bandă rulantă, fără să te compromiți pentru a satisface nevoile atavice ale bizonilor, așa cum îi numea cineva pe spectatori.

Hacksaw Ridge e un film despre generozitate, despre cum să dai mai departe ceva ce și tu ai primit fără să știi, neașteptând nimic în loc. Filmul face o frumoasă pledoarie generozității, generozitatea, acea valoare fundamentală a omului care schimbă lumea. Iar generoșii sunt acea specie rară care întind mâini de ajutor în toate părțile, spre mirarea deplină a celor ce se încârligă de ele, deoarece, nu-i așa?, un generos nu poate fi decât un fraier sau cineva care are un interes ascuns.

Cu atât mai mult cu cât filmul este făcut după un caz real, cu atât mai vie este pledoaria lui Mel Gibson pentru bunătate, pentru generozitate. Căci ce-i până la urmă generozitatea decât acea stare a omului conștient de nimicnicia lui și tocmai de aceea el nu ezită să-i înalțe pe alții coborându-se pe sine spre sufletele acestora. Și ce mare surpriză trăiesc toți aceștia când conștientizează că lumea nu e făcută doar din interese și că poți fi mare – fiecare înțelege altceva prin a fi mare, în funcție de nevoile nesatisfăcute încă – dăruind ceva din ceea ce este. Incredibilă metamorfoză provoacă această revelație în mințile și conștiințele celor atinși de geniul vieții, căci aceasta este generozitatea, un produs al geniului uman.

De aceea, de fiecare dată când văd un film făcut de Wes Anderson, frații Coen, Clint Eastwood, Wood  Allen, George Clooney și alți câțiva stau ca într-o strană așteptând propria mea epifanie, ca să înțeleg mai bine natura umană. De fiecare dată stau cu ochii larg deschiși, cu adâncile cute transversale să-mi irige mintea și încerc să mă adăp din fiecare clipă pe care acești oameni o oferă altora cu atâta generozitate. Și de fiecare dată simt în mine vibrațiile interioare ale lor, emoția ce se transformă într-o prelungire a inimii ce-mi stă să-mi spargă pieptul, în marșul ei nebunesc spre creier. Atunci închid ochii și-mi dau seama cine nu sunt și-mi reprim o lacrimă încercând să înțeleg omul.

Personalitatea mea

De 4 ani de zile, cu o cadență de o dată pe an, îmi tot fac un test de personalitate ce-și are rădăcinile în descoperirile pe tărâm psihedelic ale lui nenea Jung. Într-un mod foarte ciudat, în fiecare an rezultatele sunt aceleași. Adică, indiferent cât de mult evoluez sau din contra, personalitatea mea rămâne mereu aceeași: INTJ.

Se spune că 75% dintre noi suntem cu sentimentul la vedere, adică imediat dăm celor din jurul nostru câte un polonic de emoție, dacă nu în gură, măcar în cap. Într-un mod foarte ciudat, nu fac parte din herghehelia asta mare, adică de 3 pătrimi din umanitate. A rămas, deci, un sfert din omenire care nu-și scoate sentimentele la înaintare, care le trece prin filtrul interior și abia apoi, dacă ei consideră, o împart fie în stânga, fie în dreapta. Dar și aici e ceva straniu. Că ăștia, care nu se emoționează din te miri ce, nu sunt toți la fel. Jumătate își trage energia din contactul cu alții, în timp ce cealaltă jumătate își trage voioșia din ei înșiși. Dacă ați pomenit așa ceva! Să-ți fii tu însuți suficient! Asta e culmea! Și tocmai dintre păcătoșii ăștia fac eu parte: nici nu-mi scot emoțiile pe tăpșanul iubirii și nici nu mă las ușor iubit. Asta-i chiar culmea culmilor, tovarăși!

N-aș mai vrea să intru în multe detalii, cert este că profilul meu psihologic se potrivește la maxim 2% din populația globului. Adică, după ce că sunt atât de ciudat, mai sunt și rar. Bine că nu  e lumea plină de alde mine, că altfel nu mai știu pe unde ar fi scos lumea asta cămașa, zău așa (cu emoția m-am lămurit)! Dar n-aș fi vrut și eu să fiu ca toți ceilalți? Am vrut! Cât m-am căznit, dar de pomană. Se pare că personalitatea asta a mea s-a format fără să mă întrebe ce și cum vreau de la viață. Mi-a trântit-o de nu mai știu de mine.

Dar știți ce e tare ciudat? Că eu sunt împăcat cu mine, ba chiar mai mult, mă bucur că sunt INTJ. Eu sunt mulțumit în interiorul meu. Acum că nu dau pe-afară de emoție, asta nu înseamnă că nu palpită nimic în mine, ci că e mai important să dau în exterior ce e mai bun din mine decât sentimente superficiale, că așa ceva am văzut cu duiumul prin jurul meu.

Faptul că vin rar la petreceri și atunci când o fac stau într-un colț, asta nu înseamnă că sunt trist sau un inadaptat ci că așa reacționez la diversele forme de socializare fără cap și fără coadă. Ca să am o stare de bine nu trebuie să iau în brațe o lume întreagă, cu numai pe cine trebuie (maxim o persoană). În plus, asta nu înseamnă că am o părere proastă despre (toți) oamenii care mă înconjoară, ci că pun mai presus faptele decât vibrațiile emoționale.

Dar, în schimb, nu am nimic cu cei care au altă personalitate, una diferită de a mea. Adică nu sunt împotriva emoțiile slobozite din piepturile altora, ba dimpotrivă. Chiar vreau ca toți oamenii să se manifeste în felul lor original, cel dat de tipul lor de personalitate, singura mea dorință fiind să fiu lăsat așa cum sunt, căci nu sunt nici stricat și nici cu un pas în groapă.

Cel mai important lucru pe care l-am învățat de la nenea Jung, ăsta, este să-i iau pe cei din jurul meu așa cum sunt. Dar ce te faci cu cei, încă mulți, care nu știu cine sunt cu adevărat, dar mă judecă vârtos. Oare, pe cale de consecință, nu cumva ei greșesc? Eu așa socot, dar n-are niciun rost să le spun. O să-și dea seama de asta atunci când vor afla cine sunt sau poate nici atunci. În schimb, eu nu-mi bat capul cu ei. Sunt INTJ și basta!.