Într-un magazin

La noi în țară putem întâlni o adevărată obsesie! Oricine vinde ceva, vrea să vândă foarte mult, în cantități exorbitante, paralizante de-a dreptul pentru un om cu toate simțirile pe casă. Bunăoară, chiar azi am intrat într-un magazin care face pe deplin reclamă spuselor mele. E un magazin de cartier care face parte din lanțul celor de la Mega Image. Și pentru că aceștia vor să vândă până să te tâmpească, au îndesat atât de mult standurile încât printre ele nu poate trece decât singur un om. Eu, care încă de la natură mă bucur de o siluetă de om sărac, trebuie să fiu foarte atent ca nu cumva să dărâm printr-o singură atingere tot magazinul, atât de strâmt e pe fiecare culoar.

Tocmai ce spuneam unei vânzătoare că acesta este un magazin pentru oameni slabi, când privirea mea a ricoșat din corpul neîntrerupt al unei femei de vreo 50 de ani. Dacă ar fi să țin cont de terminologia corectitudinii politice, ar trebui să spun că aveam de-a face cu o persoană cu dizabilități alimentare. Adică mai mult mănâncă decât aleargă. Ca să fiu corect până la capăt cu teoriile corectitudinii politice, ar trebui să spun că persoana din fața mea are în cel mai bun caz o problemă de vedere, confundând lingura cu polonicul și farfuria cu platoul. Era ceva ce nici cu mintea nu puteai cuprinde. Orice s-ar zice și orice s-ar spune despre persoanele care mustesc în kilograme, eu n-am văzut decât oameni slabi ieșind de la Auschwitz.

După ce m-am dezmeticit emoțional după puseul de idioțenie ce mă transformase într-o stană de piatră, am privit spre femeia ce vădea un exces evident de poftă de mâncare. Purta ceva negru, de mari dimensiuni, dintr-o singură bucată, creându-mi senzația că doamna e la propriu dintr-o bucată. Intrase pe culoar, atingând cu zgomot înfundat produsele de pe ambele laturi. La un moment dat s-a oprit în dreptul unor produse și s-a răsucit pe o parte. Credeam că așa va putea ieși mai ușor, dar ți-ai găsit! Pieptul bine osândit la înfruptare domolea produsele de pe raftul de sus, în timp ce posteriorul ecumenic a făcut curat pe două rafturi inferioare.

Speriată de zgomotul produs de ea însăși, total diferit de cel atât de plăcut ce răsuna zilnic și în multe ture dintre fălcile ei greu încercate în ale spartului, tăiatului, sfâșiatului și apoi hăpăitului pe alese, a dat fuga spre ieșire. Și deși ușa era la vreo 3 metri de ea, îngustimea culoarului și standurile doldora de produse alimentare au prins-o ca-ntr-o capcană a fericirii culinare. Era clar că nu putea ieși de acolo decât prin hăpăirea rapidă a celor 3 metri de alimente ce o separau de ușă.  N-am mai stat să asist la deznodământul trist pentru toată lumea, mai ales pentru marele retailer belgian și am spălat putina fără să mai cumpăr nimic, în timp ce prin fața ochilor îmi treceau deja imagini cu Cătălin Radu Tănase transmițând prin intermediul propriilor urechi parabolice imagini de la tragedia alimentară: Șoc și groază la Pro TV! Omorâtă de mâncare, deși nu terminase de mâncat nici antreul!

Publicitate

Jurnal de non-protestatar rămas acasă

Cineva mă invită la marșul din Piața Universității. Refuz abrupt. Nu mai cred în reformarea actualei clase politice, cred doar în dărâmarea ei. Orice reformare înseamnă ca aceeași oameni să rămână la putere și cu așa ceva nu sunt de acord. Ce metamorfoză totală a cunoscut Ciorbea! Din primul premier teoretic non-comunist, a devenit primul avocat al comuniștilor adaptați la economia de piață. Ăștia trafichează orice, inclusiv premieri anticomuniști. Rău am mai ajuns! Cred cu tărie în ce ne spunea profesorul de psihologie, în facultate, că până ce nu vom cunoaște un eșec total nu vom putea construi nimic ca nație. Suntem un popor eroic, nimic nu ne înfrânge vreodată catastrofal, pentru că știm să pierdem înainte ca alții să câștige.

