Unde mai plecăm vara asta de acasă?

Eu cred că nu plec nicăieri și asta pentru că vreau să savurez în liniște depopularea Bucureștiului. Vor fi 2 luni de dezmăț, de libertate totală. Pur și simplu, vara, nici nu știi că sunt stopuri în oraș. Una, două ai trecut de ele. Ca și cum cineva s-a pus masiv pe asfaltat, ca să-ți facă ție cât mai multe bulevarde late și lungi, numai bune de mers pe ele ca pe un poligon auto. De aia e și frumos Bucureștiul. De n-ar fi căldurile astea tropicale, orașul acesta zău că ar fi interesant. Dar așa, simți cum te ia cu leșin de la soarele care se reflectă în toate caldarâmurile, în toate cădirile și în orice petic de beton, căci iarbă și copaci nu prea mai vezi pe aici.

Dar iar am divagat de la subiect. Nu-mi ies din mână și pace! Cred că agențiile de turism sunt fericite că există români. Cât e anul de lung, dar mai ales vara, ai noștri conaționali, dau buzna afară, ca și cum cineva, cu voce tare, a strigat: împrăștierea! Eu, zău așa, nici nu știu cum de puteau trăi toate străinătățurile astea fără noi. Păi, acum, n-ai unde arunca un ac, că și auzi că s-a înfipt într-o parte maleabilă de român, oriunde pe globul ăsta. Îți dai seama de ce sorginte e cel vătămat după sudălmile nerepetitive ce se învolbură la gura înțepatului de turist.

Avem așa o sete de plimbăreală, de zbânțuială, de mers cu traista în băț, de parcă până la căderea lui Ceaușescu am stat doar în sicrie și din acest motiv avem mâncărici în talpă. De ceva ani tot plecăm unde vedem cu ochii, oriunde, dar să fie departe de casă. În ritmul ăsta pământul nu va fi de-ajuns și vom pune un umăr vârtos la dezvoltarea turismului spațial, ceea ce va favoriza descoperirea altor lumi, lumi în care sperăm să nu găsim alți români, că naiba ne-a luat.

Dar nu pot să uit că sunt și alții mai sfârlează decât noi, alții ce nu mai pot de atâta stat în imperiul lor, de-i vezi peste tot și-i remarci imediat după trăsăturile feței și după comportament, de-ai crede că pentru ei turismul e ca un fel de activitate obligatorie lăsată cu limbă de moarte de Petru I. De ruși vorbesc, firește. Nu pot să uit imaginea unei bătrâne rusoaice ce-și regla cu semeție peruca pe cap, într-un restaurant din Spania, în timp ce privea insistent o porție mare de paella și nu știa, ce Doamne iartă-mă, i-au pus în farfurie guzganii cei capitaliști de spanioli. Pe fața ei, pe fața lor a rușilor, dar și a noastră, de fiecare dată se citește prin câte am trecut, câte trepte mai avem de urcat și mai ales ce n-am mâncat și ce n-am văzut de mult în viețile noastre.

De aia mă și întreb unde vom pleca vara asta de acasă, căci atâtea locuri ne așteaptă, de ai crede că toți suntem într-un fel de reality show ce seamănă cu jocul copilăriei: mijoarca, ascunsa, cu observația că acum nu mai vrem să nu ne vadă nimeni, ba din contra să fim remarcați și pararemarcați, ca și cum pentru noi, românii, turismul seamănă cu un clasor și fiecare țară călcată cu picioarele e un timbru ce ne ajută să ne facem și noi, odată, mare puzzle-ul ăsta ce tare mai seamănă cu un șotron. Mă duc să cumpăr creta! Aia e!

Publicitate

Noi, oamenii

Am ajuns să cred că cea mai mare pedeapsă pentru oameni a fost că noi să ne naștem iar și iar. În cutia Pandorei nu speranța era ultima, ci Sisif cu bolovanul lui, cocoțat într-o roată de șoarece. Căci ce e fiecare generație de oameni decât un Sisif ce face mereu același lucru,  aceleași boroboațe, aceleași fierbințeli trupești, pentru ca toate să sfârșească la fel. Și nu știu la ce ajută toată zbaterea asta. Am vaga senzație că tot acest sisifism nu funcționează decât ca un fel de alambic care produce câteva picături de înțelepciune care se transmite doar la câțiva oameni. Ceilalți, milioanele, miliardele, se învârt în cerc ca un șoarece în roata lui. Geaba mii de ani de evoluție, geaba mii de ani amintiri lăsate posterității, căci omul e mereu același.

