Mai are rost să învățăm?

Trăim într-o minunată lume a iluziilor, în care banalul este adus la statut de valoare certă și mediocritatea certificată este considerată atuul principal pentru o viață împlintă. Asta cam așa ar fi dacă viața noastră s-ar consuma doar în fața micului ecran, ecran care nu mai prididește să ne convingă de ideea: cu cât ești mai prost cu atât ești mai fericit.

Promovând zilnic poveștile cusute cu ață albă ale unor analfabeți patentați, se creează falsa impresie că în viață nimic nu contează, că succesul e direct proporțional cu norocul și că orice încercare de educație te predestinează nebuniei. Norocul nostru este că anii tot trec și numărul celor care chiar și-au realizat visele de îmbogățire neavând la bază decât propriul primitivism este foarte mic, chiar insignifiant. Treptat, treptat ne vom îndrepta din noul privirile către sistemele de valori reale, care au la bază educația și încă una solidă.

Degeaba există cazuri de milionari proveniți din rândul proletariatului promiscuu, atâta timp cât statutul de milionar este intangibil pentru cei mai mulți români. Mai devreme sau mai târziu pretendenții la îmbogățiri precoce vor percepe crudul adevăr că singurul lucru care asigură succesul în viață este să urci treptele educației. Pot părea cuvinte mari dar realitatea îmi dă dreptate și-mi tot dă de câteva mii de ani. Cam de când există civilizația umană.

Câți dintre cei cu doar cu 4 clase au o șansă reală în viață? Câți dintre cei fără nicio calificare recunoscută pot ocupa o poziție bine plătită. Câți dintre cei incapabili să execute munci peste cele fizice își pot permite să ducă o viață fără griji? Mi-e teamă că procentul acestora este unul nesemnificativ.

Oricum am da-o, oricum am suci-o valorile certificate de milenii ne spun că doar cunoașterea aduce cu sine succesul. Mai mult decât atât, acest succes presupune să-ți hrănești continuu curiozitatea, să ți-o stimulezi și să nu renunți niciodată la a învăța. Indiferent dacă viteza de înnoire a lumii ar fi mai lentă sau mai accelerată decât este acum, nivelul cunoașterii atins de tine la un moment dat nu are cum să fie suficient deoarece o singură minte nu poate cuprinde în scurta-i existență toate comorile civilizației umane, fie ea și una de nișă.

Și cum citesc, și citesc foarte mult, și cum știu că nu voi putea citi în această viață nici măcar a mia parte din ceea ce-mi propun, voi face de acum recenzii cărților care-mi vor cădea în mână, prezentându-le așa cum eu le văd. Vor fi doar recenzii pozitive. Măcar atât merită cartea din partea mea, celebrarea ei, deoarece învățarea e un proces permanent care se încheie odată cu moartea. Și atunci învățăm ceva. Învățăm să murim. Dar până atunci să continuăm procesul.

Binomul părinte – copil

Dacă pici din întâmplare la mall sâmbăta sau duminica, pe la amiază, dintr-o dorință inexplicabilă să vezi un film, s-ar putea să nu fii foarte mulțumit de alegere. Spun asta deoarece la acea oră vei vedea la casa de bilete o coadă ca pe vremuri la PECO. Cine nu a prins vremurile de dinainte nu poate înțelege acest lucru, deoarece coada la PECO (adică la cota de 25 litri de benzină lunară) se întindea pe kilometri. Te așezai azi la coadă și-ți venea rândul la rație peste vreo 4 sau 5 zile. Se subînțelege că veneai zilnic la coadă să-ți muți mașina din loc altfel erai sărit.

