Ce înseamnă să fii fericit

Să-ți urmezi neabătut propriul drum.
Să nu te lași influențat de toți binevoitorii care îți doresc binele „dezinteresat”.
Să nu te preocupe ultimele bârfe.
Să nu te lași influențat de starea de spirit negativă a celor care nu și-au găsit încă liniștea interioară.
Să te bucuri de soarele, ploaia sau ninsoarea cu care te întâmpină fiecare dimineață.
Să consideri fiecare problemă cu care te confrunți un pas înainte în propria ta viață.
Să cultivi relațiile cu acei oameni care văd mereu doar partea frumoasă a fiecărui om, lucru sau eveniment.
Să prețuiești și să rememorezi faptele pozitive săvârșite de tine sau de alții, pentru a-ți fi aducere aminte în clipele în care simți că nu mai ai energia de a merge mai departe.
Să nu pretinzi recunoștință pentru acțiunile tale care au impact pozitiv asupra altora.
Să ai puterea să asculți până la capăt orice persoană, indiferent de circumstanțe.
Să nu ai așteptări exagerate de la cei care te înconjoară.
Să zâmbești, chiar și în fiecare zi.

P.S. Deocamdată eu sunt mulțumit. 🙂

A șaptea artă la români

Ce spuneți despre filmul românesc? Sper să nu râdeți. După căderea comunismului industria cinematografică a mai funcționat câțiva ani după care, din lipsă cronică de finanțare, și-a dat obștescul sfârșit. Au urmat câțiva ani aproape fără niciun film. Tot ce s-a clădit în zeci de ani,  o tradiție în crearea filmelor, a fost distrusă peste noapte. Specialiștii: regizori, scenariști, operatori, sunetiști, luminiști, etc s-au răspândit în cele 4 colțuri ale lumii pentru un trai mai bun. Se părea că anii de strălucire au apus definitiv.

Dar iată că în ultimii ani a apărut o generație de spectatori de filme care doresc chiar ei să le facă. Până aici totul e foarte frumos. Întrebarea e dacă ei chiar pot asta. Eu mă îndoiesc. Știu că vor fi destui care să mă contrazică, dar am suficiente argumente care să-mi susțină afirmațiile. Cum putem vorbi de o cinematografie românească atâta timp cât în România nu mai există industrie de film, așa cum exista înainte de 1989? De ce e necesară o industrie de film? Pentru că doar făcând foarte multe filme un regizor, un scenarist, un operator, un sunetist sau un luminist se perfecționează. Doar repetând de sute, poate de mii de ori, același lucru el ajunge la un grad ridicat de profesionalism. În schimb ce avem noi acum? Doar o castă foarte redusă numeric de pasionați de film, castă care seamănă cu membrii partidului comunist din perioada interbelică. Sunt foarte puțini și doar ei înșiși știu de propria existență.  Recunosc, din mâinile lor poate ieși și o capodoperă, dar asta ar fi doar o excepție. Nu putem construi o cinematografie doar cu excepții.

Filmele pe care le realizează păcătuiesc prin calitatea tehnică, prin imaginile dezolant de statice, prin lipsa aproape totală a coloanei sonore, prin jocul monoton al actorilor, deoarece aceștia nu beneficiază de scenariști cu experiență și pentru că regizorii nici ei nu știu prea multe din tainele celei de a șaptea arte. Ce film e ăla în care, vreme de 20 de minute, vedem un cadru fix, cu un actor care merge pe o stradă și se oprește din când în când să discute când cu unul, când cu altul? Ce e cu tortura asta? E filmat cumva cu o cameră de supraveghere dintr-o parcare? Apoi luăm caseta de pe aceasta cameră și declarăm cu tupeu ca am făcut film artistic? Iisuse Christoase!

La toate acestea mai trebuie adăugate subiectele tratate. Aproape toate subiectele sunt de la foarte triste până la extrem de sumbre. Personajele principale sunt oameni aflați la marginea societății, adevărați paria, puşi în situații imposibile. Prin această alegere regizorii trădează din prima dorința să fie pe plac festivalurilor elitiste internaționale, unde se premiază filme care trebuie să-i șocheze pe occidentali prin subiectele sordide alese, cu precădere din lumea a 3 – a, lume din care facem și noi parte. Din dorința de a se distanța de Premii gen Oscar sau Golden Globe, Festivalurile elitiste, gen Cannes, Berlinala, au căzut în extrema cealaltă. Acolo nu mai sunt premiate filme, ci experimente  venite de oriunde. Filme care mor imediat ce festivalul elitist și-a tras cortina.