Tocmai am citit o carte despere America anului 1927 și nu pot decât să mă minunez cât de simplu e omul în ciuda întregii sale mergeri înainte, mergere care, pentru cei mai mulți, nu e decât o zbatere pe loc, ca un fel zi trăită mereu la fel, dar cu aceeași candoare și inocență ca și cum ar fi în premieră iar și iar, fără ca niciunul dintre noi să ne dăm seama. Poate tocmai în asta constă toată minunăția omului, că nu vrea să evolueze, să ia aminte la ce i-au lăsat înaintașii, deoarece fiecare generație vrea să simtă, să trăiască, să sufere ca și cum ar fi singura pentru prima dată. După exact 90 de ani putem să vedem ce s-a ales de acel an, 1927 și spre surprinderea generală, a celor care împing bolovanul lui Sisif în roata lor de șoarece, extaziindu-se la fiecare deplasare a bolovanului, ca și cum ar fi martorii schimbării lumii, că omul, în toată splendoarea lui, nu vrea sub niciun chip să evolueze, ci vrea să fie una cu natura în care se execută, un pic Sisif, un pic roată, un pic bolovan și întotdeauna șoarece.

Dar ce se poate alege din acea minoritate care preia tot ce e mai bun din toată evoluția omenirii? Oare ce poate fi mai trist decât să-ți înțelegi rostul când toți ceilalți se extaziază în fața nașterii, vieții și a morții, ca și cum toate acestea s-ar petrece doar o dată și nu la infinit, odată cu fiecare om ce-și împinge bolovanul în roata sa. Și în final, ce poate fi mai liniștitor decât să știi că nu există viață dincolo de Sisif, că totul nu e decât o secvență dintr-un disc de patefon ce se repetă, iar și iar, ca și cum ar fi un perpetuum mobile, sub forma unei roți și a unui șoarece…

Despre regrete

Aud o mulțime de oameni care spun că au regrete, că dacă făceau cutare și cutare lucru, reușeau în cu totul alte moduri și astfel viața lor ar fi fost mult mai ușoară, mai bună, mai încropită, mai legată, mai bla bla bla. În schimb eu nu am regrete. Eu am doar experiențe. Am luat o groază de lecții până acum, ceea ce înseamnă că au predominat evenimentele care mi-au mers șontâc, șontâc prin viață. Dar nu-mi pare rău deloc. Din fiecare victorie, câte or fi fost ele, nu am învățat nimic. Dar absolut nimic.

Deși se spune că omul este exact raportul dintre succese și eșecuri, eu m-am legat atât de multe de eșecurile mele, încât mă uit la succesele pe care le-am avut cu atâta detașare încât nici nu-mi vine a crede că au fost ale mele. Asta nu înseamnă că sunt un eșuat prin definiție, departe de mine asta, ci spun doar că fiecare eșec a fost un know-how la care, până la acel moment, nu aveam acces. Și de aceea nu am regrete. Acum sunt tobă de eșecuri, ca un melc cu o supercochilie. Mă mișc greu că-ci am ce duce cu mine.

Aud tot timpul de tot felul de cărți: 5 pași spre îmbogățire, 7 rețete de succes, sau cele 10 secrete ale omului devenit bogat și mă umflă râsul. Rețetele astea nu fac doi bani, deoarece fiecare destin e unic, nu există doi indivizi care să se fi întâlnit cu aceleași oportunități în viață. Totul e unic și într-o formă neîncastrabilă într-un tipar. De altfel destinele noastre seamănă cu amprentele degetelor: nu sunt două la fel și nici nu știi de unde încep și unde se termină.

Pentru mine fiecare eșec a fost ca o carte memorabilă, ca un film bun, ca un om excepțional întâlnit și care mi-a descuiat ungherele părăginite ale minții. Viața nu înseamnă succese, așa cum viața nu înseamnă regrete. Viața e locul ăla unde poți vedea de la egală distanță cum te-au ridicat succesele pe nori de glorie iluzorie și cum te-au întărit și te-au liniștit eșecurile. Cum timpul nu se poate da înapoi, regretele seamănă cu un fel de suspendare atemporală, sperând că dacă îți ții respirația nimic nu se mai poate întâmpla, iar tu poți recupera ceea ce nu e de recuperat, viața ta trăită.

