De ce mințim

Descopăr, pe zi ce trece, că mă confrunt cu 2 tipuri de minciuni. Inițial, faptul că eram mințit mă revolta, mă simțeam jignit în amorul propriu, ca și cum inteligența mea era pusă în discuție, ba chiar contestată. Mamă, ce clăbuci la gură mai făceam, ce mânie proletară mă cuprindea, ce spasme dureroase mă stăpâneau! Și cât nu doream să se înceteze cu minciunile… Dar nu-mi găseam curajul, iar mai apoi cuvintele, s-o spun. Apoi m-am lăsat păgubaș. Tocmai ăsta a fost norocul meu. Starea asta, în care eu nu știam cum să reacționez, a fost perioada fabuloasă în care am înțeles de ce sunt mințit.

În mare spus, așa, oamenii mint din două motive. Dacă sunt slabi, oamenii mint pentru a-și ascunde slăbiciunea, neștiința, incompetența, limitarea, iar dacă sunt răutăcioși, mint pentru a manipula, pentru a trage spuza pe turta lor, pentru a-i băga pe alții în rahat și, în general, pentru a obține merite necuvenite. O altă cauză a minciunii eu nu cunosc. Dacă există sunt pregătit să o asimilez.

Acum câteva cuvinte despre cele 2 categorii definite de mine. Cu cea de-a doua, manipulatorii de serviciu, e ușor de lucrat, sunt oameni deștepți care scanează punctele slabe ale celor cu care au de-a face și își însușesc caimacul. Aceștia sunt oameni puternici, capabili de orice, de aceea te și poți bizui pe ei, dar nu-i bine să-ți expui spatele în prezența lor. S-ar putea să găsești în greabănul tău cuțitele care-ți lipseau demult din bucătărie. E o categorie rară, dar importantă. Ai ce învăța de la ei pentru că au o mentalitate de învingător. Nu le e frică de nimic și mereu sunt pregătiți să aibă de-a face cu oameni noi. Și-au cizelat tacticile în spinările celor care te-au precedat pe tine. Odată ce te prefaci că nu știi cu ce se ocupă, fii sigur că poți răsturna lumea cu ajutorul lor. Ei formează categoria celor care e bine să-i ții mai aproape de tine decât prietenii.

Cealaltă categorie e cea mai dificilă. Cei care mint din cauza complexelor lor, neștiinței lor, neîncrederii lor sunt acea categorie de oameni – majoritatea mincinoșilor, de altfel – care nu spune nu niciunei provocări, dar care te lasă baltă la prima problemă. Sunt cei care te aprobă, sunt necondiționat de partea ta, doar pentru că tu știi ce vrei de la viață. Sunt alunecoși precum o mlaștină puturoasă. Nu vor recunoște niciodată că mint. Asta ar însemna să-și asume limitarea de moment, iar ei nu sunt pregătiți încă. Sunt acei oameni care mint fiind împinși de normele sociale, de axiomele de bine și rău, de frumos și urât. Sunt acei oameni care nu-și pot asuma propria stare temporară – de oameni neștiutori – și atunci bravează, făcând-o pe competenții.

Această a doua categorie îți face ție cele mai multe probleme. Formând majoritatea mincinoșilor de serviciu, se remarcă prin mediocritate. Îi simți imediat deoarece te aprobă chiar și atunci când tu bați câmpii dintr-un spirit de frondă. Sunt cei care nu au reușit nimic notabil deoarece problemele cu care se confruntă sunt – zice-se – insurmontabile. Sunt acei oameni care, conform declarațiilor lor, ar fi răsturnat lumea dacă viața nu le-ar fi pus în cale cele 7 munci ale lui Hercule. În plus, indiferent de ceea ce fac în prezent, mereu vor pomeni de trecutul care i-a condamnat la neîmplinire.

Și-ntr-un caz și-n-altul eu sunt chiar fericit să-i cunosc deoarece, atât răutăcioșii de serviciu, cât și scornitorii de probleme, te țin mereu ancorat în realitate. De la unii înveți cât valorează încrederea, iar de la alții solidaritatea. Iar la final, când tragi linie, constați cât de multe lucruri ai învățat fiind mereu aproape de patologia minciunii. Și zău dacă am ce regreta, că doar o viață am. Ce frumoasă e viața!