Sunt dispus să ies în stradă, să-mi asumi riscuri doar dacă vom avea vreo revoluție și nu ca cea din decembrie 1989, ci una după tipicul celei franceze sau celei bolșevice. Fără măsuri radicale nu facem nicio schimbare. Doar să protestez ca cei care sunt la putere să fure mai puțin, să fie mai puțini golani și mai puțini excentrici nu mă interesează. Un singur lucru m-ar scoate din amorțeala politică, speranța că putem trimite la coșul de gunoi al istoriei toată clasa politică de după 1989. Făcând mereu compromisuri, acceptând coabitarea cu impostura, hoția și minciuna, nu facem decât să ne infectăm și noi de microbul corupției și demagogiei politice.

La cum se accelerează evenimentele prin diferite părți ale lumii, tind să cred că voi prinde în această viață o primenire radicală a lumii noastre atrofiate de autosuficiența corupției. Sper să mai fiu în puteri atunci și nu legat de cine știe ce scaun cu rotile, cu o conductă de oxigen implantată în nas. Tare mai merită hoții ăștia ce-și spun democrați o lecție din partea istoriei, o chelfăneală soră cu moartea pe care să o simtă toate neamurile lor îmbuibate prin furt organizat. Până atunci îmi văd de viața mea, căci m-am săturat să-mi fac iluzii într-o lume în care iluzia este celebrată ca realitate, iar realitatea este privită ca o iluzie.

Pare-se că democrația nu e decât un paravan în spatele căruia toți cei care ajung la putere fură mai dihai ca predecesorii, pentru ca apoi să dea vina pentru dezastrul cauzat pe greaua moștenire, pe conjunctura internațională sau pe faptul că iarna nu-i ca vara. În condițiile în care adunăm eșecurile ca mărgelele pe ață, a mai crede că alegând alte și alte partide situația din țară se va schimba în bine, nu e decât o clară dovadă de cretinism. Tare aș vrea să dăm jos paravanul ăsta ca să vedem în ce hal e democrația. Teamă mi-e că e de mult moartă, iar hoții care ne guvernează o țin în geam ca să ne pape nouă viața.

Aparițiile publice – în copilărie

Știu, atât cât îmi amintesc acum, că am avut parte încă din copilărie de apariții publice. Nu la vreun post de radio sau televiziune, nu în careul școlii ci tocmai la Cântarea României, pe post de cântăreț solo, în niciun caz cantautor ce călca pe urmele lui Mozart, ci un simplu interpret vocal, un urlătoare cum spun italienii, al unei melodii auzite la Cenaclul Flacăra, numită Căciula.  Știu doar, spre deosebire de acum, că orice formă de exprimare publică provoca în mine o mare emulație, o dorință de a vibra și eu la tot ceea ce se cânta, se rostea, se dansa oriunde vedeam ceva, pe scena unui teatru, la cinema sau la televizor. Ceea ce am păstrat de atunci e continua mișcare, una încă browniană, deoarece nici acum nu i-am înțeles rostul și încă îi analizez efectul.

Cert e că atunci când învățătoarea noastră a făcut selecțiile pentru Festivalul creat de Ceaușescu, eu am răspuns prezent, așa cum făceam atunci, din toată ființa mea, căci vedeam ca și acum în orice lucru, în orice om și în orice moment ceva funciar bun. Pe vremea aia, eram într-a patra, iar scoaterea în fața tablei pentru a spune lecția, pentru a recita o poezie sau pentru a cânta ceva producea în mine aceeași stare, asemănătoare cu cea de acum, să exprim, să spun, să transmit câte ceva din șuvoiul de energie ce mă transformase într-un titirez uman, într-o baterie fără de moarte, într-o flacără vie.

Spuneam, recitam, cântam fără cea mai mică emoție, fără cea mai mică urmă de îndoială. Pe vremea aia aveam numai certitudini. E drept că aceste certitudini erau cam scurte, dar nu lăsau loc la îndoială. Pe vremea aia nu știam nici măcar ce însemna emoția. De altfel, la fiecare fază la care am participat, pe școală și pe municipiu am fost brici. Starea de după ce cântam era aceeași cu cea de la început, una de maximă desfătare, deoarece luam totul ca pe o joacă, ca pe o aventură pe care trebuia să o trăiesc iar și iar, dar în fața a unui număr mai mare de oameni. Iar mie nici că-mi păsa.

