Modele de urmat

Nu ştiu cum se face dar când cineva anume atinge o culme, în viaţa personală sau nu, acel cineva vrea mintenaş ca modul lui de a fi, de a acţiona, de a vedea viaţa să fie preluat şi de ceilalţi. E ca şi cum succesul îţi dă dreptul să impui altora modelul tău. E lăudabil când reuşeşti ceva extraordinar, dar asta nu înseamnă că toţi trebuie să facă la fel ca tine.
Frumuseţea vieţii stă în diversitate, în modul diferit prin care fiecare din noi vedem lucrurile. Deşi cei mai mulţi dintre noi nu ştim cum să ne rezolvăm problemele, asta nu înseamnă că ceea ce-a făcut cineva se potriveşte şi în cazul nostru. Succesul în viaţă nu constă într-o soluţie salvatoare venită din neant ci în acţiune. Să faci ceva, orice, atunci când apare o problemă şi nu să aştepţi soluţii din altă parte.
Tocmai de aia sunt surprins să constat că gradul de intoleranţă al unei persoane creşte pe măsura performanţelor sale. Omul logodit cu succesul capătă, pe lângă încrederea în forţele proprii, certitudinea că deţine leacul pentru nereuşita în viaţă. Convingetea că el deţine adevărul absolut şi că ceilalţi orbecăie prin viaţă îl deprimă, deoarece ajunge să creadă că lumea se scufundă iar el, fiind doar un singur om, nu poate să-i schimbe destinul.
Poate uităm un lucru atunci când ne împlinim pe noi înşine, că indiferent de succes rămânem totuşi oameni, nu nişte zei şi că ceea ce-am obţinut noi poate fi şi un joc al hazardului. Dacă ne-am păstra picioarele pe pământ poate am preţui mai mult zbaterile celorlalţi şi în locul să-i terorizăm cu soluţiile noastre i-am încuraja să îndrăznească. Curajul e singura soluţie pentru problemele noastre. Restul, cum o facem, ţine de fiecare din noi în parte. Aşa că mai uşor cu sfaturile. Mai degrabă acţionaţi.

În jurul casei lui Ceaușescu

N-am avut ce face zilele astea și mi-am zis să dau o tură în jurul Casei Poporului. N-am să-i spun Palatul Parlamentului deoarece numai palat nu e hardughia construită de Ceaușescu și în care se lăfăie comuniștii sau progeniturile acestora. Deci am poposit în preajma acestei clădiri monumentale venind dinspre Piața Izvor. Am înconjurat-o în sensul acelor de ceasornic și am remarcat că numai gardul se întinde pe o lungime de 3 kilometri. E și asta o distanță. Asta poate și explică de ce gardul este lăsat în paragină, la mai mult de 25 de ani de la construcția lui.

Deși nu pot să spun că sunt mândru de această construcție, deoarece pentru a-i asigura fondurile noi, ceilalți, am făcut foamea, în anii de plumb ai Epocii de Aur, trebuie să recunosc că starea în care se află în acest moment mă deranjează nițel. Dacă nu ar fi fost sediul Parlamentului, al unui muzeu și, în curând, al celei mai mari construcții religioase ridicate în ultimii 1000 de ani în Europa și în premieră absolută în lumea ortodoxă, nici nu m-ar fi interesat. Dar așa, el este vizitat de cohorte de parlamentari străini, ziariști din toate zările și turiști de toate culorile (ale pielii, evident). Doar în acea zi, când i-am dat ocolul mai ceva ca un soldat ce apără fruntariile țării, m-am intersectat la tot pasul cu turiști străini. E drept că cei mai mulți erau pensionari occidentali ajunși prin jocul vieții și la noi. Presupun că, după ce au vizitat de 20 de ori Parisul, de 30 de ori Madridul și de 40 de ori Roma, și-au zis că e momentul să viziteze și capitala Ungariei, Budapesta. Și cum informațiile lor despre Budapesta sunt egale cu cele despre București, iată-i pe vajnicii constructori ai societății de consum, din anii 60 sau 70, în Cetatea lui Bucur.