Dar să revenim la oile noastre. Acești regizori spun că fac filme de artă, pe care noi inculții nu le putem înțelege. Dar de când arta e folosită ca mijloc de a parveni în lumea artei? Cum altfel pot să socotesc obsesia pentru acest tip de subiecte, dacă nu tocmai din dorința de a livra o marfă vandabilă pe singura piață în care pot avea ei acces, festivalurile elitiste? Și în esență, cu ce sunt mai onorabili acești regizori în comparaţie cu maneliștii obișnuiți? Și unii și ceilalți o fac pentru bani.

De ce disperarea asta numai după subiecte sumbre? Dacă vreau crime, violuri, accidente, cutremure, incendii mă uit la știri. Acolo mi se oferă toate ingredientele pentru o sinucidere de calitate. De ce nu se fac comedii? De ce nu vedem povești de viață ale unor oameni care nu au probleme financiare? Chiar așa! Pe când o poveste de dragoste între doi oameni nesimțit de bogați? Ei nu sunt oameni? De când discriminarea asta financiară?  Nu se pot face capodopere tratând și asemenea subiecte? Se pare ca nu. Nu ar mai fi nominalizate la festivalurile snoabe.

Veți spune că se fac și comedii. Nu vă pot contrazice. Se fac. Dar nici ele nu sunt mai breze. Aceleași probleme legate de calitatea tehnică și de jocul actorilor. Ar trebui să râzi, dar nu poți. La fiecare cadru se observă amatorismul celor care vor să ne aducă măcar un zâmbet timid pe față.

În esență, până în momentul în care nu ne vom putea bizui pe PROFESIONIȘTI ai celei de-a șaptea Arte, nu putem vorbi de o cinematografie românească. În cel mai bun caz putem vorbi de un club de amatori iubitori de filme, care își proclamă creațiile filme artistice, deși, în cel mai bun caz, ar trebui să și le catalogheze ca experimente ale unor copii răzgâiați de părinții lor milionari.

În același timp, trebuie să fim conștienți că o industrie nu se poate crea decât în minim 20 de ani și va fi formată, ironia sorții, în parte, din cei care lucrează la actualele filme „de artă”. Câte din aceste filme sunt memorabile? De câte dintre ele se va vorbi și peste 20 de ani? Pun pariu că până și regizorii acestor filme le vor uita, pentru că nu va fi nimeni care să le reamintească de ele.

Până atunci nu ne rămâne decât să ne delectăm cu filmele făcute în comunism și cu orice altă creație venită dintr-un țară cu o cinematografie în spate.

Marea speranță feminină

Băiețaș, ce-o fi în capul tău? m-a întrebat ea surâzând. Am privit-o cu ochii larg deschiși, ca un cățel ce a primit în loc de os un băț. Cum adică ce-o fi în capul meu?! M-am enervat și am lăsat-o să-și plătească singură consumația. Începuse să plouă, iar seara de vineri nu părea să anunţe nimic bun. Am condus-o la taxi-ul pe care tot ea și l-a comandat. A rămas mută de uimire, ea care făcea față oricărui bărbat… Se părea că sacul și-a găsit peticul. Am plecat pe jos spre casă, rememorând acea seară total surpinzătoare pentru un om ca mine.

Am cunoscut-o cu o săptămână înainte la o petrecere. De obicei evit femeile care se remarcă în mod excesiv prin discuțiile cu cheflii. Dar ea avea ceva deosebit. De la limbaj, vestimentație, atitudine, privire și terminând cu râsul său molipsitor. M-am simțit jignit de trivialitatea expresiilor, dar impresionat de dexteritatea cu care jongla cuvintele. Era un caz unic de fată draguță, cochetă, un pic agresivă în gesturi, dar atât de diferită în forța cu care reușea să dezarmeze orice bărbat care încerca să-i facă măcar un dram de curte. Dorea să fie curtată, îți dădea senzația că cerșește asta, dar lovea cu tărie în plexul dorinței cel mai încrezător bărbat.

