Revederi de mult apuse

buna-dragilor-la-revedere_3881673877c685Așa cum ne e dat tuturor, din când în când un om se  revede cu persoane de mult cunoscute. Și, indiferent, dacă îi sunt rude sau prieteni de demult, de fiecare dată îl domină cam același sentiment dacă relațiile cu acești oameni au fost bazate pe respect și apreciere. Dar, că așa îi e dat omului, să aibă în lista sa, a oamenilor de demult, unele persoane cu care nu îi face nicio plăcere să se revadă, deoarece orice contact se rezumă doar la cursă contracronometru a aprecierii foloaselor ce pot fi trase de pe urma lui, cuvenite sau necuvenite.

Și aceste persoane, indiferent dacă îi sunt rude sau prieteni, nu se mai sinchisesc să-și ascundă adevăratele sentimente, dacă ajung la concluzia că acesta pentru ei nu reprezentăm nimic, căci nimic se cheamă o persoană care nu le poate face un serviciu cu adaos comercial garantat. Și totuși, deși nu îi place, el trebuie să intre în contact cu astfel de oameni, pentru că îl obligă nu doar bunul simț ci și alte persoane din cercul comun de cunoștințe.

Dar ce să se facă el când constată că nu doar pentru aceștia e un timp pierdut, ci și pentru el, însuși, căci această evaluare a sa, precum au parte animalele cumpărat din târg, nu înseamnă decât o nouă experiență negativă adăugată altora din trecut, căci omul își schimbă părul, dar năravul ba.

Cum viața merge înainte indiferent de succese sau eșecuri, se pune întrebarea cât mai poate continua această mascaradă a relațiilor de mult apuse, ce sunt scoase la iveală, precum niște păpuși vechi, atunci când revederea se petrece. Dacă pentru asemenea oameni orice contact înseamnă un nou business, atunci orice urmă de umanitate nu-și mai are rostul, obligându-l pe omul nostru să se desprindă fără regret de acest trecut, al păpușilor fără de suflet.

Pe urmele copilăriei

img_0001Sunt pe urmele copilăriei, dar nu ne potrivim deloc. Pe vremea aia eu nu mergeam, doar alergam. Problema e că acum fac pașii mai mari ca atunci. Prin urmare, acum nu alerg deoarece pașii mici m-ar face de bănat în ochii diverșilor oameni, așa că doar merg cu pas mare, dar măsurat, pe urmele copilăriei mele. Dacă atunci nu gândeam de nicio culoare, doar trăiam, acum gândesc foarte mult și nu-mi dau seama ce trăiesc.

Și totuși o plăcere există deoarece urmele mă duc prin locurile adesea bătute de mine în copilăria ce părea fără de sfârșit. Singura mare discrepanță față de atunci este că acum paradigma lumii este cu totul alta, iar tot ce era legat de comunism s-a dus ca aburii pe câmpii. Și totuși, eu continui să-mi urmez copilăria, cu pași măsurați și rari, ca și cum, prin fiecare pas, rememorez miile de alergări pe care le-am făcut prin locurile pe care le-am bătut cu drag, atunci când era soare sau ploaie, dimineață sau seară, vară sau iarnă, căci copilăria nu are anotimp, zi sau moment prielnic. Copilăria e o stare permanentă și uneori e chiar mai lungă decât veacul.

Cu ochii larg deschiși, cu mintea aici, încercând să înțeleg ce am trăit atunci, am dat roată grădiniței, scolii, liceului, fostei case a pionierilor și șoimilor patriei unde atâtea lucruri am învățat pe negândite, teatrului unde atâtea piese am văzut căci, nu-i așa, pe-atunci nu gândeam. Privind grădinița mi-am adus aminte de primele jocuri, să le zicem lego, românești, ce-ți permiteau să construiești o lume doar de copii imaginată, din cărămizi de mari dimensiuni interșanjabile. În dreptul școlii mi-au trecut prin fața ochilor toți eroi ce mă invadau atunci când deschideam orice carte. Și pe vremea ai deschideam, nu mă jucam. Privind liceul am simțit durerea primelor gânduri de conștientizare a unei lumi imposibile, lumea comunistă, lume ce pare să nu se deosebească prea mult de ceea ce ne-o născocesc integratorii noștri imperialiști, de la Bruxelles, dar și conștientizarea eul-ului, atunci când am fost înconjurat, ca dintr-o dată, de atâția oameni mai deștepți și mai inteligenți ca mine, colegii de liceu.

