Frăția vinului

Berea ca berea, dar vinul… De fiecare dată când îmi torn un pahar de vin – îmi place să torn și nu să fiu turnat – mă gândesc la lungul drum al vinului și la noblețea lui. Dacă berea mai poate astâmpăra setea, dacă berea mai poate fi băută, gulerata, doar dintr-o sorbitură, despre vin nu pot să spun asta nicicând.

Vinul, mai ales cel roșu, e făcut să fie băut doar atunci când starea de spirit e una bună, când comesenii s-au relaxat, departe de orice problemă, soacră sau femeie-gardian. Vinul se bea pentru a-ntări ceva ce poate exista în oameni, ceva ce nu poate fi explicat, dar nici transmis. Vinul dezleagă limbile și-i face pe oameni să fie mai apropiați unii de alții, ca și cum nu ar putea exista un alt prilej mai bun de cunoaștere reciprocă.

De fiecare dată după ce vinul este turnat în pahar – întotdeauna cu măsură – și se lasă să se odihnească nițel, preț cam la câteva replici ale fiecăruia dintre cei de la masă, el lasă în urma sa miasma locului în care a fost făcut, uscăciunea sau umezeala anului în care a fost cules, dar și aroma butoaielor ce l-au găzduit spre a-l îmbătrâni un pic, dar cu măsură.

De fiecare dată când îmi torn în pahar o fac cu mișcări yoghine, deoarece știu că vinul nu se bea ci doar se soarbe, încet-încet, puțin câte puțin, căci nu e nicio grabă și asta pentru că cele mai bune vinuri se însoțesc cu cele mai bune gânduri spuse. Și cum niciodată nu e loc de grabă, vinul e cel mai bun prilej pentru cele mai bune conversații, cu oameni la fel de destupați la cap ca sticla de vin de pe masă.

De aceea, despre vin am cele mai bune amintiri, amintiri care leagă oamenii, ca-ntr-o frăție a respectului și a admirației de dincolo de orice dubiu. Destupatul unei sticle de vin nu e un simplu proces tehnologic ci începutul unei frumoase aventuri, căci aventură se cheamă să știi că ești înconjurat de oameni ce vor doar să se umple de spiritul tău, și tu de-al lor, ca-ntr-o adevărată frăție a vinului.

La grădiniță

Ce senzație mă trece când calc pragul grădiniței după atât amar de vreme! Ce imagini mi se scurg prin fața ochilor și ce șoc imagistic mă lovește! Mă simt ca Albul ca Zăpadul în casa piticilor. Totul a început încă de la de la intrare. Poarta și gardul adiacent nu mai sunt înalte precum zidurile care ocrotesc America de mexicani ci previzibil de mici. Dacă înainte mă uitam de jos, extrem de jos, la zona de demarcație dintre curtea largă a grădiniței și spațiul strâmt al blocurilor înconjurătoare, acum totul pare smuls din lumea minionilor.

Intru în grădiniță așa cum intru în orișice instituție de cultură, căci asta înseamnă pentru mine orice spațiu destinat educației. Urc treptele care separă parterul de singurul etaj și privesc mirat fiecare treaptă. Dacă acum o groază de ani făceam eforturi să urc fiecare treaptă și mă opinteam în genunchi la fiecare aburcare, acum urc trei dintr-un pas. Nu pot să nu remarc traversele care acoperă scările, mulându-se în unghiuri drepte pe acestea, cu ajutorul vergelelor de fier, prinse în ochiuri strâmte.

Ajung la etaj, în dreptul primei clase și deschid ușa, așa cum aș deschide o carte de povești. Privesc înăuntru și admir scaunele. Dacă acum mulți ani îmi ajungeau până la genunchi, acum îmi vin până la glezne. Dacă acum aș fi fost ceva mai răsărit, mi-ar fi ajuns până la fluierele picioarelor. Mesele pe care am desenat, am mâncat, am alergat în jurul loc, pe sub ele și pe unde se putea sunt pline de jucării, desene. Nimic nou sub soare, bag de seamă.