M-am privit în oglindă, în speranța că voi mai găsi pe față o urmă din zâmbetul încrederii în forțele proprii. Nu am văzut decât un iepure. Și măcar dacă ar fi fost unul de Paște, atunci poate aș fi îndrăznit să i-l ofer în dar. Din clipa aia nu am mai dansat. M-am apropiat încet-încet de ea, privind-o cu coada ochiului, în timp ce vorbeam când cu unul când cu alta. Simțeam iradierea ei. Mă apropiam de centrul unui nou univers necunoscut mie. Mă atrăgea misterul ei și nu mai reușeam să fac nimic coerent. Pronunțam fraze fără de înțeles, nu observam persoanele care discutau cu mine. Eram atemporal într-un moment de adâncă descoperire a pasiunii mele.  Apoi, dintr-o dată, ca un șoc nemeritat, mi-am dat seama că toți știau de dragostea mea încă nenăscută. Rușinat de sufletul meu translucid am plecat tiptil, fără să salut pe nimeni.

Abia acasă, dimineața, am simțit iubirea ce mă cuprinsese. Dar nu semăna cu nimic din ce experimentasem până atunci. Nu simțeam bucuria, detașarea, generozitatea de până mai ieri. Era doar o durere mută și un imens gol în stomac. Boxer de-aș fi fost, nu m-ar fi durut atât de cumplit. După două zile de nesomn și nemâncare am hotărât să pun capăt chinului. În ritmul ăsta ori mor de foame, ori ajung la balamuc. Cel mai simplu ar fi să nu mă mai gândesc de ea. Ușor de zis, greu de făcut. Mai complicat este să iau taurul de coarne și să-mi înfrunt soarta. Mușcând dintr-un colț de pâine am hotărât să fiu fericit.

Cu un buchet de trandafiri, cu emoţiile mai mari decât casa, am sunat la uşa ei. Mi-era teamă că-mi va răspunde colega ei de apartament, o zdrahoancă de 90 de kilograme, halterofilă la clubul Steaua. Dar mi-a deschis ea. Privindu-mă indiferent mi-a zis, ce e? Am amuțit. Cred că au trecut 60 de secunde până am putut să deschid gura, dar nu am reușit să articulez niciun cuvânt. Băiețaș, ce-i cu tine aici? Nu cumva ai greșit ușa? Atunci m-am dezmeticit si i-am spus că unul din chefliii de acum câteva zile îi trimite un buchet de trandafiri. A râs disprețuitor, așa cum numai ea știa, spunând că nu crede, pentru că a vorbit cu toți chefliii. I-am replicat că nu și cu mine. În clipa aia a tăcut. Apoi s-a retras și a închis ușa. Am rămas cu buchetul în mână, cu ușa lipită de nas. Simțeam o rușine totală ca și cum aș fi surprins dezbrăcat pe Calea Victoriei. Îmi venea să plâng. Cu spatele cocoșat de rușine, dar și de deznădejde, am început să cobor treptele. Atunci am auzit zgomotul ușii. Am întors privirea. Era tot ea, dar de data aceasta cu o expresie a feței pe care nu o mai văzusem până atunci. Cu ochii umeziți de lacrimi s-a apropiat încet  de mine. A luat buchetul cu grijă, l-a lipit de piept și mi-a zis că sunt primul care îi oferă flori. Și fără să mai spună nimic a închis ușa în urma ei.

Întors acasă aveam aceleași trăiri contradictorii. Mă place? A luat florile într-un moment de slăbiciune? Ce-o fi cu adevărat în capul ei? Cu aceste gânduri tulburi m-am îndreptat spre bar. Înainte să ajung la stabilimentul bahic mă sună o prietenă și-mi spune șocată că nebuna de la petrecere i-a cerut numărul meu.  Nici nu reușesc să termin convorbirea, și văd că sunt sunat de un număr necunoscut. Răspund cu inima pulsând în gât. Era ea! Mă invita vineri seară la un ceai. Avea alt ton. Era caldă, liniștită, înțelegătoare. Am acceptat pe loc.

Vineri seara ne-am întâlnit la ceainărie. Era deja acolo. Glumea cu personalul angajat. Se vedea ca era de-a casei. Mă așez lângă ea înflăcărat de jovialitatea sa. După mai multe subiecte de complezență mă întreabă direct dacă am la mine cei 200 de euro. Îi răspund, care 200? Păi asta e tariful. Care tarif? Băiețaș, ce-o fi în capul tău?