În fața fostei case a pionierilor și șoimilor patriei am redevenit o clipă doar ochi de copil, deoarece acolo imaginația mea a luat-o razna când, în copilărie, am trecut ca vântul prin cluburile de aeromodelism, karting și fotografie. Fiecare pas măsurat pe urmele copilăriei a fost un efort imens de a-mi reaminti cine sunt, cunoscându-mi cât se poate de bine cea mai explozivă perioadă a vieții, copilăria. Teatrul mi-a readus în memorie cum îl priveam pe iepurele Rodion în aventurile sale sau lecțiile de muzică clasică ținute de Filarmonică pentru noi, copiii.

La un moment dat m-am oprit din mers, căci amintirile mă podideau și toate veneau spre mine alergând și acoperindu-mă cu valizele lor doldora de experiențele acelei vremi atât de plină cu de toate. Mă bucură acum, când m-am oprit din mersul pe urmele copilăriei, că am avut atâtea ocazii în care să învăț ceva, că fiecare zi din începuturile mele a fost o nouă pagină plină de cunoașteri ce-mi tresaltă curiozitatea, entuziasmul și acum și că am fost înconjurat de așa de mulți oameni dornici să-mi arate din știința lor. Așa că, dacă atunci  nu gândeam de nicio culoare, ci doar trăiam, acum, aș putea doar trăi deoarece am la ce să mă gândesc.

La terasă

60419190Căldura mare! Ca urmare, fac un popas pe o terasă. Orele nefiind întârziate, ba din contra, am timp să beau o bere până să fac joncțiunea cu câțiva oameni de bine. Cum nu-mi place să degust berea singur, fac ochii girofar și scanez într-un areal acoperit cu umbreluțe, oferite contra reclamă și cu arbori oferiți de Doamne-Doamne contra omeniei. Omenia ia-o de unde nu-i, așa că-mi rămâne să mă delectez cu reclama, săraca!

Undeva, la o masă din dreapta mea, se așază două fete trecute binișor de clasa a 4 –a. Deja mature după noul sistem de evaluare a persoanelor în era millenials. Una dintre ele o întreabă pe cealaltă dacă a mai fost pe acolo. La răspunsul negativ plusează comandând două băuturi din alea cu alcool mai mult pe etichetă, Red’s. Despre fete ce pot să zic, erau mai mult înalte decât subțiri, mai mult cu buricul la vedere decât îmbrăcate, cu ochii mai degrabă mari decât inteligenți.

Obosit de atâta tinerețe îmi prăvălesc privirea la o altă masă unde 4 destoinici prieteni, la vreo 20-25 de ani, încercau să-și țină burțile în echilibru. Unul folosindu-se de cămașă, iar restul de tricouri. Noroc că scaunele au spătar și brațe. Aceste elemente de mobilier păstrau aluatul într-o continuă dospeală într-un echilibru relativ. În schimb, berile erau constanta. Preț de o bere de-a mea, la masa tinereții revoluționare s-a perindat chelnerița de vreo 4 ori tot cărând halbe gulerate.

Chelnerițele, în număr de 3 –  atât am putut număra – erau îmbrăcate în blugi ultraslim și cămăși cu 2 numere mai mici. Acest lucru asigura o vizionare gratuită și de lungă durată din partea degustătorilor masculini. Clientela fidelizată fără servicii de înaltă clasă rămânea pironită pe scaune, cu ochii de asemenea pironiți pe chelnerițe. Atenția era disturbată doar de drumurile spre privată. N-am remarcat o lipsă prea îndelungată, ceea ce-l făcea pe proprietar să zâmbească fericit.