De-a lungul pereților șad ridicate în picioare paturile în care nu am adormit niciodată, somnul de după masă fiind ca întotdeauna o corvoadă pentru mine. Le privesc cu o anumită nostalgie și deschid unul dintre ele să văd dacă în interior, pe salteaua pliată, se află o pereche de pijamale. Și aici nicio schimbare, doar că nu sunt acelea de acum hăt ani, ci unele noi, roz, cu Donald Duck imprimat.

Mă duc la baie. În oglinzile de la chiuvete îmi văd cel mult pantofii și genunchii pantalonilor. Nicio pată! Nici pe pantofi și nici pe gresia ce acoperă pardoseala. Când eram mic, pe jos era mozaic. Asta e prima schimbare pe care o sesizez. Deschid un robinet să mă spăl pe mâini. Simt un junghi în șale. Aceasta e cea de-a doua schimbare. Văd closetele de Pee Wee și nu cutez să mă așez pe niciunul dintre ele. Mi-e frică de a 3 – a schimbare.

Ies în curte și zăresc groapa de nisip în care am construit lumi complexe în miniatură și anvelopele înfipte în pământ pe care le-am călărit mai ceva ca un cowboy în căutarea idealurilor de dreptate pierdute. Locul scrâncioburilor și a leagănelor de fier este luat de o groază de tot felul de minunății din plastic și lemn. Norocul copilăriei din totdeauna e că ceea ce nu există fizic poate fi imaginat. Și cât n-am călătorit eu călare pe bidiviii mei de cauciuc sau prin deșertul din groapa mare de 3 pași!

Plec de la grădiniță un pic schimbat. Simt, așa, fără să-mi dau seama cum hainele mele fit devin cam largi, cum înot în pantofi și cum portofelul din buzunar e prea greu. Simt doar un chef necamuflat de joacă, așa cum îl simțeam de fiecare dată când ieșeam în curte, fie vară, fie iarnă. Alerg și privesc cum pământul mi se lichefiază sub picioare. Ridic capul la timp, înainte să mă răstorn peste un tomberon. Nu era din tablă ruginită, ca-n vremea copilăriei mele, ci din aluminiu. Și apoi redevin adult.

Despre amintiri

Cum este și firesc, poate doar pentru mine, orice întoarcere acasă înseamnă lungi plimbări, tot așa cum acul pick up-ului traversează conștiincios șanțurile vinilului. Încerc să-mi amintesc tot ce e de amintit, cu fiecare pas pe care-l fac prin locurile copilăriei. Mă aștept ca locurile să-mi trezească amintiri, care să exalteze simțurile, ca-ntr-o horă a libertății depline.

De pildă, am încercat să-mi amintesc toți colegii din școala primară. Mi-a fost imposibil. Apoi, gândindu-mă la gimnaziu, liceu, facultate, mi-am dat seama că lista se împuținează din ce în ce mai mult. Asta m-a îngrozit. E incredibil cum funcționează memoria! Pe măsură ce tu poți înmagazina tone de informații, de orice fel și, în plus, poți înțelege cam tot ce-ți trece prin tărtăcuță, constați cu uimire că mintea îți selectează oamenii cu care te-ai intersectat și ți-i stochează doar pe cei cu care ai ceva în comun.

Dar de cine-mi aduc aminte? Aici e cam cu dus și întors. Doar persoane prea puțin șterse atunci când le-am cunoscut, fie în bine, fie în rău. Unii au făcut pușcărie, alții mari traictorii. Ciudat e că toți pușcăriașii au o personalitate aparte, în timp ce toți colegii care nu ieșeau în evidență au un prezent așijderea.

Oricum, concluzia e că nu-mi aduc aminte decât de cei care au avut un simț un pic ieșit din comun și că în etapele superioare ale vieții mele, am avut de-a face mai mult cu oameni șterși, cu o personalitate șablon și din acest motiv nu-mi aduc aminte deloc de ei. Ca urmare, constat cu destulă groază, că în viață reușesc de obicei oamenii care se supun normelor și care nu schimbă lumea în care trăiesc.

