Femei serioase

Subiectul de azi e unul delicat cât încape. E un subiect pentru care am material cât pentru un Larousse. E un subiect pe care l-am vizionat încă din fragedă copilărie și care, mai apoi, m-a însoțit în toată evoluția mea. Pot spune, chiar, mi-a dictat destinul, eu nefiind suficient de inteligent să opun rezistență.

Spuneți-mi și mie de ce există femei încrâncenate? De ce avem femei rigide, serioase, determinate? De ce sunt ele soldați fără simbrie în solda unui crez de mult apus? De ce sunt atât de habotnice, de talibane? De ce sunt mereu în competiție cu oricine și orice? De ce sunt atât de încordate? De ce sunt atât de dedicate, dincolo de orice logică?

Știu că sunt și femei ieșite din acest tipar, dar nimeni nu mă poate contrazice că sunt și din genul descris de mine. Și am atâtea exemple că uneori nici eu nu mai înțeleg dacă mai e loc și de înțelegere. La ele nu e loc de întors, de interpretare, de circumstanțe atenuante, de realitate. La ele realitatea trebuie să respecte regula. Ca urmare la dracu’ cu realitatea! Fac ele o nouă realitate care să respecte regula. Regula e întotdeauna bună! Realitatea când și când. În cazul lor totul e doar un șablon pe care ele îl respectă fără să crâcnească. Pentru ele viața e o luptă cu însăși infernul, iar oamenii doar niște draci nesmoliți încă.

De fiecare dată când le întreb de ce adoptă o atitudine sau alta, ele, la fel de intransigente ca un întreg tribunal religios, îmi dau mereu același răspuns: așa trebuie! Ele nu pot explica de ce, dar știu foarte bine că atitudinea lor e cea corectă. Noi, toți ceilalți, nu suntem decât niște ereteci nedemni de cauza pe care ele o protejează, oricare ar fi aceea.

Dar măcar am învățat un lucru. Să nu mă pun cu ele. Să le las în lumea lor. Oricum nu te poți pune cu utopia. Și-ndepărtându-mă mă întreb la ce e bună rațiunea când dedicarea e totul. Gândesc… Deci exist?

Publicitate

Cine mă motivează

Am fost întrebat azi cine mă mai motivează. Am răspuns candid că nimeni. Din păcate! După ce s-a terminat conversația mi-am dat seama că am mințit sau, în cel mai bun caz, am greșit. În fapt sunt numeroase cazurile în care sunt motivat de unii oameni cu care interacționez. Răspunsul meu negativ a fost determinat de faptul că sunt interesat, caut cu lumânarea de-a dreptul, marea motivare. Adică interacțiunea cu oameni peste medie care cunosc sensul lucrurilor sau cel puțin așa-mi place mie să cred.

Și uite că totuși se-ntâmplă să mă motiveze destui oameni. La unii mă motivează doar un simplu cuvânt, la alții doar un gest. Și-ntr-un caz și-n celălalt ajung să-mi exprim surpriza. De ce surpriza? Pentru că nu mă așteptam să beneficiez de un tratament pozitiv. Oameni care nu-mi sunt datori cu nimic, ale căror vieți nu depind nici când negru sub unghie de destinul meu găsesc puterea să împartă ceva din ce-i al lor. Și aici nu vorbesc de ceva-ul material ci doar de de ceva din starea lor de spirit.

Și tot stând eu așa și minunându-mă, mi-am dat seama că ceea ce-i pune în mișcare și pe unii și pe alții (cei cu cuvântul și cei cu gestul) e generozitatea, e acea capacitate de a face bine, sub orice formă ar fi el, fără ca acel individ să beneficieze în mod direct de gestul lui. Și-mi dau seama că oamenii ăștia sunt cei mai împliniți deoarece, cu cât ești mai înconjurat de oameni mulțumiți cu atât tu-ți faci viața mai lesnicioasă. Nu poți fi mulțumit de ceea ce ești, de ceea ce ai realizat, decât oferind și celorlalți din ceea ce ai doar tu.