La finalul berii m-am uitat la masa mea să văd dacă și scaunele sunt îndreptate spre chelnerițe. Apoi am plătit și am ieșit ca și cum nici nu intrasem. Nici acum, după o bere, nu-mi aduc aminte dacă am și băut-o. Măi să fie!

Despre râs

11e444c90c13651ba8179a6864e76327Am trecut azi, din întâmplare, pe lângă o mămică – absolut din întâmplare. Din punct de vede corporatistic, adică al departamentului Cadre – mai nou, Resurse Umane – această femeie începea să aibă ceva experiență în noua ei poziție, de mămică. Băiețelul să fi avut vreo 4 sau 5 ani. Iar mama, zău, dacă mima entuziasmul poziției! Ba din contra! Se manifesta ca la ședințe – mai nou, meetinguri -, dar pe bune. Era trup și suflet o mamă așa cum scrie la carte. Dar, dintr-o dată, fără ca eu să fiu pregătit, mama cu middle level experience a strănutat. Pe loc copilul dumneaei s-a prăvălit într-un râs fără de sfârșit, așa cum se aude apa la Cascada Victoria, adică fără de ecou.

Stând eu așa, în prostia mea primară, mi-am adus aminte cât de valoros e râsul de copil, cât de original, cât de sincer și cât de plin de sentimente este! N-ai să auzi râs de conveniență, așa cum fac adulții când se întâlnesc cu cineva de mult nemaiîntâlnit sau atunci când șeful face o glumă și toți dau pe-afară de atâtea hăhăituri pe metru pătrat. Copilul, această ființă superbă, nici n-ai crede că se va transforma în puțini ani în tonomatul sentimentelor cerute de către morala publică.

Sau n-ai să auzi niciodată la un copil, de vârsta deja pomenită, că va râde cu răutate, așa cum facem noi, adulții, când auzim ce-a pățit cutare sau cutare. Cum râsul răutăcios nu poate fi exhibiționat, râdem de ne sar bojocii în surdină, în pernă sau cu capul în apă, că tare ne mai place și ne mai alină propriile frustrări eșecurile altora.

Că de aia și spuneam, ce bine e să fii copil, să descrețești frunțile celor care deja s-au învechit în rele, adică în ipocrizii mărunte, căci așa ne cere morala publică. Și cât n-aș da să fiu și eu măcar din an în Paște înconjurat de oameni care râd atunci când e de râs, plâng când e rost de plâns sau să tacă atunci când clipa îți cere să-ți ții pliscul. Căci așa de bine m-am simțit în compania acestui copil de 4 sau 5 ani, încât și acum mă gândesc ce ochi fac cei ce mă-nconjoară pentru că râd doar când e rost de râs, mă-ncrunt atunci când ceva mă doare și tac atunci când eu nu mai am nimic de spus. E frumos să fii om… mic! Atât…

Cu ce ne lăudăm

smerenie-si-mandrieÎndeobște, persoanele de o anumită vârstă, care au copii la casele lor, văd fiecare întâlnire cu indivizi pe care nu i-au mai văzut-o de mult ca o etalare a performanțelor urmașilor. De fiecare dată când mă intersectez cu oameni care erau tineri când eram mic, fac același lucru, tac. Tac pentru că se lansează trâmbița întrebărilor: ce ai făcut, unde lucrezi, câți copii ani, cu cine ți-ai pus pirostriile și orice altă întrebare despre bunăstarea ta materială. Căci, din păcate, cam aici se finalizează orice dialog cu părinții cu copii mari, la câștigurile progeniturilor.

