Frăția vinului

vinul-rosu-protejeaza-dintii-si-gingiile-656526Berea ca berea, dar vinul… De fiecare dată când îmi torn un pahar de vin – îmi place să torn și nu să fiu turnat – mă gândesc la lungul drum al vinului și la noblețea lui. Dacă berea mai poate astâmpăra setea, dacă berea mai poate fi băută, gulerata, doar dintr-o sorbitură, despre vin nu pot să spun asta nicicând.

Vinul, mai ales cel roșu, e făcut să fie băut doar atunci când starea de spirit e una bună, când comesenii s-au relaxat, departe de orice problemă, soacră sau femeie-gardian. Vinul se bea pentru a-ntări ceva ce poate exista în oameni, ceva ce nu poate fi explicat, dar nici transmis. Vinul dezleagă limbile și-i face pe oameni să fie mai apropiați unii de alții, ca și cum nu ar putea exista un alt prilej mai bun de cunoaștere reciprocă.

De fiecare dată după ce vinul este turnat în pahar – întotdeauna cu măsură – și se lasă să se odihnească nițel, preț cam la câteva replici ale fiecăruia dintre cei de la masă, el lasă în urma sa miasma locului în care a fost făcut, uscăciunea sau umezeala anului în care a fost cules, dar și aroma butoaielor ce l-au găzduit spre a-l îmbătrâni un pic, dar cu măsură.

De fiecare dată când îmi torn în pahar o fac cu mișcări yoghine, deoarece știu că vinul nu se bea ci doar se soarbe, încet-încet, puțin câte puțin, căci nu e nicio grabă și asta pentru că cele mai bune vinuri se însoțesc cu cele mai bune gânduri spuse. Și cum niciodată nu e loc de grabă, vinul e cel mai bun prilej pentru cele mai bune conversații, cu oameni la fel de destupați la cap ca sticla de vin de pe masă.

De aceea, despre vin am cele mai bune amintiri, amintiri care leagă oamenii, ca-ntr-o frăție a respectului și a admirației de dincolo de orice dubiu. Destupatul unei sticle de vin nu e un simplu proces tehnologic ci începutul unei frumoase aventuri, căci aventură se cheamă să știi că ești înconjurat de oameni ce vor doar să se umple de spiritul tău, și tu de-al lor, ca-ntr-o adevărată frăție a vinului.

Anunțuri

Despre o actriță

Nici în The Boss n-a jucat altfel. Conservarea ei continuă.

Tolsto

Ceea ce va urma nu este adevărat. E doar parte din imaginația mea. Pe actrița despre care vine vorba în rândurile de mai jos am remarcat-o ca din întâmplare. Mi-ar fi fost dificil să nu-mi sară în ochi. La doar 1,59 m și 88 kg e greu să nu ieși în evidență. E ca și cum ai fi blestemat să te remarci chiar dacă nu faci nimic. Ocupi suficient spațiu, mai mult în planul orizontal, pentru că tu să fii reperat de către cei din jur care vor să înainteze pe direcția pe care te afli și tu.

Dacă ar fi fost doar formele geometrice în discuție nu mi-ar fi trezit deloc interesul. A fost suficient să deschidă gura, dând frâu liber unui fluviu de obscenități în engleză, pentru a mă convinge de talentul eu actoricesc. Și tocmai din acest motiv, de fiecare dată când o văd simt în mine…

Vezi articol original 229 de cuvinte mai mult

La grădiniță

gradinita-19Ce senzație mă trece când calc pragul grădiniței după atât amar de vreme! Ce imagini mi se scurg prin fața ochilor și ce șoc imagistic mă lovește! Mă simt ca Albul ca Zăpadul în casa piticilor. Totul a început încă de la de la intrare. Poarta și gardul adiacent nu mai sunt înalte precum zidurile care ocrotesc America de mexicani ci previzibil de mici. Dacă înainte mă uitam de jos, extrem de jos, la zona de demarcație dintre curtea largă a grădiniței și spațiul strâmt al blocurilor înconjurătoare, acum totul pare smuls din lumea minionilor.

Intru în grădiniță așa cum intru în orișice instituție de cultură, căci asta înseamnă pentru mine orice spațiu destinat educației. Urc treptele care separă parterul de singurul etaj și privesc mirat fiecare treaptă. Dacă acum o groază de ani făceam eforturi să urc fiecare treaptă și mă opinteam în genunchi la fiecare aburcare, acum urc trei dintr-un pas. Nu pot să nu remarc traversele care acoperă scările, mulându-se în unghiuri drepte pe acestea, cu ajutorul vergelelor de fier, prinse în ochiuri strâmte.

