Unde mai plecăm vara asta de acasă?

tourism_1007945Eu cred că nu plec nicăieri și asta pentru că vreau să savurez în liniște depopularea Bucureștiului. Vor fi 2 luni de dezmăț, de libertate totală. Pur și simplu, vara, nici nu știi că sunt stopuri în oraș. Una, două ai trecut de ele. Ca și cum cineva s-a pus masiv pe asfaltat, ca să-ți facă ție cât mai multe bulevarde late și lungi, numai bune de mers pe ele ca pe un poligon auto. De aia e și frumos Bucureștiul. De n-ar fi căldurile astea tropicale, orașul acesta zău că ar fi interesant. Dar așa, simți cum te ia cu leșin de la soarele care se reflectă în toate caldarâmurile, în toate cădirile și în orice petic de beton, căci iarbă și copaci nu prea mai vezi pe aici.

Dar iar am divagat de la subiect. Nu-mi ies din mână și pace! Cred că agențiile de turism sunt fericite că există români. Cât e anul de lung, dar mai ales vara, ai noștri conaționali, dau buzna afară, ca și cum cineva, cu voce tare, a strigat: împrăștierea! Eu, zău așa, nici nu știu cum de puteau trăi toate străinătățurile astea fără noi. Păi, acum, n-ai unde arunca un ac, că și auzi că s-a înfipt într-o parte maleabilă de român, oriunde pe globul ăsta. Îți dai seama de ce sorginte e cel vătămat după sudălmile nerepetitive ce se învolbură la gura înțepatului de turist.

Avem așa o sete de plimbăreală, de zbânțuială, de mers cu traista în băț, de parcă până la căderea lui Ceaușescu am stat doar în sicrie și din acest motiv avem mâncărici în talpă. De ceva ani tot plecăm unde vedem cu ochii, oriunde, dar să fie departe de casă. În ritmul ăsta pământul nu va fi de-ajuns și vom pune un umăr vârtos la dezvoltarea turismului spațial, ceea ce va favoriza descoperirea altor lumi, lumi în care sperăm să nu găsim alți români, că naiba ne-a luat.

Dar nu pot să uit că sunt și alții mai sfârlează decât noi, alții ce nu mai pot de atâta stat în imperiul lor, de-i vezi peste tot și-i remarci imediat după trăsăturile feței și după comportament, de-ai crede că pentru ei turismul e ca un fel de activitate obligatorie lăsată cu limbă de moarte de Petru I. De ruși vorbesc, firește. Nu pot să uit imaginea unei bătrâne rusoaice ce-și regla cu semeție peruca pe cap, într-un restaurant din Spania, în timp ce privea insistent o porție mare de paella și nu știa, ce Doamne iartă-mă, i-au pus în farfurie guzganii cei capitaliști de spanioli. Pe fața ei, pe fața lor a rușilor, dar și a noastră, de fiecare dată se citește prin câte am trecut, câte trepte mai avem de urcat și mai ales ce n-am mâncat și ce n-am văzut de mult în viețile noastre.

De aia mă și întreb unde vom pleca vara asta de acasă, căci atâtea locuri ne așteaptă, de ai crede că toți suntem într-un fel de reality show ce seamănă cu jocul copilăriei: mijoarca, ascunsa, cu observația că acum nu mai vrem să nu ne vadă nimeni, ba din contra să fim remarcați și pararemarcați, ca și cum pentru noi, românii, turismul seamănă cu un clasor și fiecare țară călcată cu picioarele e un timbru ce ne ajută să ne facem și noi, odată, mare puzzle-ul ăsta ce tare mai seamănă cu un șotron. Mă duc să cumpăr creta! Aia e!

Anunțuri

Noi, oamenii

448354_151712Am ajuns să cred că cea mai mare pedeapsă pentru oameni a fost că noi să ne naștem iar și iar. În cutia Pandorei nu speranța era ultima, ci Sisif cu bolovanul lui, cocoțat într-o roată de șoarece. Căci ce e fiecare generație de oameni decât un Sisif ce face mereu același lucru,  aceleași boroboațe, aceleași fierbințeli trupești, pentru ca toate să sfârșească la fel. Și nu știu la ce ajută toată zbaterea asta. Am vaga senzație că tot acest sisifism nu funcționează decât ca un fel de alambic care produce câteva picături de înțelepciune care se transmite doar la câțiva oameni. Ceilalți, milioanele, miliardele, se învârt în cerc ca un șoarece în roata lui. Geaba mii de ani de evoluție, geaba mii de ani amintiri lăsate posterității, căci omul e mereu același.

Tocmai am citit o carte despere America anului 1927 și nu pot decât să mă minunez cât de simplu e omul în ciuda întregii sale mergeri înainte, mergere care, pentru cei mai mulți, nu e decât o zbatere pe loc, ca un fel zi trăită mereu la fel, dar cu aceeași candoare și inocență ca și cum ar fi în premieră iar și iar, fără ca niciunul dintre noi să ne dăm seama. Poate tocmai în asta constă toată minunăția omului, că nu vrea să evolueze, să ia aminte la ce i-au lăsat înaintașii, deoarece fiecare generație vrea să simtă, să trăiască, să sufere ca și cum ar fi singura pentru prima dată. După exact 90 de ani putem să vedem ce s-a ales de acel an, 1927 și spre surprinderea generală, a celor care împing bolovanul lui Sisif în roata lor de șoarece, extaziindu-se la fiecare deplasare a bolovanului, ca și cum ar fi martorii schimbării lumii, că omul, în toată splendoarea lui, nu vrea sub niciun chip să evolueze, ci vrea să fie una cu natura în care se execută, un pic Sisif, un pic roată, un pic bolovan și întotdeauna șoarece.