Cel puțin generațiile care au prins comunismul ca adulți nu concep, nu văd viața dincolo de casă, mobilă, mașină, copii și vacanțe, dacă se poate cât mai departe de casă. Și fiecare întâlnire de acest fel e ca un fel de execuție a mea, deoarece ei vorbesc și tot ei mă scanează pentru a se delecta cu impactul materialității copiilor lor asupra mea.

Din păcate pentru ei, eu mai tac dintr-un motiv, pur și simplu nu mă interesează. N-am pornit în viață nici să mă întrec cu alții – îmi repugnă acest lucru – și nici să spun ce sunt sau ceea ce-am ajuns, dar mai ales ce voi fi. Pur și simplu nu-mi culeg satisfacția recunoașterii din înșiruirea de bunuri mobile și imobile. Cum mie mi se rupe de această parte a vieții noastre – deși nu-mi e total necunoscută – provoc de fiecare dată aceeași angoasă, aceeași dezamăgire la cei mai mari decât mine. Își dau seama că și-au răcit gura de pomană și aceștia nu înțeleg de ce nu mă mișcă ceea ce pe ei chiar îi motorizează: posesiunea.

Dar, cred, că așa ne este dat, să fim atât de diferiți. Și tocmai asta iubesc eu la viață, unicitatea noastră. Și din acest motiv, al unicității, caut să mă înconjor de acele unicități care nu sunt trase în tiraje de masă – multe miliarde.

Promit, totuși, ca la un moment dat să intru și eu în rând cu lumea și să-mi etalez proprietățile materiale și umane. Până atunci îmi văd de drumul meu și-i las pe alții să se bucure de tot ceea ce nu mă interesează pe mine. Suntem diferiți și e așa de bine! 🙂

De ce nu admir necondiționat

Pentru că nu pot! Faptul că îmi ești prieten, rudă sau șef, asta nu te urcă pe un piedestal. Pentru mine admirația presupune un cumul continuu de fapte excepționale. E ca și cum te-aș calibra permanent într-un pat al lui Procust. Până și poziția de șef obligă. Ai obținut-o la un moment dat poate pentru niște fapte deosebite. Și pentru acea numire poate te-ai bucurat de admirația mea. Dar asta nu înseamnă că-mi poți pretinde mie să te admir dacă tu te-ai instalat comod în postul de șef și învârți temeinic pârghiile bunăstării personale.

Același lucru îl fac și când vine vorba și de prieteni, deoarece de fiecare dată eu încerc să mă ridic la înălțimea propriilor mele exigențe și eu nu pot să cer celorlalți decât ceea ce-mi cer și mie: să fii mai bun azi decât ai fost ieri și mâine mai bun decât azi. La ce bun o prietenie din care nu ies mai învățat, mai deștept și poate mai bun? Ce să fac cu un om ce nu-mi marchează memoria? E ca și cum aș privi peisajele din tren. Iar eu când nu sunt peisaje, nu privesc.

Chiar rudă să-mi fii, tot nu beneficiezi de un tratament preferențial. Ba mai mult, asta te obligă înzecit, deoarece sentimentele pe care le nutresc față de tine nu pot crește decât pe o bază ce nu conține decât lucruri adevărate, lucruri vii, deoarece  tu ești exemplul cel mai apropiat pe care-l pot altora să-l arăt, că vin dintr-o familie în care fiecare dintre noi nu a făcut doar umbră pământului, ci am vrut să dăm și altora din ceea ce poate noi am primit înzecit.

Prin urmare, chiar dacă-mi ești șef, rudă sau prieten admirația mea nu este condiționată. Și asta nu vine dintr-o lipsă de respect ci din faptul că pentru mine a trăi înseamnă să fiu mereu același, indiferent dacă am în fața mea un șef, un prieten sau o rudă. Întrebarea e ce se întâmplă dacă nu te mai respect: nimic! Pentru că nu pot.