Faza pe municipiu a avut loc la teatru, cu sala plină de copii, de părinți, de profesori, de activiști de partid, dar și de actori. Învățătoarea care era sugrumată de emoție m-a întrebat cu o față schimonosită, de parcă suferea în acea clipă un atac nervos, dacă am emoții. Nu cred că am răspuns pentru că nici nu înțelegeam cuvântul. Îmbrăcat ca un autentic țăran urban, cu o cușmă brumărie pe cap, am intrat și am cântat la un microfon mai mare decât mine, în fața a vreo 400 de perechi de ochi. Ca și atunci, nici acum nu-mi amintesc niciun ochi, deoarece fiecare vers cântat însemna o altă aventură care se petrecea chiar atunci, dar în mintea mea, în timp ce eu treceam din ce în ce mai departe. Nu știu dacă am cântat bine, nu știu dacă am răncălăit, nu știu am provocat disperarea celor mă ascultau, dar cert e că aceeași stare o am și azi, când, accidental, în loc să dau cu mopul dau din gură, în fața atâtor oameni.

https://www.youtube.com/watch?v=9HzTEyw1170

În sfârșit, liber, pe 24 ianuarie!

Da! În sfârșit! A trebuit să treacă aproape 160 de ani ca să nu facem nimic pe 24 ianuarie, să stăm proțăpiți unde avem chef în această zi. Nu știu cum se face dar noi, cei care avem mania sărbătorilor, sărbătorim mereu ultimul moment important și nu cel primordial, fără de cel care nu se poate și nu s-ar fi putut nimic, inclusiv să vorbim acum românește. Cine știe ce limbi vorbeam acum sau cu ce accent. Unii cu accent rusesc, alții „maghiaresc” și deși unii s-ar fi dat mai burici decât alții, așa cum se întâmplă și acum, tot talpa țării am fi fost și la ruși și la unguri. Dar, deh, așa sunt românii, patrioți nevoie mare.

Dacă ar fi fost după mine, 24 ianuarie ar fi fost sărbătoare națională sau chiar 9 iunie.  9 iunie ne-ar fi convenit de minune, fiind la începutul verii, mai tu un mic , mai tu o bere, simboluri generalizante românești, deși nu sunt ale noastre, singurele elemente de identificare a conaționalilor noștri oriunde s-ar afla ei. Dar să mă explic nițel. De ce 24 ianuarie? Păi fără fiii de boieri școliți cu precădere prin Franța n-ar fi existat nimic acum. Fără spiritul lor de sacrificiu politicienii de azi n-ar fi avut ce să fure, căci ar fi fost simpli vechili ai muscalilor sau ungurilor. Fără boierii școliți în Franța nici n-am fi știut de noi, am fi fost acum niște simpli kurzi, împărțiți între diferite țări, și tare mi-e teamă că fără spiritul național al kurzilor.

De ce 9 iunie? Pentru că în 1848, fiii de boieri care au făcut Unirea de la 1859 au lansat declarația de la Islaz, în care, la punctul 20 se spunea: „Aşezăminte penitenţiare unde să se spele cei criminali de păcatele lor şi să easă îmbunătăţiţi.” De unde concluzia că nimic nou sub soarele nostru. Norocul nostru că ne e memoria scurtă și avem senzația că prezentul începe cu noi și viitorul cu odraslele noastre, în timp ce trecut n-au decât morții. Dar cei care n-au copii, n-au decât prezent? Grea dilemă!

Oricum ar fi, tare mă bucur pentru ziua asta liberă, căci fără cei care și-au riscat viețile și averile atunci n-am fi fost nimic acum, ci doar ceea ce știm noi cel mai bine să fim: slugi la străini sau la cine s-o nimeri. În rest, distracția continuă, la fel ca la orice altă sărbătoare, moment prielnic de excese de tot felul căci, nu-i așa?, totul ni se cuvine și nimănui nu avem a da socoteală. Dar rămâne de văzut CÂND va veni această socoteală, căci totul se plătește, inclusiv prostia și lipsa de patriotism a loazelor naționale.