Dar ce se poate alege din acea minoritate care preia tot ce e mai bun din toată evoluția omenirii? Oare ce poate fi mai trist decât să-ți înțelegi rostul când toți ceilalți se extaziază în fața nașterii, vieții și a morții, ca și cum toate acestea s-ar petrece doar o dată și nu la infinit, odată cu fiecare om ce-și împinge bolovanul în roata sa. Și în final, ce poate fi mai liniștitor decât să știi că nu există viață dincolo de Sisif, că totul nu e decât o secvență dintr-un disc de patefon ce se repetă, iar și iar, ca și cum ar fi un perpetuum mobile, sub forma unei roți și a unui șoarece…

Prieteni

Tolsto

prieteni1M-am gândit de multe ori dacă mi-aș putea face prieteni noi. Răspunsul este nu. Problema noastră, a oamenilor, este că, odată cu înaintarea în vârstă, vedem la ceilalți în special ce nu ne convine, decât ceea ce ne place. Poate problema noastră e că ne gândim mai mult la ceea ce ne diferențiază, anii care au trecut, decât ceea ce ne poate apropia, anii care vor veni.

Dacă atunci când ești mic, poți fi prieten cu oricine, deoarece nu știi nimic de rău despre nimeni, deci oricine e un prezumtiv prieten al tău, odată cu trecerea timpului începi să-ți filtrezi prietenii ca și cum ai deveni un super specialist într-un domeniu foarte nișat. Și cum foarte puțini dintre prietenii tăi se potrivesc nișei în care te-ai înfipt, ia-i de unde nu-i pe toți! Fără să-ți propui, te trezești că toată pădurea aia de oameni apropiați ție, oameni de care erai…

Vezi articol original 224 de cuvinte mai mult

Despre regrete

shutterstock_17457517Aud o mulțime de oameni care spun că au regrete, că dacă făceau cutare și cutare lucru, reușeau în cu totul alte moduri și astfel viața lor ar fi fost mult mai ușoară, mai bună, mai încropită, mai legată, mai bla bla bla. În schimb eu nu am regrete. Eu am doar experiențe. Am luat o groază de lecții până acum, ceea ce înseamnă că au predominat evenimentele care mi-au mers șontâc, șontâc prin viață. Dar nu-mi pare rău deloc. Din fiecare victorie, câte or fi fost ele, nu am învățat nimic. Dar absolut nimic.

Deși se spune că omul este exact raportul dintre succese și eșecuri, eu m-am legat atât de multe de eșecurile mele, încât mă uit la succesele pe care le-am avut cu atâta detașare încât nici nu-mi vine a crede că au fost ale mele. Asta nu înseamnă că sunt un eșuat prin definiție, departe de mine asta, ci spun doar că fiecare eșec a fost un know-how la care, până la acel moment, nu aveam acces. Și de aceea nu am regrete. Acum sunt tobă de eșecuri, ca un melc cu o supercochilie. Mă mișc greu că-ci am ce duce cu mine.

Aud tot timpul de tot felul de cărți: 5 pași spre îmbogățire, 7 rețete de succes, sau cele 10 secrete ale omului devenit bogat și mă umflă râsul. Rețetele astea nu fac doi bani, deoarece fiecare destin e unic, nu există doi indivizi care să se fi întâlnit cu aceleași oportunități în viață. Totul e unic și într-o formă neîncastrabilă într-un tipar. De altfel destinele noastre seamănă cu amprentele degetelor: nu sunt două la fel și nici nu știi de unde încep și unde se termină.

Pentru mine fiecare eșec a fost ca o carte memorabilă, ca un film bun, ca un om excepțional întâlnit și care mi-a descuiat ungherele părăginite ale minții. Viața nu înseamnă succese, așa cum viața nu înseamnă regrete. Viața e locul ăla unde poți vedea de la egală distanță cum te-au ridicat succesele pe nori de glorie iluzorie și cum te-au întărit și te-au liniștit eșecurile. Cum timpul nu se poate da înapoi, regretele seamănă cu un fel de suspendare atemporală, sperând că dacă îți ții respirația nimic nu se mai poate întâmpla, iar tu poți recupera ceea ce nu e de recuperat, viața ta trăită.

Ceea ce-mi rămâne nealterată e curiozitatea, căci din eșecuri o hrănesc și o țin mereu aproape, așa cum pictorul își ține în borcanul cu apă pensulele lui minunate. Mereu am nevoie de ea ca să-mi desenez cărările ce mă duc departe prin destinul meu. Oare de câte experiențe o să mai am parte? Oricum, curiozitatea-mi e pregătită bine, bine, de tot.

Naturalețe sau falsitate?

Tii! Noi gândim la fel! Eu și personalitățile mele! 😀

Tolsto

Tot uitându-mă în jurul meu – deh, sunt înconjurat de oameni – am constat fără să vreau un lucru. Și acest lucru mă face să mă îndoiesc de unele convingeri pe care le aveam. Am constatat, și asta într-un mod cu totul întâmplător, că naturalețea e un atribut al oamenilor care fac lucrurile din plăcere, în timp ce falsitatea e o caracteristică a celor obligați (de alții sau de ei înșiși) să facă lucruri ce le sunt peste mână, lucruri împotriva firii lor.

Păi cum aș putea traduce altfel comportamentul oamenilor? Naturalețea e acea stare pe care o ai doar când ești împăcat cu tine însuți, iar împăcarea vine doar când ceea ce faci, ceea ce te înconjoară te bucură și te lasă fără pic de ranchiună. Am văzut oameni care sunt extrem de naturali dar, din păcate, ei nu sunt mulți. Ei își văd de treburile lor indiferent de…

Vezi articol original 377 de cuvinte mai mult