În jurul casei lui Ceaușescu

N-am avut ce face zilele astea și mi-am zis să dau o tură în jurul Casei Poporului. N-am să-i spun Palatul Parlamentului deoarece numai palat nu e hardughia construită de Ceaușescu și în care se lăfăie comuniștii sau progeniturile acestora. Deci am poposit în preajma acestei clădiri monumentale venind dinspre Piața Izvor. Am înconjurat-o în sensul acelor de ceasornic și am remarcat că numai gardul se întinde pe o lungime de 3 kilometri. E și asta o distanță. Asta poate și explică de ce gardul este lăsat în paragină, la mai mult de 25 de ani de la construcția lui.

Deși nu pot să spun că sunt mândru de această construcție, deoarece pentru a-i asigura fondurile noi, ceilalți, am făcut foamea, în anii de plumb ai Epocii de Aur, trebuie să recunosc că starea în care se află în acest moment mă deranjează nițel. Dacă nu ar fi fost sediul Parlamentului, al unui muzeu și, în curând, al celei mai mari construcții religioase ridicate în ultimii 1000 de ani în Europa și în premieră absolută în lumea ortodoxă, nici nu m-ar fi interesat. Dar așa, el este vizitat de cohorte de parlamentari străini, ziariști din toate zările și turiști de toate culorile (ale pielii, evident). Doar în acea zi, când i-am dat ocolul mai ceva ca un soldat ce apără fruntariile țării, m-am intersectat la tot pasul cu turiști străini. E drept că cei mai mulți erau pensionari occidentali ajunși prin jocul vieții și la noi. Presupun că, după ce au vizitat de 20 de ori Parisul, de 30 de ori Madridul și de 40 de ori Roma, și-au zis că e momentul să viziteze și capitala Ungariei, Budapesta. Și cum informațiile lor despre Budapesta sunt egale cu cele despre București, iată-i pe vajnicii constructori ai societății de consum, din anii 60 sau 70, în Cetatea lui Bucur.

Dacă mie mi-a lăsat un gust amar gardul imens lăsat în paragină, garajele subterane degradate ce se ițesc prin porțile ruginite ale mastodontului comunist, tot așa trebuie să le fi părut și lor. Acești nemți, francezi, danezi sau ce-or fi ei, ajunși la senectute, nu cred că nu au sesizat, în ciuda împuținării propriilor lor raze vizuale, dezinteresul nostru față de o clădire ce reprezintă teoretic inima democrației românești. Și cum la noi democrația e doar o piesă de teatru jucată de niște diletanți semianalfabeți, tot așa se arată a fi și această șandrama ce stă din ce în ce mai mult să pice de la sine, pentru că noi nu suntem în stare nici măcar gardul să-l întreținem așa cum se cuvine.

Dându-i ocol mi-a sărit în ochii imensa măgăoaie ce începe să se ridice în spatele casei lui Ceaușescu, în fața Hotelului Marriott. E vorba de Catedrala Mântuirii Neamului. Va fi ceva la fel de opulent precum crucile de aur ce trândăvesc peste burțile umflate ale unor maneliști celebri. Alăturarea dintre politică și biserică mi se pare de-a dreptul contra naturii. Cum să pui alături de cei mai mari mincinoși, escroci, hoți și lași ai acestei țări, pe slujitorii Domnului? Mintea mea nu poate concepe asta. E ca și cum ai ridica o biserică în iad. Dar cum știu cum arată preoțimea română, cât de venală și versatilă e, înțeleg de ce biserica și politica fac casă bună. Sunt fațetele aceleiași monede. Vorba aia, cine se aseamănă, se adună.