Lion – cronică de film

Prima dată când am văzut un film indian mai bine nu l-aș fi văzut. Cred că eram mai mic decât fata care a venit la film împreună cu mama ei. Știu doar că și următoarele filme văzute de mine în copilărie au mers pe același calapod. O fată săracă iubea un băiat rupt în fund. Ea era obligată să ia un bărbat bogat. Bogatul adesea era bun, dar fata noastră tot cu gândul după cel impotent financiar era. Și totul era îmbrăcat, îmbrățișat, uneori chiar amorțit, într-un veșmânt al sărăciei totale. Atâta sărăcie era în filmele indiene de ajunsesem să-i văd pe indieni ca pe fructele ei. Unde te uitai nu vedeai nimic, decât mizerie. Sărăcie pe pământ, sărăcie în case, ca peste toate să troneze sărăcia însăși, adică indienii.

Pe vremea aia, când eram eu mic, să te uiți la un film indian era un adevărat chin, o corvoadă fără sfârșit. Ghinionul nostru era că Ceaușescu avea relații bune cu cei din clanul Gandhi, clanul de premieri, de la Indira până la Rajiv. Atunci făceam comerț în draci cu indienii, importând și exportând tot ce se putea importa și exporta. Ne foloseam la maxim de rețeaua de căi ferate de care India se bucura încă de pe vremea ocupației perfidului Albion, de altfel cea mai mare și mai densă din lume, singurul ei scop, ale rețelei feroviare, firește, fiind exploatarea economică a subcontinentului, spre beneficiul deplin al englezilor, băutori de ceai Darjeeling.

Și cum spuneam, comerțul ăsta, nemaipomenit, al nostru cu indienii, ne-a adus pe cap filmul indian, cel de lacrimi, sărăcie și muzic plin. De la un capăt la altul parcă asistai la o exorcizare a sărăciei de sărăcie. Și, pentru ca sărăcia să nu moară, exorcizarea eșua ca nu cumva ca sărăcia să fie lipsă în subcontinentul dintre continente. Cum pe vremea ai, vremea lui Ceaușescu, erau puține filme la tv, abia așteptam seara de sâmbătă. Și uneori, nu știu la câte luni, trona pe micul ecran o producție plină de durere, sărăcie și de cea mai mică firimitură de orizont, iar acolo unde nu mai era loc de durere, sărăcie sau lipsă de orizont, producătorii mai puneau un pic de sărăcie.

Și cu toate aceste amintiri nu am ezitat să merg zilele astea la un film făcut despre durere, sărăcie și lipsă de orizont și asta, poate, pentru că filmul despre care mă căznesc să spun câte ceva e făcut de un australian. Și atunci, când dai un subiect ce pare de la început victima tuturor stereotipiilor, unui regizor lipsit de amintirea durerii, sărăciei și a lipsei de orizont, există posibilitatea să iasă o capodoperă. Căci capodoperă este reflectarea unei frânturi din realitatea indiană de către, până la urmă un european, care a încercat fără prejudecăți și fără fasoane să reflecteze acea frântură cât de ingenuu a putut, punând în centrul acțiunii pentru mai bine din jumătate de film, un copil de câțiva ani, poate cam de vârsta pe care am avut-o eu când m-am îngrozit precoce de o așa realitate.

Toată povestea țesută în jurul băiețelului, ce se înfășoară și apoi se desfășoară preș de mii de kilometri prin întinsa Indie cea de căi ferate pline, a scos la iveală de unde începe puritatea ființei umane, dar și locul în care se lasă ea metamorfozată deseori în ceva mai rău și rareori în ceva mai bun, așa cum adesea numai în filme vedem. Și fetița de lângă mine, adusă de mama ei la un involuntar exercițiu de maturizare involuntară, spre finalul filmului, a început să plângă încet, așa cum cu dificultate auzi, la munte, susurul imperceptibil al unui izvor. Și pe măsură ce intriga se țesea din ce în ce mai clar, lacrimile fetiței de lângă mine cădeau precum apele deja pomenite pe primele pietre, deși ea încerca să treacă celor din preajmă neauzită. Și ce mai pietre avea!…

Despre poze – partea a doua

M-am văzut azi în niște poze. Cel puțin așa scria, că eu sunt în ele. M-am uitat atent și nu m-am recunoscut. Recunoșteam locul, recunoșteam momentul, dar nu m-am recunoscut pe mine. Asta e incredibil! Mă uitam la mine, mă holbam la cel ce părea că aș fi eu și nu știam de unde să încep, de unde să îl iau pe megieșul din poză. Bune vremuri am ajuns!… Și măcar dacă ar fi fost poze de demult! Dar nu, sunt de colea, din alt an, nu departe de acesta.

