De ce mințim

Descopăr, pe zi ce trece, că mă confrunt cu 2 tipuri de minciuni. Inițial, faptul că eram mințit mă revolta, mă simțeam jignit în amorul propriu, ca și cum inteligența mea era pusă în discuție, ba chiar contestată. Mamă, ce clăbuci la gură mai făceam, ce mânie proletară mă cuprindea, ce spasme dureroase mă stăpâneau! Și cât nu doream să se înceteze cu minciunile… Dar nu-mi găseam curajul, iar mai apoi cuvintele, s-o spun. Apoi m-am lăsat păgubaș. Tocmai ăsta a fost norocul meu. Starea asta, în care eu nu știam cum să reacționez, a fost perioada fabuloasă în care am înțeles de ce sunt mințit.

În mare spus, așa, oamenii mint din două motive. Dacă sunt slabi, oamenii mint pentru a-și ascunde slăbiciunea, neștiința, incompetența, limitarea, iar dacă sunt răutăcioși, mint pentru a manipula, pentru a trage spuza pe turta lor, pentru a-i băga pe alții în rahat și, în general, pentru a obține merite necuvenite. O altă cauză a minciunii eu nu cunosc. Dacă există sunt pregătit să o asimilez.

Acum câteva cuvinte despre cele 2 categorii definite de mine. Cu cea de-a doua, manipulatorii de serviciu, e ușor de lucrat, sunt oameni deștepți care scanează punctele slabe ale celor cu care au de-a face și își însușesc caimacul. Aceștia sunt oameni puternici, capabili de orice, de aceea te și poți bizui pe ei, dar nu-i bine să-ți expui spatele în prezența lor. S-ar putea să găsești în greabănul tău cuțitele care-ți lipseau demult din bucătărie. E o categorie rară, dar importantă. Ai ce învăța de la ei pentru că au o mentalitate de învingător. Nu le e frică de nimic și mereu sunt pregătiți să aibă de-a face cu oameni noi. Și-au cizelat tacticile în spinările celor care te-au precedat pe tine. Odată ce te prefaci că nu știi cu ce se ocupă, fii sigur că poți răsturna lumea cu ajutorul lor. Ei formează categoria celor care e bine să-i ții mai aproape de tine decât prietenii.

Cealaltă categorie e cea mai dificilă. Cei care mint din cauza complexelor lor, neștiinței lor, neîncrederii lor sunt acea categorie de oameni – majoritatea mincinoșilor, de altfel – care nu spune nu niciunei provocări, dar care te lasă baltă la prima problemă. Sunt cei care te aprobă, sunt necondiționat de partea ta, doar pentru că tu știi ce vrei de la viață. Sunt alunecoși precum o mlaștină puturoasă. Nu vor recunoște niciodată că mint. Asta ar însemna să-și asume limitarea de moment, iar ei nu sunt pregătiți încă. Sunt acei oameni care mint fiind împinși de normele sociale, de axiomele de bine și rău, de frumos și urât. Sunt acei oameni care nu-și pot asuma propria stare temporară – de oameni neștiutori – și atunci bravează, făcând-o pe competenții.

Această a doua categorie îți face ție cele mai multe probleme. Formând majoritatea mincinoșilor de serviciu, se remarcă prin mediocritate. Îi simți imediat deoarece te aprobă chiar și atunci când tu bați câmpii dintr-un spirit de frondă. Sunt cei care nu au reușit nimic notabil deoarece problemele cu care se confruntă sunt – zice-se – insurmontabile. Sunt acei oameni care, conform declarațiilor lor, ar fi răsturnat lumea dacă viața nu le-ar fi pus în cale cele 7 munci ale lui Hercule. În plus, indiferent de ceea ce fac în prezent, mereu vor pomeni de trecutul care i-a condamnat la neîmplinire.

Și-ntr-un caz și-n-altul eu sunt chiar fericit să-i cunosc deoarece, atât răutăcioșii de serviciu, cât și scornitorii de probleme, te țin mereu ancorat în realitate. De la unii înveți cât valorează încrederea, iar de la alții solidaritatea. Iar la final, când tragi linie, constați cât de multe lucruri ai învățat fiind mereu aproape de patologia minciunii. Și zău dacă am ce regreta, că doar o viață am. Ce frumoasă e viața!