Acest lucru mă îngrijorează și mă îngrozește în egală măsură. Deși am destule dovezi, din ultimii ani, că reușita în viață nu ține de calitățile individului ci de capacitatea lui de a se supune normelor, eu tot m-am încăpățânat să-mi fac iluzii. Acum, după ce propriile amintiri m-au șocat prin felul lor de a stoca informațiile, mă gândesc cu destulă disperare că jocurile în viață se fac încă din copilărie. Dar eu, cu copilăria mea, ce fac?

Prin urbea mea

Doream să scriu despre cărți, dar mi-am dat seama că trebuie să amân omagiul adus tipăriturilor și să mă-ntorc un pic la origini. Ascult Pachelbel și mă canonesc să înțeleg ce-i prea evident cu mine însumi. Mereu trebuie să-mi trag scaunul de sub picioare ca să înțeleg ce-i cu mine și e destul de clar că nu e încă momentul. De fiecare dată când mă întorc acasă, căci acasă ar fi acel loc unde te-mbibi cu trecutul cel mai important, copilăria. De fiecare dată când mă-ntorc, o fac cu sufletul deschis. Pentru mine acasă înseamnă să revăd locurile care m-au marcat definitiv pe mine, mereu dintr-o altă ipostază.

Și n-ar putea fi altfel căci eu și urbea ne continuăm mișcarea de revoluție, arătându-ne unul altuia altceva din ce-am fost, ce suntem și, mai ales, ce putem fi. De fiecare dată văd altfel fiecare loc, fiecare om de care mă leagă o amintire, chiar și dintre cele mai vagi. Și la cât de vag sunt eu, uneori… De fiecare dată simt profund, plenar, total, dureros unori, cât de mult m-am schimbat, cât de mult înțeleg și, mai ales, cât de mult simt din tot ceea ce sunt.

Fiecare reîntoarcere înseamnă o nouă fotogramă care la un moment dat va întregi albumul transformărilor noastre. Fiecare revenire e o nouă dovadă a ceea ce aș fi putut fi acum, dacă atunci, cândva, aș fi decis să nu plec. Și de fiecare dată îmi dau seama cât bine am făcut că am plecat, așa cum am plecat, cu capul înainte, așa cum fac toți tinerii.

De fiecare dată am în fața ochilor mei ceea ce aș fi putut fi dacă aș fi rămas, acel eu ce nu rezonează deloc cu acest eu ce sunt. Cu atât mai dramatică mi-ar fi fost trăirile interioare cu cât îmi dau seama că acel eu nu mi-ar fi dat deloc sentimentul împlinirii interioare, așa cum îl simt acum.

Dar toate acestea nu s-ar fi putut petrece dacă nu aș fi avut posibilitatea, fără ca eu să-mi dau seama, să cunosc lucruri, locuri, fapte, oameni care să-mi hrănească permanent cunoașterea. Și astfel învățat, a fost doar o chestiune de timp până când am plecat eu însumi cu traista în băț, să întregesc din ceea ce cunosc din lucruri, locuri, fapte, oameni. În rest, nu e decât începutul, adică urbea mea.

Un mic deja-vu

Astăzi, București, Sf. Gheorghe. O zi ca oricare alta, dacă nu ar fi sâmbătă, o zi cu soare, o zi cât se poate de liniștită. Intru la Mega Image. Unde să intru în altă parte? În curând vor fi magazine Mega Image în toate apartamentele cu mai mult de 3 camere. Cum spuneam, intru. Îmi iau una-alta, mai mult alta și mă îndrept spre casă. Sâmbăta, pe la orele prânzului, nu prea dă lumea năvală la magazinele cu de toate și prin urmare mă așez la un rând minuscul, format dintr-un tată și doi băieți. Copiii, cam de clasa a 2 –a și de grupa mare la grădiniță. N-aș fi reținut momentul dacă nu m-ar fi izbit aspectul exterior al țâncilor. Slabi, așa cum eram și eu la aceeași vârstă, cu mâinile în pantalonii de trening, tot ca mine, și cu fețe care exprimau gânduri prea intense pentru vârsta lor. Aici asemănările se opresc, eu nefiind extraordinar de „precoc”.