Călător prin țara mea – Dincolo de Deal (prin Maramureș)

Oricum ai face, oricum ai da-o, ca să ajungi în Maramureșul istoric trebuie să treci de munți, deci dincolo de deal, așa cum spun moroșenii. Dacă pentru ei un munte e egal cu un deal, atunci mă gândesc cum văd șerpașii Himalaya, șerpașii fiind umilii localnici, pe umerii cărora au devenit europenii celebri. Cum nu ai nicio șansă să ajungi dincolo de deal fără să te iei la luptă cu muntele, îmi dau seama că și domnilor grofi le-a fost la fel de greu să ajungă acolo, lucru care de altfel a păzit civilizația românească atât de personalizată a locului de ungarizarea prin care au trecut românii din zonele ușor penetrabile ale Transilvaniei.

Cum drumurile cele mai des bătute nu sunt și cele mai frumoase, la un moment dat, din scurgerea lină spre Baia Mare, am cotit pe un drum județean ce duce direct la Sighetu Marmației, nu înainte de a trece prin Târgu Lăpuș și Cavnic. Un drum asfaltat din vremuri de mult apuse, cam de pe vremea comuniștilor, se-ndoaie în toate părțile pentru a se mula pe toate bombeurile pe care munții le-au scos în cale oamenilor. M-am simțit ca la raliu pe acest traseu județean, deoarece fiecare curbă, fiecare umflătură din asfalt nu a fost asezonată cu alte mașini. Cât poți privi în toate părțile, și poți privi pentru că drumul se-ncolăcește pe toate formele de relief întâlnite în cale, am descoperit o natură încă insuficient transformată de industrie sau turism.

Poieni largi și culmi strâmte măresc sau micșorează viteza de deplasare, fiind convins că peste aceste locuri izolarea a fost cel mai frumos dar al lui Dumnezeu. După ce am terminat a mă lupta cu drumul – și chiar m-am luptat, nu m-am încurcat – acesta devine lin, odată ce am intrat pe Valea Izei, de ajunge să mă deșarte la porțile Sighetului. Aici urmele ultimului sfert de secol mă readuc la realitate, dându-mi de înțeles, vorba lui Sadoveanu, că pe aici nu se mai întâmplă nimic sau poate absolut nimic.

În 2 timpi și 3 mișcări am bătut urbea din această căldare a munților, dându-mi seama că în afară de pușcăria în care și-a găsit sfârșitul elita politică, economică, culturală interbelică română nu prea am ce să văd. După ce m-am umplut de trecut, dar și de fiorii scandalizării provocați de genocidul bolșevic asupra României și am simțit până în rărunchi impactul negativ al sovietizării țării, am plecat în orice direcție am dorit, pentru că știam că am ce să văd. De la cimitirul vesel din Săpânța, puternic marketizat în prezent, singurul cimitir cu bilet de intrare (ăsta da paradox al vieții), până la toate satele străbătute de mocănițe leneșe, pe unde am văzut case de lemn cu celebrele porți moroșenești și încheind cu fotele purtate de femei, de vârstă minim a 2-a, ce scot foarte bine în evidență crezul rural: grasă și frumoasă, Maramureșul m-a ținut cu ochii larg deschiși.

Apoi am plecat. Nu doream să tulbur un echilibru al frumosului prin prezentul meu de turist preocupat mai mult de consumat și de călcat la propriu în picioare locurile în care nici dușmanii noștri nu au fost prea des. Am luat-o pe un alt drum județean ce m-a scos tocmai la Năsăud, dându-mi șansa să văd din goana mașinii frumusețea părții sud-estice a Maramureșului. Sper că aceste locuri își vor mai păstra unicitatea istorică și asta în ciuda tendinței generale de a trece totul pe sub tăvălugul turismului de masă. Nu de alta, dar lipsa de educație a celor mai mulți dintre noi nu e o garanție că locurile de peste deal nu vor fi afectate de indiferența noastră. Am plecat așa cum am venit, având tot timpul în minte că nu mi-e permis să strivesc cu ignoranța mea corola de minuni a lumii noastre românești.