Ciclul vieții pe pământ s-a repetat de atâtea miliarde de ori pe fața pământului încât nimic din ce pui tu deoparte nu rezistă după tine mai mult de o generație, decât dacă ești cumva un geniu sau un conducător al unui popor de mari dimensiuni. Și uneori nici atunci. Și atunci, singurul lucru care poate împlini un om este generozitatea. Și acest lucru mă motivează. Până acum am găsit-o la oameni socotiți de mine aprioric sub medie. Și, indiferent dacă e sau nu așa, eu tot nu mă las. Sunt decis să găsesc și marea motivare.

Baia

Din când în când și mai ales în momentele în care afară plouă garantat cât e week-end-ul de lung, te gândești să ieși din casă. Îți dai seama că n-ai să poți zăbovi prea mult în aer liber din cauza ploii care cade în rafale bine țintite. Dacă totuși mai vrei și un pic de mișcare îți poți face rondul printr-un mall. Și din astea avem câteva prin București, unele fiind chiar de dimensiuni generoase.

După ce-ți pui musculatura la lucru, la cea de la picioare mă refer, orbecăind prin aceste galerii de comerț modern, te poți considera un norocos. Fără să cheltui ceva te-nvârți printre alți oameni aduși în acel loc de aceeași ploaie. Extenuat de atâta mișcare și de atâta socializare involuntară, după ce ți-ai clătit ochii pe toate tipurile de moluște de mall, te gândești să te oprești undeva pentru a schimba o vorbă, poate chiar două, cu cineva cunoscut.

Îți dai seama că nu ai vrea tot la mall, deoarece acolo ai tot atâta intimitate ca între două linii de cale ferată când trec două trenuri în mare viteză. Nu vrei să te umpli de praf și să-ți periclitezi corzile vocale pe vecie. Prin urmare abandonezi locul bun mai ales pentru sănătatea picioarelor tale și-ți faci vânt prin alte locuri din oraș, mult mai prietenești pentru cineva care vrea să se bucure de câteva momente petrecute în compania apropiaților.

Te oprești la un local cu un anumit specific. Nu! Nu e vorba de vreo fast-food-erie. De altfel acolo te-ai fi simțit ca pe o linie de asamblare. Adică un produs de serie, cu o mare cantitate de conservanți, pentru o prezervare de foarte lungă durată. Te așezi la o masă și, între două vorbe și trei idei dezbătute la foc mic, te bucuri că mai există asemenea locante în târg și că nu tot ce e bun a fost înseriat pentru maximizarea profitului proprietarilor.

Consumația îți dă ghes spre baie. Te scuzi frumos și înaintezi spre locul ce se vrea și este imaculat. Deschizi ușa și te poticnești în cadrul acesteia. Între cele două băi, pentru dame și domni, tronează pe un scaun nedefinit o femeie identică. O femeie într-o baie? Asigură ordinea și disciplina acelui loc? Măi să fie! Te-ai cam fâstâcit. Îți venea să te-ntorci, dar natura nu-ți dădea pace. N-ai avut încotro și ai intrat. Te  cam sâcâia prezența acelei femei, dar n-ai dat înapoi.

Pe drumul de întoarcere te gândești de câți ani lucrează acolo și nu face nimic. Doar stă răstignită pe scaun, acesta devenind un fel de cochilie, ca la melci. Pe tine, dacă faci mai mulți ani același lucru, te apucă bâțul. Ca să nu mai vorbim de plictiseală, care e mai mare decât orice pe lumea asta. Dar ți-ai dat seama că nu se aplică și în cazul ei. Ca să te plictisești condiția fundamentală e să faci mai întâi ceva. În grea dilemă trebuie să fie biata femeie. Dar e o dilemă pe care ea nu o percepe și asta pentru că nu face nimic. Asta da viață trăită ca și cum nici n-ar fi.

Ce vrem noi de la viață?

Mă lovesc zilnic de tot felul de oameni. Oameni de toate categoriile. Unii mai buni, alții cu arii de dezvoltare încă necercetate. Indiferent de starea lor, de originea lor, de educația lor sau de aspectul fizic, toți au o anumită atitudine față de propria viață. Remarc, și asta o fac destul de des, că noi, oamenii, suntem predestinați să ne dorim să fim acceptați de semenii noștri, să fim apreciați. Și aprecierea asta are mai multe forme.

Am observat că aspectul exterior contează foarte mult și influențează aproape dramatic comportamentul oamenilor. Oamenii atrăgători fizic sunt de obicei mai mulțumiți, mai orientați spre partea frumoasă a vieții, acceptă mai ușor schimbările din viața lor și asta pentru că ei și-au satisfăcut deja nevoia de a fi acceptați, recunoscuți de către cei care-i înconjoară, adică de societate.