Și până la urma urmei, ce mare scofală e să vezi doi copii cu mutre serioase, de adulți preocupați de soarta lumii? Păi este! Cum să nu fie?! În condițiile în care suntem înconjurați de priviri calpe și transparente, orice ochi care exprimă deja un nivel de preocupare pentru lumea înconjurătoare îmi atrage atenția. N-am ce face! Așa sunt eu! Atent! Cu atâtea priviri ce se energizează și intră în transă la fiecare pomenire de grătar și de berică, nervul meu care sesizează inteligența a intrat într-o cruntă hibernare. Mai mult decât atât, uitasem că există. Uitasem că dincolo de hălcile de carne puse la proțap, dincolo de mujdei, mămăliguță, vinuri de toate culorile și țuici de toate turbulențele, mai există ceva.

A trebuit ca tocmai de Sf. Gheorghe, atât de aproape de Florii, să mă podidească amintirile despre inteligența mea de mult sedusă și abandonată, ca dincolo de aburii și miasmele hartanelor de carne să cred că mai există ceva. Credeam ca un proaspăt recrut că dincolo de noi nu e decât lumea perisabilă a alimentației neraționale. Și a trebuit să mă intersectez cu doi pici ca să mă trezesc din beția alimentară în care mă înecasem fără să o consum, eu fiind un fel de consumator pasiv. Adică mă uit la alții cum dau pe gât tot ce apucă, mai ceva ca lupul din povestea caprei cu 3 iezi.

Și-n această lume, unde nirvana este atinsă pe măsură ce-ți satisfaci toate poftele atavice, îi văd pe acești copii, mai bine zis mă văd pe mine la vârsta lor, în fața unui magazin cu rafturile goale. Căci, deh, asta se vindea în comunism: mobilă și durere. Îmi aduc aminte că am întrebat-o pe vânzătoare: ce vindeți astăzi? Mobilă? Nu vreau să perorez pe seama răspunsului vânzătoarei de atunci, deoarece ea e veșnică și o regăsim pretutindeni. Eu am rămas doar cu amintea acelor doi copii, adică a mea, eu și inteligența mea primară, așa după cum o exprimă și poza atașată.

Despre fratele meu

Am scris despre diferite persoane, ba chiar despre maică-mea, dar n-am zis nici pâs despre frate-meu. Bine, exagerez! Am mai spus, ba chiar un articol codat, căci uneori așa scriu, codat, că ajung să se umfle X say Y crezând că am scris despre dumnealor și în realitate canci. Păi de unde atâtea ode și cântări și omagii și alte alea? Păi câți oameni pot admira, când eu admir pe atât de puțini? Acum să nu credeți că am spus toate aceastea fiind tolănit pe canapeaua cine știe cărui psiholog, deoarece mă preocupă sănătatea lui de după. Adică, profilactic vorbind, nu-mi place să-i afectez pe alții dacă nu au bieții oameni niciun merit sau vină.

Acum, despre fratele meu. Așa cum se-ntâmplă de multe ori, avem și noi un frate. Căci așa se cade, să avem și noi ceva. Între mine și el sunt 2 ani și un ocean de diferențe. Paradoxul este că deși el a fost mereu cu un pas sau mai mulți înaintea mea, eu nu am bătut aceleași cărări cu el. Ba din contră. Deși a fost mereu un nume, o certitudine, un reper de orice fel, eu am fost cam pe la polul opus; un antinume, o anticertudine și un antireper. Și asta nu pentru că eu aș dezavua, aș urî ceea ce este el. Nu! Pur și simplu suntem diferiți. Bunică noastră avea o vorbă atunci când cineva vorbea despre copiii ei, 5 la număr: omul are 5 degete la o mână și niciunul nu seamănă cu altul.