Mi-am terminat rondul în aproape 40 de minute, interval de timp în care am putut să-l înțeleg, în sfârșit, pe Titu Maiorescu, cu ale sale forme fără fond. Avem toate instituțiile specifice democrației, ca orice țară Apuseană, dar nimic nu merge așa cum trebuie deoarece noi prezentăm minciuna drept semn de inteligență, escrocheria – putere de convingere, hoția – negustorie, iar lașitatea – adaptabilitate. La așa confuzie a valorilor nici nu m-ar mira ca după săvârșirea bisericii din spatele parlamentului, politicienii să-și mănânce rahatul în biserică, iar preoții să cădelnițească în casa lui Ceaușescu, spre deplina fericire a ultimului șef de stat care a lăsat ceva în urma lui.

Mi-a murit feedback-ul

Eu nu mai dau feedback! Era o vreme când dădeam. Era ceva spontan. Dacă simțeam că mă pricep la ceea ce vedeam înaintea ochilor mei, spuneam ce gândeam. Dacă nu mă pricepeam, tăceam ca Ismail, din „Toate pânzele sus”. Dar acum nu-mi mai dau cu părerea absolut deloc. Mai ales când primesc un formular de feedback numit pompos 360 de grade. Nici nu-l bag în seamă. Poate fi și 720 de grade, poate fi și formular de feedback 3D, că pe mine nu mă mai interesează.

Lehamitea asta, disprețul acesta aproape funciar, mi l-au trezit tocmai cei care s-au gândit să sistematizeze feedback-ul. Adică dumneata nu-ți mai dai cu părerea într-un mod spontan ci într-unul organizat. Răspunzând la un set de întrebări care mai de care mai năroade, pentru ca la final să-ți dai seama că nu ai penetrat cu mintea tainele ascunse ale feedback-ul instituționalizat. Prin urmare tu, care erai de-o spontaneitate crasă, constați că punctul tău de vedere nu face două parale, deoarece iese dincolo de culoarul strâmt trasat de normativele care stau la baza feedback-ului luat într-un mod științific.

Această preocupare de-a prinde în cadre stereotipe fiecare gând, respirație, chiar și dat din pleoape, mă plictisește totalmente. Mai mult decât atât, știința feedback-ului mi-a readus în memorie un filmuleț cehoslovac văzut de mine pe vremuri imemoriale, adică în momentele copilăriei mele. Iată pe scurt despre ce era vorba în cea de-a 7 – a artă. Acțiunea se petrecea pe vremea autorităților cezaro-crăiești, adică a dublei monarhii austro-ungare. Un nene bătea într-un mod organizat o tanti pe malul unui râu. Pe malul celălalt se plimba un alt nene. Auzind țipetele disperate ale femeii sau poate forța loviturilor ce se propagau în toate direcțiile, plimbărețul nostru nene înșfăcă un cataroi (piatră de mari dimensiuni pentru profani) și-l direcționă către nenea bătăușul. Într-un mod uluitor, obiectul zburător își atinse ținta, băgând-ul pe altoitorul de femei într-o groapă de pe malul râului și de acolo direct în spital.

Așa cum stă bine unor autorități cezaro-crăiești, polițistul din sat începe ancheta pentru a descoperi huliganul care a distrus o relație solidă ce se-nfiripa între cele două personaje. Toți bărbații din sat sunt anchetați și aduși pe malul râului pentru a reconstitui actul criminal. Toți sunt puși să arunce pietroiul peste râu, dar toți eșuează lamentabil spre deziluzia unui cârd de femei dornice să intre și ele în rând cu lumea.

Eroul nostru, văzând neputința autorităților anchetatoare, se duce la fața locului și-și recunoaște mârșava faptă. Pe loc i se plasează în palme arma crimei, explicându-i-se necesitatea reconstituirii actului petrecut atunci. Nici una nici două, omul nostru trimite pietroiul pe malul celălalt, într-un cor aprobator de suspine al femeilor nemângâiate. Polițaiul năucit îi spune că deși a aruncat peste râu, nu a procedat regulamentar. El văzuse la liceu aruncarea greutății. Dar omul nostru nu a aruncat corect, așa că este pus să o mai facă o dată. Cum el știa să arunce pietrele într-un mod țărănesc, deci neolimpian, eșuează de această dată. Ba mai mult decât atât, își scăpă pietroiul peste picioare. Polițaiul, supărat de nenea care pune bețe în roate organului aflat în exercițiul funcțiunii, îl bagă pe omul nostru la beci pentru câteva zile, pentru a-i intra mințile în cap. Morala poveștii era una simplă. Când faci un bine, fă-o anonim. S-ar putea să fie mulți care să-ți conteste faptele.