A dispărut Sharky

black-and-white-cute-ikea-shark-favim-com-111297Cei de la Ikea știu una și bună: să vândă foarte mult. La ei vânzările sunt mari și-n somn. Mă refer în somnul proprietarilor, că al angajaților nu pot fi decât coșmaruri. Să lucrezi la Ikea e ca și cum ai lucra voluntar pentru Forrest Gump. Ai de-a face cu tot felul de oameni în cantități incredibile, ceea ce în intervale nu prea mari de timp te face cu capul.

Dar să revenim la povestea noastră. Asta companie care vinde orice, până și șuruburile cu care s-a înșurubat în România, l-a vândut la finele anului trecut pe Sharky. O pușlama de rechin plușat, de dimensiuni acceptabile, numai bun de îmbrățișat bine noaptea de către copiii ce dorm zilnic. De altfel, acest Sharky, cu dinții lui ascuțiți din pânză, a sucit mințile tuturor, inclusiv părinților. Așa că, atunci când Ikea nu a mai vândut rechinul simpatic – și asta după doar o lună de la lansarea lui – a provocat șoc, durere și iluzii celor lăsați fără Sharky în viață.

Se pare că suedezii vânzători ai blănii ursului din pădurea de unde își extrag ei cheresteaua, nu vor să-l vândă acest prieten somnatic al copiilor decât iarna, atunci când părinții au mai mulți bani, deoarece doar atunci mai toți angajații se procopsesc cu al 13 – lea salariu. Părinții, neștiind ce politici de marketing coc în spatele tejghelei cioplitorii în lemn din Suedia, își imaginează că această lipsă a produsului pentru copii nu e decât  greșeală regretabilă a companiei.

Cine mai are răbdare, poate și un pic de memorie, va revedea în decembrie, pe rafturile magazinului de mobilă industrializată, zâmbetul jucăuș și atotstăpânitor al rechinului de pluș. Indicat e ca atunci să se miște repede și să se proțăpească în fața magazinului la primele ore ale dimineții, asta dacă nu vor să prelungească sine die agonia somnului singuratic al copiilor ce nu au pe cine strânge la piept noaptea.

Germania ca o societate comercială

gty_munich_mall_shooting2_hb_160722_4x3_992În sfârșit inevitabilul s-a întâmplat și în Germania. Asta nu înseamnă că doream să se petreacă așa ceva, ci doar mă miram că nu s-a întâmplat încă. Dacă până acum lumea francofonă a fost bine smotocită de arabii aflați la prima, a doua sau a n – a generație după descălecatul lor european, iată că și teutonii încep să simtă mai temeinic efectele transformării lumii noastre într-un Babilon. Din tot ce s-a întâmplat până acum cu politicienii care conduc Europa, sunt sigur că valul migrator nu se va opri aici ci va fi amplificat. Asta se va întâmpla deoarece statele europene au încăput în totalitate pe mâinile celor mai bogați oameni, oameni care au reușit în afaceri, făcând averi de multe miliarde și care vor acum să conducă popoarele ca pe niște angajați ai unei societăți comerciale.

Care-i scopul declarat al oricărei societăți comerciale? Profitul. Care este corespondentul profitului atunci când vorbim de state? Creșterea economică. Care este cea mai mare amenințare la adresa creșterii economice? Scăderea populației, care duce la scăderea consumului, ceea ce afectează producția. Ce facem când scade populația Europei? Importăm săracii lumii, deoarece ei sunt mai ieftini decât europenii. De ce nu vrem să stimulăm natalitatea în rândul europenilor? Deoarece fiii europenilor vor cere la maturitate salarii mai mari decât tații lor care deja câștigă foarte bine. Cu alte cuvinte europenii înșiși amenință profiturilor marilor companii. Care e soluția? Mai mulți emigranți aduși în Europa care să muncească pe bani puțini. Care este rezultatul susținerii migrației și nu a creșterii natalității europenilor? Scad costurile companiilor cu angajații lor. Trăiască profitul!