Cred că am ajuns ca Whoopi Goldberg care, într-o zi, uitându-se la televizor, a văzut că rulează un film cu ea, dar nu își amintea când a jucat în el. Whoopi a făcut peste 150 de filme, iar eu cu siguranță peste 150 de poze. Și totuși, când am făcut eu poza în care nu mă recunosc? Doar eram sobru ca de obicei, îmbrăcat la fel de regulamentar ca un activist de partid, cu cămașa cu mânecile suflecate, cu primul nasture desfăcut… Singurul lucru ce făcea disonanță cu partidul era că purtam vestă ce-mi dădea un aer mai aristocratic, așa…

Și totuși, eu eram în poza aia sau altul? Nu mă recunosc și pace! E clar că trebuie să mă las de poze. Și măcar dacă aș fi mare amator de poze…. Pe când eu, mai mult pe lângă aparat, pe lângă fotograf… Dar uite că nu scap nefotografiat! Și totuși, specimenul din poză sunt eu? Și uite ce privire șugubeață, ironică are. Așa, de la distanță, din profil și din ceață aduce cu mine. Dar, oare, eu să fiu? Nu știu cum să mă iau, cum să mă depăn…

Și până la urmă, indiferent dacă sunt eu sau nu, de ce apar în poze? Adică de ce? Nu se poate fără ele? Dacă tocmai eu, care disprețuiesc această mare descoperire tehnică, nu-mi mai aduc aminte de un anumit moment, atunci e clar că deja am prea multe poze. Stop! Gata! Până nu aflu dacă sunt eu sau altul, am terminat-o cu pozele! Am zis!

De ce sunt indisciplinat

Sunt o mulțime de motive, unele mai dihai decât altele, dar există unul, primordialul, care mă împiedică să fiu disciplinat, ba, pot spune, m-a predestinat la un destin diametral opus, ale cărui ponoase le mai trag și acum și la cum merg lucrurile, socot că n-am să-i fac socoteala prea curând. Nu știu ce înseamnă pentru unii filmul, dar pentru mine unul a fost ca un declic, ca o scânteie, ca o piedică pierdută a frânei și de atunci eu tot am luat-o la vale sau la deal, precum mi-a fost sorocul și de atunci mă tot zgâlțâi prin hăuri și hățișuri ca și cum n-aș mai avea nimic de trăit.

Și când vorbesc de film, mă gândesc la cel american în primul rând. Nu știu cum a fost pentru alții, dar pentru mine primul contact cu filmul, a avut loc acasă, în fața unui televizor alb-negr și a fost atât de puternic încât tot ce era înaintea lui nu se mai putea explica, nu se mai putea pune la loc, căci nimic nu mai era ca înainte și nimic nu mai putea fi altfel decât într-o continuă schimbare.

Aproape fiecare film era ca o viață trăită într-o altă dimensiune, căci făceam aproape seară de seară, atunci când se difuzau călătorii de aici oriunde și niciodată nu mă întorceam înapoi așa cum am plecat, ci mereu mai schimbat, mai transfigurat de mirajul cunoașterii. Și la câte călătorii am făcut, mă simt mai plimbat ca un marinar sau ca un pilot de avion, căci lumea mea nu a mai însemnat de atunci decât lumea mare, nimic nemaifiindu-mi strâin, ci doar un pic îndepărtat, până la o proximă călătorie aievea, ce atât de greu se pune acum în mișcare.

Apoi, a fost contactul prin cinematograf, acolo unde ecranul mare, lat și colorat, împrejmuit de întuneric, de scaunele de catifea și de pereții acoperiți cu lemn, mă făceau să mă simt ca într-o etuvă care mă teleporta, fără să știu, acolo unde nici cu gândul nu gândeam. Și am făcut multe călătorii de astea, barem că sălile s-au schimbat și că din dolby surround nu mă mai scot, dar eu tot nedespărțit de fiecare aventură pusă la cale fără știința mea, de eroii ce se vânturau pe ecran fără voia și dorința mea. Pe vremea aia nu aveam nevoie de culori, de povești, de muzici alese, ci doar de un mic impuls că să simt că toată lumea e a mea. Și mai e și acum, chiar dacă uneori nu-mi mai dau seama de asta.