Călător prin țara mea – Dincolo de Deal (prin Maramureș)

Oricum ai face, oricum ai da-o, ca să ajungi în Maramureșul istoric trebuie să treci de munți, deci dincolo de deal, așa cum spun moroșenii. Dacă pentru ei un munte e egal cu un deal, atunci mă gândesc cum văd șerpașii Himalaya, șerpașii fiind umilii localnici, pe umerii cărora au devenit europenii celebri. Cum nu ai nicio șansă să ajungi dincolo de deal fără să te iei la luptă cu muntele, îmi dau seama că și domnilor grofi le-a fost la fel de greu să ajungă acolo, lucru care de altfel a păzit civilizația românească atât de personalizată a locului de ungarizarea prin care au trecut românii din zonele ușor penetrabile ale Transilvaniei.

Cum drumurile cele mai des bătute nu sunt și cele mai frumoase, la un moment dat, din scurgerea lină spre Baia Mare, am cotit pe un drum județean ce duce direct la Sighetu Marmației, nu înainte de a trece prin Târgu Lăpuș și Cavnic. Un drum asfaltat din vremuri de mult apuse, cam de pe vremea comuniștilor, se-ndoaie în toate părțile pentru a se mula pe toate bombeurile pe care munții le-au scos în cale oamenilor. M-am simțit ca la raliu pe acest traseu județean, deoarece fiecare curbă, fiecare umflătură din asfalt nu a fost asezonată cu alte mașini. Cât poți privi în toate părțile, și poți privi pentru că drumul se-ncolăcește pe toate formele de relief întâlnite în cale, am descoperit o natură încă insuficient transformată de industrie sau turism.

Poieni largi și culmi strâmte măresc sau micșorează viteza de deplasare, fiind convins că peste aceste locuri izolarea a fost cel mai frumos dar al lui Dumnezeu. După ce am terminat a mă lupta cu drumul – și chiar m-am luptat, nu m-am încurcat – acesta devine lin, odată ce am intrat pe Valea Izei, de ajunge să mă deșarte la porțile Sighetului. Aici urmele ultimului sfert de secol mă readuc la realitate, dându-mi de înțeles, vorba lui Sadoveanu, că pe aici nu se mai întâmplă nimic sau poate absolut nimic.

În 2 timpi și 3 mișcări am bătut urbea din această căldare a munților, dându-mi seama că în afară de pușcăria în care și-a găsit sfârșitul elita politică, economică, culturală interbelică română nu prea am ce să văd. După ce m-am umplut de trecut, dar și de fiorii scandalizării provocați de genocidul bolșevic asupra României și am simțit până în rărunchi impactul negativ al sovietizării țării, am plecat în orice direcție am dorit, pentru că știam că am ce să văd. De la cimitirul vesel din Săpânța, puternic marketizat în prezent, singurul cimitir cu bilet de intrare (ăsta da paradox al vieții), până la toate satele străbătute de mocănițe leneșe, pe unde am văzut case de lemn cu celebrele porți moroșenești și încheind cu fotele purtate de femei, de vârstă minim a 2-a, ce scot foarte bine în evidență crezul rural: grasă și frumoasă, Maramureșul m-a ținut cu ochii larg deschiși.

Apoi am plecat. Nu doream să tulbur un echilibru al frumosului prin prezentul meu de turist preocupat mai mult de consumat și de călcat la propriu în picioare locurile în care nici dușmanii noștri nu au fost prea des. Am luat-o pe un alt drum județean ce m-a scos tocmai la Năsăud, dându-mi șansa să văd din goana mașinii frumusețea părții sud-estice a Maramureșului. Sper că aceste locuri își vor mai păstra unicitatea istorică și asta în ciuda tendinței generale de a trece totul pe sub tăvălugul turismului de masă. Nu de alta, dar lipsa de educație a celor mai mulți dintre noi nu e o garanție că locurile de peste deal nu vor fi afectate de indiferența noastră. Am plecat așa cum am venit, având tot timpul în minte că nu mi-e permis să strivesc cu ignoranța mea corola de minuni a lumii noastre românești.

America, America ce vis fierbinte!

Trec des pe lîngă ambasada SUA și asta se întâmplă de când americanii s-au mutat din oraș la Băneasa. Aveau nevoie de un spațiu mai mare, dar și pentru că sunt terorizați de ideea de a nu fi victimele unui atac terorist. Asta, da, culme a ironiei, ca tocmai americanii să se teamă de atacuri. Păi doar anul ăsta în State au avut loc 30.000 de atacuri armate, care au produs 8.000 de morți. În America, fără niciun război, cad oamenii ca spicele mai rău ca-n Afganistan sau Irak. Și ca urmare de ce să vizitez America? Măcar în Afganistan sau Irak primesc de la intrare o vestă antiglonț și o cască de protecție, în timp ce la americani primesc un șut în fund până în raza de acțiune a unui descreierat. Și, Doamne, mulți mai sunt!

