Mortdecai, Peter Pan nu moare niciodată!

Când am auzit de filmul Mortdecai m-am dus automat cu gândul la contribuția evreilor ashkenazi la tot ceea ce noi numim lumea occidentală. Așa, ca-ntre noi, că tot nu ne aude nimeni, în lumea europeană neenglezită, numele se pronunță Mordehai. În același timp nu are rost să vorbesc aici despre ashkenazi, așa că mă arunc de-a dreptul asupra filmului. Dacă am considera filmul o comedie bufă, atunci am spune că este foarte reușit, continuând, după mai bine de 70-80 de ani, realizările lui Buster Keaton, Charlie Chaplin sau Stan și Bran. Dacă îl privim pe de-a-ntregul, atunci putem spune că filmul șchioapătă destul de mult, cârjă fiindu-i replicile foarte bine scrise, de un umor britanic foarte subțire dar și foarte negru.

Personajele nu sunt în totalitate conturate, punându-se un prea mare accent pe Johnny Depp, care nu se dezminte nici de data aceasta, neieșind prea mult din tiparul lui Edward („Eduard, omul-foarfece”), Willy Wonka („Charlie și fabrica de ciocolată”), The Mad Hatter („Alice în Țara Minunilor”) sau Jack Sparrow („Pirații din Caraibe”). Partea bună este că Johnny își continuă, la cei aproape 52 de ani ai săi, procesul de maturizare. Partea proastă e că nu a atins încă primul nivel – pubertatea. În cazul în care, până la 70 de ani, nu se maturizează, nu va fi nicio pagubă deoarece va fi cel mai adorat matur de către copii, deoarece va intra foarte bine în postura de bunic-copil.

Tunsoarea lui mi-a adus aminte de Val Kilmer din orice alt film, dar trebuie să recunosc că l-a prins foarte bine, iar mustața a împrumutat-o de la Hercule Poirot, magicul detectiv belgian. E primul film, după cele enumerate mai sus de mine, în care apare nemachiat, ceea ce demonstrează că arată suficient de bine și la etatea lui. Prin urmare nu are nevoie permanent de ipsos. Partea bună e că îmbătrânește frumos, umorul britanic venindu-i mănușă, în ciuda originii sale yankee. La fel ca în „Pirații din Caraibe” continuă să vorbească fonfăit astfel încât nu am înțeles dacă într-adevăr vorbea sau își curăța dinții cu limba. Per ansamblu un rol bunicel, cu șanse mari să facă și altele mai bune dacă trece de pubertate.

Gwyneth Paltrow, ca capacitate actoricească (aceasta nu este o cacofonie ci o caracterizare exhaustivă a acestei femei, ce se vrea a fi artistă) nu am nimic de spus. Jocul ei m-a dus automat cu gândul la Anjelika Huston, cu precădere la jocul acesteia din „Onoarea familiei Prizzi” sau din „Familia Tenenbaum”. Norocul meu este că-mi place foarte mult Anjelica astfel încât interpretarea lui Gwyneth nu m-a deranjat absolut deloc. Blonda californiană se încadrează în snopul actorilor cu un PR excelent și cu un talent invers proporțional cu PR-ul.

Ewan McGregor a depus mari eforturi să intre în pielea unui polițai și cred că s-a simțit destul de prost în aceasta. Jocul lui mi-a adus aminte de un profesor pe care l-am avut la facultate. La examene îți lua carnetul de student, trecea data și materia și aștepta prestația ta. Dacă nu era mulțumit, spunea doar atât: „Domnule student, nu vreau să vă stric media, de aceea nu vă pun notă acum. Vă doresc o vară plină de cunoașteri”. Undeva, prin toamnă, promit să-l revăd pe Ewan.