Așa și noi, atât de diferiți, dar atât de asemănători. Tot ceea ce am moștenit, am acumulat în anii copilăriei reprezintă două experiențe total opuse care se intersectau uneori în mulțimea vidă, alteori în mari spații de simbioză intelectuală. Atât de nu știu cum eram unul cu celălalt, încât nici bolile nu acționau în simbioză împotriva noastră. An de an el beneficia de un tratament intramuscular împotriva răcelilor crâncene, în timp ce eu, împărțind același pat, eram nevătămat ca o păpădie în așteptarea vânturilor de primăvară. Și dacă am răcit și eu de câteva ori în toată copilăria, ar fi lucru mare.

Apoi am crescut, fiecare și-a continuat drumul distinct, ne-am depărtat și geografic pentru a ne apropia din când în când, așa cum conștientizează călătorul oceanul în timpul tangajului. Cu cât diferențele au crescut, cu atât contactele au fost mai concentrate, semănând în ultimii ani cu frânturi de viață condensată, pentru a-mi fi mie motive de reflecție și de aducere aminte, în contrapartidă cu tot ceea ce face diferența dintre noi.

Marele nostru noroc a fost că am evoluat amândoi destul de mult încât să ne dăm seama de ceea ce merită cu adevărat reținut și ce nu. Tocmai diferențele de orice fel, inclusiv cele geografice, scot în evidență doar lucrurile care cu adevărat contează. Și ce poate conta mai mult decât deschiderea de care am beneficiat amândoi, dar atât de diferit, de ne-au crescut amândurora aripi întinse până la cer, care să ne ajute să zburăm și, atunci când obosim, să planăm prin vânturi în drumul nostru spre orice.

În rest fiecare zboară în planuri diferite, eu mai târâș, el mai grăbiș, compensând după  posibilitățile fiecăruia aspirațiile avute. Și dacă a trebuit să am un frate, am unul și din acest motiv eu mă raportez la el atunci când vreau să știu de câți stânjeni mai am de privit în sus, căci am loc berechet, deoarece între mine și el sunt 2 ani și un ocean de diferențe.

Cartea Junglei și evoluția sexului uman

După aproape 50 de ani de la prima ecranizare a Cărții Junglei, Casa Disney revine cu o nouă adaptare. Dacă varianta inițială a fost făcută doar prin cadre desenate, de data aceasta desenele au fost înlocuite de calculator, toate personajele, mai puțin puiul de om, fiind create doar pe calculator. Filmul ca atare nu vreau să-l comentez ci să remarc câteva lucruri legate de evoluția speciei umane de sorginte occidentală, în ultima jumătate de veac.

Bag de seamă că fiecare creație artistică reprezintă o reflectare a nevoilor oamenilor. Cu alte cuvinte, oamenii redau în orice operă lucrul care le lipsește sau după care tânjesc. Astfel, dacă în varianta de acum 50 de ani, toate personajele erau foarte comice, cu un dram de umanitate în ele, în cea de acum, toate animalele, inclusiv puiul de om, excelează prin extradoza de testosteron. Cu alte cuvinte, dacă în anii 60 ai secolului trecut, în viața reală bărbații se remarcau prin virilitate, creatorii filmului de atunci au căutat să ne prezinte o variantă sensibilă și pozitivă a lumii înconjurătoare. Acum, când tot mai mulți bărbați devin tot mai efeminați, până la contopire deplină cu sexul opus, personajele au trăsături de-a dreptul machiste. Nu tu o glumă, tu o poantă, nu tu un dram de umanitate, ci doar un fel de întrecere a speciilor, în lupta lor pentru supraviețuire.