A trebuit să se înghesuie într-o singură săptămână un accident aviatic si o ninsoare abundentă ca să remarc existenţa televizorului ca unealtă de informare. Mă lămurisem de mult despre misiunea mercantilă a staţiilor TV şi n-am mai dorit o lungă perioadă de timp să mă mai intoxic cu minciunile şi exagerările trâmbiţate cât e ziulica de lungă.

Aşadar revin la zilele din ultima săptămână. Imaginea pe care o proiectează televiziunile e una de calamitate totală. Dacă ai da crezare celor îndrugate pe toate posturile de aşa-zisele televiziuni de ştiri, ai crede că în ţărişoara noastră dragă s-a petrecut a catastrofă mai mare decât Potopul lui Noe si Bombardamentele de la Hiroshima si Nagasaki la un loc. Până şi Apocalipsa ar fi un moft. Te-ai aştepta să vezi convoaie nesfârşite de morţi şi răniţi venind din zonele afectate de viscol şi ninsori. Mai mult, la final eşti surprins cum de Romănia mai există. La cum prezintă ei ţara, a-i crede că acum i-a venit sfârşitul. Iar faptul că acest lucru nu s-a petrecut, nu poate fi decât  rezultatul unui miracol, pentru că – nu-i aşa? – noi suntem poporul ales.

Dar nu despre asta vreau sa vorbesc, ci despre cei care moderează emisiunile din studiori. Despre acei băieţi şi fete, infipţi pe scaune, în faţa unor promptere, care caută vinovaţi pentru orice mort, rănit, dispărut sau rebegit, exact în momentul tragediei planetare care a lovit mult iubita noastră ţară. Indiferent de pregătirea pe care o au şi deseori mă îndoiesc ca au vreo pregătire, aceşti mânuitori de microfoane iau la ţintă, de-a valma, orice autoritate care are sau nu vreo competenţă in tragedia biblică a poporului român. A se vedea că în afară de România la aceste posturi nu mai există nicio altă ţară. Asta e încă o dovadă a faptului că suntem poporul ales. Excepţie fac vedetele de peste Ocean care işi pun poalele în cap. Acestea se bucură de spaţii largi pentru a-şi expune vieţile plate ca un talger plin cu bani.

Să revenim însă la meşteşugarii atacului cerebral national. Departe de mine gândul de a scoate autorităţile basma curată din evenimentele care petrec ute acum. În multe cazuri acestea şi-au demonstrat nepriceperea. Dar nu despre autoritaţi vreau să vorbesc. Cum spuneam, microfonarii de studio iau la ţintă pe oricine, punând o singură intrebare: Cine e vinovat? Atât! Dincolo de această întrebare nu se mai află nimic, poate doar Dumnezeu. Nu contează ce pregătire au, dar aceşti scăunari de platou trag la raspundere pe oricine: autorităţi aeronautice, medicale, fluviale, maritime, din învăţământ, minerit, agricultură, etc. Nimic nu scapă ochiului vigilent al acestor Comisari ai Poporului care condamnă pe toată lumea.  Cu căt cunoştinţele lor într-un domeniu se apropie mai mult de mulţimea vidă, cu atât ei sugrumă mai abitir. Ei vor sânge, cât mai mult sânge. Eu nu-mi aduc aminte că atunci când mie îmi dădea sângele pe nas să-mi fi înfipt colţii în gâtlejul cuiva. După cum se comportă televiziacii, îmi dau seama că eu am greşit. Am fost un dobitoc! Iată ce exemplu pozitiv ne dau ei.  Să te ferească Doumnezeu să nu ai aceeaşi părere cu ei! Devii duşman al poporului privitor.

Ce contează că avertismentul de vreme severă s-a dat cu 24 de ore înainte. Orice cetăţean are dreptul să se preumble pe drumurile cu risc maxim de înzăpezire exact in momentul în care vremea rea  e la apogeul manifestării, iar autorităţile, musai, să-i salveze. Şi asta chiar cu riscul ca şi autorităţile să rămînă blocate sub imensele troiene. Asta au înţeles ei din noţiunea de libertate: că cetăţenii pot să facă tot ce le trece prin cap, iar autorităţile sunt obligate să-i protejeze pe cetăţeni indiferent de circumstanţe şi de riscuri.