Acum, în Europa, marea problemă nu e reprezentată de milioanele de săraci care abia așteaptă dincolo de Mediterana să măture străzile din Europa, ci zecile de milioane de emigranți care sunt deja stabiliți aici. În ultimele zeci de ani, în toată Europa occidentală s-a făcut un asemenea experiment social – un amestec etnic și religios, nemaiîntâlnit nicăieri în societăți cu vechime de mii de ani (cele două Americi sunt excepții), încât roadele acestei politici de amalgamare a popoarelor de-abia acum le vom culege.

Ce se va întâmpla cu zecile de milioane de emigranți non-europeni, care, în ciuda propagandei oficiale, nu sunt considerați de către băștinași ca fiind nemți, francezi, belgieni sau olandezi? Ce faci cu atâta omenire pe care ai amăgit-o că îi vei oferi un viitor mai bun și egalitate cu locuitorii de veacuri ai Europei, non-europeni care constată că sunt cetățeni de mâna a două? Care va fi impactul pe termen lung asupra mentalului colectiv din fiecare țară în parte? Cât de mult vor crește sentimentele naționale la vechile popoare ale Europei?

Cu siguranță părinții fondatori ai Uniunii Europene nu s-au gândit la asemenea consecințe. Ei au tratat oamenii ca pe niște substanțe chimice, pe care le amesteci și în urma reacției rezultă un popor nou, mai mai ieftin, mai muncitor și mai ascultător. Dar uite că nu-i așa. În acest context, care este viitorul Imperiului, pardon, al Uniunii Europene?

Despre sfânta ură

3Ți se întâmplă uneori să ai un declic. Ți se întâmplă uneori să suferi un fel de scurtcircuitare a minții. E ca un fel de descărcare involuntară și instantanee, în urma căreia mintea ta revine la un nivel anterior. Să explicăm un pic cum vine treaba. Sunt persoane care ți-au provocat destul de multe necazuri în trecutul mai apropiat sau mai îndepărtat. De obicei tu nu reacționezi la primele daune pe care le suferi. Încerci să acorzi circumstanțe atenuante persoanei care a atentat la feng shui-ul tău interior. Dar, mai apoi, când vezi că episoadele se repetă și chiar se întețesc, atunci nu mai întorci și celălalt obraz, nu mai stai cu capul în țărână, ci ridici parul apelând la sfânta ură.

Poate a urî e un lucru rău, poate a urî înseamnă să-ți deplasezi limitele subumanității tale dincolo de orice așteptare. Dar pentru fiecare coborâre a ta în neantul urii există o cauză, un om care a vrut să te chinuie în speranța că va scăpa de propriul chin. Așa că drumul cel mai scurt spre rezolvarea problemelor e sfânta ură, e să devii și tu un chinuit printre mulți alți chinuiți.

Apoi anii trec. Și așa cum se întâmplă de fiecare dată, mintea ta, săraca, șterge din amintiri toate episoadele urâte din viața ta, inclusiv cele în care tu erai chinuit de alții. Așa că, după un timp simț niște remușcări, niște regrete. Chiar te gândești cum de ai urât o persoană când despre aceasta știi atâtea lucruri bune. Chiar te simț prost și te gândești că tu chiar ești un om rău și dacă alții strâmbă din nas când vine vorba de tine, cu siguranță au dreptate.

Dar, iată, dintr-odată, într-un alt context, înconjurat de cu totul alți oameni, se petrece un episod care seamănă leit cu altele, trăite de tine în trecutul cam uitat. Dintr-odată, toate amintirile negative ale chinuirii tale ies la iveală, dintr-odată îți aduci aminte toate trăsăturile negative ale persoanei pe care o urai și, ca printr-un miracol, îți schimbi părerea despre tine. Constați că tu nu ești un om rău și că sfânta ură avea o temelie trainică. Asta te liniștește și te face să te simți bine. Și-ți zici că sfânta ură își are și ea rostul ei. Zâmbești și treci mai departe având grijă să nu chinui și tu pe alții