Ceea ce-mi rămâne nealterată e curiozitatea, căci din eșecuri o hrănesc și o țin mereu aproape, așa cum pictorul își ține în borcanul cu apă pensulele lui minunate. Mereu am nevoie de ea ca să-mi desenez cărările ce mă duc departe prin destinul meu. Oare de câte experiențe o să mai am parte? Oricum, curiozitatea-mi e pregătită bine, bine, de tot.

Despre cărți

Sunt surprins să constat că încă se fac biblioteci. Și când vorbesc de biblioteci mă refer la corpurile de mobilă, cu multe rafturi, de sus până jos, făcute special pentru a depozita cărțile precum soldățeii sau puștile în rastel. Sunt surprins să contat că în ciuda atâtor căinări, că nu se mai citește decât eticheta produsului cumpărat sau titrajul ultimei telenovele turcești (ieri latino-americane, mâine rusești), că orice magazin de mobilă vinde biblioteci. Și nu oricare, ci din cele adevărate, din cele respectabile. Asta pentru mine chiar că e o surpriză.

Când am fost prima dată la Ikea – și înainte la Mobexpert, Elvila etc – am intrat cu răsuflarea tăiată, crezând că n-am să găsesc decât bibliotecile alea abia schițate, alea formate din două policioare, ce se prind de perete în jurul televizorului, ca și cum cărțile ar fi rudele primitive ale televiziunii. M-am temut că la cât se face atâta reclamă prostiei, retardării, vieții trăite sub formă de legumă, nu s-ar mai vinde biblioteci. Și am plecat din orice magazin de mobilă – inclusiv Ikea – cu fruntea sus, cu zâmbetul pe buze, îngânând o melodie veselă. Atâta timp cât se vând biblioteci, e clar că se vând și cărți. Atâta timp cât se vând și cărți, prostia, retardarea, viața de legumă nu ne paște pe toți. Asta înseamnă că există o populație, un număr critic – adică un număr de la care acești oameni contează – care e de luat în seamă, pentru care cei ce lucrează în lemn gândesc diferite corpuri și nu doar policioare, ci mai ales biblioteci în adevăratul înțeles al cuvântului.

Asta m-a mai liniștit, asta mi-a dat ghes să cumpăr în continuare cărți. Și cumpăr! Și aș cumpăra mai mult dacă aș avea ce să cumpăr pe nișa ce mă pasionează. Oricum ar fi, oricâte cărți aș cumpăra, eu visez la o bibliotecă în stil britanic, în stil englezesc. Acea bibliotecă ce acoperă toți pereții unei camere, inclusiv deasupra ușilor și a ferestrelor, în mijlocul căreia să troneze un fotoliu și o lampă, iar de pereți să stea sprijinită o scară cu roți, pentru ușurarea găsirii cărții celei mai bune, care mă interesează la un moment dat. Acum nu iau în calcul o asemenea construcție, dar faptul că încă se fac biblioteci îmi dă mie liniștea că nici cumpăratul cărților nu e în zadar. Căci degeaba ai cărți dacă nu ai unde le așeza. Biblioteca nu e o panoplie, nu e o vitrină în care să se lăfăie trofeele. Biblioteca e ca un creier gigant, palpabil, care ți-e la îndemână atunci când o pasiune curioasă te energizează, te face să parcurgi paginile unei cărți precum clipele unei vieți pline de cunoaștere.

În trecere pe la Cașin

Frumoasă zi a fost astăzi! Soare, vânt care abia adia și trafic nesemnificativ. Toate astea fac din București, destul de rar de altfel, un oraș frecventabil. Profitând de tot acest melanj de oportunități am plecat într-un scurt periplu de cartier. După ce am trecut de stadionul de rugby al federației de specialitate am intrat încurtea bisericii de la Cașin. Cum orele erau trecute de 11, slujba era în toi, ceea ce însemna că interiorul acesteia gemea de prezența celor care văd venind mereu o lumină de sus.

Orice slujbă religioasă e un nou pretext, deși vechi de când a apărut prima religie, ca zona să fie înțesată de cerșetori de toate dimensiunile și etățile, unii mai demolați decât alții. De altfel, la noi, cerșetoria e elementul definitoriu atunci când vine vorba de asemenea evenimente. Orice contact cu biserica în asemenea condiții atrage asupra ta vulturii decrepiți ai cerșetoriei, care mai de care încercând să te îmbie să-ți verși cornul abundenței religioase asupra lor, cu tot felul e texte, dar mai ales înfățișări demne de perioadele de mult apuse ale istoriei, precum evul mediu timpuriu.