Sediul ambasadei frizează megalomania și prostul gust. De dimensiuni colosale, ea ar putea face reclamă la orice construcție ridicată într-o dictatură. Niște garduri de vreo 4 metri o înconjoară, ca să nu-ți dea de gândit să sari în curte. S-a făcut risipă de enorm de multă marmură, de ajungi să te întrebi dacă ești în fața unui mausoleu, a unei piramide egiptene pe stil nou sau în fața ambasadei Rusiei. De altfel cum o dai, cum o întorci, atât de obsedați sunt rușii de americani și viceversa, încât tot ce construiesc unii te duce cu gândul la ceilalți. Și atunci de ce să vizitez America? Ca să mă simt ca la ruși? Nu, mersi!

E atâta pază acolo de te întrebi dacă nu cumva ai ajuns la un penitenciar de maximă securitate sau în preajma unui depozit de armament. Tind să cred că rostul acestui mausoleu de Băneasa este să te copleșească, să te simți ca în fața judecătorului suprem, tu cel care ai trecut pe roșu, în timp ce pe stradă nu trecea nimeni, nici măcar o babă blocată în timp. Soldați plantați la toate colțurile îți aduc aminte de coproducțiile româno-italiene, în care noi dădeam caii. De altfel, dacă mă gândesc cât de măcelari sunt americanii în proprie țară, nu știu dacă e o idee bună să-mi fac treaba prin zonă. Nu se știe niciodată dacă nu mă iau pușcașii ăia marini la ochi, numai așa, să nu-și iasă din mână. Și atunci de să vizitez America? Nu! Mai bine nu mai trec prin Băneasa.

Cutremurul care n-a venit

Tolsto

Cică ieri a fost cutremur. Eram acasă dar nu am simțit nimic. Asta da culme a nesimțirii. Când vine vorba de cutremur nu am multe să explic. N-am prins niciun cutremur major, așa că nu știu cum anume ar trebui să mă îngrozesc. E suficient să mă uit în ochii mamei ca să înțeleg ce sentimente atavice stârnește acesta în oameni. De fiecare dată când vorbește despre cutremurul din 1977 ochii ei devin din ce în ce mai mari, ața câ mă îngrijorez să nu-i cadă cumva din cap. Mama ține minte cu exactitate ce film rula la televizor atunci: bulgărescul Dulce și amar. Bănuiesc că nimeni nu are tupeul să-l dea din nou de teama unui cutremur catastrofal.

Îmi aduc aminte de un singur cutremur mai hotărât, petrecut la un miez de noapte. Nu înțelegeam cine mă legăna cu atâta hotărâre. M-am dumirit despre ce e vorba în vreo…

Vezi articol original 466 de cuvinte mai mult

Anii din urmă a unui om rău

Tolsto

Anii îi ai după cum ți-i faci. Și de ceva vreme are parte de ani buni. Încearcă să învățe din ceea ce vede în jurul lui, din ceea ce trăiesc alții și mai ales din ceea ce poate duce el mai departe. Anii ăștia buni sunt așa cum și i-a făcut, nu singur, pentru că a avut parte de oameni deosebiți. Nu știu cât de mult a contribuit el la facerea acestei lumi, lumea lui interioară, dar cu siguranță s-a bucurat să poată fi contemporan cu mulți oameni valorosi.

Acum, când stă și rememorează cele petrecute, își dă seama că are plăcerea să cunoască oameni minunați. Fie la muncă, fie în viața privată, fie în cercul mai larg al rubedeniilor, el ajunge să interacționeze cu oameni mai presus de sine. Poate uneori nu arată recunoștința sa, dar cineva acolo sus îi e martor că fiecare întâlnire cu acești oameni minunați…

Vezi articol original 249 de cuvinte mai mult

Mâncarea cu de toate

Tolsto

Stăteam la șuetă cu niște amici și din una în alta am dat-o și-n programele de la tv. Toți povesteau entuziasmați despre show-urile cu bucătari de toate felurile, de la cei în devenire, până la cei mai cunoscuți. Am rămas surprins să văd cât de acaparați sunt de subiectul numit mâncare, cum discutau despre toate preparatele etalate în bucătăriile din platourile de filmare. Eu nu m-am prea exteriorizat la acest subiect, deoarece contactul meu cu bucătăria e doar unul accidental și atunci forțat (sic!) de împrejurări stringente care țin de supraviețuirea mea ca individ.