Păcat de Paul Bettany! Jocul lui, în rolul valetului lui Mortdecai, a fost fabulos. Nici că se putea ca un actor secundar să fie cel mai bun dintr-un film. Regret faptul că nu-l putem decupa din film. Cred că am face o capodoperă din scurt-metrajul care ar ieși. Pe mine m-a cucerit cu desăvârșire. El este încă o demonstrație plină de succes că în cinematografie nu aspectul exterior contează ci talentul. Și, să mă ierte orice profan, dar Paul Bettany a dus singur filmul în spate.

Ca o concluzie, filmul e de nota 5, hai, maxim 6, deși, la o revizionare e posibil să primească de la mine un 7. Spun asta deoarece cel care a scris dialogul acestui film și-a ratat cariera. Postura de romancier l-ar prinde mult mai bine. Dar cum în literatură vârsta nu contează, îi doresc succes. Sunt sigur că-l va avea. Dacă vă întrebați dacă acest film, Mortdecai, merită văzut, eu sper că ați înțeles că răspunsul este DA.

P.S. Am uitat să spun că în sală era un tip care a râs zgomotos tot filmul. Nu mi-am dat seama dacă se uita la film sau avea un vis erotic.

Librăriile din centru

Constat, și asta de ceva vreme, că nu mai sunt librării, ba nici chioșcuri de ziare. Cele din urmă desfășurau și ele, precum propagandiștii comuniști, o activitate cât de cât culturală, diseminând în rândul populației cultură la pachet cu câte un deșeu de ziar. În ceea ce privește librăriile mi se pare că vorbim de cel mai mare genocid la adresa unui popor: privarea de educație.

Dacă înainte de revoluție exista o librărie la fiecare colț de stradă, acum acestea sunt mai rare ca bunul-simț. Locul lor a fost luat de florărese înflorate, pești oacheși, femei ușoare și polițiști care le veghează contracost. Librăriile au ajuns ca niște muzee și le găsești, la fel ca muzeele, doar în centru. Or să fie și ele declarate monument național, cu program fix de vizitare. Vom găsi inscripții în interiorul lor în care ni se va spune când anume a trecut pe acolo ultimul om cult din orașul nostru.

Cartea tâmpește! Cam acesta e sloganul zilelor noastre. La ce bun să citești o carte dacă nu se simte instant la buzunar. Mai bine putred de bogat și prost ca o oaie, decât educat. La ce bun să știi, să cunoști atâtea despre lume și viață dacă acest izvor al cunoașterii nu se metamorfozează într-o continuă sursă monetară? Nici nu vreau să vorbesc despre cât de manipulabil devine o persoană cu educația la genunchiul broaștei. Nu o fac pentru că deja sportul acesta se practică la scară națională de 25 de ani cu niște rezultate fantastice. A se vedea analfabeții care ne conduc și care fac potecă spre parchete, tribunale și penitenciare, devenind ei înșiși modele pentru restul.

În plus cei care frecventează librăriile sunt niște subversivi, niște pericole sociale. Ei nu respectă calapodul ultimului sfert de veac, al prostiei generalizate, ca panaceu la orice problemă financiară. Aceștia se strecoară printre noi punând în pericol fragilul echilibru creat de televiziuni între analfabetism și prostie. Păi cum altfel s-ar putea traduce altfel sloganul acestora „Te uiți și tâmpești”. E suficient că ai ochi, minte ce-ți mai trebuie! Un NU hotărât gândirii!

Așa că mă gândeam că ar trebui să dăm ultimul atac împotriva librăriilor și să le închidem și pe cele din centru. În locul lor ar trebuie să se lăfăie sedii de partide, că tot sunt ele pline de tot ce are țara asta mai deplorabil și cu mintea mai odihnită și mai ruginită. Oricum ai lua-o librăriile nu ne mai reprezintă, nu reflectă corect realitatea românească. Păi unde ai mai văzut tu în țara noastră om educat și de succes? De abia atunci somnul adânc al rațiunii națiunii noastre ar fi deplin. E cazul să dormim liniștiți. Are cine să vegheze pentru noi: politicienii analfabeți. Adică tot noi…

Copii și părinți

Rar se întâmplă ca un om cu o minimă educație să moară prin intoxicare cu monoxid de carbon. Cele mai multe asemenea tragedii se întâmplă în rândul oamenilor fără nicio șansă în viață, care fac parte dintr-o lungă dinastie de oameni ratați, al căror viitor s-a terminat în momentul nașterii lor.