Așa că eu m-am învățat minte. Nu-mi mai arde de feedback-uri câte zile oi mai avea! Așa-mi trebuie dacă n-am fost la olimpiadă când eram mic. Din cauza asta mă comport așa cum știu eu, adică țărănește. Arză-l-ar focul de feedback!

O zi ca oricare alta

Mă întorceam acasă și ascultam cum motorul mașinii torcea ușor. Să fi avut spre limita superioară sau poate un pic mai mult, când de-odată văd o lumină care se amplifică în oglinda mea dreaptă. Eu eram pe prima bandă a autostrăzii. Prin urmare mă întreb care o fi necugetatul care mână ca nebunul pe banda de urgență. Așa că accelerez și eu. Bestia din spatele meu bagă și ea cărbuni și dintr-odată mă depășește. Nu era un șofer iresponsabil, era un tren care venea și el la București. În clipa aia am frânat brusc și am început să mă întreb în neștire: la noi, trenuri cu peste 160 pe oră? Nu se poate! Cred că m-am stricat eu la cap. Așa că pornesc din nou spre casă.

Bat orașul de-a latul, apoi în diagonală și într-un final mă opresc la o pompă să pun carburant. Toate pompele erau ocupate așa că mă așez cuminte în spatele unei Dacii 1300, model antebelic. Din ea coboară un moș mai degradat decât o relicvă comunistă. Avea un nas cât un ananas, cu toate asperitățile de rigoare, o burtă ce-i stătea să cadă pe-o parte, și o cămașă ce nu-i putea cuprinde burtoiul protejat de un covor alb de păr. Ce mai! O adevărată imagine. Se-apucă tacticos să-și curețe geamurile. Cu mâinile tremurânde trage vreo 3 condeie pe parbriz și pe geamurile laterale, apoi pleacă să achite cei 2 litri de benzină înghesuiți în rezervor.

În așteptarea timpului pierdut, adică a moșului, intru în vorbă cu un puști de grădiniță. Îl întreb când începe vacanța și el îmi spune trăgând concentric de propriul tricou că are vacanță în fiecare sâmbătă și în ziua care urmează, dar nu mai știe cum se numește. Îl las să se bucure de vacanța lui fără de sfârșit și umplu rezervorul. Moșul plecase liniștit.

Ies apoi pe stradă cu mașina, când de-odată eram să intru-n copac, pentru că o babă mi-a arătat țâțele. Inițial am crezut că erau storuri, unele destul de bine întinse. Ridic geamul, o înjur printre dinți pe nebună și plec spre casă, bând cu poftă dintr-o carbogazoasă, din alea care te țin treaz noaptea. E adevărat că aceste băuturi conțin chimicale, dar știu că sunt alese cu grijă. Cel ce amesteca diversele chimicale, o făcea cu grijă ca să nu sară în aer.

Sub efectul ultimelor evenimente mă trântesc în pat cu gândul să dorm. Chimicalele își fac vârtos treaba. Mă țin treaz cu grijă. Întâi sudui industria chimică apoi mă împac cu ea și încep să număr oile. Ca să fiu sigur că adorm încep numărătoarea cu ovinele din Australia. Dar nici ele nu mi-l aduc pe Moș Ene pe la gene. Într-un final adorm sau așa cred și visez cum o Dacie 1300, condusă de un ananas, mă depășește pe autostradă, în timp ce eu conduc o mașină plină cu babe care în loc de storuri au prosoape. Mă treceau sudorile și n-aveam cu ce să mă șterg. Așa că accelerez, depășesc ziua de sâmbătă și, când s-ating și ziua care urmează mă oprește poliția. Mai departe nu știu ce s-a întâmplat deoarece am adormit cu grijă spre ziua de duminică.