Bineînțeles că și cei pe care Dumnezeu nu i-a blagoslovit din acest punct de vedere își doresc să fie acceptați, să fie recunoscuți, să fie apreciați. Doar că în cazul acestora drumul nu e la fel de lin. În cazul lor nu e suficient să ființeze, să-și preumble trupul mirobolant prin fața altora, deoarece acest corp al lor nu este atrăgător. Din acest motiv această a doua categorie se concentrează foarte mult spre reușita mai cu seamă profesională și în rare cazuri familială.

Această a doua categorie are de muncit pentru a fi acceptată, agreată și într-un final prețuită. Din acest motiv pentru același rezultat trebuie să depună un efort înzecit și nu întotdeauna cu urmări palpabile. Cel mai trist e că această categorie strânge numeroase frustrări și asta e și firesc pentru că viața nu e dreaptă. Așa ne e dat nouă, oamenilor, să acceptăm mai ușor pe cineva care arată bine, deși poate nu e cine știe ce de capul său, decât o persoană peste medie dar cu un aspect dezamăgitor.

Și uite așa oamenii, care nu se nasc egali, devin și mai inegali odată cu înaintarea în viață. Și ce-i mai rămâne celui din a doua categorie pentru a se face acceptat, decât să încrânceneze din ce în ce mai tare, cu rezultate până la urmă irelevante deoarece, oricât ai urca pe o scară, niciodată nu ai să fii suficient de mulțumit știind că ești acceptat doar pentru că tu deții puterea, controlul.

P.S. Nu aș vrea să spun că asemenea cazuri se întâlnesc mai ales la femei pentru că aș distruge frumusețea textului. 😛

Pușca și cureaua lată, ce actori erau odată…

Din întâmplare, zilele trecute, am dat pe youtube de o piesă de teatru de pe la începutul anilor 80: Sfântul Mitică Blajinu. O piesă propagandistică a lui Aurel Baranga, scrisă în stilul epocii, de ironizare a defectelor oamenilor muncii, dar care nu caracterizau anii respectivi, numiți emfatic Anii Noștri.

Dar ce actori jucau în acea piesă! Toți unul și unul: Stela Popescu, Petrică Gheorghiu, Amza Pellea, Hamdi Cerchez, Tamara Buciuceanu, Dem Rădulescu… O plăcere să-i vezi și să-i asculți. Păi la ce talent aveau, era suficient doar să se uite peste textul mediocru pentru a scoate aur din el. Simplitatea formelor, aerul de autenticitate răzbat din fiecare pas făcut de acești actori prin piesa de colhoz a trecutului nostru roșu.

Această piesă de teatru mi-a redus din nou în memorie motivul pentru care nu mai reușesc să merg astăzi la teatru. Păi monștrii pe care am avut onoarea și plăcerea să-i văd, să le fiu contemporan, au fost atât de talentați și dedicați meseriei lor, încât mi-e imposibil să accept ceva ce este sub această ștachetă. Și să mă ierte bunul Dumnezeu, dar generațiile de actori post-decembriști sunt de o mediocritate totală.

Or fi fost talentați cândva, nu contest, pentru că eu nu am avut parte de talentul lor, dar astăzi ei sunt praf și pulbere. Tot talentul pe care poate l-or fi avut l-au dat pe o celebritate efemeră. Dornici de un succes lesnicios, în epoca zecilor de televiziuni și a internetului atoatefăcător, așa-zișii actori și-au pus poalele în cap, doar-doar vor fi acceptați de un public din ce în ce mai abrutizat și mai ineducat.

Succesul de care se bucură unii dintre ei, în fața unui asemenea hal de public, îi face să se creadă la fel de talentați ca Birlic, Giugaru, Cotescu, Cozorici sau George Constantin. Ei confundă recunoașterea unui public avizat cu hăhăiala cu miros de bere ieftină a mahalalei supraexcitate de televiziunile care le cântă în strună, doar doar le-or lua și bruma de câștig.