America, America ce vis fierbinte!

Trec des pe lîngă ambasada SUA și asta se întâmplă de când americanii s-au mutat din oraș la Băneasa. Aveau nevoie de un spațiu mai mare, dar și pentru că sunt terorizați de ideea de a nu fi victimele unui atac terorist. Asta, da, culme a ironiei, ca tocmai americanii să se teamă de atacuri. Păi doar anul ăsta în State au avut loc 30.000 de atacuri armate, care au produs 8.000 de morți. În America, fără niciun război, cad oamenii ca spicele mai rău ca-n Afganistan sau Irak. Și ca urmare de ce să vizitez America? Măcar în Afganistan sau Irak primesc de la intrare o vestă antiglonț și o cască de protecție, în timp ce la americani primesc un șut în fund până în raza de acțiune a unui descreierat. Și, Doamne, mulți mai sunt!

Sediul ambasadei frizează megalomania și prostul gust. De dimensiuni colosale, ea ar putea face reclamă la orice construcție ridicată într-o dictatură. Niște garduri de vreo 4 metri o înconjoară, ca să nu-ți dea de gândit să sari în curte. S-a făcut risipă de enorm de multă marmură, de ajungi să te întrebi dacă ești în fața unui mausoleu, a unei piramide egiptene pe stil nou sau în fața ambasadei Rusiei. De altfel cum o dai, cum o întorci, atât de obsedați sunt rușii de americani și viceversa, încât tot ce construiesc unii te duce cu gândul la ceilalți. Și atunci de ce să vizitez America? Ca să mă simt ca la ruși? Nu, mersi!

E atâta pază acolo de te întrebi dacă nu cumva ai ajuns la un penitenciar de maximă securitate sau în preajma unui depozit de armament. Tind să cred că rostul acestui mausoleu de Băneasa este să te copleșească, să te simți ca în fața judecătorului suprem, tu cel care ai trecut pe roșu, în timp ce pe stradă nu trecea nimeni, nici măcar o babă blocată în timp. Soldați plantați la toate colțurile îți aduc aminte de coproducțiile româno-italiene, în care noi dădeam caii. De altfel, dacă mă gândesc cât de măcelari sunt americanii în proprie țară, nu știu dacă e o idee bună să-mi fac treaba prin zonă. Nu se știe niciodată dacă nu mă iau pușcașii ăia marini la ochi, numai așa, să nu-și iasă din mână. Și atunci de să vizitez America? Nu! Mai bine nu mai trec prin Băneasa.

Vremuri minunate

Da, trăim vremuri minunate! Uite, doar acum nu-i ca-nainte. Unde te duci, unde te uiți vezi puhoaie de oameni preocupate de soarta plantei albastre (parcă așa i se mai spune mamei noastre – Terra). Ce mai tura-vura, un sentiment generalizat de solidaritate ce transcede generațiile unește oamenii din lumea întreagă. Peste tot pe unde mă-nvârt văd oameni puși pe economisit orice. Motto-ul zilelor noastre este economisirea. Mai bine pui azi ceva de-o parte decât mâine să te bocești în pumni că n-ai de unde.

Numai că eu nu mă integrez deloc în acest curent mondialist pentru că eu am făcut toate astea înainte ca toți trendsetterii zilelor noastre să ne ceară să stingem lumina, să nu facem abuz de hârtie și de orice altceva. Parcă și văd multe fețe încruntate și consternate la nesupunerea mea civică. Păi uite așa!

Ani de zile am stat pe întuneric pentru că tăia Ceașcă lumina. Deci am făcut economie de energie electrică. Am dus la școală, an de an, sute de kile de hârtie reciclabilă, doze de aluminiu, tone de borcane și sticle goale, saci întregi de castane, cât și frunze de dud pentru crescătoria de viermi de mătase, improvizată în laboratorul de biologie. Am stat în frig oriunde (acasă, la școală, la teatru, la cinema, la omniprezentele cozi și în general oriunde) ceea ce presupune că am redus efectul de seră, deoarece statul socialist multilateral dezvoltat avea grijă avant la lettre de încălzirea globală, răcindu-ne în schimb pe noi la focul mic al marilor realizări socialiste.