Ce-aș face dacă aș putea să o iau de la capăt.

Uite că mi-am pus și eu întrebarea asta, nu pentru că mă frământa ci pentru că am auzit-o în câteva interviuri cu mari personalități. Nu mai știu ce răspunsuri de complezență au dat oamenii respectivi dar știu care e răspunsul în cazul meu. Iar răspunsul meu nu e supt din deget, e din propria mea viață smuls: Nu aș schimba nimic din ceea ce-am făcut până acum. Absolut nimic.

Dacă sunt ceea ce sunt acum, atunci acest lucru se datorează tuturor experiențelor mele, bune sau rele. Dacă aș schimba un singur lucru din trecut ar trebui să schimb și suma din prezent. Adică aș fi cu totul altcineva decât sunt acum. Și nu vreau să fiu altcineva. Cel puțin până când oi îmbătrâni și bolile îmi vor lua mințile.

Și la o singură experiență dacă aș renunța, fie ea un eșec lamentabil, atunci m-aș simți privat de o experiență trăită pe propria mea piele. Cum aș putea să mai fiu împăcat cu mine însumi dacă nu aș ține minte ceea ce nu a mers sau ceea ce nu trebuia să fac, dar am făcut. Fiecare cap dat de pragul de sus mi-a demonstrat că e bine să-mi pun o cască de protecție atunci când doresc să răstorn munții.

În plus n-aș mai vrea să o iau de la capăt. Eu vreau să continui exact de unde sunt acum. A o lua de la capăt înseamnă să pierd timpul, iar pentru mine timpul e cel mai prețios capital. Am atâtea lucruri de descoperit încât n-am timp să corectez trecutul ci să nu uit ceea ce-i de reținut, pentru a mă bucura de fiecare clipă pe care o trăiesc. Căci tare frumoasă mai e viața când îți asumi toate înfrângerile și te bucuri de victorii, chiar dacă cele din urmă sunt puține. Le savurezi în liniște și mergi mai departe.

Eu și Freud

L-am citit și eu pe Freud. Da! Trebuia să se întâmple și asta, să ajung să văd lucrurile dincolo de propriul meu imaginar și ca apoi să-mi pot explica multe din amintirile mele. Norocul meu e că l-am citit pe Freud acum, când am ajuns să mă împac cu mine însumi. Cu oamenii am făcut-o mai demult. Mai greu e cu Dumnezeu. Dar, cine știe, poate voi fi odată vrednic și de asta.

Citindu-l pe Freud mi-am explicat multe din comportamentele mele mai mult sau mai puțin sociale, mi-am explicat modul în care reacționam în situații limită și mi-am dat seama, cred eu destul de clar, ce impact au asupra noastră, toată educația centrată pe „nu ai voie”, „nu e bine”, „nu pune mâna”, „să-ți fie rușine” etc. Adică educația bazată pe culpabilizare sau mai bine zis pe autoculpabilizare, care funcționează ca un cenzor al propriilor noastre vise.

Nu spun că nu e bine să fii ponderat, să nu scoți pe gură tot ceea ce-ți trece prin tărtăcuță, să nu faci ceea ce ar dăuna altora, dar educația noastră bazată pe numeroase restricții îți vatămă sufletul în copilărie și te împiedică să-ți realizezi visele la maturitate. Toate restricțiile din copilărie funcționează ca niște bombe cu ceas ce vor exploda la maturitate și-ți vor face zdrențe încrederea în tine. Căci asta e finalitatea educației limitative primite în copilărie, schimonosirea propriului EU și transformarea lui într-un gardian al propriului spirit.