Adevăratul succes îl ai atunci când primești recunoașterea unor cunoscători în ale teatrului. Ce pretenții să am de la niște actori care s-au specializat doar în stand up comedy sau în improvizație? Se pare că Cehov, Shakespeare, Caragiale sau G B Shaw sunt prea mici pentru planurile lor actoricești. Ei nu-și mai pot interpreta decât propriile elucubrații pe care, într-un mod prețios și pretențios, le declară creații. Într-o lume în care teatrul nu mai e artă ci doar o antecameră a televiziunii prostatice, mie îmi rămâne posibilitatea doar de a asculta teatru radiofonic sau de a vedea teatru tv produs cândva când teatrul era doar teatru iar televiziunea era doar armă propagandistică, ceea ce este și astăzi. Pușca și cureaua lată, ce actori erau odată…

Basarabenii…

Îi ştiu pe basarabeni de mult. Adică din totdeauna. De când am deschis ochii şi schimbam canalul, mai bine zis mă uitam la televiziunea moldovenească, i-am văzut pe ei, aceşti români vorbind o limbă un pic altfel, ce doreau să-şi croiască o personalitate aparte în sânul lagărului sovietic. Şi când spun lagăr nu mă refer la semnificaţia pe care noi o ştim, ca spaţiu de exterminare, deşi chiar asta era, ci la acel loc care reunea mai multe popoare în cadrul unui experiment global, ce se dorea a fi unic în istorie.

De atunci au trecut ani, chiar foarte mulţi ani. Am avut ocazia să-i cunosc în persoană pe unii dintre ei. Şi de fiecare dată nu am putut înţelege admiraţia lor pentru ruşi şi dispreţul lor faţă de tot ceea ce este românesc. Un sentiment asemănător întâlnim şi la ardeleni, care se consideră superiori celorlalţi români şi nutresc încă sentimente de durere după imperiul cezaro-crăiesc, adică Imperiul Austro-Ungar. Probabil de aia se înţeleg aşa de bine basarabenii şi ardelenii, deoarece bocesc după imperii în care erau membrii de mâna a doua, dar erau membri. Revenind la basarabenii noştri, spuneam că am fost şi sunt surprins că sunt păstoşi în emoţii atât de pozitive faţă de ruşi şi manifestă un fel de superioritate abia mascată faţă de noi, cei din statul românesc.

Recunosc cinstit că iniţial această atitudine a lor m-a durut un pic şi apoi un pic mai mult, deoarece eu privesc cu multă curiozitate tot ce e românesc, în special dacă se află dincolo de graniţele noastre: din Timocul sârbesc, din Ucraina subcarpatică sau din Vidinul bulgăresc. Apoi m-am liniştit şi mi-am dat seama că basarabenii sunt la fel ca noi, cei din singura ţară românească. Cu toţii avem o admiraţie pentru tot ce e străin, jinduind pentru un statut superior în lume, de aia basarabenii se vor mai ruşi decât ruşii şi noi mai americani decât americanii. Ei vorbesc romrusa, noi romgleza, aşa cum, acum vreo 100 de ani, toţi românii care se respectau din Vechiul Regat se franţuzeau, iar cei din Ardealul încă unguresc se austriau.

Avem noi, românii, indiferent de locul în care ne naştem, o asemenea dragoste faţă de tot ce e străin, de te şi miri cum de ne mai păstrăm identitatea naţională. Indiferent dacă trăim în Republica Moldova sau România, tot ce ne vine din trecut ne acoperă de ruşine şi, prin urmare, vrem să-l dăm uitării, iar tot ce vine din exterior seamănă cu o poţiune a nobleţii. Credem, în naivitatea noastră, că dacă o vom bea, vom fi consideraţi egalii ruşilor, în Basarabia şi egalii americanilor, în România. Dar, vai!, poţiunea asta e doar apă chioară! Ruşii şi americanii nu ne consideră egalii lor. De altfel nimeni nu dă o para chioară pe un popor care îşi nesocoteşte originea şi doreşte doar să fie mereu altul, cu o personalitate schimbătoare.

Am cunoscut familii de basarabeni care în perioada măreţei Uniuni Sovietice nu au vorbit în română în propria lor casă, copiii lor, români pur-sânge, cunoscând doar limba rusă, pentru ca româna să o înveţe doar la şcoală. Nu m-a mirat asta deoarece regele Mihai nu şi-a învăţat propriile fiice (5 la numărătoare) limba română, acestea începând buchisirea limbii noastre abia după 1989, când s-a ivit ocazia să roadă un os carpato-danubiano-pontic. Tot aşa cunosc familii de români de aici, din România, care bucuroase şi-ar învăţa copiii doar engleză sau germană, dacă alţi nevolnici români ar renunţa de bună voie la limba maternă.