Am prestat moca muncă voluntară obligatorie, de la curățarea spațiilor verzi ale școlii, blocului de locuit sau chiar ale orașului primind în schimb doar indicații prețioase despre spiritul de solidaritate al oamenilor muncii de la orașe și sate. Tot dintr-un șprit ecologist abscons am prestat treaba pe care îndeobște o făceau utilajele mecanizate strângând cartofii, morcovii și orice altă rădăcinoasă de pe întinsele ogoare cooperativizate într-un puternic spirit socialist. Am făcut într-un mod involuntar economie de mâncare dintr-un motiv foarte simplu: magazinele erau goale. Am mers pe jos mult mai mult decât prevede legea deoarece aveau alții grijă de starea noastră fizică obligându-ne să apelăm la strămoșeasca mișcare decât la deplasarea motorizată. Și să nu uităm de cei 3 R: recuperare, recondiționare, refolosire, de ajunseserăm cu toții niște irecuperabili.

Și astea nu sunt decât o parte din marile mele realizări de pe tăpșanul economisirii, care ar face să roșească și cel mai fanatic ecologist-biciclist al zilelor noastre. Mă opresc aici cu exemplele pentru a lăsa o pâine de mâncat și celor ce se fandosesc azi cu ce mare hau-hau vor face ei mâine, nu de alta, dar să le hrănim iluzia că lumea cu ei începe, că înaintea lor totul a fost înapoiere și prostie.

Așa că eu socot că m-am preocupat suficient de starea planetei. De bună voie sau forțat eu tot am făcut economie. Că dacă trag o linie constat că nu mi-am bătut joc de resursele materiale finite ale lumii. Prin urmare ia mai lăsați-mă! Am chef să consum ceva, să mă bucur și eu de vremurile minunate pe care le trăim. Când o să ajungeți să faceți tot ce-am făcut eu pentru natură în perioada comunistă atunci să mă deranjați. Până atunci, mă pun pe cheltuit.

Degetul

Eu știam că prin deget ne referim la un analfabet care iscălește prin tamponarea unei coli de hârtie, cu degetul mare înmuiat în prealabil în diferite cerneluri. De aceea, în anii noștri, odată cu viața ghidușă a online-ului, credeam că analfabetismul a fost răpus la orașe și sate. Spun asta deoarece cu cât online-ul e mai prezent în viețile noastre, cu atât noi renunțăm la a mai scrie pe hârtie și, prin urmare, nici neștiutorii nu mai pot înmuia degetul în cerneală, pentru că online-ul nu permite asta.

Ba mai mult decât atât, am crezut că online-ul înseamnă că toată lumea va ști să citească, pentru a putea naviga precum Ulise pe diferitele pagini ascunse sau mai puțin ascunse ale internetului. Dar ți-ai găsit. Uite că analfabetismul a revenit la modă, ba chiar își arogă din nou întâietatea, așa cum a mai făcut-o pe aceste meleaguri, timp de câteva mii de ani, cam de la facerea lumii și până acum juma de secol.

Bine, bine! Cum așa?, mi se va replica. Păi internetul ăsta suferă niște mutații franckensteiniene. În dorința furnizorilor de conținut de a avea trafic cât mai mare pe paginile lor, conținutul e atât de simplificat, ca și cum ai vrea să redai teoria relativității a lui Einstein sub forma unor benzi desenate. Acolo unde s-ar impune niște explicații mai complicate hop sărim și noi cu poze cât mai mari și mai colorate, de ajungi să-ți dai seama că pe internet mesajul are doar formă și culoare și niciun conținut.