Dacă ar fi să fac portretul robot al intoxicatului de serviciu aș spune că are doar câteva clase sau niciuna, că nu a beneficiat nici măcar de educația orală de care noi am avut parte grație bunicilor noștri, că provine dintr-o familie dezorganizată, al cărui principal obiectiv este traiul pe seama copiilor. Acesta își privește copilul ca pe o marfă aducătoare de foloase.

Dacă ar fi să fiu rău aș spune că a scăpat țara de o nouă generație de hoți, escroci, violatori, cerșetori sau curve penale. Ce altceva ar fi ajuns toți acești copii la maturitate? Ce exemple puteau lua ei de la cei care se făceau că-i creșteau? Câți dintre ei ar fi putut ajunge oameni normali, dacă de mici erau supuși la experiențe traumatizante?

Dacă ar fi să fiu bun aș spune că ar trebui să ne fie rușine că nu ne interesează soarta celor care nu au acces la cultură, adică la informație, care nu se bucură de atenție, de dragostea dezinteresată și totală a părinților lor. Ar trebui să ne crape obrazul de rușine de fiecare dată când trecem pe lângă toți minorii trimiși la cerșit în fața marilor magazine. În spatele fiecărui copil abuzat cel puțin emoțional de părinții săi șade un adult crud.

Dacă ar fi să ne intereseze viitorul ar trebui să fim un pic îngrijorați la gândul că oamenii plini de nevoi au mulți copii, în timp ce oamenii fără griji, prea puțini. În lumea de peste 20 sau 30 de ani, cei fără niciun fel de educație, cei crescuți fără pic de iubire, cei exploatați de către cei ce-și spun părinți, ar putea stabili norma în societate.

Și atunci ce rămâne de făcut? Cum poți curma un rău încă de la rădăcină? Ce ar trebui să facem cu toți acești copii care au avut năpasta de a se naște în familii de hoți, escroci, violatori, cerșetori sau curve penale? Cum pot fi salvați de la o soartă de deșeu uman exclus din societate precum sunt musulmanii maghrebieni în Franța zilelor noastre? Nu am niciun răspuns la aceste întrebări, dar știu că primul pas spre rezolvarea oricărei probleme este să te gândești la ea. Vom avea de muncă…

Site-urile pentru femei

Deci! E bine să începi cu o conclusivă, așa arăți că știi despre ce e vorba în propoziție. Nu știu cum se face dar bloguind destul de des am poposit, prin intermediul facebook-ului, pe mai multe site-uri care grupează persoane cu buricele degetelor într-un continuu freamăt. Adică neastâmpărate în a scrie. Observ, nu fără o anumită consternare, că pe internet e ca-n viață: predomină site-rile destinate femeilor. Să căpiez nu alta. Poate o fi din faptul că bărbații sunt niște insensibili patentați sau pentru că femeile au o aplecare genetică spre comunicare, inclusiv pe net? Nu știu răspunsul, dar asta nu mă împiedică să merg mai departe.

Din acest motiv, că am intrat pe acele site-uri folosindu-mă de facebook, pe timeline-ul meu se perindă zilnic articolele publicate de femei dornice de orice. Nu e zi de la Dumnezeu, dau ce zic eu, ceas, în care să nu văd articole prin care stimabelele să nu se văicărească pe aceeași temă, a bărbatului insensibil. Ce faci cu el? Cum îl tratezi? De ce nu sunt fideli? De ce nu te sună? și multe alte bazaconii. De parcă toți bărbații ar fi identici și cititoarele fidele ale site-urilor ar fi niște experte în bărbatologie, capabile să ofere remediul pentru comportamentul acestora.