Dacă mie mi-a lăsat un gust amar gardul imens lăsat în paragină, garajele subterane degradate ce se ițesc prin porțile ruginite ale mastodontului comunist, tot așa trebuie să le fi părut și lor. Acești nemți, francezi, danezi sau ce-or fi ei, ajunși la senectute, nu cred că nu au sesizat, în ciuda împuținării propriilor lor raze vizuale, dezinteresul nostru față de o clădire ce reprezintă teoretic inima democrației românești. Și cum la noi democrația e doar o piesă de teatru jucată de niște diletanți semianalfabeți, tot așa se arată a fi și această șandrama ce stă din ce în ce mai mult să pice de la sine, pentru că noi nu suntem în stare nici măcar gardul să-l întreținem așa cum se cuvine.

Dându-i ocol mi-a sărit în ochii imensa măgăoaie ce începe să se ridice în spatele casei lui Ceaușescu, în fața Hotelului Marriott. E vorba de Catedrala Mântuirii Neamului. Va fi ceva la fel de opulent precum crucile de aur ce trândăvesc peste burțile umflate ale unor maneliști celebri. Alăturarea dintre politică și biserică mi se pare de-a dreptul contra naturii. Cum să pui alături de cei mai mari mincinoși, escroci, hoți și lași ai acestei țări, pe slujitorii Domnului? Mintea mea nu poate concepe asta. E ca și cum ai ridica o biserică în iad. Dar cum știu cum arată preoțimea română, cât de venală și versatilă e, înțeleg de ce biserica și politica fac casă bună. Sunt fațetele aceleiași monede. Vorba aia, cine se aseamănă, se adună.

Mi-am terminat rondul în aproape 40 de minute, interval de timp în care am putut să-l înțeleg, în sfârșit, pe Titu Maiorescu, cu ale sale forme fără fond. Avem toate instituțiile specifice democrației, ca orice țară Apuseană, dar nimic nu merge așa cum trebuie deoarece noi prezentăm minciuna drept semn de inteligență, escrocheria – putere de convingere, hoția – negustorie, iar lașitatea – adaptabilitate. La așa confuzie a valorilor nici nu m-ar mira ca după săvârșirea bisericii din spatele parlamentului, politicienii să-și mănânce rahatul în biserică, iar preoții să cădelnițească în casa lui Ceaușescu, spre deplina fericire a ultimului șef de stat care a lăsat ceva în urma lui.

Greu e să fii tu însuți

Tolsto

Remarc, nu fără o deosebită surprindere și asta în ciuda etății pe care o posed, că a fi tu însuți e la noi un păcat. Și dacă nu unul primordial, măcar unul capital. Odată etichetat ca fiind altfel, ți-ai compromis șansele de a-ți trăi propria viață așa cum îți dorești. Ești pus la insectarul proscrișilor, precum chipul pe un afiș pe care stă scris cu litere de-o șcioapă: WANTED.

De unde și până unde furibunda ură față de diversitate? De unde și până unde dogmatismul acesta egalitarist în mediocritate? De ce nu poți icni, suspina, tuși, plânge, privi, râde, vorbi în felul tău? De ce trebuie să fim ca un batalion de atac, toți întru totul la fel? De ce totul trebuie să respecte o tradiție, fie verbală, fie scrisă, deși nu am demonstrat până acum un prea mare respect față de înaintași și față de realizările lor uimitoare?

Nu…

Vezi articol original 244 de cuvinte mai mult

Mi-a murit feedback-ul

Eu nu mai dau feedback! Era o vreme când dădeam. Era ceva spontan. Dacă simțeam că mă pricep la ceea ce vedeam înaintea ochilor mei, spuneam ce gândeam. Dacă nu mă pricepeam, tăceam ca Ismail, din „Toate pânzele sus”. Dar acum nu-mi mai dau cu părerea absolut deloc. Mai ales când primesc un formular de feedback numit pompos 360 de grade. Nici nu-l bag în seamă. Poate fi și 720 de grade, poate fi și formular de feedback 3D, că pe mine nu mă mai interesează.

Lehamitea asta, disprețul acesta aproape funciar, mi l-au trezit tocmai cei care s-au gândit să sistematizeze feedback-ul. Adică dumneata nu-ți mai dai cu părerea într-un mod spontan ci într-unul organizat. Răspunzând la un set de întrebări care mai de care mai năroade, pentru ca la final să-ți dai seama că nu ai penetrat cu mintea tainele ascunse ale feedback-ul instituționalizat. Prin urmare tu, care erai de-o spontaneitate crasă, constați că punctul tău de vedere nu face două parale, deoarece iese dincolo de culoarul strâmt trasat de normativele care stau la baza feedback-ului luat într-un mod științific.

