Revederi de mult apuse

buna-dragilor-la-revedere_3881673877c685Așa cum ne e dat tuturor, din când în când un om se  revede cu persoane de mult cunoscute. Și, indiferent, dacă îi sunt rude sau prieteni de demult, de fiecare dată îl domină cam același sentiment dacă relațiile cu acești oameni au fost bazate pe respect și apreciere. Dar, că așa îi e dat omului, să aibă în lista sa, a oamenilor de demult, unele persoane cu care nu îi face nicio plăcere să se revadă, deoarece orice contact se rezumă doar la cursă contracronometru a aprecierii foloaselor ce pot fi trase de pe urma lui, cuvenite sau necuvenite.

Și aceste persoane, indiferent dacă îi sunt rude sau prieteni, nu se mai sinchisesc să-și ascundă adevăratele sentimente, dacă ajung la concluzia că acesta pentru ei nu reprezentăm nimic, căci nimic se cheamă o persoană care nu le poate face un serviciu cu adaos comercial garantat. Și totuși, deși nu îi place, el trebuie să intre în contact cu astfel de oameni, pentru că îl obligă nu doar bunul simț ci și alte persoane din cercul comun de cunoștințe.

Dar ce să se facă el când constată că nu doar pentru aceștia e un timp pierdut, ci și pentru el, însuși, căci această evaluare a sa, precum au parte animalele cumpărat din târg, nu înseamnă decât o nouă experiență negativă adăugată altora din trecut, căci omul își schimbă părul, dar năravul ba.

Cum viața merge înainte indiferent de succese sau eșecuri, se pune întrebarea cât mai poate continua această mascaradă a relațiilor de mult apuse, ce sunt scoase la iveală, precum niște păpuși vechi, atunci când revederea se petrece. Dacă pentru asemenea oameni orice contact înseamnă un nou business, atunci orice urmă de umanitate nu-și mai are rostul, obligându-l pe omul nostru să se desprindă fără regret de acest trecut, al păpușilor fără de suflet.

Anunțuri

Călător prin țara mea – Olecuțî di Bucovina

Tolsto

Am mai fost prin Bucovina, ba chiar de mai multe ori. Norocul meu că este am fost de fiecare dată la un anumit interval temporal, ceea ce-mi permite să alcătuiesc un fel de caleidoscop în timp despre aceste locuri. Suprapunând imaginile, din mai multe momente din viața mea, pot remarca mai bine schimbările ce au survenit acolo, dar și modul în care a evoluat modul meu de a vedea lumea.

Cei mai norocoși oameni care traversează Pasul Tihuța sunt șoferii. Ei sunt singurii care nu pot vedea frumusețea peisajului, altfel ar fi victime sigure ale locului. Conducând atent la diferitele forme de relief conducătorul de atelaj motorizat scapă din vedere tot ceea ce Dumnezeu a semănat în calea sa. Altfel ar fi căzut ca Ulise sub vraja sirenelor. Oricum, odată pasul trecut, începi să simți plenar faptul că ești în Bucovina. Și oricum, orice vizită în Țara de Sus nu-și…

Vezi articol original 475 de cuvinte mai mult

Basarabenii…

Tolsto

Îi ştiu pe basarabeni de mult. Adică din totdeauna. De când am deschis ochii şi schimbam canalul, mai bine zis mă uitam la televiziunea moldovenească, i-am văzut pe ei, aceşti români vorbind o limbă un pic altfel, ce doreau să-şi croiască o personalitate aparte în sânul lagărului sovietic. Şi când spun lagăr nu mă refer la semnificaţia pe care noi o ştim, ca spaţiu de exterminare, deşi chiar asta era, ci la acel loc care reunea mai multe popoare în cadrul unui experiment global, ce se dorea a fi unic în istorie.