Oricum, ele nu rezolvă nicio brânză bocindu-și soarta crudă, dar asta nu le determină să mai varieze temele. Deși vorbim de site-uri despre femei, temele, așa cum am spus, sunt numai și numai despre bărbați. Cum nu se ridică ei la nivelul marilor așteptări și cum bietele domnițe sunt lovite crunt în amoarea proprie. Ele, ca niște vestale, s-au abandonat în mâinile necizelate ale sexului tare în speranța unui tratament fin. Aș trage concluzia că bărbații nu au evoluat deloc și din acest motiv femeile se ocupă de ei, așa cum o mamă se dedică o viață unui copil cu un handicap.

Pe mine mă surprinde această monotonie tematică. Păi blogărițele au un anumit nivel, ceea ce presupune o așteptare ceva mai înaltă. Dacă și ele se înnămolesc în aceeași temă atunci ar fi mai bine să se-ntoarcă la cratiță, deși știu că nu mai e unul din atuurile lor. Dacă nici de la ele nu pot avea niciun fel de așteptări, atunci de la cine? Păi ce facem? Mai evoluăm și noi ceva? Chiar nimic nou pe acest front? Trist… Plictisitor…

Scriu urât

Nu mi-a plăcut niciodată să scriu. Îmi aduc aminte de primul meu stilou. Era unul românesc cu o peniță groasă cât un buștean. Abia-l țineam între degete, cum să mai și scriu. Nu am avut norocul unuia chinezesc, foarte la modă atunci, mai ales acelea cu peniță de aur sau aurită. Prin urmare scrisul meu era unicat. Nu existau două litere la fel, iar rândurile șerpuiau mai ceva ca linia partidelor politice. În aceste condiții când vedeam caietul de dictando deschis în așteptarea unei noi teme mă apucau durerile de cap deși, la acea vârstă, capul nu-mi dădea bătăi de cap.

Ce să mai zic de scrisul la tablă. Nu înțelegea nimeni nimic spre deplina disperare a învățătoarei a cărei răbdare era mereu testată de incapacitatea mea de a scrie frumos. Ce mai la deal la vale, uram scrisul oriunde eram obligat să-l fac: pe caiet, pe tablă și chiar pe pereții clădirilor. Pur și simplu degetele nu mă ascultau. În cel mai bun caz mă alegeam cu o cruntă durere de degete. Mai-mai că făceam scurtă la mâine.

Nu pot să uit o lucrare de control la limba română. După o săptămână profesoara a anunțat notele în ordine descrescătoare. Nu era nimic nou în asta, deoarece ea începea cu cei mai buni și termina cu ultimii. Prin fața ei s-au perindat toți elevii. Ultimul am fost eu. Am crezut că am luat 1. Ar fi fost primul din istoria clasei. M-a rugat, în fața clasei să citesc ceva din ceea ce scrisesem. Am fost incapabil. Nici eu nu înțelegeam ceea ce-am scris. Totuși, pentru a-și arăta bunăvoința, profesoara m-a rugat să răspund oral la ceea ce ceruse în lucruare.

Și, cum e firesc, anii au trecut, scrisul de mână s-a mai corectat pe ici pe acolo, dar mai puțin prin punctele esențiale. Cu alte cuvinte tot ce era scris de mâna mea era mai mult olog decât olograf. Apoi a apărut calculatorul care s-a dovedit a fi izbăvitorul meu. În sfârșit puteam scrie ceva citeț. Eram foarte mândru de mine, chiar dacă nu aveam ce scrie.