Apoi, după ce am crescut destul de mult, a fost PRO TV-ul cu mirajul lui de început, când o mână de oameni neștiuți alegeau parcă cu penseta cele mai bune filme americane, de astăzi și orișicând, filme care de atâtea ori m-au făcut să rămân în urma lor precum personajele fericite de la sfârșitul filmelor. Filme pe care cenzura comunistă le interzisese înainte de 89 se revărsau seară de seară, ca un Amazon înainte de vărsare și eu nu mai conteneam să mă bălăcesc în ele, dansându-mi sufletul ca într-o Lambada fără de sfârșit.

Și acum, după atâția ani, după  ce-am fost un răsfățat al celei de-a 7 – a arte, oare mai poate fi explicat de ce sunt un indisciplinat? Mai e oare posibil ca un om căruia i s-au arătat din tainele lumii să mai fie ca înainte, cuminte în banca lui, în loc să hoinărească, Teleleu Tănase, aici și orișicând, ca și când disciplina nu e decât o formă răsturnată de exaltare emoțională și de căutare a frumosului prin curiozitate? Eu socot că nu, căci filmul a fost și este secunda mea de curtoazie pe care am dăruit-o lumii, așa cum pot, fără să-i cer nimic în schimb.

Partea bună din fiecare

Zilele trecute am fost provocat să văd partea bună din fiecare om cu care mă intersectez. Dar, am replicat eu, fac asta zilnic! E ca o slujbă a mea, neplătită de nimeni, să scanez fiecare persoană cu care am de-a face și să-mi dau seama care e partea ei bună. N-am reușit să-mi duc raționamentul până la capăt din cauze exterioare mie și din acest motiv continui aici dizertația pe această temă.

Chiar și persoanele pe care le antipatizez – și slavă Domnului, lista e plină – se bucură de același tratament, le trec prin același filtru și în funcție de ce cred eu că e partea lor bună trec la treabă. Întotdeauna am încercat să pun rațiunea deasupra emoțiilor, plecând de la convingerea că fiecare om e bun la ceva, indiferent cât de afectat este el de propria lui soartă.

De fiecare dată am încercat să construiesc cu fiecare individ cu care am avut ceva în comun o punte de legătură, dar trebuie să recunosc că aproape de fiecare dată am eșuat lamentabil cu cei pe care nu-i sufăr – și asta nu pentru că am fost incapabil să trec peste prejudecățile mele – pentru că ceea ce face diferența dintre cei cu care pot intra în armonie și cei cu care nu pot este bucuria de a trăi, respectiv teama, teama de orice, de la teama de ridicol, teama de a fi înșelat, teama de a nu fi iubit, teama de a pierde tot ceea ce a dobândit, teama de a-i fi demascată impostura etc.

Indiferent cât de mult m-aș deschide față de cei pe care i-am trecut pe lista propriilor antipatici, oricât m-aș strădui să mă concentrez pe calitățile lor, mi-am dat seama că este imposibil să construiesc o punte între mine și ei, deoarece teama asta a lor de orice ucide legătura cu alți oameni. Oricât de deschis am fost – și slavă Domnului, sunt așa mereu, de sunt socotit un naiv fără pereche – tot a fost imposibil să duc ceva la bun sfârșit cu cei care au teama în suflet.

E drept că o perioadă am încercat să nu țin cont de această realitate, recunosc că am fost un credincios fidel al utopiei înțelegerii între oameni, până când mi-am dat seama că viața mea nu este infinită și că răbdarea de care dau dovadă nu poate fi considerată decât, în cel mai bun caz, o dizertație pe tema eșecului în comunicarea cu oamenii care nu se pot bucura de viață pentru că au un motiv pentru care să le fie teamă.

Așa că eu m-am lecuit. Las oamenii așa cum sunt, nu mai încerc marea cu degetul – acum știu că e sărată, nu e cazul să o gust toată – și mă concentrez doar pe oamenii care se bucură de viața lor și a altora cu care pot intra în armonie. Prin urmare, deși sunt capabil să văd partea bună inclusiv a celor de pe lunga mea listă de antipatii, asta nu mă poate transforma într-un Sisif. E suficient că trăiesc, nu vreau să mă otrăvesc cu teama, care nu se mai sfârșește, că ne vom sfârși și noi într-un fel. Iar până atunci mă bucur de propria-mi viață mai ales că știu că e finită.