Această preocupare de-a prinde în cadre stereotipe fiecare gând, respirație, chiar și dat din pleoape, mă plictisește totalmente. Mai mult decât atât, știința feedback-ului mi-a readus în memorie un filmuleț cehoslovac văzut de mine pe vremuri imemoriale, adică în momentele copilăriei mele. Iată pe scurt despre ce era vorba în cea de-a 7 – a artă. Acțiunea se petrecea pe vremea autorităților cezaro-crăiești, adică a dublei monarhii austro-ungare. Un nene bătea într-un mod organizat o tanti pe malul unui râu. Pe malul celălalt se plimba un alt nene. Auzind țipetele disperate ale femeii sau poate forța loviturilor ce se propagau în toate direcțiile, plimbărețul nostru nene înșfăcă un cataroi (piatră de mari dimensiuni pentru profani) și-l direcționă către nenea bătăușul. Într-un mod uluitor, obiectul zburător își atinse ținta, băgând-ul pe altoitorul de femei într-o groapă de pe malul râului și de acolo direct în spital.

Așa cum stă bine unor autorități cezaro-crăiești, polițistul din sat începe ancheta pentru a descoperi huliganul care a distrus o relație solidă ce se-nfiripa între cele două personaje. Toți bărbații din sat sunt anchetați și aduși pe malul râului pentru a reconstitui actul criminal. Toți sunt puși să arunce pietroiul peste râu, dar toți eșuează lamentabil spre deziluzia unui cârd de femei dornice să intre și ele în rând cu lumea.

Eroul nostru, văzând neputința autorităților anchetatoare, se duce la fața locului și-și recunoaște mârșava faptă. Pe loc i se plasează în palme arma crimei, explicându-i-se necesitatea reconstituirii actului petrecut atunci. Nici una nici două, omul nostru trimite pietroiul pe malul celălalt, într-un cor aprobator de suspine al femeilor nemângâiate. Polițaiul năucit îi spune că deși a aruncat peste râu, nu a procedat regulamentar. El văzuse la liceu aruncarea greutății. Dar omul nostru nu a aruncat corect, așa că este pus să o mai facă o dată. Cum el știa să arunce pietrele într-un mod țărănesc, deci neolimpian, eșuează de această dată. Ba mai mult decât atât, își scăpă pietroiul peste picioare. Polițaiul, supărat de nenea care pune bețe în roate organului aflat în exercițiul funcțiunii, îl bagă pe omul nostru la beci pentru câteva zile, pentru a-i intra mințile în cap. Morala poveștii era una simplă. Când faci un bine, fă-o anonim. S-ar putea să fie mulți care să-ți conteste faptele.

Așa că eu m-am învățat minte. Nu-mi mai arde de feedback-uri câte zile oi mai avea! Așa-mi trebuie dacă n-am fost la olimpiadă când eram mic. Din cauza asta mă comport așa cum știu eu, adică țărănește. Arză-l-ar focul de feedback!

Cuba – jumătate de veac de singurătate

Tolsto

Campionatul ăsta mondial de fotbal mi-a adus aminte de Cuba. Mereu am privit spre Cuba cu admirație, respect și curiozitate. Meciurile astea, cu atat de multă lume latino-americană, mi-au dat răgazul să mă gândesc la Cuba așa cum m-am gândit în copilărie la toate peripețiile copiilor căpitanului Grant. Aș vrea să o vizitez. Deși îmi place combinația de soare, nisip și apă, nu m-aș duce în Cuba pentru asta. Aș vrea să văd la fața locului cum un regim criminal a schimbat din temelii mentalitatea urmașilor lui Cristofor Columb. Asta da vacanță de-o vară!