De atunci au trecut ani, chiar foarte mulţi ani. Am avut ocazia să-i cunosc în persoană pe unii dintre ei. Şi de fiecare dată nu am putut înţelege admiraţia lor pentru ruşi şi dispreţul lor faţă de tot ceea ce este românesc. Un sentiment asemănător întâlnim şi la ardeleni, care se consideră superiori celorlalţi români şi nutresc încă…

Vezi articol original 578 de cuvinte mai mult

Roz, numai noian de roz

Tolsto

Constat, nu fără o anumită surprindere, că în ziua de azi se face un exces de roz. Chiar mă gândesc dacă fabricile de vopseluri mai au această culoare. Mi-e teamă să nu ajungă în imposibilitatea de a satisface această cerere din ce în ce mai mare de pe piață. N-ai să mai vezi vreun copil de sex feminin, cu vârsta până în 5 ani, fără să fie băgat de către părinți într-un giulgiu roz. Totul e roz: de la săndăluțe, terminând cu mini ochelarii de soare.

Oare o altă culoare ar putea impacta negativ dezvoltarea armonioasă și profund feminină a copilului? Oare o altă culoare ar putea afecta psihicul în formare al fetelor astfel încât la maturitate să iasă din ele femei mustăcioase, oricând dispuse să schimbe o roată de tir? De unde și până unde dictatura asta roz din zilele noastre?

Recunosc că nu știu  răspunsul la această întrebare…

Vezi articol original 235 de cuvinte mai mult

Pe urmele copilăriei

img_0001Sunt pe urmele copilăriei, dar nu ne potrivim deloc. Pe vremea aia eu nu mergeam, doar alergam. Problema e că acum fac pașii mai mari ca atunci. Prin urmare, acum nu alerg deoarece pașii mici m-ar face de bănat în ochii diverșilor oameni, așa că doar merg cu pas mare, dar măsurat, pe urmele copilăriei mele. Dacă atunci nu gândeam de nicio culoare, doar trăiam, acum gândesc foarte mult și nu-mi dau seama ce trăiesc.

Și totuși o plăcere există deoarece urmele mă duc prin locurile adesea bătute de mine în copilăria ce părea fără de sfârșit. Singura mare discrepanță față de atunci este că acum paradigma lumii este cu totul alta, iar tot ce era legat de comunism s-a dus ca aburii pe câmpii. Și totuși, eu continui să-mi urmez copilăria, cu pași măsurați și rari, ca și cum, prin fiecare pas, rememorez miile de alergări pe care le-am făcut prin locurile pe care le-am bătut cu drag, atunci când era soare sau ploaie, dimineață sau seară, vară sau iarnă, căci copilăria nu are anotimp, zi sau moment prielnic. Copilăria e o stare permanentă și uneori e chiar mai lungă decât veacul.

Cu ochii larg deschiși, cu mintea aici, încercând să înțeleg ce am trăit atunci, am dat roată grădiniței, scolii, liceului, fostei case a pionierilor și șoimilor patriei unde atâtea lucruri am învățat pe negândite, teatrului unde atâtea piese am văzut căci, nu-i așa, pe-atunci nu gândeam. Privind grădinița mi-am adus aminte de primele jocuri, să le zicem lego, românești, ce-ți permiteau să construiești o lume doar de copii imaginată, din cărămizi de mari dimensiuni interșanjabile. În dreptul școlii mi-au trecut prin fața ochilor toți eroi ce mă invadau atunci când deschideam orice carte. Și pe vremea ai deschideam, nu mă jucam. Privind liceul am simțit durerea primelor gânduri de conștientizare a unei lumi imposibile, lumea comunistă, lume ce pare să nu se deosebească prea mult de ceea ce ne-o născocesc integratorii noștri imperialiști, de la Bruxelles, dar și conștientizarea eul-ului, atunci când am fost înconjurat, ca dintr-o dată, de atâția oameni mai deștepți și mai inteligenți ca mine, colegii de liceu.

În fața fostei case a pionierilor și șoimilor patriei am redevenit o clipă doar ochi de copil, deoarece acolo imaginația mea a luat-o razna când, în copilărie, am trecut ca vântul prin cluburile de aeromodelism, karting și fotografie. Fiecare pas măsurat pe urmele copilăriei a fost un efort imens de a-mi reaminti cine sunt, cunoscându-mi cât se poate de bine cea mai explozivă perioadă a vieții, copilăria. Teatrul mi-a readus în memorie cum îl priveam pe iepurele Rodion în aventurile sale sau lecțiile de muzică clasică ținute de Filarmonică pentru noi, copiii.