Ajuns acasă, într-un moment de liniște, caut pe net audiențele înregistrate de emisiunile cu sobă difuzate concomitent de ProTv si Antena 1. Eu nu mă uit nici la una nici la alta dintre emisiuni, din motiv de plictiseală galopantă. Nefiind nici un gurmand, nici un hăpăitor de opinteli gastronomice, subiectul cel mult mă moleșește. Privesc audiențele…

Vezi articol original 327 de cuvinte mai mult

Vremuri minunate

Da, trăim vremuri minunate! Uite, doar acum nu-i ca-nainte. Unde te duci, unde te uiți vezi puhoaie de oameni preocupate de soarta plantei albastre (parcă așa i se mai spune mamei noastre – Terra). Ce mai tura-vura, un sentiment generalizat de solidaritate ce transcede generațiile unește oamenii din lumea întreagă. Peste tot pe unde mă-nvârt văd oameni puși pe economisit orice. Motto-ul zilelor noastre este economisirea. Mai bine pui azi ceva de-o parte decât mâine să te bocești în pumni că n-ai de unde.

Numai că eu nu mă integrez deloc în acest curent mondialist pentru că eu am făcut toate astea înainte ca toți trendsetterii zilelor noastre să ne ceară să stingem lumina, să nu facem abuz de hârtie și de orice altceva. Parcă și văd multe fețe încruntate și consternate la nesupunerea mea civică. Păi uite așa!

Ani de zile am stat pe întuneric pentru că tăia Ceașcă lumina. Deci am făcut economie de energie electrică. Am dus la școală, an de an, sute de kile de hârtie reciclabilă, doze de aluminiu, tone de borcane și sticle goale, saci întregi de castane, cât și frunze de dud pentru crescătoria de viermi de mătase, improvizată în laboratorul de biologie. Am stat în frig oriunde (acasă, la școală, la teatru, la cinema, la omniprezentele cozi și în general oriunde) ceea ce presupune că am redus efectul de seră, deoarece statul socialist multilateral dezvoltat avea grijă avant la lettre de încălzirea globală, răcindu-ne în schimb pe noi la focul mic al marilor realizări socialiste.

Am prestat moca muncă voluntară obligatorie, de la curățarea spațiilor verzi ale școlii, blocului de locuit sau chiar ale orașului primind în schimb doar indicații prețioase despre spiritul de solidaritate al oamenilor muncii de la orașe și sate. Tot dintr-un șprit ecologist abscons am prestat treaba pe care îndeobște o făceau utilajele mecanizate strângând cartofii, morcovii și orice altă rădăcinoasă de pe întinsele ogoare cooperativizate într-un puternic spirit socialist. Am făcut într-un mod involuntar economie de mâncare dintr-un motiv foarte simplu: magazinele erau goale. Am mers pe jos mult mai mult decât prevede legea deoarece aveau alții grijă de starea noastră fizică obligându-ne să apelăm la strămoșeasca mișcare decât la deplasarea motorizată. Și să nu uităm de cei 3 R: recuperare, recondiționare, refolosire, de ajunseserăm cu toții niște irecuperabili.

Și astea nu sunt decât o parte din marile mele realizări de pe tăpșanul economisirii, care ar face să roșească și cel mai fanatic ecologist-biciclist al zilelor noastre. Mă opresc aici cu exemplele pentru a lăsa o pâine de mâncat și celor ce se fandosesc azi cu ce mare hau-hau vor face ei mâine, nu de alta, dar să le hrănim iluzia că lumea cu ei începe, că înaintea lor totul a fost înapoiere și prostie.

Așa că eu socot că m-am preocupat suficient de starea planetei. De bună voie sau forțat eu tot am făcut economie. Că dacă trag o linie constat că nu mi-am bătut joc de resursele materiale finite ale lumii. Prin urmare ia mai lăsați-mă! Am chef să consum ceva, să mă bucur și eu de vremurile minunate pe care le trăim. Când o să ajungeți să faceți tot ce-am făcut eu pentru natură în perioada comunistă atunci să mă deranjați. Până atunci, mă pun pe cheltuit.