Nici nu pun bine piciorul pe prima treaptă a bisericii că sunt luat în primire de o pirandă bine făcută pe exterior și vraiște pe interior, cu fraza: N-aveți să-mi dați un pachet? Care pachet? Ce pachet?, îmi spun  eu în sinea mea. Și nici acasă n-aveam niciunul. Deci, nu se putea pune problema să-l fi uitat. Se pare că am dezarmat-o destul de repede, deoarece la replica mea: Unde vezi tu vreun pachet, a ușchit-o reglementar spre 2 românce trecute de multe etăți, posesoare de pachete salvatoare.

Ajuns pe prispa bisericii mă ia în primire o barbă cândva albă, acum mai mult gălbuie, bine îmbibată în toate lichidele posibile care au un termen de degradare destul de mare. Fără niciun dinte în gură – asta mi-am dat seama după modul în care pronunța litera T – moșul din dotarea bisericii mi-a spus fără ca eu să-l întreb și să fiu curios a ști, eu nefăcând taman atunci vreun studiu sociologic despre impactul cerșetorilor asupra credinței – că el e paznicul vechiului lăcaș și că iar trebuie să sune la Poliție, că nu se mai poate cu toți pomanagii ăștia, care vor să destabilizeze frumoasele noastre sărbători, deși între el și viermuiala de leneși patentați ce înconjurau biserica nu era nicio deosebire.

Dau să intru în biserică, dar renunț repede, deoarece credința la români căpătase forme fizice, fiecare centimetru pătrat fiind burdușit cu credincioși de-ai noștri. Privesc lung spre locul unde se vând lumânări și mă gândesc că dincolo de orice lumina credinței se poate lua și fără suport din ceară și dau să cobor din nou cu picioarele pe pământ, când piranda de la sosire, mă altoiește verbal și la plecare. Ceri bani, adică ochiul nenumitului, în casa Domnului?, îi replic eu, femeii. Vezi să nu trăsnească! Surprinsă presupun de acest acces de logică din partea mea, femeia tuturor fustelor colorate din lume s-a dat un pas înapoi, și-a tras o cruce astronomică și apoi s-a dus acolo unde îi era locul, la poarte principală spre deplina vămuire a credincioșilor noștri care-și demonstrează tăria emoțiilor religioase prin îngrijirea cerșetoriei.

Am plecat așa cum am venit, adică ferm convins că între biserică și credincioși nu se interpune doar preotul, ci și această pătură destul de condensată și adaptabilă, formată din deșeuri sociale, care profită de orice moment pentru a extrage din emoțiile noastre tot ce e mai material, că de o vorbă bună, un sfat sau o încurajare se lipsesc mintenaș. Acest aspect de Indie europeană în inima ortodoxiei nu e decât o altă dovadă că sincretismul religios la noi nu cunoaște nicio limită, nici spirituală (credința) și nici materială (pachete, bani și alte alea).

Despre umilință

Am avut un vis noaptea trecută destul de ciudat. Dar ce zic eu ciudat, de-a dreptul nebunesc. Am visat că eram o persoană umilă. Eram o persoană ascultătoare, o persoană ștearsă care aștepta să i se spună ce să facă, pe unde să treacă strada, o persoană care avea frică de toți ceilalți. Marea problemă în visul meu era că toți ceilalți nu erau umili. Nu! Toți erau siguri pe ei, deciși, hotărâți, tratându-se între ei ca pe egali. Problema era că aceștia doreau să mă trateze și pe mine ca unul de-al lor, dar nu reușeau pentru că eu doream să fiu umil, să cunosc umilința supremă, deoarece așa îmi șoptea mie o voce în vis: umilința e totul în viață!

Peste tot pe unde mă duceam, cu oricine intram în contact, eram cea mai ștearsă persoană de pe fața pământului. Nu spuneam nimic neîntrebat, nu făceam nimic de capul meu. Făceam doar ce mi se spunea, spuneam doar ce mi se îngăduia. Mă ridicam și mă coboram de pe scaun la un semn. Astfel, eu coboram tot mai mult, mă apropiam de umilința supremă, pe care doream să o cunosc ca pe o formă de catarsis, ca pe o formă unică de nirvana, care să-mi releve esența vieții.