Ajung la etaj, în dreptul primei clase și deschid ușa, așa cum aș deschide o carte de povești. Privesc înăuntru și admir scaunele. Dacă acum mulți ani îmi ajungeau până la genunchi, acum îmi vin până la glezne. Dacă acum aș fi fost ceva mai răsărit, mi-ar fi ajuns până la fluierele picioarelor. Mesele pe care am desenat, am mâncat, am alergat în jurul loc, pe sub ele și pe unde se putea sunt pline de jucării, desene. Nimic nou sub soare, bag de seamă.

De-a lungul pereților șad ridicate în picioare paturile în care nu am adormit niciodată, somnul de după masă fiind ca întotdeauna o corvoadă pentru mine. Le privesc cu o anumită nostalgie și deschid unul dintre ele să văd dacă în interior, pe salteaua pliată, se află o pereche de pijamale. Și aici nicio schimbare, doar că nu sunt acelea de acum hăt ani, ci unele noi, roz, cu Donald Duck imprimat.

Mă duc la baie. În oglinzile de la chiuvete îmi văd cel mult pantofii și genunchii pantalonilor. Nicio pată! Nici pe pantofi și nici pe gresia ce acoperă pardoseala. Când eram mic, pe jos era mozaic. Asta e prima schimbare pe care o sesizez. Deschid un robinet să mă spăl pe mâini. Simt un junghi în șale. Aceasta e cea de-a doua schimbare. Văd closetele de Pee Wee și nu cutez să mă așez pe niciunul dintre ele. Mi-e frică de a 3 – a schimbare.

Ies în curte și zăresc groapa de nisip în care am construit lumi complexe în miniatură și anvelopele înfipte în pământ pe care le-am călărit mai ceva ca un cowboy în căutarea idealurilor de dreptate pierdute. Locul scrâncioburilor și a leagănelor de fier este luat de o groază de tot felul de minunății din plastic și lemn. Norocul copilăriei din totdeauna e că ceea ce nu există fizic poate fi imaginat. Și cât n-am călătorit eu călare pe bidiviii mei de cauciuc sau prin deșertul din groapa mare de 3 pași!

Plec de la grădiniță un pic schimbat. Simt, așa, fără să-mi dau seama cum hainele mele fit devin cam largi, cum înot în pantofi și cum portofelul din buzunar e prea greu. Simt doar un chef necamuflat de joacă, așa cum îl simțeam de fiecare dată când ieșeam în curte, fie vară, fie iarnă. Alerg și privesc cum pământul mi se lichefiază sub picioare. Ridic capul la timp, înainte să mă răstorn peste un tomberon. Nu era din tablă ruginită, ca-n vremea copilăriei mele, ci din aluminiu. Și apoi redevin adult.

Măritișul

Aberații pe teme științifice 😛

Tolsto

La discuția de mai jos am asistat fără să vreau.

Ea: Nimeni nu mă vrea! O să ajungă fată bătrână!
El: Pe bune? Fată bătrână? Nu prind eu momentul ăla și asta doar din cauza vârstei mele matusalemice.
Ea: Nu fi mitocan! Înțelegi ce vreau să zic. Nemăritată, urâciosule!
El: Deja m-ai înnebunit cu măritișul tău. O să găsești tu unul care să-ți rămână prin bătătură, că n-o fi moarte de om să stea apoi pe veci cu tine.
Ea: Îți bați joc de mine! Uof, ce insensibil!
El: Păi care e problema ta? Urâtă nu ești, slavă Domnului, tânără ești, educată așișderea. Nu se poate să nu-ți găsești în curând prințul.
Ea: Zici tu?
El: Zic eu. Mai vezi pe cineva care să asiste la discuția noastră?
Ea: Ultimul mi-a mâncat toată averea.
El: Care avere? Că tu stai în chirie. Sau ai vreun filon de aur și eu…

Vezi articol original 194 de cuvinte mai mult

Despre amintiri

Cum este și firesc, poate doar pentru mine, orice întoarcere acasă înseamnă lungi plimbări, tot așa cum acul pick up-ului traversează conștiincios șanțurile vinilului. Încerc să-mi amintesc tot ce e de amintit, cu fiecare pas pe care-l fac prin locurile copilăriei. Mă aștept ca locurile să-mi trezească amintiri, care să exalteze simțurile, ca-ntr-o horă a libertății depline.

De pildă, am încercat să-mi amintesc toți colegii din școala primară. Mi-a fost imposibil. Apoi, gândindu-mă la gimnaziu, liceu, facultate, mi-am dat seama că lista se împuținează din ce în ce mai mult. Asta m-a îngrozit. E incredibil cum funcționează memoria! Pe măsură ce tu poți înmagazina tone de informații, de orice fel și, în plus, poți înțelege cam tot ce-ți trece prin tărtăcuță, constați cu uimire că mintea îți selectează oamenii cu care te-ai intersectat și ți-i stochează doar pe cei cu care ai ceva în comun.