Ce vom face cu acest popor îngrozit, şocat, paralizat, devastat, hipnotizat şi posedat de aceste televiziuni iresponsabile? Ce viitor poate avea o ţară în care a gândi (şi nu mă refer aici la a gândi singur ci pur si simplu la a gândi) devine un afront adus maselor privitoare? Halal popor! Halal ţară!

Rochia de nuntă

Am fost la nuntă. Nu era nunta mea, dar am fost. Dimineaţa ne-am dus şi noi să ne odihnim. Ne aşezăm în pat cu gândul să dormim. Mă foiesc când pe o parte când pe alta, când începe următorul dialog:
Ea: Nu prea poţi dormi.
Eu: Nu.
Ea: Nici eu.
Eu: Am băut nişte vin roşu şi asta mă ţine treaz. Tu cum de nu dormi, că nu ai băut decât nişte suc natural de soc?
Ea: Ehh! Mă gândesc şi eu…
Eu: La ce?
Ea: Nu e important.
Eu: Când o femeie spune că nu e important, atunci trebuie să fie al naibii de important. Hai, spune-mi acum, că altfel nu o să mă laşi să dorm.
Ea: Iubitule, ştii, au trecut doi ani de când suntem împreună şi încă nu m-ai cerut de soţie.
Eu: Ce-ţi veni? Să te cer de soţie? Eu credeam că suntem oameni moderni. Nu ne încurcăm noi într-o zapiscă.
Ea: Aşa e, nu ne încurcăm, dar vreau şi eu să fiu în rochie de mireasă. O rochie albă de dantelă. Ahh! ce frumos ar fi! Eu cred că nu mă iubeşti suficient, de aia nu vrei să mă ceri. Uoff!
Eu: Nu ştiu ce să zic! M-ai luat prea din scurt. Să mai stăm măcar o tură.
Ea: Cum adică o tură? Ce vorba e asta?
Eu: Adică un an, iubito!
Ea: Un an? De ce încă un an?
Eu: Vreau să ne lămurim.
Ea: Aoleu! Cum adică să ne lămurim?!
Eu: Vezi tu, relaţia noastră seamănă cu o casă nouă. Ea încă se aşază. Vreau să văd ce alte pagube colaterale îmi va aduce.
Ea: Pagube colaterale? Sunt şocată! Dar ce ţi-am făcut?
Eu: Ştii că mereu ţi-am spus că mi-ai colorat viaţa. Am fost săptămâna asta la oftalmolog.
Ea: Sper că nu e ceva grav.
Eu: Nu e foarte grav. Sunt fotofob.
Ea: Dai vina pe mine? Tu ai chef de glume? Să ştii că eu vorbesc serios.
Eu: Şi eu vorbesc serios. Da, acum sunt sensibil la culori puternice.
Ea: Şi asta te-mpiedică să mă ceri?
Eu: Nu mă-mpiedică. Uite! Dacă în următoarele 12 luni ne vom simţi la fel de bine împreună, promit să te cer.
Ea: Promiți?
Eu: Promit!
Ea: Yuppy!!! Nici nu ştii cât de fericită sunt! Îmi vine să dansez!
Eu: Lasă că ai dansat destul la nuntă. Hai să ne culcăm. Deja mă iau durerile de cap.
Ea: Trebuie să mă gândesc la o rochie. Una albă, de dantelă.
Eu: De dantelă? Dar ce, te măriţi cu toţi nuntaşii? Nu iubirea mea, rochia ta va fi unicat.
Ea: Unicat? Nici nu ştii cât de mult te iubesc! O rochie unicat! Acesta este visul oricărei femei!
Eu: Da! Unicat. Pentru că tot mi-ai colorat viaţa, vreau să porţi o rochie confecţionată din baticuri de borangic.
Ea: Baticuri de borangic?! Tu-ţi baţi joc de mine?! Cum să port aşa ceva?! Nici bunica n-ar purta!
Eu: Când am să-ţi spun cine o va face, o să-ţi schimbi părerea.
Ea: Cine?
Eu: Creatoarea Zuss, de la Casa de Moda Batic UltraChic.
Ea: Wow! Faci tu asta pentru mine?
Eu: Fac! De ce să nu o fac? Doar ştii că am copilărit cu ea. Ne-o va lăsa la jumătate de preţ.
Ea: Iubirea nu are preţ, iubitule!
Eu: Uite asta e o altă pagubă colaterală. Glumesc, fireşte. Dă-mi un pupic!
Ea: Te iubesc nespus! Şi eu vreau să te sărut. Îmbrăţişează-mă!
Eu: Da, comoara mea. Va fi o nuntă de neuitat. Dacă va fi să regret, măcar să-mi fie învăţătură de minte.
Ea: Râzi tu râzi!
Eu: Glumesc, iubirea mea! Va fi o nuntă pe care nu o voi uita niciodată Somn uşor, iubito!