Și cum visul oricărui om este să obțină ceea ce nu are, fie material, fie spiritual, restricțiile astea funcționează ca o frână formidabilă în calea propriului țel. Astfel descoperim cu surprindere că numeroși oameni nu au încredere în sine și ce-l mai grav e că nici nu-și dau seama de asta. Aceștia acționează ca niște zombie, se lovesc de toate colțurile vieții și apoi nu-și dau seama de unde au atâtea vânătăi. Marea problemă e că nimeni nu-i poate ajuta. Întotdeauna, în asemenea cazuri, ajutorul vine din interiorul lor, iar acesta nu se activează decât atunci când ei își dau seama de asta.

Așa că pentru mine personal cea mai mare realizare a acestei jumătăți de an a fost că l-am citit pe Freud. În sfârșit. Am lăsat cartea din mână cu convingerea că ceea ce am făcut în ultimii ani, să mă analizez pe mine, a fost un lucru bun. Astfel am găsit răspuns la multe întrebări și asta m-a făcut să mă împac cu mine însumi. Așa că, ținând cont de ceea ce sunt acum, nu pot să zic decât că am avut o copilărie frumoasă.

Anii care vor urma vor fi online sau nu vor fi deloc :)

Aud destul de des fabulația asta. Cică ne îndreptăm, într-un mod inexorabil, spre o lume digitalizată în totalitate, în care oricine va avea acces la orice grație internetului. Așa o fi, nu spun nu, dar nu pot să nu remarc un lucru destul de banal: cu cât accesul la informație s-a globalizat cu atât a crescut și numărul analfabeților. Bunăoară, eu, provenind dintr-o clasă de școală medie spre slabă ca valore, în care mă plasam undeva pe la coada primei treimi, ajung să fiu considerat o persoană educată. Asta mi se pare strigător la cer. Deși știu foate bine câte mă separă de cei buni. De cei buni cu adevărat. Deci noi, ce nu știam nici măcar de calculatoarele Felix, cei ce nu aveam 100 de canale tv, cunoaștem mai multe despre lume și viață decât liota asta adolescentină ce trăiește 2D, 3D, 4K și mai nou 8K. Trăiește, vorba vine, în mare habar n-are pe ce lume se află, dar ea-și continuă somnul crezând că visează, în realitate își redactează epitaful.

Orice lucru am lua drept exemplu nu poate fi corect folosit fără să existe cineva care să te introducă în tainele lui. Învățarea după ureche, prin autodescoperire sau, mai nou, prin joacă, nu duce la nimic bun, doar la o grămadă de agramați și seminalfabeți care are senzația că a atins cunoașterea deplină, deoarece zi de vară până-n seară propaganda modernă, numită reclamă, îi cântă mereu în strună, așa cum un șarpe își conduce spre gura larg deschisă șoarecele hipnotizat. Mai ales în zilele noastre, când orice om are la dispoziție atâtea surse de informare, lipsa unui ghid formator, a unui dascăl în adevăratul sens al cuvântului, face ca toată această comoară să nu valoreze nici două parale. Ca să poți să te folosești de tot ceea ce se acumulat în mii de ani și care poartă numele de civilizație umană, ai nevoie de educație, educație care nu se obține doar distrându-te. Viața nu e un șir nesfârșit de plăceri ci un labirint în care te afunzi sau nu, în funcție de cât de priceput ești. Între util și plăcut e o distanță imensă pe care doar un învățat ți-o va umple. Abia atunci ai să știi să prețuiști enciclopedia asta gratuită care-ți stă la picioare și se numește internet. Altfel anii care vor veni vor fi online și noi nu vom fi deloc.

La Bookfest

La Bookfest nu e ca la Woostock, dar nici departe nu e. Când auzi de Bookfest te gândești la hectare de cărți scoase la vânzare de mai toate editurile de pe la noi, într-un atac concertat dat asupra cititorilor de carte. Cititori de carte care sunt din ce în ce mai puțini. Or să ajungă cititorii precum bătrânii. Cine n-or să aibă unul, o să și-l cumpere.