Cuba nu e Spania noastră românească. Ea e o lume diferită, care nu are nicio legatură cu vreo țară din lumea asta. De peste jumătate de veac Cuba e singură. Ea e cuiul lui Pepelea care a innebunit o Americă trufașă și prea plină de sine. 11 milioane de oameni săraci au isterizat cohortele de bogătași…

Vezi articol original 291 de cuvinte mai mult

O zi ca oricare alta

Mă întorceam acasă și ascultam cum motorul mașinii torcea ușor. Să fi avut spre limita superioară sau poate un pic mai mult, când de-odată văd o lumină care se amplifică în oglinda mea dreaptă. Eu eram pe prima bandă a autostrăzii. Prin urmare mă întreb care o fi necugetatul care mână ca nebunul pe banda de urgență. Așa că accelerez și eu. Bestia din spatele meu bagă și ea cărbuni și dintr-odată mă depășește. Nu era un șofer iresponsabil, era un tren care venea și el la București. În clipa aia am frânat brusc și am început să mă întreb în neștire: la noi, trenuri cu peste 160 pe oră? Nu se poate! Cred că m-am stricat eu la cap. Așa că pornesc din nou spre casă.

Bat orașul de-a latul, apoi în diagonală și într-un final mă opresc la o pompă să pun carburant. Toate pompele erau ocupate așa că mă așez cuminte în spatele unei Dacii 1300, model antebelic. Din ea coboară un moș mai degradat decât o relicvă comunistă. Avea un nas cât un ananas, cu toate asperitățile de rigoare, o burtă ce-i stătea să cadă pe-o parte, și o cămașă ce nu-i putea cuprinde burtoiul protejat de un covor alb de păr. Ce mai! O adevărată imagine. Se-apucă tacticos să-și curețe geamurile. Cu mâinile tremurânde trage vreo 3 condeie pe parbriz și pe geamurile laterale, apoi pleacă să achite cei 2 litri de benzină înghesuiți în rezervor.

În așteptarea timpului pierdut, adică a moșului, intru în vorbă cu un puști de grădiniță. Îl întreb când începe vacanța și el îmi spune trăgând concentric de propriul tricou că are vacanță în fiecare sâmbătă și în ziua care urmează, dar nu mai știe cum se numește. Îl las să se bucure de vacanța lui fără de sfârșit și umplu rezervorul. Moșul plecase liniștit.

Ies apoi pe stradă cu mașina, când de-odată eram să intru-n copac, pentru că o babă mi-a arătat țâțele. Inițial am crezut că erau storuri, unele destul de bine întinse. Ridic geamul, o înjur printre dinți pe nebună și plec spre casă, bând cu poftă dintr-o carbogazoasă, din alea care te țin treaz noaptea. E adevărat că aceste băuturi conțin chimicale, dar știu că sunt alese cu grijă. Cel ce amesteca diversele chimicale, o făcea cu grijă ca să nu sară în aer.

Sub efectul ultimelor evenimente mă trântesc în pat cu gândul să dorm. Chimicalele își fac vârtos treaba. Mă țin treaz cu grijă. Întâi sudui industria chimică apoi mă împac cu ea și încep să număr oile. Ca să fiu sigur că adorm încep numărătoarea cu ovinele din Australia. Dar nici ele nu mi-l aduc pe Moș Ene pe la gene. Într-un final adorm sau așa cred și visez cum o Dacie 1300, condusă de un ananas, mă depășește pe autostradă, în timp ce eu conduc o mașină plină cu babe care în loc de storuri au prosoape. Mă treceau sudorile și n-aveam cu ce să mă șterg. Așa că accelerez, depășesc ziua de sâmbătă și, când s-ating și ziua care urmează mă oprește poliția. Mai departe nu știu ce s-a întâmplat deoarece am adormit cu grijă spre ziua de duminică.

Să pui răul mereu înainte

Tolsto

Eu așa am fost învățat, să pun mereu răul înainte. Răul e un rău necesar. E acel ceva cu care te logodești din clipa în care înțelegi viața. Ce s-ar întâmpla dacă ai fi inconștient și ai gândi pozitiv? Atunci ai lua-o puternic în scăfârlie de la viață. Și atunci durere. Să te ții! Așa că eu am decis să pun răul înainte. Nu zâmbesc, nu râd, nu fac nimic ieșit din comun, nu sar în ajutorul nimănui pentru că-s pățit. Păi ce să fac? Să mă înec și eu?

Eu îmi cunosc lungul nasului. Nu trec dincolo de răul transformat în bornă de hotar nici atâtica. Păi ce-s prost? Să gust un pic din bine și apoi să bocesc o viață întreagă că nu pot avea parte de el? Așa că stau liniștit aici, în spatele propriului rău și nu e rău deloc. Dar nici bine nu e. E…

Vezi articol original 238 de cuvinte mai mult