La un moment dat m-am oprit din mers, căci amintirile mă podideau și toate veneau spre mine alergând și acoperindu-mă cu valizele lor doldora de experiențele acelei vremi atât de plină cu de toate. Mă bucură acum, când m-am oprit din mersul pe urmele copilăriei, că am avut atâtea ocazii în care să învăț ceva, că fiecare zi din începuturile mele a fost o nouă pagină plină de cunoașteri ce-mi tresaltă curiozitatea, entuziasmul și acum și că am fost înconjurat de așa de mulți oameni dornici să-mi arate din știința lor. Așa că, dacă atunci  nu gândeam de nicio culoare, ci doar trăiam, acum, aș putea doar trăi deoarece am la ce să mă gândesc.

La terasă

60419190Căldura mare! Ca urmare, fac un popas pe o terasă. Orele nefiind întârziate, ba din contra, am timp să beau o bere până să fac joncțiunea cu câțiva oameni de bine. Cum nu-mi place să degust berea singur, fac ochii girofar și scanez într-un areal acoperit cu umbreluțe, oferite contra reclamă și cu arbori oferiți de Doamne-Doamne contra omeniei. Omenia ia-o de unde nu-i, așa că-mi rămâne să mă delectez cu reclama, săraca!

Undeva, la o masă din dreapta mea, se așază două fete trecute binișor de clasa a 4 –a. Deja mature după noul sistem de evaluare a persoanelor în era millenials. Una dintre ele o întreabă pe cealaltă dacă a mai fost pe acolo. La răspunsul negativ plusează comandând două băuturi din alea cu alcool mai mult pe etichetă, Red’s. Despre fete ce pot să zic, erau mai mult înalte decât subțiri, mai mult cu buricul la vedere decât îmbrăcate, cu ochii mai degrabă mari decât inteligenți.

Obosit de atâta tinerețe îmi prăvălesc privirea la o altă masă unde 4 destoinici prieteni, la vreo 20-25 de ani, încercau să-și țină burțile în echilibru. Unul folosindu-se de cămașă, iar restul de tricouri. Noroc că scaunele au spătar și brațe. Aceste elemente de mobilier păstrau aluatul într-o continuă dospeală într-un echilibru relativ. În schimb, berile erau constanta. Preț de o bere de-a mea, la masa tinereții revoluționare s-a perindat chelnerița de vreo 4 ori tot cărând halbe gulerate.

Chelnerițele, în număr de 3 –  atât am putut număra – erau îmbrăcate în blugi ultraslim și cămăși cu 2 numere mai mici. Acest lucru asigura o vizionare gratuită și de lungă durată din partea degustătorilor masculini. Clientela fidelizată fără servicii de înaltă clasă rămânea pironită pe scaune, cu ochii de asemenea pironiți pe chelnerițe. Atenția era disturbată doar de drumurile spre privată. N-am remarcat o lipsă prea îndelungată, ceea ce-l făcea pe proprietar să zâmbească fericit.

La finalul berii m-am uitat la masa mea să văd dacă și scaunele sunt îndreptate spre chelnerițe. Apoi am plătit și am ieșit ca și cum nici nu intrasem. Nici acum, după o bere, nu-mi aduc aminte dacă am și băut-o. Măi să fie!

O femeie

Tolsto

Oprisem mașina sub un copac. Dogorea. De altfel acum dogoare mereu. Ar trebui să văd cum e noaptea sub un copac. Nu oprisem motorul. Simțeam nevoia de un pic de aer rece. Și vara asta e atât de lungă… Lăsasem telefonul din mână și priveam pierdut în zare, când de-odată îmi apăru ceva între sprâncene. Era o femeie. Avea mersul atât de molcom și privirea atât de pierdută în timp în cât am simțit nevoia să-i acord un pic de atenție.
Să fi avut vreo 60 de ani, cei mai mulți irosiți prin cine știe ce întreprinderi comuniste. Poseda o frizură a la Ștefan cel Mare, confecționată pe baza unui tipar obținut dintr-un castron. Sprâncenele formau un tot ca un pod suspendat peste o vale nesfârșită. Inițial am crezut că poartă o bentiță din păr de cal. Sub podul hobanat se ițea un nas ferm și lat de boxer la…

Vezi articol original 291 de cuvinte mai mult