Ca de fiecare dată acest târg de carte este organizat la Romexpo. Apropitarul locului , ca orice organizație comunistă transformată într-una capitalistă, cu pedigriu de expert în scos bani și din piatră seacă, face tot posibilul să fie la înălțimea acestui deziderat. Totul, pornind de la locul de parcare, continuând cu căile de acces și terminând cu zonele bune de expus, e într-o paragină de-a dreptul rurală. Parcarea nu a mai beneficiat de mult de nicio modernizare, din acest motiv betonul dalelor s-a transformat în pietriș fin, numai bun de folosit în alte construcții. Trec peste taxa de 3 lei pe oră, ceea ce demonstrează că timpul înseamnă bani și atunci când vrei să te cultivi și înaintez optimist spre pavilioane.

Căile de acces sunt decorate cu terase de toate formele și culorile, mirosul de mici și de diverse afumături ridicându-se la cer ca un frumos omagiu adus zeului necunoscut al cititului. Maneaua mai lipsea și sentimentul de talcioc de Ferentari era perfect reprodus. Încă de la ora 10, ora la care am ajuns eu, numeroși însetați de carte trăgeau cu dinții de cefele de porc bine rumenite, în fața pavilioanelor de carte. Presupun că după consumarea micilor, cârnaților, costițelor și a altor produse ce pot fi bine fripte, urma o porție zdravănă de carte, ca un vin bun după o masă copioasă. N-am stat să supraveghez comportamentul matinalilor cititori, deoarece eram nerăbdător să văd cu ce se prezintă editurile noastre.

Pavilioanele au un aer de festivism trist comunist. Toate denivelările din dușumele sunt acoperite de hectare de mochete antice și de demult. Unii pereți erau văruiți într-un albastru infinit, demn de un penitenciar cu ștaif. Obișnuindu-mă cu imaginea aceasta mi-am concentrat atenția asupra ofertelor editoriale. Cum sunt pus mereu la curent cu ultimele apariții în domeniile mele de interes, nu mică mi-a fost mirarea să constat că aceste târguri sunt mai degrabă o bună ocazie să scapi de cartea nevândută din ultimul cincinal. Tot felul de titluri, demult publicate, tronau la loc de cinste pentru a lua ochiul celor nu prea duși prin librării. În ceea ce privește reducerile de preț, acestea erau mai mici decât cele practicate, de exemplu, de Elefant.ro, la intervale regulate de timp. De altfel nu mi-am cumpărat decât o carte, scopul prezenței mele nefiind să plec cu greabănul îndoit sub greutatea cărților ci de a răsfoi ultimele apariții editoriale ca într-o avanpremieră grăbită.

Trec peste numeroasele best-seller-uri, lucrări fără pic de valoare, dar numai bune de a deșerta buzunarele celor care vor să fie trecători prin viață precum sunt acestea și mă îndrept direct spre ieșire, conștient fiind că târgurile noastre de cărți reflectă cel mai bine paragina în care se află iubitorii de lectură de la noi. Cu un public limitat numeric din cauza inculturii generalizate, editurile nu pot face minuni, nu pot publica multe cărți valoroase și în tiraj mare pentru că puținele librării limitează numărul de cititori. Dar oricum niciodată nu a fost fantastic din acest punct de vedere deoarece cartea este cel mai fin barometru al culturii unui popor și noi niciodată nu am strălucit la acest indicator, nici măcar în perioada comunistă. Ea rămâne ceea ce a fost mereu o raritate la noi, cultura.

Poporul de amazoane

Aud că s-au tras la sorți meciurile de la Roland Garros. Avem cinci femei și niciun bărbat. Măi să fie! Iar niciun bărbat? Aproape că m-am obișnuit ca numele României să fie dus peste hotare doar de femei. Indiferent la ce sport te-ai uita, ai să vezi aproape în exclusivitate doar femei făcând performanță. Se pare că bărbații români sunt incapabili să performeze în sport.