Simplificând atât de mult totul nici nu mai e nevoie să știi carte. Poți să fii analfabet sadea. Totul e să știi cum să miști cu dexteritate un singur deget. În sus, în jos, să bontănești cu grație ecranul tactil și o lume întreagă e la degetul tău arcuit. Totul e simplificat și premestecat astfel încât și un dobitoc patentat să înțeleagă dintr-o singură poză ce vrea stăpânul paginii de internet. În lumea virtuală domeniile de interes nu se mai definesc prin cuvinte ci prin iconițe. Acestea au forme și culori bine definite astfel încât și cel mai aplatizat creier să apese vârtos pe domeniul de interes.

Acum eu nu știu dacă simplificarea astea draconică ajută omul să mai ia decizii pe cont propriu sau să-și dezvolte modul de gândire. În ritmul ăsta, în viitor, vor avea șanse pe lumea asta doar cei cu diplomă de analfabet, ce va trebui reînnoită anual, pentru ca nu cumva, Doamne ferește!, neștiutorul de serviciu să se lumineze între timp învățând măcar o literă. Cei ce vor învăța în schimb alfabetul vor fi indexați sub o iconiță anume, spre veșnica lor rușine. Astfel, se vor crea condiții ideale pentru ca lumea să trăiască sub motto-ul: deget ai, minte ce-ți mai trebuie.

Bani sau sentimente

A trebuit să văd zilele astea un film la HBO că să mă lămuresc deplin asupra acestei dileme. Mereu m-am gândit de ce de cele mai multe ori când avem de ales între bani și sentimente noi, oamenii, alegem banii. Filmul despre care se va face doar în treacăt vorbire în rândurile de față se numește Grey Gardens. E un film artistic ce s-a vrut o explicație la filmul documentar din 1973, film concentrat în totalitate pe destinele a două femei din familia Bouvier. Dacă numele nu spune nimic, atunci un alt detaliu ar putea fi lămuritor. Din aceeași familie înstărită americană făcea partea Jacqueline Kennedy Onassis, nevasta ultimul președinte american executat în exercițiul funcțiunii, legendarul JFK.

N-am să povestesc acest film pentru că e de nepovestit ci am să mă concentrez pe șarada din spatele lui. Facem noi ce facem și de fiecare dată când suntem în impas dăm dracului toate sentimentele care ne animă, care ne zugrăvesc viața, care ne luminează privirea și apelăm la soluția cea mai la îndemână, bunăstarea materială. Susținem sus și tare că avem un singur crez, și acela bazat pe valori morale, și atunci când ajungem la ananghie căutăm soluția cea ma puțin costisitoare și anume banul. Indiferent câte sentimente ne leagă de cineva, se pare că salteaua bancară este unicul lucrul în care ne abandonăm sufletul.

În loc să facem ceva pentru a ne rezolva problemele, aplicăm soluția minimei rezistențe care de cele mai multe ori rimează cu abandonul oricărei valori și acceptarea cu seninătate a siguranței financiare. Se pare că în acele clipe grele știm care este prețul corect al principiilor noastre și luăm întotdeauna suma cea mai bună. Se pare că nu suntem făcuți să înfruntăm perioadele de criză din viața noastră, deși tocmai ele ne definesc pe noi ca oameni, și ne abandonăm în valurile vieții dând vina pe viață.

Dar cel mai mult mă surprinde reacția în fața adevărului. Deși știm că am greșit, suntem scandalizați când cineva ne spune care este adevărul, pentru că adevărul doare cel mai tare. Și îmbătrânim crispați și încordați pentru că descoperim tocmai când nu mai contează că bunăstarea materială nu-ți aduce mulțumirea de sine. Dar ce să-i faci dacă n-ai avut curaj atunci când ai fost tânăr. Acum nu-ți rămâne decât să-ți mângâi lucrurile fine care te-nconjoară.

Foarte bun jocul Jessicăi Lange.