Dar în ultimii ani s-a produs totalul absurd. Cu cât lumea scrie mai puțin de mână, cu atât eu sunt obligat mai mult și mai mult să o fac și asta pentru că în zilele noastre orice prezentare se face pe un flipchart și pentru asta trebuie să-ți mânuiești degetele. Cel mai mult mă sperie faptul că s-ar putea să rămân printre ultimii care vor mai scrie de mână, nu de alta dar în viitorul apropiat caligrafia nu se va mai preda în școli. Scrisul se va învăța direct pe tabletă. Și pentru că doar eu voi mai scrie, cel mai urât scris din lume va deveni cel mai frumos, dar și unicul. Încearcă de mai pricepe ceva…

Nu poți tu duce cât pot ei minți

Dacă se spune ca există feţe care cer pumni, atunci a mea sigur cere minciuni. Nu știu cum e în cazul altora însă eu măsor pe propria piele minciunile care mi se debitează cu orice ocazie. Norocul meu e că am învățat să fiu impasibil la toate scornelile care mi se vântură pe la nas. Cel mai ciudat este totuși că mi se toarnă minciuni deși eu nu reprezint niciun fel de autoritate. Nici morală, nici profesională.

Stând și socotind, am tras concluzia că unii oameni se nasc cu minciuna în glandă și nu pot trece ziua fără să ne ofere măcar câteva mostre. Dacă se așteaptă să cad în admirație, atunci se înșală amarnic. În cel mai bun caz, în prostrație. Dar de ce se minte atât de mult în condițiile în care trăim într-o lume liberă? Dacă am mai fi fost în comunism, aș mai fi înțes, dar așa…

Explicațiile ar fi multe și ar trebui să săpăm mult, până la cei 7 ani de acasă. La acea vârstă părinții sunt biblia copiilor. Dacă un părinte îți spune să nu împarți mâncarea din recreație cu nimeni, tu așa vei face dintr-un gest reflex. Așa e și cu minciuna. Facem ceea ce părinții știu cel mai bine. De altfel eu am o teorie. Dacă vrei să te cunosc mai bine, lasă-mă să-ți cunosc părinții.

Cu cât eu sunt mai rezervat cu atât minciunelele sunt mai bine prăjite în tigaie. Cu cât încerc să ignor teatrul absurdului, deși uneori mi-e rușine de lipsa de rușine a minciunistului de profesie, cu atât eu stârnesc mai mult tornada de aberații.

Cu cât tac mai mult cu atât sunt considerat un fraier numai bun de păcălit. Nu contează că-mi feresc privirea, că încerc să schimb subiectul, că limbajul trupului meu urlă din toți rărunchii că m-am prins, el sau ea tot nu încetează. Par o victimă perfectă. Cum ar putea rata un asemenea festin.

Și-ntr-un final, când nu mai rabd să fiu mințit de la obraz și-i spun că știu că mă minte, tot el sau ea sare oțărât, hotărât să facă scandal pentru că a fost surprins asupra faptului, negând evidența. Atunci nu-mi mai bat capul cu omul nostru pentru că-mi dau seama că un om normal nu are nicio șansă în fața unui mincinos de profesie.

Când mai trec pe la ai mei sunt decis să le reproșez educația pe care mi-au dat-o. Ce mi-au spus când eram mic de nu fac casă bună cu toți mâncătorii de rahat? Păi în ritmul acesta risc să fiu exclus din societate. Din societatea mincinoșilor, firește. Și sunt îngrijorat… de nu mai pot!

Recunoștința. La ce folosește?

Aud de multe ori oameni care sunt deranjați că nu s-au bucurat de recunoștința pe care ei credeau că o merită. Sunt oameni care au făcut bine în jurul lor, oameni care au întins o mână de ajutor atunci când cineva avea nevoie. Apoi timpul trece. Poate luni, poate ani… Și la un moment autorul faptelor bune se intersectează din nou cu cel aflat cândva la ananghie. Și nu știu cum se face dar de fiecare dată cel care a provocat binele se plânge de lipsa de recunoștința a celuilalt.

Dar ce înseamnă recunoștință și de ce relația dintre binefăcător și umilul nevoiaș e mereu una de dezamăgire totală? De ce persoana care întinde o mână – poate doar un deget – are nevoie de recunoștință? Și cum anume ar trebui manifestată acea recunoștință? Să încerce cel ajutat ca întreaga viața să-i fie util bunului samaritean?

