Pariul

ce5fc6d2269da0d0844582b68537f679Să nu pui niciodată pariu că o persoană anume are caracter sau invers! Eu am pus și am pierdut. În felul meu greșit de a vedea lumea, consideram și încă mai consider că oamenii sunt buni. Ba mai mult decât atât, despre cei care în situații ingrate au comportament urât, eu cred că aceștia s-ar putea metamorfoza atunci când cauza stresului este îndepărtată. Deși mi s-a spus să stau liniștit în banca mea și să nu mă hazardez pe acest tărâm, cel al jocurilor de noroc, eu, foarte curajos de felul meu, m-am aruncat cu capul înainte și am garantat moralitatea persoanei aflate la ananghie. Și rău am făcut!

Iată că roata vieții s-a învârtit și suferindul nostru de profesie ajunge și el pe cai mari, în postura în care să-și dea la iveală adevăratul caracter. Și care mediu e mai bun ca să vezi cu cine ai de-a face decât cel al puterii. De-abia atunci mi-am dat seama ce caracter viguros are omul nostru. Nicio schimbare în comportament, nicio tresărire! Ceea ce am crezut eu că este doar efectul vieții grele, nu era decât o formă normală de manifestare a lui.

Așa că eu m-am învățat minte și nu mai pun pariuri. Las oamenii care suferă să sufere, pentru că mi-am dat seama că veninul pe care-l strângem în asemenea situații vrem să-l împărțim frățește cu toți din raza noastră de acțiune atunci când Dumnezeu doar cu-n semn ne urcă cu hârzobul în cele ceruri. Se pare că e tare greu să lași butoiul cu ură de-o parte și să înveți din experiențele neplăcute ale vieții tale. De acum înainte n-am să mai încerc să văd ceva bun în fiecare om, indiferent cine e acela. Se pare că în asemenea cazuri cauționarea celor vremelnic căzuți cauzează grav imaginii ființei supranumită om.

Anunțuri

Odată că vârsta

mens-anti-aging-tipsCe-mi place tot mai mult la ce viață duc e că fiecare lovitură pe care o primesc de la viață nu o mai iau personal, ci doar didactic. Încerc să înțeleg ce mi se întâmplă, iar cicatricea ce-mi rămâne o socot doar o cunună pentru o nouă treaptă urcată. Când mă uit în oglindă nu mai știu care șanțuri de pe față, de pe frunte, de pe obraji sau de pe gât sunt de la vârstă și care de la viață. Până la urmă toate experiențele se contopesc liniștindu-mă pe mine.

Cel mai ciudat mi se pare că am din ce în ce mai multă încredere în oameni. Și asta poate pentru că nu mai am așteptări de la ei, ci doar de la mine. Și una e să nu-i dezamăgesc. E drept că-s foarte selectiv, dar cei ce-mi trec prin furcile caudine primesc totul de la mine. Iar totul acesta este ceva foarte relativ. Și asta îi îngrozește cel mai tare pe ei. Nu-și pot imagina de unde atâta detașare, dar și implicare în același timp, de unde am atâta încredere în ei, când eu nu mă cunosc pe mine. Așa e, cu observația că nu mai am încotro.

Apoi mai e și atitudinea în fața eșecului. Nici nu mai știu ce e ăla. De multe ori, când mă uit în oglindă, nu deosebesc omul din mine, de faptele sale. Nu mai știu dacă am avut succese sau eșecuri și nici nu mai știu unde mă îndrept. Dar mă simt atât de bine căci știu că dincolo de succese și eșecuri rămân oamenii care m-au înconjurat la un moment dat. Și la cât curat am făcut în jurul meu, tot au mai rămas ceva, cale de o viață.

Dar cel mai frumos, odată cu vârsta, e că sunt încărcat de toate aventurile vieții mele, că fiecare eșec – și-au fost multe – și fiecare succes – nu-mi prea aduc aminte de ele – îmi dau tot timpul de gândit. Sunt atât de ocupat de câte am făcut și mai ales n-am făcut, încât uit să mă-ngrozesc ce jos mă aflu. E adevărat că sunt jos, dar sunt cu mine, același cu cel ce-am plecat să-mi populez lumea. Și nu e bine și nu e nici rău. E doar liniștitor căci fiind plin de mine am ce da și altora.

Mă macină un gând…

Tolsto

S-a întâmplat ceva, cândva. Nu-mi mai aduc aminte, dar s-a produs o schimbare. Nu mai știu când, nu mai știu de ce, dar sigur e că s-a produs și acum o simt mai crâncen ca oricând. Mă macină gândul să las ceva în urma mea. Și aici nu mă refer la acel gest profund egoist de a sădi un copac, de a construi o casă și de a face un copil, ci a lăsa cu adevărat ceva în urma mea. Până la urmă toți suntem strângăreți și mânați de puseul nesfârșit al înavuțirii fără preget, până la cer și, dacă se poate, până la Dumnezeu și chiar dincolo de El.

Dacă am ajuns ceea ce suntem astăzi, asta nu se datorează doar părinților noștri care ne-au înconjurat cu dragostea și grija lor, ci și mediului în care am trăit, am crescut. N-am fi ajuns oamenii care suntem acum fără să…

Vezi articol original 224 de cuvinte mai mult

Ce mi se întâmplă uneori

Tolsto

Nu spun că li se întâmplă și altora, dar mie sigur mi se întâmplă și mi se va mai întâmpla. Soarta îmi scoate în cale diferite persoane, persoane de la care ar trebui să învăț câte ceva. Și nu știu cum se face, dar nu mă prind de asta și cum nu sunt suficient de inteligent, ajung să mă învârt în jurul propriei cozi, ca și cum mi-aș căuta propria cale. Uneori îmi ia ani să mă prind cum merg lucrurile.

E ca și cum, la naștere, ursitoarele mi-ar fi urat să nu pot progresa decât după ce învăț o anumită lecție. Și pentru că una dintre ursitoare era mai miloasă, aceasta mi-a rezervat pentru fiecare moment pe care îl parcurg câte o persoană care să-mi indice calea, dar nu, așa, pe față, ci prin indicii uneori prea fine.

Nu spun că li se întâmplă și altora, dar mi-e greu…

Vezi articol original 222 de cuvinte mai mult