Dacă în variantă desenată totul era pozitiv – până și tigrul e un mic clovn – în varianta computerizată la greu aproape orice animal e un gladiator în lupta pentru propria supraviețuire. În ceea ce-l privește pe puiul de om, el e creionat lipsit total de sentimente, ca un  soldat universal în lupta supremă împotriva răului întruchipat exemplar de tigru. Ajungem, astfel, să reflectăm în filme ceea ce nu mai găsim în realitatea noastră, adică a acelor popoare care se uită cu jind la modelul american.

Dacă ai vedea cele două filme unul după altul, ai fi șocat de schimbările prin care a trecut omul de sorginte europeană occidentală, în ultimii 50 de ani. Nimic nu mai e alb și nimic nu mai e negru. Totul e eclectic, femeile sunt bărbați și bărbații sunt femei, un fel de om multilateral dezvoltat, bun la toate, un asexuat sau o asexuată, căci nu mai știi cine e purtător de stamină și cine de pistil. Ce n-aș da să mai trăiesc 50 de ani ca să văd cine-și va mai permite atunci să fie bărbat și cine femeie!

P.S. În rest, filmul e OK. Mergeți de-l vedeți.

Crosul primăverii

De fiecare dată când venea primăvara, oficialitățile organizau un cros al copiilor, pe un deal destul de accidentat, de la intrarea în oraș, la poalele unei unități militare de luptă antiaeriană. Îmi aduc aminte destul de bine cum zona din fața baterii de tunuri se popula de o maree de treninguri albastre și maro.

Dacă albastru mai merge și e ușor de suportat, atunci când vine vorba de maro simți cum toate simțurile îți sunt invadate și cum tot ceea ce înțelegi tu prin culoare îți este pe deplin asasinat. Poate de atunci datează și intoleranța mea pentru această culoare. Poate pentru unii e o culoare pentru frumoasă, dar pentru mine simbolizează tot ce e mai strivit și mai corodat din punct de vedere uman, căci nu era culoare care să exprime mai bine spiritul nostru de turmă, din acei ani, decât maroul în toate nuanțele sale. Și, credeți-mă, sunt destule cât să acopere toată răbdarea omului, de aici până la Dumnezeu și înapoi.

În acea duminică de primăvară, căci doar duminică putea fi, deoarece sâmbăta aveam program de ore la școală, în fața unității militare ne așteptau câteva oficialități de partid și de stat, cu răspundere pe linie de sport școlar. Nu știu cine erau, cine erau, dar sigur erau îmbrăcați în costume. Și acele costume ale lor erau întotdeauna gri sau în infinitele nuanțe de gri. Griul îl suport deoarece numărul costumelor în această culoare lipsită de orice identitate era unul limitat numeric.

În câteva ore, imașul ce se întindea pe tot dealul ce flanca orașul dinspre vest s-a populat de toate treningurile noastre albastre și maro. Era o hărmălaie și o mișcare de du-te vino specifică acelei vârste, dar care nu cadra cu severitatea și seriozitatea oricărui moment găzduit sub generoasele auspicii ale partidului unic. Într-un sfârșit, atunci când nici nu mai știam de ce eram acolo, un nene într-un trening albastru, cu un fes cu moț, a tras cu pistolul, semn că puteam să ne urnim din loc, într-o nebunie generală cu scopul de a ajunge primul la linia de sosire. Primul, vorba vine, deoarece numărul imens de copii, nici nu știam că sunt atât de mulți în oraș, mă făceau să mă simt ca într-o cireadă, în care a dat strechea și pe care o urmăreau o alianță între lei și crocodili.

Imediat ce m-am pus în mișcare, înconjurat de sute de alți cam de vârsta mea, mi-am dat seama că sunt prins ca într-o căldare, deoarece îmi era imposibil să depășesc pe cineva, deoarece alergatul bezmetic, în formație total dezordonată, făcea ca șansele de câștig să fie iluzorii. Fiecare denivelare de teren, mușuroi de furnici sau groapă de șoarece de câmp, făcea să ne rărească în mod vizibil. Cădeau colegii întru alergare în jurul meu ca spicele în fața combinei sau ca soldații în fața unei mitraliere de soi. Eu însumi am făcut cunoștință în vreo două rânduri cu solul mănos în iarbă, luând act de lucrarea Domnului la fiecare asalt mai îndrăzneț spre linia de finiș.