Am divagat cam mult, așa că e mai bine să revin la cinematografele de la mall. Cum spuneam, un puhoi de copii însoțit de puhoiul aferent de părinți se zbenguie nerăbdători să vadă filmul. Se subînțelege că fac un zgomot și o zarvă pe măsura relației cu care o au cu părinții. Și aici e problema. Fiind coada destul de lungă, am avut ocazia să examinez un pic binomul părinte – copil venit la film la mall. Se vede de la o poștă că vorbim de copii de condiție bună, lucru ieșit în evidență prin îmbrăcăminte, tunsoare și privire. Cu alte cuvinte au avut parte de ceva educație. În plus dau senzația că suferă toți de sindromul ADHD.

În ceea ce-i privește pe adulți, părinții acestora, se trag ușor câteva concluzii. Toți sunt încercănați, îngândurați și lipsiți de un entuziasm prea mare. Se vede de la o poștă că lucrează la întreprinderile și uzinele de tip nou, unde angajatul formează un alt binom, dar de data aceasta cu angajatorul. Angajatul e cu munca, angajatorul cu capitalul (scuzată-mi fie cacofonia!). Și uite așa, nici la film nu scăpăm de Marx. Dar noile fabrici nu sunt la fel de rigide ca cele de dinainte, principiul după care se guvernează fiind: la muncă vii când vrei, pleci când poți.

Trăind într-o economie a cererii și a ofertei e de la sine înțeles că producătorii de filme pentru copii sunt cei mai norocoși din branșă, având probabil cel mai mare profit posibil. Păi cum să nu fie așa când la un film pentru copii, odraslele vin la pachet cu părinții sau bunicii. În plus, e o întreagă industrie pe verticală, pe orizontală și chiar pe diagonală (nimic nu iartă capitaliștii ăștia), care profită la maxim de acest binom părinte – copil. De la jucării ce imită personajele din film, până la benzi desenate, filme seriale și desene animate nu-i decât un pas.

Și uite așa, dintr-o singură idee de adormit copiii, producătorii de filme pentru ștrengari scot bani de la trei generații. Vor, nu vor, părinții sau bunicii văd și ei un film pentru puberi. Fericire mai mare pentru un producător nu poate fi decât, ca printr-un produs pentru o categorie țintă, să lovești în altele două. Se pare că ei aplică – având un real succes – rețeta Croitorașului cel viteaz, 3 dintr-o lovitură. ( Știu, mingnonul designer nimicea 7 din aceeași unică trosneală)

Dacă tot profităm de sentimentul de vinovăție al părinților, de ce nu mergem mai departe? Adică să-i spoliem pe adulții care nu au timp de nimic, nici măcar de copiii lor, extinzând aria activităților în care părinții să plătească mai mult. O să dau doar câteva exemple. Grădinița cu program prelungit pentru părinți, unde părintele trebuie să petreacă minim 2 ore cu progenitura, să mănânce și să desfășoare diverse activități împreună (colorat, cântat, dansat, jucat etc). Taberele pentru copii cu participarea extraordinară a părinților, în care oamenii mari trebui să doarmă în același pat cu picii, să umble bezmetici prin natură cu aceștia și, la final, să promită că la anul vor sta 4 săptămâni în tabără în loc de două. Mall-ul pentru copii, care ar fi cea mai grea pedeapsă pentru un adult. Aceea de a-i cumpăra năzdrăvanului totul.

Până la deplina pedepsire a părinților prea muncitori, promit să nu mai vin la film la amiază ci seara, așa cum face orice adult înțelept. Nu de alta dar nu mai suport să văd ultima fază a capitalismului cosmopolit: exploatarea părintelui de către copil. Uof! Iar am ajuns la Marx!

Mereu femeia…

Aud destul de multă lume vorbind și pronosticând moartea comerțului tradițional. Vom trăi doar pe net! Sloganul zilelor noastre este: „Online-ul este viața și viața e online-ul!”. Cică vom sta doar în case și vom comanda tot ce ne trece prin cap, iar un supercurier rapid ne va aduce de îndată totul la ușă. Vom comunica doar prin intermediul aplicațiilor și vom face cybersex la greu până ce ni se va face rău.