Dar de cine-mi aduc aminte? Aici e cam cu dus și întors. Doar persoane prea puțin șterse atunci când le-am cunoscut, fie în bine, fie în rău. Unii au făcut pușcărie, alții mari traictorii. Ciudat e că toți pușcăriașii au o personalitate aparte, în timp ce toți colegii care nu ieșeau în evidență au un prezent așijderea.

Oricum, concluzia e că nu-mi aduc aminte decât de cei care au avut un simț un pic ieșit din comun și că în etapele superioare ale vieții mele, am avut de-a face mai mult cu oameni șterși, cu o personalitate șablon și din acest motiv nu-mi aduc aminte deloc de ei. Ca urmare, constat cu destulă groază, că în viață reușesc de obicei oamenii care se supun normelor și care nu schimbă lumea în care trăiesc.

Acest lucru mă îngrijorează și mă îngrozește în egală măsură. Deși am destule dovezi, din ultimii ani, că reușita în viață nu ține de calitățile individului ci de capacitatea lui de a se supune normelor, eu tot m-am încăpățânat să-mi fac iluzii. Acum, după ce propriile amintiri m-au șocat prin felul lor de a stoca informațiile, mă gândesc cu destulă disperare că jocurile în viață se fac încă din copilărie. Dar eu, cu copilăria mea, ce fac?

Librăriile din centru

Tolsto

Constat, și asta de ceva vreme, că nu mai sunt librării, ba nici chioșcuri de ziare. Cele din urmă desfășurau și ele, precum propagandiștii comuniști, o activitate cât de cât culturală, diseminând în rândul populației cultură la pachet cu câte un deșeu de ziar. În ceea ce privește librăriile mi se pare că vorbim de cel mai mare genocid la adresa unui popor: privarea de educație.

Dacă înainte de revoluție exista o librărie la fiecare colț de stradă, acum acestea sunt mai rare ca bunul-simț. Locul lor a fost luat de florărese înflorate, pești oacheși, femei ușoare și polițiști care le veghează contracost. Librăriile au ajuns ca niște muzee și le găsești, la fel ca muzeele, doar în centru. Or să fie și ele declarate monument național, cu program fix de vizitare. Vom găsi inscripții în interiorul lor în care ni se va spune când anume a trecut pe acolo…

Vezi articol original 305 cuvinte mai mult

Prin urbea mea

Doream să scriu despre cărți, dar mi-am dat seama că trebuie să amân omagiul adus tipăriturilor și să mă-ntorc un pic la origini. Ascult Pachelbel și mă canonesc să înțeleg ce-i prea evident cu mine însumi. Mereu trebuie să-mi trag scaunul de sub picioare ca să înțeleg ce-i cu mine și e destul de clar că nu e încă momentul. De fiecare dată când mă întorc acasă, căci acasă ar fi acel loc unde te-mbibi cu trecutul cel mai important, copilăria. De fiecare dată când mă-ntorc, o fac cu sufletul deschis. Pentru mine acasă înseamnă să revăd locurile care m-au marcat definitiv pe mine, mereu dintr-o altă ipostază.

Și n-ar putea fi altfel căci eu și urbea ne continuăm mișcarea de revoluție, arătându-ne unul altuia altceva din ce-am fost, ce suntem și, mai ales, ce putem fi. De fiecare dată văd altfel fiecare loc, fiecare om de care mă leagă o amintire, chiar și dintre cele mai vagi. Și la cât de vag sunt eu, uneori… De fiecare dată simt profund, plenar, total, dureros unori, cât de mult m-am schimbat, cât de mult înțeleg și, mai ales, cât de mult simt din tot ceea ce sunt.

Fiecare reîntoarcere înseamnă o nouă fotogramă care la un moment dat va întregi albumul transformărilor noastre. Fiecare revenire e o nouă dovadă a ceea ce aș fi putut fi acum, dacă atunci, cândva, aș fi decis să nu plec. Și de fiecare dată îmi dau seama cât bine am făcut că am plecat, așa cum am plecat, cu capul înainte, așa cum fac toți tinerii.

De fiecare dată am în fața ochilor mei ceea ce aș fi putut fi dacă aș fi rămas, acel eu ce nu rezonează deloc cu acest eu ce sunt. Cu atât mai dramatică mi-ar fi fost trăirile interioare cu cât îmi dau seama că acel eu nu mi-ar fi dat deloc sentimentul împlinirii interioare, așa cum îl simt acum.

Dar toate acestea nu s-ar fi putut petrece dacă nu aș fi avut posibilitatea, fără ca eu să-mi dau seama, să cunosc lucruri, locuri, fapte, oameni care să-mi hrănească permanent cunoașterea. Și astfel învățat, a fost doar o chestiune de timp până când am plecat eu însumi cu traista în băț, să întregesc din ceea ce cunosc din lucruri, locuri, fapte, oameni. În rest, nu e decât începutul, adică urbea mea.