Oricum, undeva pe la jumătatea cursei, am simțit că am rămas fără aer, gâtul usturându-mă de undeva din stomac până în nas și chiar dincolo de el. Ochii mi s-au împăienjenit de atâta sânge pompat în toate extremitățile, încât fiecare centimetru de pe față se mișca spasmodic, în ritmurile alergatului, ajutându-mă să scap de iarba și pământul ce-mi tumefiau fața.

Într-un final, timpul nu mai avea nicio valoare, am trecut linia de final, terminând poate al 6 – lea, dar, oricum, având inima dincolo de gât, poate în creierul mare sau în cel mic. Știu că m-am oprit din alergat, privindu-mi picioarele care erau mai înverzite decât pajiștile ce se vedeau la tot pasul. Cu o țidulă ce atesta performanța copilărească am plecat acasă, în straiele mele de copil hăituit de propria dorință de mișcare, neînțelegând pe moment binefacerile incomensurabile ale alergatului. Diploma n-o mai am, așa cum nu mai am multe din dovezile copilăriei, singurele care mi-au mai rămas fiind amintirile stinghere, care dau pe-afară din când în când, atunci când se întâmplă fără să conștientizez ceva.

Caramitru Mălăele

Dintr-o pură întâmplare am găsit bilete la spectacolul bi-monologic al celor doi actori de vârste aproximativ diferite și totuși atât de apropiate. Dintr-o altă întâmplare spectacolul s-a ținut la sala mare a TNB-ului, acum aproape proaspăt refăcut. Într-o vreme ploioasă, aproape tomnatică, în jur de o mie de persoane s-au dus la spectacol, într-un oraș prea plin de sine ca să mai bage de seamă că se mai întâmplă și altceva în el.

După ce am adăstat în foaierul luminos și foarte alb, unde marmura tăiată în unghiuri brute este pusă să contrasteze cu tapițeria roșiatică a canapelelor, cu sacourile așișderea ale plasatoarelor, dar și cu pledurile uriașe întinse pe pereții nesfârșiți ai locului de relaxare pre și inter artistică, am poposit în sala declarată a fi mare. Marele ei noroc este că nu e mare ci foarte bine realizată. Din orice punct te-ai afla, te vei găsi la o distanță aproximativă de scenă, iar modul în care au fost scobite scaunele în podele îți permite să vezi dincolo de orice cap mai răsărit până dincolo de ultimul fald al decorurilor mai mult sau mai puțin somptuoase.

Mai fusesem acolo, acum câțiva ani, când o trupă de muzică populară din Rusia își exhibiționa talentele, auditiv și vizual, spre timida noastră încântare. Acum, când venisem să-i vedem doar pe cei doi, dar și pe soții percuționiști Naidin, auditoriul era cam la fel de select. Nu atât vestimentația trăda competența literară a celor dispuși să-și sacrifice o seară ploioasă ci mai ales privirile care exprimau multe cărți citite. Fiecare spectator avea o aură a lui, formată din cărțile parcurse de mai mult sau mai puțin timp. De altfel, mi-a fost puțin teamă că de atâtea cărți ridicate în slăvi n-am să mai văd nimic din pantomima sufletească a celor doi cu siguranță mari actori. Pentru câteva clipe am avut senzația că mă aflu în Biblioteca Vaticanului sau cea a Congresului American, chit că actualii noștri stăpâni nu-și prea delectează mintea citind.

Și apoi a început. Nu a durat mult. Poate spre două ore, dar suficient ca fiecare din cei doi – cei doi actori și cei doi muzicieni – să-și demonstreze valoarea doar flexându-și încheietura talentului. Caramitru, la cei 74 de ani ai săi, e mai vivace decât un tânăr la 20 de ani. Din modul în care vorbește, interpretează, se joacă, dăruiește, iubește, dar mai ales tace, transmite o adevărată autobiografie a omului împlinit. Împlinit prin tot ceea ce a realizat, prin tot ce a simțit. Caramitru e cea mai bună dovadă că succesele construiesc un spirit puternic, sigur pe el. Despre talentul lui nu am nimic de zis. E prea-prea sau  chiar  foarte-foarte.