Zăpada noastră

Îmi iau lopata şi ies din casă. A nins toată noaptea, dar nu aşa de mult pe cât se anunţa. Prevăzător din fire, mă gândesc să nu-mi îngrop maşina fără a respecta datina, adică să încerc în mai multe reprize să o despresurez din strânsoarea iernii. Până la maşină traversez trotuarul ocupat de două şiruri de maşini ale vecinilor. Pe trotuar dune albe. Îmi zic, hopa!, piesaj african polar! După ce îmi voi face de cap în jurul maşinii, voi elibera şi trotuarul! Ajung la maşină şi timp de o oră sap în jurul ei ca la o comoară fragilă. Cu cât mă aplec mai mult cu atât îmi simt mai mult şalele. Sunt fericit şi exclam: şalele există! Mă îndrept din ce în ce mai greu dar sunt mulţumit. Tezaurul pe 4 roţi se vede în toată splendoarea lui, până la ultima striaţie a anvelopelor.

În acestă oră, maşinile primăriei au trecut trecut în 4 rânduri eliberând şoseaua de nisipul alb. Exclam! Uite ca iarna e ca vara! Se poate circula! În acest timp, un vânt imposibil mă veghează. Mă simt ca într-un cocon de zăpadă. Mă întorc la bloc cu gândul să pun zăpada de pe trotuar la respect. Munca asta voluntară îmi pune sângele în mişcare. Plăcută senzaţie de căldură pe faţa îngheţată! Cănd să bag lopata în primul morman de pe trotuar, sunt claxonat. Un vecin vrea să-şi scoată maşina. Se pare ca iniţiativa mea de a elibera pietonalul îl ţine pe loc. Mă îndrept de şale, care trosnesc – uof! mai bine n-ar exista! – şi mă uit la el. Îi privesc maşina crezând ca acesta a dat mai întâi la lopată pentru a o degaja de zăpadă. Nici gând de aşa ceva. El vrea să treacă direct  peste dune cu 4X4-ul lui nervos. Mă dau la o parte şi-mi zic în gând, treci tată! El mă ascultă şi trece. În urma lui rămân cu lopata în mână şi cu zăpada în ochi. Îmi pun o întrebare: are rost să o fac pe ultimul samaritean dacă nici măcar cei parcaţi pe trotuar nu fac loc de trecere pentru pietoni? Cu această dilemă urc în bloc, gândindu-mă cum va arăta trotuarul la ora 5, când mi-am programat următoarea sesiune de eliberare a maşinii de sub bombeul iernii. Eu chiar sunt mândru că sunt român.

Ceaşcă

Deschid ochii și văd cum aburii îmi ies din gură. Hmm! Nici noaptea asta nu au dat căldură nemernicii. E 5 dimineața, într-o zi de noiembrie. La 6 trebuie sa fiu în fața blocului. Autobuzul întreprinderii ne va duce la un pod nou. Ceașcă îl va inaugura și are nevoie de recuzita umană care sa îl înconjoare cu multă căldură. Cred că am sânge de șarpe pentru ca nu mai pot da nimic în afară. De unde căldură interioară pe frigul ăsta? Mă scol din pat şi intru în baie. Mă gandesc să fac un duş. Aşa poate mă mai încălzesc şi eu. Ghinion total. Apă caldă nu a mai fost de la 15 septembrie. Atunci a început şcoala. Autorităţile s-au gândit să evite vreo epidemie atunci când elevii se strâng din vacanţă. N-am ce face şi mă spăl cu apă rece, ceea ce mă face să înjur cuceririle revoluţionare. Se pare că una dintre aceste cuceriri este să ducem o viaţă de spartani. Cei tari rezistă, restul se duc pe copcă. Poate acolo o fi apă caldă.