În plus, fapta săvârșită îl ridică pe binefăcător pe un piedestal la care cel ajutat nu se va putea ridica niciodată indiferent de cât de mult ar evolua. Simplul fapt că a întins o mână stabilește între cele două părți o distanță insurmontabilă, ceea ce face ca milostivul să nu-și mai poate încăpea în pene de cât de bun e, spre disperarea necăjitului de ocazie care nu mai știu cum să-și răsplătească „Cidul”. Cu alte cuvinte ajutorul îl condamnă pe salvat într-un perpetuu datornic.

După părerea mea greșeala vine din faptul că faptele bune pe care le facem sunt atât de puține încât ne amintim o viață întreagă de ele. Dacă nu am aștepta mereu un câștig din relația cu fiecare individ cu care ne intersectăm, atunci faptele bune nu ar mai fi simple accidente în viața noastră, demne de povestit cu emfază copiilor și nepoților noștri.

Ajută, întinde o mână, fă o faptă bună unui om, dacă întrezărești că prin gestul tău o situație se-ndreaptă, că soarta unui om se va schimba în bine – chiar și cu 1% -, dar nu cere niciodată recunoștință, pentru că atunci când ai ajutat nu ai semnat un contract cu drepturile tale și obligațiile lui!

Și apoi, peste luni sau ani, ce sentiment e mai plăcut decât acela adus de vestea că omul pe care l-ai ajutat a reușit ceva măreț în propria viață. Poate te-au trecut fiorii sau apele când te-ai gândit că ai stricat orzul pe gâște, dar acum zâmbești pentru că omul pe care l-ai băgat atunci în seamă și-a găsit calea. Pentru mine asta e cea mai mare recunoștință, că ceea ce-ai făcut tu a meritat efortul, că undeva, într-un loc, cineva nu mai e încruntat așa cum era odată. Și apoi te-ntorci la treburile tale, iscodind cu privirea fiecare om pe care-l întâlnești, că doar ești om între oameni.

La Gambrinus

Berăria Gambrinus acum o sută de ani

Cred că e un loc de întâlnire al corporatiștilor, altfel nu înțeleg de ce văd laptop-uri deschise și sâmbăta la amiază. De unde trag concluzia că se muncește la foc continuu în mediul privat autohton. Berăria nu e foarte mare, e mai mult dezvoltată pe verticală decât pe orizontală dar a fost refăcută cu gust de actualii proprietari, spanioli pare-se. Găsești mese și scaune ca pe vremea lui Nenea Iancu și numai cine nu iubește șueta la o bere gulerată nu va aprecia această bodegă înfiptă într-o zonă ultracentrală, aproape de Cișmigiu.

Spațiul mic te face să te simți aproape ca acasă, de nu-ți dai seama de unde ai avut atâtea bani să-ți angajezi bucătari, barmani și chelneri, toți îmbrăcați după un anume cod, fiind într-un du-te vino continuu. Nu stai mult la masă până când un chelner se-nființează în fața ta. Te servește imediat ceea ce-nseamnă că multe dintre preparate nu doar că se fac pe loc ci și că unele deja sunt făcute, cunoscându-se portretul robot al clientului multinațional.

Fiind un loc preferat de corporatiștii leptopați, tehnologia e la ea acasă. Pe fiecare masă tronează un dispozitiv wireless, cu mai multe butoane, în funcție de nevoile clientului. Chestia e că și funcționează. În ceea ce privește mâncarea ei se laudă cu rețetele secrete ale bucătarului. Nefiind un mare gurmand nu pot să-l laud și nici să-l critic. În ceea ce privește berile, punctul lor forte sunt cele cehești, ceea ce le permite și celor introverți să devină limbuți și joviali.

Fiind un mediu cu ștaif nu am sesizat un prea mare zgomot, ceea ce arată că înalta clientelă rămâne discretă și în momentele de maximă euforie. Vorba aia: boierul tot boier! În plus, pentru cei care nu pot trăi fără o mașină, la subsol există o parcare cu plată. Așa că, până și cei mai leneși creatori de plus-valoare aducătoare de profit vor ajunge la o masă rezervată din timp, făcând maxim 30 de pași de la mașină până la bere.