Vorba lui Gheorghe Brătianu, marele istoric mort în temniţele bolşevismului românesc timpuriu de sorginte sovietică, e o enigmă şi un miracol istoric cum de noi, un popor atât de dispreţuitor şi de nemulţumit de rădăcinile noastre, mai existăm încă în această mare slavă. Dar, cred că aşa ne e dat nouă, ca popor, să existăm pe lumea asta şi să supravieţuim, în ciuda tuturor duşmanilor noştri şi mai ales a noastră, a celor ce considerăm că trecutul nostru e o piatră de moară.

Aşa că, indiferent cât de mult basarabenii îi preţuiesc pe ruşi, iar noi, ăştialalţi, pe americani, vom sfârşi cu toţii la fel, o picătură de latinitate în marea slavă, deoarece tot ce e românesc nu piere. Suntem predestinaţi să ne căutăm fericirea în alte seminţii şi sfârşim găsindu-ne-o mereu în ograda noastră. Prin urmare şi din acest punct de vedere eu sunt liniştit.

Prin Primăverii

E frumos prin Primăverii. E chiar foarte frumos. E, poate, singurul cartier unde nu întâlnești pe nimeni pe stradă. În cel mai bun caz paznicii noilor cvartale sau ale reședințelor diplomatice. În rest trotuarele sunt goale. Așa că poți să te plimbi lejer. Nimic nu te deranjează. E greu să găsești în schimb un loc de parcare și asta nu pentru că sunt prea multe mașini ci pentru că sunt prea multe mașini 4X4. O cireadă de mașini exapandate tronează lângă bordură, așa cum odinioară cai pur-sânge rumegau ovăz în așteptarea bogătașilor întrați la birt.

Și dacă ai să vezi vreun om, altul decât vajnicii paznici, să nu te aștepți la cine știe ce. Sunt oameni foarte ocupați, cu fețele împietrite de marile responsabilități care le împodobesc umerii. Oameni îmbrăcați la 4 ace într-o continuă goană între două întâlniri care să pună economia pe roate. Din loc în loc vezi câte o crâșmă mai spălată, dar nimic ieșit din comun și asta din cauza vechimii cartierului. La tot pasul vezi câte o construcție din vremea de început a comunismului ițită pe lângă un building al noilor îmbogățiți.

Dar noii îmbogățiți nu sunt noi deloc. Sunt tot ei, cei care făceau și desfăceau totul între 45 și 90. Dacă înainte aceștia se delectau cu șlagărul Uteciștii de azi, comuniștii de mâine, acum pun pe repeat hitul Bolșevicii de ieri, capitaliștii de azi. Dacă înainte lucrau intens la edificarea comunismului, azi transpiră de nu mai știu de ei la propășirea capitalismului. Și la ce destin a avut vechiul regim nici că am mari așteptări de la cel contemporan.

Așa că, de fiecare dată când îi văd pe acești șarlatani ai destinului românesc, mă apucă o scârbă incomensurabilă mai ales când defilează prin fața noastră, a fraierilor, în camioanele lor 4X4. Îmi dau seama că tare nefericiți sunt dacă, în toată evoluția lor, au rămas tot la stadiul impresionării plebei proletare.

După ce-mi termin tura prin cartierul Primăverii, plec la fel cum am venit, fără să fi descoperit ceva nou, dându-mi seama că disperarea asta după acumulare a veșnicilor îmbogățiți nu rezolvă enigma cum să fii fericit. Cu cât au mai mult cu atât sunt mai nesatisfăcuți bolșevicii noștri capitaliști. Se pare că n-au învățat nimic din drumul clasei muncitoare spre paradis. Pentru ei paradisul trebuie să fie ceva foarte palpabil deoarece dincolo de el e neantul.