Pe bune? Așa să ne fie viitorul? Totul migrează în online? Inclusiv morții? Îndoi-m-aș! Atâta timp cât va exista pe lumea asta femeia, va trăi și comerțul tradițional, care înseamnă interacțiune, comunicare, viață. Femeia are nevoie de comunicare, are nevoie de confirmări cu carul, are nevoie să i se spună că e frumoasă, că e iubită, că se îmbracă frumos, că parfumul care s-a dat o face să miroase divin, simte nevoia să se etaleze în fața suratelor pentru a contabiliza fericită câte din ele mor de invidie. Și asta nu se poate întâmpla decât într-un/printr-un magazin tradițional, acolo unde mulți ochi o vor vedea pe ea, femeia. Iar toate acestea se întâmplă dintr-un singur motiv, femeia are nevoie de recunoașterea, aprecierea și prețuirea din partea personajului iubit, recte bărbatul. Pentru că ea are nevoie în primul rând de dragoste: fie trupească, fie psihicească, fie amândouă la un loc.

Cu o listă așa lungă de to do-uri mă tem că online-ul nu se poate pune. În cel mai bun caz spațiul internautic nu poate fi folosit decât ca un instrument în mâna femeii. Online-ul ar putea fi, în cel mai bun caz, mijlocul prin care o femeie să se apropie de ceea ce-și dorește în mod fundamental, să fie iubită pentru ca numeroasele sale neliniști să se transforme doar în fum.

Atâta timp cât va exista femeia eu voi sta liniștit. Vom simți nevoia să ieșim în natură, să ne bucurăm de existența ei, să batem plajele, cărările de munte sau străzile neumblate din zonele vechi ale orașelor și să cumpărăm ceva de la colț de stradă. Toate acestea ne vor aduce amintiri dragi pe care niciun online din lumea asta nu le poate oferi. Deci să mulțumim femeii că există și să ne bucurăm de interacțiunea cu ea, deoarece datorită ei viața noastră va fi mereu aievea și nu o hologramă.

Cum să fii pe placul femeilor

Tolsto

Profit de faptul că suntem în săptămâna luminată a femeilor (intervalul 1-8 Martie) pentru a mă alătura și eu celor care se simt bine și în această săptămână. N-am să vorbesc despre mărțișoare, flori și/sau alte cadouri atât de necesare și firești în această perioadă a anului, ca de altfel în orice altă perioadă. Dacă iubești/prețuiești pe cineva nu aștepti sfânta săptămână din martie, ci dai ghes impulsurilor tale de iubire/respect atunci când simți că te podidesc.

Dar să lasăm pentru un alt moment nevoile prea bine marchetate și să atacăm frontal subiectul ușor schițat în titlu: cum să fii pe placul femeilor. Așadar, mi-a fost dat să-mi intersectez pașii cu a unui bărbat care nu ratează nicio ocazie, atunci când dă peste o doamnă/domnișoară, în care să nu vitupereze împotriva bărbaților. Și începe a-i descrie în cele mai sumbre culori: nesimțiți, instinctuali, prefăcuți, leneși, mizerabili la propriu și la…

Vezi articol original 326 de cuvinte mai mult

Dragoste mută

Tolsto

Ea: Nu mă mai iubeşti!
El: Ce-ţi veni?
Ea: Nu mă mai bagi în seamă.
El: Cum nu te bag în seamă? Doar timpul liber mi-l petrec cu tine.
Ea: Ai pe altcineva.
El: Dacă altcineva e timpul meu liber, ai dreptate.
Ea: Vezi?! Niciodată nu vorbeşti serios!
El: Dacă nu te-aş iubi, n-aş fi acum cu tine.
Ea: Acum o spui? O săptămână ai tăcut.
El: Am avut nişte probleme la job. M-am concentrat să le rezolv.
Ea: Şi mie de ce nu mi-ai spus?
El: Aş fi avut un stres în plus. Dă-mi un pup.
Ea: Nu vreau! Deci asta sunt eu? Un stres în plus?
El: Dar ai fi fost stresul meu!
Ea: Niciodată nu vorbeşti serios. Nici nu ştiu dacă mă iubeşti.
El: Te las să descoperi. Suntem de atâta timp împreună şi tu tot nu ţi-ai dat seama. Voi fi mereu aici, cât timp te…