Pentru a trăi senzațiile tipice muncii, totul e open-space, inclusiv în spațiul destinat nefumătorilor. Nefumătorii sunt plasați la etaj, între ei și tabaciști nefiind decât o balustradă. Acest lucru mi se pare ciudat deoarece, conform legilor fizice, fumul de țigară se ridică până la nefumători, arătându-le și lor ce pierd dacă nu fumează. În plus, la etaj, se adună pe lângă fum și căldura degajată de energia nesecată a clientelei subțiri. Un simplu dinam plantat între două mese de nefumători ar produce suficientă energie electrică cât pentru tot Bulevardul Elisabeta – fostă Kogălniceanu (sic!)-, după cum cu tâlc scrie pe tăblițele de pe bulevard.

Cel mai indicat moment al săptămânii este sâmbăta la amiază, atunci când am picat și noi. În acel moment te vei simți ca un pașă, deoarece puțini alți clienți îi calcă pragul. Atunci trăiești senzația sublimă că berăria e deschisă doar pentru tine și sentimentul personal al ajungerii materiale. După câteva beri, sentimentele personale te vor abandona, lăsându-te amanet celor de veselie continuă. Dar nu uitați nicio clipă că vă aflați într-un loc decupat parcă din timpurile lui Nenea Iancu și prin urmare consumați moderat mâncare și alcool. Nenea Iancu să trăiască!

Descrețitorul de frunți

Când e să mă gândesc la cineva cu adevărat natural mintea mea zboară direct la ea. Și nu știu de ce fac asta. E un gest reflex cultivat într-o groază de ani. Doamna noastră are o formă foarte personală de aș exprima gândurile, ideile. De fiecare dată pornește orice întreprindere de la îndoială. Pune îndoiala înainte și apoi începe construcția. Eh!, dar ce e ușor când te îndoiești tot timpul? Ea pune suflet în tot ce face, dar nu uită să-și condimenteze viața cu o mică doză din neîncredere. E ca o semnătură de maestru pe propriile creații, pentru a le putea deosebi de ale altora.

Îndoiala asta, cultivată cu atâta pasiune, o face să aibă puțină încredere în oameni. Neîncrederea ei în tot ceea ce întreprinzi e atât de bine conturată încât orice persoană optimistă ar fi ușor pusă cu botul pe labe. Ea e cel mai bun trainer demotivator (nu e nicio greșeală de ortografie). Ar putea chiar da lecții altora dacă ar avea mai multă încredere în ea însăși. E suficient să-i spui ce-ți dorești că la final nu mai vrei nimic. Are un talent unic de a găsi, din pământ din iarbă verde, motivele pentru care să renunți la planurile tale, încât, la final, și umplutul unui pahar cu apă ți se va părea o idee utopică.

Această doamnă e un personaj în sine. Pe de altă parte însă are un umor involuntar care te ține zâmbetul pe buze tot atât timp cât îi stai prin preajmă. Îndoială și umor, iată o interesantă combinație. Seamănă cu un fel de umor britanic cu un puternic iz românesc. De fiecare dată când vorbesc cu ea nu pot să nu râd în hohote. Lumea descrisă de doamna noastră pare una desprinsă din teatru de păpuși, în care totul e posibil și tocmai acest lucru mă intrigă.

De fiecare dată când vreau să nu mă mai gândesc la ceva e suficient să vorbesc cu ea. Efectul e garantat. Uraganul emoțional declanșat de ea ar mișca din inerție și-un elefant. Pentru mine e un paradox faptul că tocmai ea e un descrețitor de frunți. Acesta da efect provocat de o persoană care e suspicioasă cu toți și cu toate și uneori, poate, și cu ea însăși. Dar, poate, așa e dat pe lumea asta, ca cele mai temătoare persoane să provoace asemenea reacții. Poate și pentru că, văzând-o cât e de suspicioasă, e imposibil să nu-ți privești viitorul cu mai multă încredere.