Călător prin țara mea – Clujul

Dacă ploaia vine de la Cluj, atunci canicula, ce a domnit cât am stat acolo, înseamnă că i-a luat locul. Orașul acesta, totul un deal și o vale, un deal și o vale, se parcurge destul de ușor cu mașina, în comparație cu capitala sau cel puțin așa mi s-a părut în august. Nu mi-a fost dificil nici să intru, nici să mă deplasez și nici să ies din oraș într-un timp destul de scurt. Or fi fost cu toții plecați la Viena, că așa mi s-a spus, că Viena e mai aproape de Cluj decât Bucureștii, deși până în capitala noastră drumul e mai scurt cu 200 de km. În plus, nu am prea auzit vorbindu-se nemțește, ci, pe ici pe colo, maghiară.

Nu pot să spun că prima impresie mi-a creat același sentiment de curiozitate ca atunci când am intrat în Sibiu sau chiar în București. Drumul dinspre Florești nu e unul ravisant, chiar dacă pe el ajungi direct în centrul istoric. Singurul lucru care mi-a atras atenția a fost faptul că orașul ăsta geme de istorie. Sunt atât de multe clădiri ridicate cu precădere înainte de 1918, încât amprenta ungurească e peste tot. Și acest lucru se simte ori unde te-ai uita și mai ales în centru, unde fiecare comunitate națională dominantă tronează cu Biserica proprie. E un fel de înfruntare între civilizații, fiecare reacționând mai mult religios.

Nu mai știu în ce piață a orașului – oricum prin centru – am văzut în faza de construcție o biserică de mari dimensiuni, ba chiar, fără să jignesc pe nimeni, de-a dreptul babiloniene. Presupun că e vreo nouă catedrală ortodoxă și spun asta pentru că pe un perete trona o pancardă care făcea reclamă la o bibliotecă de rit creștin. Cum, în 45 de ani de comunism, a fost aproape imposibil să se ridice biserici, se pare că încercăm să recuperăm timpul pierdut, ridicând mai mult decât avem nevoie. În ritmul ăsta Clujul se va putea lăuda cu titlul de orașul bisericilor de mari dimensiuni. Cred că se bate de la egal la egal cu catedrala himalayană din spatele Palatului Parlamentului, din București.

Faptul că orașul geme de trecut este trădat de starea clădirilor din centru. Dacă se lucrează în draci la infrastructură, multe străzi fiind întoarse pe dos, pentru a arăta apoi bine pe față, nu același lucru pot să-l spun despre clădirile istorice. Vechimea se simte cam la tot pasul, patina timpului marcând orașul precum decăderea în cazul unei mari familii boierești. Îmi dau seama că marile orașe, cele pline de edificii, sunt o pacoste pentru primari, un adevărat dar otrăvit, deoarece cu cât sunt mai mari cu atât sunt mai greu de întreținut.

Plecând din Cluj m-am întrebat cum ar fi arătat acest oraș fără moștenirea palpabilă ungurească? Care ar fi fost statutul Clujului dacă ar fi fost 100% doar opera românilor. Care oraș ar fi fost mai aproape atunci de Cluj? Bucureștii sau Viena? Făcând acest exercițiu de imaginație am ajuns să fiu mai înțelegător față de orașe precum Iași sau Craiova, care nu s-au putut bizui de-a lungul timpului decât pe bogăția limitată a autohtonilor.

Klaus cel In(di)vizibil

Iohannis îmi aduce aminte de nevasta Locotentului Columbo. În serialul polițist de mare succes din anii 70, detectivul cu trenci ponosit, un pic lăsat pe spate și cu un ochi de sticlă – un fel de Băse cel Nemuritor – pomenea aproape în fiecare episod de nevasta lui. Mai bine zis o lăuda – în fața celui care se dovedea a fi criminalul fără de suflet și fără de conștiință – pe jumătatea lui întru toate. Episod de episod locotenentul, interpretat de Peter Falk, sculpta în cuvinte un bust călare al acesteia. Aproape un adevărat cult al personalității, demn de orice dictator sadea, gen Ceaușescu.

La câtă reclamă îi făcea, te așteptai să o vezi barem preț de un minut, dimineața – când locotenentul pleca de acasă – cum duce gunoiul la ghenă. Drept urmare eram mereu atent, nici măcar nu scăpam ceva pe jos. Mi-era teamă că prezența ei va ține preț de-o clipire. Dar nicio șansă. Nevasta Locotenentului Columbo nu a apărut niciodată în film. Detectivul doar vorbea despre ea, așa cum bunica mea vorbea despre Victor al ei, bunicul meu.