Solidaritatea la români

Astăzi, pe la 10 dimineața, după ce m-am întors de la lopată, mă frec la ochi și nu-mi vine să cred ce văd la televizor. Tramvaie ce gemeau de oameni înconjurate de alte puhoaie de oameni ce se îndreptau în aceeași direcție. Apoi aceleași imagini și la metrou, unde erau atâția oameni, de mai, mai să cadă de pe peroane direct pe linii. Am crezut că a început vreo revoluție, că o fi căzut Grindeanu ((cine-i ăsta?) și s-a întors „salvatore della patria”, Cioloș.

Dar amarnică eroare! Nu era nicio revoluție, erau oamenii care se duceau la muncă! Am continuat totuși să mă crucesc și să admir dragostea noastră pentru muncă. Indiferent de condițiile meteo românii merg la muncă în puhoaie, de ai crede că munca e singura noastră distracție, singura noastră satisfacție, e forma noastră de eliberare, singura modalitate în care ne împlinim noi, românii, ca oameni dar și ca nație. În schimb n-am văzut niciun chip fericit. Era, pesemne, încrâncenarea lucrului bine făcut.

La cât de decise erau puhoaiele proletare ce se îndreptau spre noile tipuri de fabrici și uzine, recte munca la birouri, deci de funcționari pe la cine știe ce companie, ai crede că România e prima economie a lumii, că de munca noastră atârnă fericirea tuturor celorlalte state, că o zi de încetare a lucrului la noi ar pune pe butuci economia mondială și ne-ar arunca în hârdăul crizei economice.

Așa se arătau azi imaginile cu bucureștenii noștri, de ai crede că de prezența lor fizică în cine știe ce birou stă soarta lumii. Fără ei nu se putea turna o șarjă de oțel japonez, din cel din care se confecționează navetele spațiale. Când în realitate, toți acești oameni mută de ici colo o hârtie, fie ea și în format electronic, și că dacă azi nu se muta acea hârtie nu se întâmpla nimic colosal, nimeni n-ar fi murit, iar economia mondială ar fi duduit în continuare în stilul ei, total indiferentă de existența noastră pasageră, de români.

Tocmai azi când stratul de zăpadă în București măsura 63 de centimetri, când ningea de parcă  FMI-ul, Banca Modială și chiar Federal Reserve-ul și-ar fi deschis larg baierele pungii deasupra României, funcționărimea bucureșteană în loc să rămână acasă să dea la lopată zăpada căzută în neștire, acest neoproletariat cu mânecuțe albe s-a pus în mișcare cerând, pretinzând, impunând chiar, ca toate străzile acestui imens oraș să fie curățate de zăpadă imediat. Nebun trebuie să fii ca să crezi că la așa puhoi de zăpadă firmele de salubritate, măturătorii, deh, ar fi fost capabili în câteva ore se dea zăpada la o parte de pe miile de kilometri de străzi, ulițe, alei și cărări ale capitalei României.

Dacă astăzi, când a nins ca și când Dumnezeu ne-ar arăta în sfârșit că ne iubește prin fulgi de zăpadă, toți cei în puteri, adică toți cei care mergeau pe jos, cu tramvaiul sau umpleau la refuz peroanele metroului ar fi fost la lopată, acum, seara, când scriu aceste rânduri, orașul ar fi fost total eliberat de zăpadă. Dar n-ai să vezi așa ceva, căci mentalitatea de pomanagiu, de popor ce stă cu copita întinsă pentru a primi furajele compensate sau chiar moca, iese la iveală ca neghina din lanul de grâu.

Cu siguranță că vor fi unii care iar mă vor eticheta ca sunt așa și pe dincolo, că nu văd decât partea neagră. Poate așa o fi, dar când e vorba de zăpadă imediat se vede spiritul de solidaritate al românilor. Pot înțelege că poate exista spirit de solidaritate cu cei nevoiași, de exemplu, care nu se vede în stradă, dar când vine vorba de a da deoparte efectele urgiei albe, solidaritatea, sau mai corect, lipsa totală a ei se vede de la o poștă. Sunt român și deși sunt tare mândru de marii noștri predecesori, uneori îmi e o așa rușine de cei prezenți…

O lopată putere

Ce-mi mai plac Bucureștii, ce-mi mai plac!… Seamănă din ce în ce mai mult cu o metropolă din Golful Persic. Vara e imposibil de cald, iar iarna atunci când ninge ai un sentiment dureros de Rusie venindă. Și asta chiar mă doare… La ultima parte mă refer. În rest, e acceptabil. Păcat că toamnele și primăverile sunt prea scurte. Viața la București seamănă cu un sendviș făcut din multă pâine (iarna și vara) și o spoială de cașcaval și frunză de salată (primăvara și toamna). Pentru mine nu mai e nicio diferență între ierni și veri, căci ceea ce dau vara pe aerul condiționat se duce iarna pe căldură. Și cel mai tare e că o fac fără zăbavă, căci toamnele și primăverile seamănă cu niște fete frumoase, cuminți și foarte timide.