Urmează micul dejun. Nu seamănă deloc cu unul al campionilor, deoarece frigiderul meu e gol în mod absolut. Dacă mai ţin mult la principiile mele, voi ajunge să mănânc doar indicaţiile preţioase ale Secretarului General. Ce-ar fi mers acum nişte ouă! Dar eu nu am rude la ţară si nici nu cunosc pe nimeni la Alimentară. Cum să mă bucur de viaţă când magazinele sunt goale si în casă sunt condiţii demne de o peşteră mobilată? Hmm! Tragică situaţie. Noroc că mai am un colţ de pâine. Îl tai felii şi îl prăjesc. Ce bun e! Nemernicii dracului! Din cauza lor am ajuns să mă gândesc la mâncare mai ceva ca Ceaşcă la edificarea Comunismului. Totul e să nu ne termine el pe toţi până atunci. Mai tragic e ca moşul ăsta nu dă semne să se ducă dracului. Ce viaţă de rahat! Îmi vine să plâng, dar mi-e frică să nu mă audă vecinii. Toţi se dau fericiţi, dar stau cu ochii pe plasele vecinilor, de crezi ca sunt vameşi.

Ies din apartament şi dau să cobor treptele de la etajul 1. Pe casa scării niciun bec. La cât curent electric avem, becurile ar fi de prisos. Nişte locatari plini de iniţiativă le-au luat. Dintr-o dată simt o durere cumplită la genunchiul drept şi un pârâit de material. Sunt pantalonii mei, unicii mei pantaloni. M-am lovit de lădoiul vecinului, lădoi care se vrea să fie o extensie a cămării sale. Din cauza lipsei acute de alimente din comerţul socialist, toţi oamenii muncii de la oraşe isi investesc economiile în spaţii de depozitare. Nu contează ce poţi cumpăra. Totul e să cumperi orice în cantităţi cât mai mari. Niciodată nu ştii când îţi poate fi de folos. În schimb vajnicii oamenii ai muncii de la sate nu investesc nimic, pentru că n-au ce. Din acest motiv ei vând orice lucru care le cade în mână, pe o rază de câţiva kilometri, indiferent dacă le aparţine sau nu.  În sistemul nostru socialist multilateral dezvoltat se aplică principiul din fizică: nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă, totul se comercializează din cauza foamei.

Ies în stradă cu pantalonii rupţi. Sunt hotărât să merg aşa la marea inaugurare, să vadă Primul Cârmaci al Ţării ce condiţii fantastice de viaţă au oamenii muncii de la oraşe.  În aşteptarea autobuzului mă aşez pe trepte şă îmi blestem norocul de a mă naşte într-o ţară în care se edifică visul de aur al omenirii. Tocmai atunci Mătuşa Filofteia îşi face rondul de dimineaţă prin scuturatul covoarelor pe geam. Obicei străvechi, adus la oraş de ţăranii noştri. Când mă vede în ce hal mă aflu, mă invită milităreşte să-i trec pragul apartamentului de la parter. De când Moş Costache zace paralizat la pat, mătuşa are grijă de orice locatar aflat la ananghie. Cred că se simte vinovată de boala lui Costache. Toată viaţa l-a bombănit, deşi Costache a fost un bărbat liniştit care îşi vărsa la consoartă câştigurile socialiste.

Jos pantalonii!, îmi spune mătuşa şi îmi întinde o salopetă de-a lui moş Costache. El a lucrat la Drumuri si Poduri. Ce ironie! Eu trebuie să merg acum să inaugurez un pod la care a lucrat si moşul. O trag pe mine. Remarc că mi-e un pic mare. Eu am 80 de kg, moşul vreo 100. Nu contează. Acum ştiu cum se simte clasa muncitoare în propriile haine. Acuş se fac şi turtele, imi spune mătuşa, să mănânci şi dumneata că te văd slab ca un ţâr. Dar trebuie să plec. Aud claxonul autobuzului. O sărut pe mătuşă pe frunte şi ies afară echipat aşa. La ţanc! Tocmai atunci se opreşte scrâşnind din roţi autobuzul întreprinderii. Ca un Gavroche fără revoluţie urc în autobuz, sub privirile îngălbenite de ciudă ale colegilor. Secretarul de Partid se uită la mine şi urlă: Coboară imediat din autobuz! Faci de ruşine clasa muncitoare! Cobor şi rămân fără de pod, dar cu turtele mătuşii. Îmbrăcat în salopetă şi cu turtele sub braţ mă simt ca-n Paradis. Clasa muncitoare merge în Paradis! Ole!