Sentimentul împlinirii

Tolsto

aantekeningenAlergăm mereu după recunoaștere… Chiar dacă o spunem sau nu, viața noastră gravitează în jurul altor persoane. Indiferent dacă avem puterea să recunoaștem importanța celorlalți în viața noastră, fiind ființe sociale, deci persoane, noi tânjim după împlinire. Și, cum la oameni împlinirea e legată de alți oameni, acest sentiment este mai plenar simțit în adunări publice.

Tocmai atunci, când se discută lucrurile mari, care nu vizează o persoană ci un grup bine structurat, tocmai atunci, pronunțarea numelui tău, în fața unui auditoriu numeros, marchează faptul că tu nu ești doar o virgulă în imensitatea vieții. Tocmai acest fapt îți dă sentimentul adânc al împlinirii, că nu ai făcut doar umbră urmelor tale de-o clipă pe fața pământului.

E deplin sentimentul să știi că deși nu reprezinți nimic în cartea celor preaputernici, tu ești un lider informal, un lider de opinie, un formator de opinie. Și acest sentiment te face să…

Vezi articol original 100 de cuvinte mai mult

Inima mea este pe înălțimi

06-inaltimeTrebuie să recunosc că mult timp n-am știut ce este generozitatea. În lumea mea mică și schimonosită o asemuiam tot timpul cu bunăstarea materială, cu disponibilitatea financiară, cu preaplinul prescurilor deșertate de un preacucernic ajuns creștin la răspântiile cerșetoriei. Și, Doamne, multe mai sunt răspântiile astea!

Multă vreme am crezut că generozitatea înseamnă să-ți rupi de la gură și să dai și altora din puținul tău. Am crezut și asta dintr-o nerozie cruntă, tipică omului limitat, că generozitatea e palpabilă, că ea seamănă cu un proces economic în care unul dă și celălalt primește.

Au trebuit să treacă ani, destui de mulți, că să experimentez pe propria piele ce e cu adevărat generozitatea. A trebuit să descopăr și asta după lungi icniri interioare și dezămăgiri apostate, că generozitatea nu e decât o stare de spirit pe care o ating cei care trec dincolo de bunăstarea materială, de disponibilitatea financiară sau de preaplinul prescurilor.

A trebuit să mă opintesc serios prin propria mea viață ca să contat că generozitatea nu e decât o poartă pe care cineva o ține permanent deschisă și-ți spune din proprie experiență ce te așteaptă, asta ca să fii pregătit cu nouă piei pe tine să faci față convulsiilor ce-ți vor da viața peste cap atunci când tu nici nu gândești.

Cu spatele arcuit de supraomeneasca constatare (sic!), am ajuns să-mi deschid ochii sub biciuirea ploilor ce m-au împovărat, convins fiind că știind ceea ce mă așteaptă, nu mă face decât mai înțelept cu o secundă înaintea deznodământului, dar suficient să pot sări peste groaza ce-mi va fi pus stăpânire pe mine dacă n-aș fi înțeles rostul nerostit al adevăratei generozități.

Căci, până la urmă ce e viața, decât o continuă canonadă! Un continuu tumult din care nu poți ieși decât într-un fel și acel fel e mereu la fel. Și, atunci, când ajungi la această constatare, cum să nu fie inima mea pe înălțimi?