Mălăele, în contrapartidă, e tipul miopului prin excelență, care-și trădează timiditatea prin infuzie de spectacole, nu de alta, dar joacă în vreo 16 în același timp. Permanent în căutarea a ceva nou, Mălăele se plictisește repede de orice, de aia, în momentele în care performa Caramitru, el desena. Tot așa, îmi aduc aminte cum în spectacolul Cafeneaua, a ieșit din personaj, făcând-o pe Dana Dogaru să-l roage, prin împreunarea mâinilor, să revină la rol.

Deși multe momente le știam, cei doi (2+2) mi-au dat senzația că nu se întrebuințează prea mult, parcă într-un efort minim al lor de a-și conserva din energii și talent pentru alte spectacole. Am plecat așa cum am venit, nedeziluzionat, ci mai plin de orice, poate și cu câte o carte pe care mi-am aruncat un ochi, atât cât am apucat să mă apropii de Bibliotecile Vaticanului și Congresului…

Despre păreri

Nu știu cum se face, dar îmi schimb foarte rar părerile. Mă refer la părerile pe care mi le fac despre alții. Cineva îmi spunea – n-am să spun cine; ființă importantă – că eu detectez imediat cel mai mare defect al persoanei cu care mă intersectez. Adevărat, dar cu un mic amendament: detectez defectul dacă persoana aia nu are o calitate de care se folosește, care să-i eclipseze punctul slab. Și așa e! Asta fac! Cu oricine m-aș vedea: de la un paznic, până la un profesor universitar, scanez necontenit oamenii. Cum cred foarte mult că fiecare om are niște calități excepționale, încerc să le intuiesc în fiecare ipochimen ce mi se perindă prin față.

Și asta se datorează primei mele diriginte, care nu doar că ne-a resetat sistemul de valori, ci pur și simplu a început să ne construiască unul, noi fiind răspunzători de finalizarea (finalitatea?) lui. Și tocmai din cauza ei (o fi datorită?) mă uit cu interes și cu multă seriozitate la fiecare om ce mi se proțăpește în față. Cred, sunt sigur că fiecare dintre noi are ceva în cantități excedentare, ce se numesc calități excepționale. Din păcate, cei mai mulți dintre noi alegem să nu ne folosim de ele, ci încercăm să-i copiem pe alții, fie că sunt la modă, fie că sunt la putere. Proastă alegere pentru că niciunul dintre noi nu deține aceleași trăsături cu cel pe care vrem să-l copiem. Și de aici până a nu mai fi tu însuți nu mai e decât un pas.

Tocmai de aia și spuneam că foarte rar îmi schimb impresiile și asta pentru că noi, oamenii, dacă ne-am început viața prin a-i imita pe alții, așa o facem până la final. Tare mi-aș dori să văd un om care acceptă să fie el însuși și în public – în privat m-am săturat de atâta personalitate; vreau și în piața mare! -, după ce mult timp a alergat după alții. Până acum nu am contorizat niciun caz. Asta nu înseamnă că nu se poate. Asta înseamnă că sunt prea tânăr. Îmbătrânesc eu până la urmă…

Și această aproape obsesie a mea mă face să mă uit cu interes la fiecare persoană despre care am deja o părere, indiferent cât timp s-a scurs de când am văzut-o ultima dată, în speranța că între timp s-a produs ceva, un declic care să-l / s-o lămurească să nu mai piardă timpul încercând să intre în tiparul altora căci e imposibil. Unul e Procust, iar din patul lui nu ies decât ciungi, ologi și alții așijderea. Totuși eu insist: folosiți-vă propriul pat, pardon, tipar!