Și uite că anii au trecut – de mulți ani nu am mai văzut vreun episod din acest serial – și cu toate astea, în mod involuntar, mi-am adus aminte de locotenent și a lui nevastă necunoscută. Meritul îl are Iohannis. Nu-i așa că seamănă cu piranda lui Columbo? El e președintele României, dar nimeni nu-l vede.

E drept că l-am votat pentru a stopa un posibil monopol al puterii de către un singur partid mafiotic. Spun un singur partid mafiotic deoarece la noi toate partidele sunt grupări criminale, al căror singur scop este furtul organizat și total a tot ceea ce se poate fura. E drept că l-am votat pentru că mă săturasem de Băsescu care se transformase într-un Gigi Becali de Cotroceni, atacând cât e ziulica de lungă pe oricine i se interpunea între pahar și gură. E drept că l-am votat pentru mă săturasem de explozia de minciuni pusă zilnic la cale de Ponta, primul dintre cei mai mari mincinoși dejectați de-a pururea pe acest pământ. E drept că l-am votat pentru că se simțea nevoia unui cu tot alt tip de președinte după moartea lui Ceaușescu, dar nici chiar așa.

În realitate am votat se pare pentru o republică 100% parlamentară. Dar dacă Iohannis nu mai există? Poate o fi murit între timp… Poate s-o fi repatriat în Germania lui cea mereu deasupra tuturor… Poate ne consideră nedemni de augusta-i lui persoană… Poate e prea cald la București și asta-l determină să stea mai mult la Miami, unde briza Caraibelor mai mult îl răcorește. Poate…

Și cu toate astea pentru ce l-am votat pe acest Mutulică? Pentru ce ne-am frăsuit, ne-am dat de ceasul morții, ne-am consumat cei mai buni neuroni, în noiembrie 2014? Nici nu mai știu răspunul și asta pentru că nu mai știu dacă mai avem președinte. Poate acum avem un rege, un nou Carol I sub numele de Klaus. Poate până la urmă va catadicsi să ne spună. Nu de alta, dar aș vrea și eu să știu dacă mai sunt cetățean sau am devenit pe nesimțite supus al Majestății Sale, Klaus cel In(di)vizibil.

Vecinii mei

E trecut de 11 noaptea. Mă duc să închid fereastra deoarece s-a lăsat răcoarea. E o mare noutate să închid fereastra în august la ora asta. Dar așa cum a fost dogoritor atât amar de zile, așa s-a și răcit. Simt dintr-o dată un miros cunoscut. E miros de ulei de la vecinii mei. Știu prea bine care vecini. Și se simte bine. Dacă nu s-ar fi terminat cu pojarul ăsta estival, nu m-aș fi putut bucura de toate mirosurile ce se preling și se înalță de la vecinii mei.

Nu e un miros ca oricare altul ci unul bine definit, de ulei în contact cu porc, care pare să fie veșnicul nostru animal comestibil. Am ajuns la fereastră tocmai în clipa în care uleiul se pârguise în tigaie și gospodina de 11 noaptea aruncase în ea ceva masiv din porc. Se auzise un zgomot puternic, ca de cascadă, cu observația că apa era înlocuită cu uleiul încins.

Am simțit că mi se face rău. La 11 noaptea vecinii mei nu mâncau un fruct sau ceva ușor ci ditamai halca porcină. Am presupus că după masă amândoi vor ieși la o plimbare nocturnă, pentru o siestă deplină. Ți-ai găsit! În cel mai bun caz cred că vor ajunge la tăblia patului, asta dacă nu adorm în bucătărie. Și asta pentru că amândoi, mari cât niște bivoli, se vor prăvăli fie pe podea, fie în așternuturi ascultând cum porcul îngurgitat își face drum prin intestine.