Acum e iarnă și dacă e iarnă, din când în când, din cer cade potopul alb, ăla de-mi aduce aminte de plăcerile rușilor, moartea albă, adică de Siberia. Și când ninge, ninge, nu se încurcă. Ninge parcă pentru a recupera ce n-a căzut în anii precedenți, dar și pentru cei care vor veni. Dar după cum tot toarnă de vreo câțiva ani, cred că ninge mai mult în avans. Și dacă ninge trebuie să ies în stradă la dat zăpada. Și mie îmi place asta. O văd ca pe un sport, ca pe o formă de dezmorțire, ca pe o formă de a mă apropia de fierul ierbii care e sub nămeți și sub asfalt.

De fiecare dată când ies, și să tot fie câțiva ani buni, preț de câteva cvartale de bloc nu mai văd pe nimeni. Poate vreun pensionar rătăcit, dar nimic altceva. Presupun că cei care l-au votat pe Cioloș sunt blocați în casă și nu mai prididesc să dea like numeroaselor succese pe care europeanul nostru de serviciu și le popularizează pe Facebook. Ce noroc! Așa nu le știe mai nimeni, doar cei care trăiesc în cubul de sticlă al lumii internaute, departe de lumea reală, departe de zăpadă. La votanții PSD-ului nu mă aștept să iasă, ei oricum sunt niște asistați, inclusiv când ninge.

Pe când dădeam mai de zor la zăpada de pe aleea din fața blocului aud un glas și până să ridic capul, văd din urmă niște cârlionți bruni ai unui vecin care mi-a aruncat un: îmi pare rău că nu pot să dau și eu zăpada, dar sunt grăbit! Noroc cu mine! Eu nu mă grăbesc! Viața mi-a luat-o cu mult înainte, nu mai are rost să mă grăbesc…

Tocmai când răscoleam trotuarul aud o voce de femeie la vreo 50 de ani și 100 de kilograme care strigă spre mine: nimeni nu a dat zăpada de pe trotuar! Pe semne sunt invizibil. Nu-i răspund ca să nu creadă că-i vorbește Dumnezeu și s-o sperii și continui să înaintez spre stradă. Dincolo de ea trebuie să-mi despoi mașina de beteala albă, de zahărul ăsta pudră care o transformă, poate, într-un măr caramelizat. Și cum îmi place să fac lucrurile ca pentru Dumnezeu, curăț totul în jurul mașinii până la asfaltul negru. De când s-a apucat să cearnă alb și mult vreo 3 locuri de astea ca pentru Dumnezeu am făcut. Sper ca cei doi norocoși care au avut parte de ele să fi spus măcar bogdaproste!…

De 3 zile tot fac excursia asta și de fiecare dată îmi rotesc capul în căutarea vreunui tovarăș de lopată, dar, cu excepția celor care cred că mă încurajează dacă-mi spun: mai poți, bărbate?, nu văd pe nimeni. Pe semne or fi plecat cu toții din țară, căci viață fără Cioloș nu se poate. Ținând cont de faptul că PNL-ul și USR-ul au strâns 15% din voturi, e clar că n-am pierdut cine știe ce, doar creme de la creme, internaționaliștii noștri care nu se încurcă ei cu zăpezile noastre proletare. Dar nu mai contează acum. Cert e că mâine plec cu metroul. Așa că n-o să mai aibă cine să-mi spună bogdaproste în lipsă, dar măcar eu voi fi cu poporul, pentru popor. Poporul PSD-ist, firește.

La Cioloș care-a răsărit E-o cale atât de lungă, Că mii de ani i-au trebuit Luminii să ne-ajungă. Poate de mult s-a stins în drum, În depărtări albastre, Iar Dragnea lui abia acum luci vederii noastre. (Mihai Eminescu – „La Cioloș” sau „La Dragnea”. Nici poetul nepereche nu era sigur).