Și, în visul meu, zilele se scurgeau precum secundele în viața reală. Și cu cât dădeam dovadă de mai multă umilință cu atât fericirea din interiorul meu devenea mai mare, asta în contrapartidă cu atitudinea tuturor celor cu care intram în contact, care doreau să mă ajute, care-mi întindeau o mână de ajutor, deoarece, așa credeau ei, de la atâta umilință s-ar putea să sufăr atât de mult încât să nu mai pot fi om. Deoarece exista riscul ca ei să nu mă mai accepte în compania lor, a oamenilor, a societății în care demnitatea, capul ridicat, vocea răspicată și sinceritatea erau valorile fundamentale.

Doar că eu, pierdut în umilință, nu mai ridicam capul, nu mai deschideam gura, nu mai făceam nimic neîntrebat. Așteptam în poziția ghiocelului, a moluscăi ce se dorea gastropodă, să mi se arate calea în viață, drumul cel bun și decăderea deplină, deoarece așa îmi șoptea vocea interioară să fac, să simt, să cred, că doar prin umilința supremă voi cunoaște împlinirea totală în viață. Apoi, m-am trezit și mi-am adus aminte cine sunt și am zâmbit.

P.S. UMILÍNȚĂ, umilințe, s. f. 1. Sentiment de inferioritate; atitudine provocată de acest sentiment; supunere. ♦ Smerenie față de divinitate. ♦ Slugărnicie. 2. Situație umilitoare impusă cuiva; ofensă adusă cuiva. – Umili + suf. -ință. Sursa: DEX ’09 (2009)

 

Fata aceea

Fata aceea seamănă cu o floare ce plutește peste un lan de grâu. Boarea verii o poartă lin când mai sus când mai jos, când mai aproape de oameni când mai aproape de cer. Și oricum ar fi fost, fata aceea e ca o luminiță pe cerul liniștit de mai. E ca o apă neîncepută ce susură încet la poalele drumului și în umbra pădurii. E ca o masă îmbelșugată de care se sfiesc până și pisicile.

Ochii ei mari și luminoși transmit peste tot imaginea începutului de zi sub soarele ce nu mai vrea să dogoare și azi, ci doar să mângâie obrajii ei mereu îmbujorați. Dragostea ce ea o disipează în toate direcțiile îi îmbrăcă aura vie într-un halou cald și primitor ce te face să stai să o privești cum se îndepărtează agale pe drumul ce urcă ușor.

Fata aceea cântă abia perceptibil cântece doar de ea știute, dar plăcute de o ureche deprinsă să recunoască formele pronunțate ale evoluției umane. Fiecare notă, fiecare pauză marchează ca-ntr-un festin simplitatea împliniri ce se încununează pe fruntea boltită și senină a acestui început de viață ce pulsează în tâmplele ei.

Fata aceea nu are trecut și nici viitor ci doar un prezent abia perceptibil, ce o transformă într-o eternitate a bucuriei de a trăi viața la foc mic, dar cu zâmbetul pe buze. Fiecare pas al ei înmiresmează văzduhul cu starea ei neîngrădită în complexe și nici dezlănțuită în excese. Fata aceea e ca o liniște ce sporește starea de bine a fiecărui loc străbătut, e ca o culoare ce se-ntinde pe toți pereții, mereu alta, dar mereu la fel.

Fata aceea nu vorbește, ea transmite emoții, când colorate, când diafane, dar niciodată grele, ci doar emoții. Fiecare extensie a corpului ei nu e decât o vibrație interioară ce capătă formă, e o exemplificare vie a trăirilor umane de calitate. Fiecare cuvânt, fiecare pas al ei se transformă în ceva la granița dintre materie și sens, fiecare privire, fiecare zâmbet al ei se metamorfozează în anii pe care nu i-ai trăit, ca și cum într-un sfârșit ți-ai simțit începutul. Fata aceea…

Gustul iluzoriu al puterii

Zilele astea am discutat cu o persoană. Aș putea spune că e o persoană importantă, chiar foarte importantă. Destul de cunoscută și aici și aiurea. Omul acesta e o personalitate, chiar un personaj… Are sub ascultare mulți oameni, chiar mii. Are de toate. Chiar prea de toate. Materialicește vorbind, despre împlinirea sa cineva din exterior ar putea să spună că e deplină. Și cu toate acestea, omul ăsta, care s-a bucurat de glorie la cel mai înalt nivel, de bani, de putere, mi-a spus că toate astea nu i-au schimbat modul în care vede viața.