Sunt zeci de ani și prin urmare multe olimpiade, campionate mondiale și europene, în care performanță constantă înregistrăm doar prin femei. Gimnastică, atletism de toate culorile, caiac, canoe, scrimă, sabie, tenis, sporturi de echipă de toate formele etc ne aduc nouă glorie dacă participă femei. Dacă vine vorba și de bărbați, rezultatele sunt mai mult icnite. Ei mai mult participă dar nu câștigă nimic. Câte un bărbat la gimnastică, unul la sabie, altul la tenis fac performanță din ani în Paști.

De aici trag concluzia că suntem un popor de amazoane în care bărbații sunt buni doar de prăsilă, ca să nu rămânem fără femeiele competitive. Și cum în ziua de azi sportul este o reflexie a stării unui popor și cum sportul a înlocuit războaiele, atunci doar în arenă popoarele își mai pot câștiga gloria. Așa că pentru mine comportamentul aproape neobservabil al bărbaților români în sport spune multe despre noi ca națiune, despre faptul că ne mulțumim cu puțin, că ne umilim în fața oricui și că avem o adevărată artă de a ne uita obârșia o dată ce-am trecut dincolo de granițele țării.

Într-un popor în care bărbații nu sunt în stare de mari performanțe, deoarece le lipsesc biluțele, e normal să vedem multe femei care-și exprimă supremația. Și avem atâtea exemple de femei bărbătoase (majoritatea Elene), de la Elena Cuza, Elena Lupescu, Elena Ceaușescu, până la ultima pe listă, cu voia dumneavoastră, Elena Udrea. Se pare că suntem un popor de Vitorii Lipani ce-și ascut baltagul într-un protecția propriei lor ființe, deoarece bărbații nu sunt în stare de nimic, nici măcar să câștige o amărâtă de competiție sportivă (fie ea și mondială), unde nu ți-e pusă viața în pericol, ca-ntr-un război pe bune.

Odată cu vârsta

Când mi se spunea: „ai să vezi tu când ai să fii mare!”, nu prea am crezut. De altfel, am crezut doar că oamenii îmbătrânesc în rele. Am avut destul exemple în jurul și mai am și acum, slavă Domnului!, încât nu credeam să mai fie și altfel. De altfel, acest lucru mă îngrozea teribil. Mă vedeam la senectute o adevărată esență de răutate. Ciudat mod prin care natura reglează lucrurile! Pe cei prea amarnici la tinerețe, îi potolește la maturitate, iar pe cei prea molcomi în primii ani, ți-i transformă în titirezi.

Bunăoară, eu. Eram un ocean de stări, care mai de care mai contradictorii și mai ambalate, de-ai fi crezut că mă voi disipa în toate direcțiile. Nu era lucru pentru care să nu pun pasiune, nu era zi pe care să n-o fi trăit la maxim, nu era noapte fără să-mi construiesc vise care mai de care mai departe de posibilități.

Și azi așa, mâine așa, viața mi-a cernut lucrurile, zilele și nopțile și, din tot toate direcțiile, m-am ales doar cu una, pe care nu mai alerg ci merg încet, că n-am de ce să mă grăbesc, că tot acolo ajungem cu toții. Și loc e pentru toți, berechet. Așa că nu-mi mai consum energiile pentru tot ce nu aduce înapoi un pic de liniște interioară. Căci ce e până la urmă orice lucru în care pui energie, decât un mijloc să fii fericit, iar fericirea nu e decât o mare liniște, pe care o trăiești fără exaltare.