Vezi articol original 476 de cuvinte mai mult

Rochia de nuntă

Tolsto

Am fost la nuntă. Nu era nunta mea, dar am fost. Dimineaţa ne-am dus şi noi să ne odihnim. Ne aşezăm în pat cu gândul să dormim. Mă foiesc când pe o parte când pe alta, când începe următorul dialog:
Ea: Nu prea poţi dormi.
Eu: Nu.
Ea: Nici eu.
Eu: Am băut nişte vin roşu şi asta mă ţine treaz. Tu cum de nu dormi, că nu ai băut decât nişte suc natural de soc?
Ea: Ehh! Mă gândesc şi eu…
Eu: La ce?
Ea: Nu e important.
Eu: Când o femeie spune că nu e important, atunci trebuie să fie al naibii de important. Hai, spune-mi acum, că altfel nu o să mă laşi să dorm.
Ea: Iubitule, ştii, au trecut doi ani de când suntem împreună şi încă nu m-ai cerut de soţie.
Eu: Ce-ţi veni? Să te cer de soţie? Eu credeam că suntem oameni moderni…

Vezi articol original 464 de cuvinte mai mult

Măritișul

La discuția de mai jos am asistat fără să vreau.

Ea: Nimeni nu mă vrea! O să ajungă fată bătrână!
El: Pe bune? Fată bătrână? Nu prind eu momentul ăla și asta doar din cauza vârstei mele matusalemice.
Ea: Nu fi mitocan! Înțelegi ce vreau să zic. Nemăritată, urâciosule!
El: Deja m-ai înnebunit cu măritișul tău. O să găsești tu unul care să-ți rămână prin bătătură, că n-o fi moarte de om să stea apoi pe veci cu tine.
Ea: Îți bați joc de mine! Uof, ce insensibil!
El: Păi care e problema ta? Urâtă nu ești, slavă Domnului, tânără ești, educată așișderea. Nu se poate să nu-ți găsești în curând prințul.
Ea: Zici tu?
El: Zic eu. Mai vezi pe cineva care să asiste la discuția noastră?
Ea: Ultimul mi-a mâncat toată averea.
El: Care avere? Că tu stai în chirie. Sau ai vreun filon de aur și eu nu știu?
Ea: Încrederea, urâciosule, încrederea a fost averea mea!
El: Măi sa fie! Și te-a deposedat de ea fără să știi? Poate așa va avea și nepricopsitul ăla mai mult noroc în viață.
Ea: Dă-l la dracu acum! Ce mă sfătuiești să fac?
El: Eu să te sfătuiesc? Dar ce, am ajuns pețitor? Nu știu! Vezi și tu. Mai socializează și tu. Dacă te baricadezi în casă de pe la 8, cine să te ceară de nevastă. Vezi că cererile în căsătorie se fac după 12 noaptea, iar la ora aia tu sforăi. Așa că trebuie să-ți schimbi inclusiv fusul orar. Ar mai fi o problemă.
Ea: Care problemă? Sper să nu dai iar cu bâta în baltă, așa cum ți-e obiceiul, că nu mai vorbesc niciodată cu tine.
El: Doar știi că bărbații nu sunt ahtiați după căsătorie. Și cum tu arzi după așa ceva mi-e c-or să fugă mâncând pământul. Așa că mai bine te-ai liniști și ți-ai scoate din cap măritișul. Tu una-două le vorbești de planurile tale de viitor.
Ea: Și ce mă sfătuiești?
El: Eu? Habar nu am. Nu am nici un plan de viitor. Abia am divorțat.