Iată ce mi-a istorisit și cu acordul lui dau pe goarnă pe acest colț de blog: Indiferent cât de cunoscut aș fi, cât de important sunt considerat de alții și poate chiar mă simt, îmi dau seama că tot ceea ce am realizat, tot ceea ce am dobândit mi se datorează într-o foarte mică măsură. Și nu sunt modest deloc. Ba chiar din contra! Știi doar, și nu ascund asta, că sunt un etalon de aroganță, de încredere în forțele proprii, deci, de falsă modestie nu pot fi acuzat. Și cu toate acestea, accept senin că destinul meu depinde totalmente de alții, de cei din jurul meu, dar și de aiurea. Fii atent, mi-a spus, în timp ce-și aprindea tacticos o țigară blondă, că fiecare din noi suntem victimele inocente ale destinului, că suntem sus sau jos după un joc pe care nu-l pricepe nimeni! Că tot ceea ce faci, tot ceea ce obții este rezultatul hazardului, că depinde când te naști, unde te naști, ce-ți sunt părinții, ce școală ai făcut, cu cine te-ai intersectat în acest interval de timp, ce meserie îți alegi, oricare ar fi aceea și multe, multe altele pe care eu nici nu le cunosc.

Cu atâtea necunoscute, această ecuație numită succes în viață are o multitudine de rezolvări, dar niciuna care să te transforme într-un star, într-un om al momentului, în omul destinului. Pur și simplu, contribuția ta la devenirea proprie e aproape insignifiantă. E adevărat că e important ce știi, ce poți să faci, cât de inteligent și cât de perseverent ești, dar toate caracteristicile tale nu sunt decisive în devenirea ta. Tu nu ești decât o parte nesemnificativă. Cu aceleași calități, mi-a spus el, cu care am cunoscut gloria, preamărirea, banii și faima, aș fi putut fi în egală măsură un mărunt funcționar care-și face exemplar sarcinile și nimic mai mult. Cu aceleași calități personale, dar fără restul necunoscutelor de partea mea, aș fi fost un neica nimeni ce-și târâie zilele de la o chenzină la alta.

În plus, a completat omul nostru de succes, fiecare lucru pe care-l fac acum, fiecare succes pe care îl am nu mi se datorează mie, ci angrenajului în care am intrat, oamenilor de calitate care-mi formează echipa, conjuncturii naționale și internaționale care suflă vântul cel bun în pânze mele bine întinse. La final, a tăcut stingându-și țigara blondă de marginea scrumierei și m-a privit relaxat timp de câteva clipe, apoi, zâmbind abia schițat spre cer, mi-a zis aprinzându-și o nouă țigară: Dacă fiecare dintre noi ar conștientiza cât de neimportanți suntem, oare n-am fi mai fericiți? Și a adăugat, ca pentru el, știi cu ce rămâi, indiferent de succes? Cu ceea ce-ai clădit în interior. Restul e ca fumul de țigară…

Un om toxic

Ce te faci dacă deseori trebuie să te intersectezi cu o persoană toxică? Oare ce e de făcut în momentul în care ai de-a face cu cineva care se prinde de tot ce mișcă, de tot ce palpită de viață ca înecatul de un pai? Din păcate, viermuiesc prin viețile noastre astfel de specimene, indivizi care-și mai spun oameni și care își trag toată energia, chiar toată existența din intoxicarea vieții altora, din îmbâcsirea cu otravă a tot ce e viu și nu e sub controlul lor bolnav.

Asemenea indivizi sunt ușor de identificat, deoarece debordează de o așa-zisă energie vie, îi vezi cum se oferă să facă orice, sunt primii în toate doar din dorința de a ști totul, totul însemnând orice secret pe care un om îl ține pentru el, inclusiv ceea ce face parte din intimitate, deci nu trebuie popularizat și altora. Îi vezi cum încearcă să-i distrugă pe alții și asta pentru că ajutorul pe care îl oferă e un măr otrăvit pe care ți-l îndeasă pe gât, întrucât, chiar dacă nu ai nevoie de acest personaj, el ți se vâră în propria viață așa cum un șarpe veninos se scurge în ungherele cele mai strâmte ale unor încăperi, scopul fiind să descopere punctele sensibile ale omului și să dea în ele, la momentul oportun, cu toată forța.