Ce e mai ciudat nu e înaintarea în vârstă ci lipsa oricăror complexe care ar decurge de aici. Ba chiar din contra! Cu fiecare an trăit sunt mult mai aproape de mine însumi și tot mai departe de tot ceea ce nu ajută la nimic, decât la impresionarea pasageră a celor din jur. Cu cât trece timpul cu atât și sentimentele de neîncredere în mine și-n cei din jurul meu devin din ce în ce mai mici, deoarece știu cam ce vreau de la mine și cât de puțin vreau de la alții. Prin urmare și dezamăgirile sunt nesemnificative, precum o boare peste o vie, într-o seară liniștită de vară târzie.

Dar cel mai ciudat sentiment pe care-l simt este că nu mai simt nevoia de recunoaștere. Ba chiar din contra. Dacă aș fi uitat într-un colț pe verandă, sentimentul împlinirii ar fi mai grozav și mai deplin simțit, căci recunoașterea înseamnă că ești la modă, în timp ce eu vreau să transced momentul. Paradoxul vieții e că mulțumirea de sine nu ți-o tragi din recunoașterea celorlalți ci din împăcarea ta cu lumea, cu tine însuți și apoi, dacă poți, cu Dumnezeu.

Un vis

Avusesem un vis zilele trecute și nici până acum nu am reușit să mi-l scot din cap, drept care mi-am zis că nu ar strica să fac un fel de terapie. Să mă uit la mine, să mă hipnotizez și să mă exorcizez. Zis și făcut. Mă pun în fața oglinzii și mă uit fix la lighioana ce se holba la mine. Nu știu de ce dar era să-mi fac un cucui de toată frumusețea. Fie din cauza oboselii, fie din cauza concentrării eram cât pe ce să vin de hac oglinzii. Am renunțat la idee deoarece nu doresc 7 ani legați de ghinioane. Și –așa am legat prea mulți până acum. N-aș vrea să bat vreun record mondial.

Dar despre ce era vorba în vis. Păi eram un mare mahăr la o multinațională râvnită de mulți. Se făcea că devenisem cam bombastic din punct de vedere fizic, ceea ce-mi pricinuia mici probleme la încălțat, ridicatul din pat și atinsul pământului cu degetele. Cum toate acestea presupuneau un efort colosal din partea mea, ditamai GM-ul de corporație, m-am decis să merg la sală să dau jos masa excedentară. Zis și făcut. E ușor să spui, dar e greu de făcut. Eu merg la sală, dar să am și cu cine. Altfel m-aș plictisi și apoi aș spune arrivederci locului de subțiat taliile voluptoase ale ambelor sexe.

Ajung la sală îmbrăcat regulamentar, adică într-o pereche de pantaloni de sport și un tricou. Locul îmi plăcea, era luminos și mereu găseai aparate disponibile. Cum aș fi vrut să mai vin în acel loc, mă aud zicând: Sunt GM la compania X-eleanu. Cine vrea să fie prieten cu mine? Dintr-o dată s-au strâns în jurul meu vreo 20 de amatori de sport. Spun amatori deoarece după aspectul fizic era clar că nu depășiseră faza de diletanți.

Eu îmi doream un tovarăș de sală și uite că mă pomenii cu 20. Cam mult pentru o persoană ipohondră ca mine. Ridic mâna pentru ai ține la distanță și le zic: Va trebui să facem casting. Eu am nevoie de unul dintre voi. Aștept CV-urile pe adresa companiei. La interviu să vină doar cei selectați. Acum lăsați-mă! Îmi luați tot aerul. Până atunci eu nu mai vin la sală că să nu fiu influențat în luarea deciziei finale.

Înainte să se petreacă interviul mă trezește ceasul deșteptător. Îmi dau seama că voi întârzia la muncă. Nu se cade ca tocmai eu să lipsesc. S-ar simți imediat. Îmi iau de pe umeraș costumul, mărimea XS și o zbughesc pe ușă afară. Noroc că firma este peste drum, deci nu trebuie să mă deplasez cu mașina. Intru în clădire, îl salut pe paznic și, în timp ce el pleacă spre casă, îi iau locul.