De fiecare dată când mă întâlnesc cu „iei” la lift sunt nevoit să o iau pe scări, deoarece mi-e imposibil să mă cuibăresc în cutia liftului între burdihanurile pline cu osânză. La cât de des și de mult prăjesc orice, de preferință carne și cu precădere porc, burțile lor nu mai respectă legile naturii. Acum burțile le cresc și pe spate, de ajung să semene cu pârtia de la Sinaia sau mai degrabă cu lava ce s-a depozitat la poalele Etnei.

Ultima dată când ne-am întâlnit, eu am fost foarte tulburat, deoarece atunci când clipeau vedeam în ochii lor diverse bucate rumenite. Când m-am depărtat de ei, nu mai știam dacă veneam sau plecam de acasă. M-am așezat pe banca din fața blocului și am mușcat din unul din cei 5 cârnăciori ce se ițeau în fața mea. Am scos un urlet lung de durere. Erau degetele mele, dar sub hipnoza celor doi mâncăi nestăviliți nu mai vedeam în jurul meu decât mâncare. Ce ți-e și cu mâncarea asta! Și mi s-a făcut o foame! Ce n-aș da pentru o porție mare de varză cu ciolan afumat, prăjit în ulei încins… Yummi, yummi!

Acum sau atunci

Citisem pe undeva cum că în România anii petrecuți pe pământ de către un cetățean sunt mai mulți azi decât acum 45 de ani de exemplu. Dacă în 1970 un bărbat trăia cam până la 66 de ani, azi lejer ajunge la 71, în timp ce o femeie, dacă în 1970 stătea înfiptă în pat cam până la etatea de 70 de ani, azi cu greu o mai dai jos de acolo cu levierul dacă nu a făcut în medie 78 de ani. De unde concluzia, evidentă de altfel cu ochiul liber, că speranța de viață a tot crescut în România, asta în ciuda tuturor pișorcoșilor de serviciu, dispuși oricând să ne cânte prohodul ca nație și ca indivizi.

Păi cum să nu fie așa dacă luăm în considerare progresul tehnologic din ultimii 45 de ani. Păi din 1970 și până azi s-au făcut destui pași înainte pentru ca viața să devină de nerecunoscut. Doar dacă mă gândesc la toate acareturile de pe lângă casă, gen mașină de spălat, aspirator, aer condiționat, cuptor cu microunde și terminând cu mijloacele de transport și diversele tratamente medicale revoluționare din ultimii ani și avem o imagine clară că viața a devenit mai bună.

Dacă în general noi suntem pesimiști și neîncrezători, asta se produce deoarece mintea noastră e setată să uite ce a fost rău sau prost în trecut și să țină minte doar ce nu merge în prezent. Cu alte cuvinte în loc să ținem cont de tot ce funcționează în viața noastră noi ne legăm cu lanțurile groase ale unui vas petrolier de tot ceea ce nu ne convine din prezentul nostru. Nu știu cum facem dar nu dăm 2 parale pe lucrurile care funcționează ok în viața noastră gen: casă încălzită iarna, alimente ce se pot găsi la orice colț de stradă, automobilul din dotare și altele, pentru ca în schimb să ne fixăm obsesiv de ceea ce nu ne place, gen: E-urile din alimente, încălzirea globală, faptul divers ridicat la rangul de știre capitală etc.

Acum revenind la speranța de viață, eu stau și mă gândesc ce-or face femeile astea care trăiesc în medie cu 7 ani mai mult decât bărbatul. Ținând cont de faptul că de obicei femeia e mai mică decât consortul, rezultă că aceasta rămâne singură mai mult de 7 ani. Oare pe cine o mai bodogăni ea, pe cine o mai drăcui, pe cine o mai spăla și pentru cine o mai găti? Greu trebuie să le fie acestor femei – în medie, ce-i drept – să trăiască și să nu mai aibă pentru cine să se sacrifice. Că așa-s bărbații, niște nemernici și niște porci, le lasă pe bietele femei singure tocmai atunci când le e mai greu acestora, la bătrânețe. Și asta doar din cauză că a sporit durata medie de viață. Păi nu-i mai rău ca înainte?