Și dacă nu te poate distruge, atunci măcar să te umple de rahat de sus până jos, asta însemnând să colporteze tot felul de bârfe despre tine, pentru ca imediat după ce a mai tras o tură de ură verbală împotriva ta să ți se ițească, având pe față cel mai fals zâmbet din lume, pentru a constata efectul nemernic al vorbelor asupra ființei tale. Dacă nu ai cunoaște acest individ, dacă nu ți s-ar transmite prin fiecare por că ai de-a face cu o jigodie care își clădește tot viitorul pe distrugerea altora, mai că ai cădea în plasa ipocriziei duse la paroxism.

Astfel de om, care otrăvește aerul pe unde trece, otrava fiindu-i un fel de aură satanică, nu face decât să se afunde pe el în cele mai adânci mlaștini, deoarece, oricât ar călca pe cadavre, oricât s-ar bucura de răul altora, tot nefericit rămâne, tot profund distrus pe interior este. Căci ce e până la urmă fiecare pocal de otravă ce-l dăruiește în neștire, în stânga și dreapta, decât dovezi de nefericire seculară. Și totul pornește din interiorul acestui om, a cărui iubire, dragoste, a fost infestată cândva de o mare nedreptate și care crede că distrugerea celor din jur îi aduce liniștea interioară.

Dar, cu fiecare rahat mâncat, cu fiecare piedică pusă altora, constată, dar nu înțelege, cât de mult se scufundă în mlaștina urii sale. Cu fiecare om pe care-l urăște, cu fiecare rânjet de satisfacție afișat, cu atât durerea sa interioară e mai mare. Acest individ depinde de distrugerea altora, dar acest lucru îl îmbolnăvește și mai tare. Dacă ar înțelege acest paradox, această ființă profund nefericită s-ar opri din propria distrugere, ceea ce ar însemna că și-ar întinde sieși o mână, căci singura persoană pe care o poate extrage din vrajba vieții sale este ea însăși.

Un om puternic

Greu de spus, greu de găsit și mai ales greu de înțeles ce e ăla un om puternic. Mi-a luat ceva din viață să-mi dau seama că definiția omului puternic nu are nimic de-a face cu banii, cu posesiunile și nici măcar cu puterea, în orice formă ar fi ea. Nu! Un om puternic e acel cineva care și-a pierdut teama, frica, anxietatea, neliniștea. E acel cineva care nu se mai lasă impresionat de însemnele exterioare ale omeniei și trece la nivelul următor, cel al comunicării interioare, al introspecției.

Cel mai interesant mi se pare că asemenea oameni n-ai să găsești la capetele oricărei ierarhii, deoarece și unii și alții încă sunt marcați, măcinați de tot felul de neliniști, cei de prea sus, cum să nu piardă ceva din ceea ce au obținut, cei de prea jos, cum să adauge și ei măcar un lucru la panoplia goală de succese. Și de aici neliniștea lor, ce-i transformă în oameni care stau departe de eul interior și se războiesc cu ceilalți, pentru că oricine ar fi ceilalți, sunt cu siguranță cei care pun în pericol echilibrul instabil al succesului sau dizarmonia totală când nu ești împăcat cu tine.

Un om puternic nu-l vei găsi nicăieri. Omul puternic nu se arată, nu are nevoie de recunoaștere, nu are nevoie de apreciere deoarece știe că starea asta, specifică omului puternic, este unică și poate fi întâlnită la toți oamenii, cu condiția ca ei să se oprească din cursa asta nebună prin viață și să zăbovească un pic și cu ei înșiși. Și aici e tot secretul omului puternic. Ca să te oprești să stai nițel cu tine înseamnă să găsești în tine mulțumirea că exiști și mai ales să înțelegi ce ești și care ți-e menirea. Restul, de unde venim și unde ne ducem, omul puternic știe că e la fel la toți.

De aia și spuneam că suntem înconjurați de oameni puternici, doar că nu-i vedem, căci suntem prea prinși cu angoasa noastră existențială ca să vedem ce e dincolo de umărul nostru, adică în noi. Am cunoscut atâția oameni care au ratat ocazia să fie realmente puternici încât stau și socot că pentru a ajunge la acea stare trebuie să se producă un declic în fiecare din noi, atunci când constatăm că nu există drumuri bune sau drumuri proaste în viață, ci doar un destin. Destinul nostru, oricare am fi noi, oricare ar fi destinul.