Cutremurul care n-a venit

Cică ieri a fost cutremur. Eram acasă dar nu am simțit nimic. Asta da culme a nesimțirii. Când vine vorba de cutremur nu am multe să explic. N-am prins niciun cutremur major, așa că nu știu cum anume ar trebui să mă îngrozesc. E suficient să mă uit în ochii mamei ca să înțeleg ce sentimente atavice stârnește acesta în oameni. De fiecare dată când vorbește despre cutremurul din 1977 ochii ei devin din ce în ce mai mari, așa că mă îngrijorez să nu-i cadă cumva din cap. Mama ține minte cu exactitate ce film rula la televizor atunci: bulgărescul Dulce și amar. Bănuiesc că nimeni nu are tupeul să-l dea din nou de teama unui cutremur catastrofal.

Îmi aduc aminte de un singur cutremur mai hotărât, petrecut la un miez de noapte. Nu înțelegeam cine mă legăna cu atâta hotărâre. M-am dumirit despre ce e vorba în vreo 10 secunde. Cutremurul a mai durat alte 20, timp în care am stat nemișcat în pat. Nu m-am dus sub tocul ușii, spunându-mi că, la etajul 8, dacă se prăbușesc plafoanele, e greu de crezut că tocul ușii rămâne neatins. Că doar n-om fi în desene animate. Apoi m-am culcat gândindu-mă dacă mă mai trezesc.

Acum mă pregătesc de culcare și mă gândesc ce păcat că televiziunile de știri n-au timpul necesar pentru a băga în seamă un cutremur de 4.6 grade pe scara Richter. De când DNA-ul arestează pe bandă rulantă, sub sloganul: Să dăm țării cât mai mulți pușcăriași, televiziunile nu mai prididesc să ne vorbească despre cei care se fac de 25 de ani că ne conduc, în timp ce fură în 3 schimburi, după sloganul: conduci o dată, furi de 8 ori. Anunțarea arestărilor la televizor seamănă bucățică tăiată cu prezentarea recoltelor record de pe timpul lui Ceașcă. Aceeași pasiune și surprindere totală descopăr pe chipurile crainicilor. Și unii și alții sunt la fel de buni actori, ceea ce demonstrează că teatrul românesc nu va muri niciodată.

Pentru o îmbunătățire a performanțelor, adică pentru depășirea planului la arestări, propun ca DNA-ul central să se mute la Palatul Victoria, iar cele județene în primării sau consilii județene. Așa nu mai cheltuie procurorii benzina să-i care pe politicienii noștri minunați. Și cum am auzit că Beciul Domnesc e plin cu vinuri de soi (recte hoții hoților), subsolurile clădirilor amintite pot fi amenajate ca pușcării. Așa politicienii noștri se vor simți ca la muncă. Că tot se laudă ei cum se sacrifică pentru binele nostru.

Revenind la cutremurul de aseară mă gândesc că ar fi păcat să avem parte de unul prea nervos. Tot centrul vechi al Bucureștilor s-ar duce de râpă, așa cum se duce marmelada atunci când o scoți din cutie. Ar rămâne țara fără o armată de bețivani patentați, de ar da industria de spirtoase faliment. Și ar fi păcat. De unde ar mai strânge statul taxe pe viciu?

Cutremurul acesta care nu a venit seamănă cu drobul de sare al lui Creangă. Ne isterizăm că va veni și ne va omorî dar nu facem nimic ca să-i reducem efectele. Măcar să construim mai zdravăn și mai puțin în zonele cele mai amenințate seismic. Dar noi nu și nu! Vrem să construim doar acolo unde amenințarea e mai mare. Speranța mea lăuntrică este ca DNA-ul să-și desăvârșească opera, arestarea întregii subclase politice, înainte ca noi toți, indiferent de vină, să avem aceeași soartă sub mormanul de moloz. Fiind un optimist incurabil îmi dau seama că până la marele cutremur mai e ceva timp. Prin urmare, înainte să adorm dau pe știri să văd recoltele record la hectar, pardon, ultimele arestări neanunțate până mai ieri. E frumos la noi! Și mă cutremur!