Epoca mea, Epoca Radu Beligan

img_0029
Radu Beligan în Hlestakov (Revizorul, de Gogol)

Nu știu alții cum sunt dar eu m-am născut în epoca Radu Beligan. E adevărat că m-am născut și în Epoca de Aur, dar tot de adevărat e că n-am văzut nicăieri nimic din aur. Despre Radu Beligan pot să spun că împreună cu el mi-am început viața. Făcând parte dintr-o familie care aspira la mai mult, drept dovadă am locuit la etajul 8, am văzut mult teatru, multe filme și am citit multe cărți încă din copilărie. Într-un asemenea mediu nu se putea ca prezența atât de talentată a lui Radu Beligan să nu prindă formidabil

Dacă a fost ceva care m-a atras în mod irezistibil la el, a fost calmul lui, calm care ieșea în evidență indiferent de ceea ce juca, roluri de dramă sau de comedie, piese clasice sau cele care proslăveau realismul socialist. Felul lui de a fi, de a juca, fără să i se umfle jugulara la fiecare situație mai dificilă, m-au cucerit și m-au făcut să-l privesc încă de la început cu admirație. Cu siguranță că nu a avut un corp sau o înfățișare care să-ți taie respirația, dar avea o personalitate care te făcea să te ridici în picioare, ca și cum tu ai fi un șef de gară în întâmpinarea trenului.

Dincolo de orice, a acoperit o atât de lungă perioadă din istoria țării încât putem să reconstituim timpul care a trecut după Marea Unire în funcție de evoluția vieții sale. Deja un nume cunoscut înainte de al 2 – lea Război Modial, a devenit unul din stâlpii pe care regimul comunist și-a sprijinit propaganda, interpretând cu mult talent cei mai neinteresanți eroi ai clasei muncitoare. Nu pot să uit rolurile pe care le-a făcut în piesele lui Aurel Baranga, piese care reflectau cel mai bine teza comunistă a lui Jdanov conform căreia, în cultură, realitatea trebuie să fie reflectată în funcție de linia partidului. Și, o, Doamne!, șerpuitoare mai era!

Nu pot să uit cât de bine a jucat într-o grămadă de piese, piese care s-au bucurat de un succes colosal și dincolo de granițele României comuniste, cum a fost Revizorul lui Gogol, cu care a avut toată moscovimea la picioare, cu al său Hlestakov. Sau cât de bine l-a interpretat pe feldkuratul Otto Katz, din Peripețiile bravului soldat Svejk. Cum de știu de toate astea? De la Radio. De peste 60 de ani Radio România a tot înregistrat, an după an, lună după lună, zi după zi, ca o furnică națională, capodoperele de pe scenele românești, într-un adevărat HBO românesc. Poate am să scufund cândva în arhivele sale…

Cine doar l-a văzut jucând în ultimii ani de viață nu știe ce a pierdut, deoarece apogeul artei unui actor depinde de starea fizică. Mulțumesc lui Dumnezeu că m-am născut cu un radio în casă ca să ascult atâtea piese de teatru, din anii 50, 60 sau 70, piese care mi-au colorat viața și mi-au împins limitele interioare dincolo de barierele fizice. Dacă azi sunt un pic mai deștept decât ieri, asta se datorează și radioului, deci și lui Radu Beligan.

Dacă astăzi mi-aș dori ceva, atunci gândul meu s-ar întoarce către toți cei care sunt încă în putere, deoarece cu adevărat împlinit este doar acela care-și vede viața ca o permanentă luptă cu el însuși, pentru a dărui ceva și celor din jurul lui. Avem deja câteva exemple în acest sens: Radu Beligan, Bartolomeu Anania, Neagu Djuvara. Deci se poate trăi și fără pensie. Eu, unul, asta îmi propun. O viață trăită, e o viață fără pensie.