Aniversare

Nu sunt ahtiat deloc după aniversări, ba din contra. Îmi dau seama că pentru mulți dintre noi orice aniversare e un bun prilej de recunoaștere. Dar asta nu mi potrivește și mie. Când aud de aniversarea mea, gândul îmi aleargă mintenaș spre cultul personalității. Nu pot concepe o altă definiție a aniversării decât aceasta. Mi-e suficient modul în care interacționez cu oamenii în fiecare zi din an. Nu simt nevoia unei zile în care să mi se aducă felicitări pentru că exist. Astă văd și eu în fiecare dimineață când îmi proiectez chipul pe oglinda din baie și n-aș putea spune că sunt extaziat de acest lucru. Pot trăi lejer fără să fiu în centrul atenției. Tot așa cum pot trăi fără să mă sinchisesc că sunt oameni care își pun la cale serbări fastuoase. De aia îmi place mie democrația. Fiecare se aniversează după propriul sistem de valori.

Dar cum ar fi dacă eu aș fi un dictator? Cum ar decurge aniversarea mea? Ce-ar face toată mașinăria de propagandă? Cât de tare și cât de strident ar celebra momentul? Eu știu doar cât de penibil mă simțeam când era serbat Ceaușescu. Îmi era mie rușine de lipsa lui de rușine. Așa că eu aș lua măsuri. Ca dictator aș dicta mai întâi condițiile aniversării mele. S-ar face în cel mai mare secret posibil un singur film, lung de vreo 15 minute, în care s-ar succeda toate înjurăturile la adresa mea scrise cu graffitti pe pereții și gardurile republicii. Mesajele ar apărea în niște bule, ca cele din benzile desenate. Ca background aș alege o singură culoare care s-ar schimba aproape imperceptibil, iar ca muzică Uvertura din opera 1812 a lui Ceaikovski.

Și ca să joc renghiul final tuturor celor care ar veni să-mi ridice ode, imnuri și omagii fără ca eu să le-o fi cerut, după vizionarea filmului i-aș pune să scandeze toate înjurăturile din film cu cel mai fierbinte patos, profundă dragoste și aleasă prețuire. S-ar putea să-mi placă. Atunci să te ții cult al personalității. Deja îmi imaginez o frumoasă scandare: „Popescu, te iubim că ca tine nu găsim!” Ura!!! Ura!!!

Apel la naturalețe

Văd zilnic, har Domnului, foarte mulți oameni, ceea ce pentru mine înseamnă ceva, mai ales că sunt mereu în căutarea oamenilor extraordinari. Și acest „zilnic” mă obosește uneori, deoarece îmi este dat să întâlnesc oameni cu trăsături deosebite cărora le este frică să fie ei înșiși, care încearcă să fie altcineva, dar sfârșesc prin a fi doar altceva. Au văzut ei că un anume comportament, o anumită atitudine, o anumită mișcare a brațelor are succes, este agreată în societate, hop și ei să copie.

Cel mai mult „simt un junghi în norul de pe cer”, vorba lui Sorescu, și atunci mă gândesc ce pierdere pentru ei înșiși, dar și pentru societate, sunt acești oameni. Din dorința de a se conforma unor reguli impuse de alții, din teama de a-și asuma în public, adică în fața străinilor, propria personalitate, acești oameni se nasc talente și mor speranțe.

Cel mai mult și mai mult mă deranjează opacitatea lor, faptul că intențiile mele de comunicare naturală se lovesc de un zid inexpugnabil. Faptul că cineva îi tratează în mod individual, cu naturalețe maximă, fără a urmări niciun scop abscons (în mod bizar am decis să folosesc acest acest cuvânt, deși nu știu ce înseamnă) îi descumpănește cel mai tare. Și atunci apelează și mai dihai la ceea ce ei știu că are succes, nedându-și seama că în acest fel devin o copie rudimentară.

Se pare că nu ne împăcăm deloc cu faptul că suntem meniți să fim unici în lumea asta. Noi respingem cu obstinație acest lucru și ne comportăm de-a dreptul împotriva naturii. Confundăm falsitatea cu politețea, minciuna cu diplomația și zâmbetul de conveniență cu bucuria de a cunoaște noi oameni. Sau ne prefacem?…

Și atunci, când în sfârșit ne intersectăm cu cineva care ne tratează cu maxim respect și curiozitate, ne fâstâcim, simțim cum ne podidesc personalilățile multiple pe care le-am copiat de mici și nu mai știm la care din ele să apelăm. Și uite așa devenim patetici și incoerenți, căutând în afara ființei noastre soluția pentru a produce o bună impresie, deși răspunsurile la toate întrebările noastre le găsim întotdeauna în noi. Iar eu continui să fac ochii mari… cu naturalețe… sper…