Nu-mi aduc aminte de ce am făcut facultatea

facultate-1După 10 ani am trecut din nou pe la facultate. Nici nu știu de ce am trecut, așa cum nu-mi aduc aminte de ce am făcut-o. Să fi fost ceva prin aer acum mai bine de 20 de ani căci altfel nu-mi explic cum de am făcut această facultate și nu o alta. Am găsit avizierul de care atârnau studenții dornici de o carieră în domeniu, studenții care știau totul, inclusiv ce nu te interesa legat de profesori, facultate sau de obiceiurile unora sau altora.

Chiar de ce am făcut facultatea? Nu-mi dau seama nici măcar acum la rece, când aș putea spune multe despre mine și puține despre faptele mele. Aștept să o facă alții. Ciudat! Oare de ce am făcut-o? Poate unii s-ar mira la o asemenea întrebare. Atunci să mă explic. Dacă viața e o continuă evoluție, atunci așa văd eu și perioada de școlarizare. Cu cât crești în etate și experiență, iei decizii din ce în ce mai serioase, mai grele, mai pline de miez și cu implicare pentru viitorul tău. Prin urmare, eu văd facultate ca cireașa de pe tort, ca lâna de aur, ca elementul minune ce îți lipsește din toată evoluția ta.

Și atunci, dacă am făcut o facultate și nu mă folosesc deloc de cireașa de pe tort, de lâna de aur, de elementul minune, oare nu cumva am irosit cei mai importanți ani ai cunoașterii, oare nu am consumat de pomană combustibil valoros în devenirea mea? Oare nu cumva mi-am ratat vocația? Nu știu răspunsul, dar dacă aș putea-o lua de la capăt, cu siguranță mi-aș încorda forțele în funcție de un obiectiv mult mai palpabil. Și, prin urmare, oare de ce am făcut facultatea?

Anunțuri

Dialoguri epistolare

Oare cine mai scrie azi o scrisoare? Și când spun scrisoare, mă refer la o bucată de hârtie pe care înșiri cuvinte în linii aproape paralele. Și nu mă refer la scrisori de amenințare, de reclamații sau de înștiințări de diverse. Pur și simplu vorbesc despre o scrisoare trimisă altcuiva, în care atingi diferite teme. Păi eu, dacă stau bine și-mi amintesc, asta chiar am făcut. Cred că un 1% din ceea ce fac acum, pe blog, de acolo vine.

Să trimiți cuiva o scrisoare în care se dezvolți anumite subiecte, așa cum le vezi tu, să nu te preocupe timpul alocat acestui act de pângărire a hârtiei, căci mai important era actul în sine, clipele petrecute raportându-te la lume și reflectând-o apoi prin prisma propriei tale imaginații și educații, evident. Și apoi să aștepți răspunsul la ceea ce ai scris tu, ca să ai apoi ce comenta, atunci când destinatarul scrisorii tale te transforma pe tine, expeditorul, în co-vorbitor de la distanță fizică și mentală.

Căci ce era până la urmă orice dialog epistolar decât o formă chiar rafinată de comunicare, cu timp de gândire, timp pe care-l foloseai pentru a găsi cele mai meșteșugite răspunsuri la subiectele ridicate către tine de co-scriitorul schimbului epistolar.

S-ar putea spune, deși e posibil să greșesc, că blogul e un fel de epistolă trimisă către toate părțile. Eu nu aș compara convorbirile prin scrisori cu blogul, deoarece blogul are caracterul unui monolog exhibiționist, neprovocând în tine, cel care scrie, nici un fel de mare tresărire care să te îmbogățească, să te transforme, să-ți provoace acele deceuri pe care doar discuțiile sincere și bine gândite cu cineva care te provoca, puteau să o facă.

Eu n-am mai scris de mult o scrisoare. Nu o mai fac și pentru că la mine scrisul e șerpuit, seamănă mai mult cu coloana vertebrală a unui politician sau cu un labirint, rândurile atingându-se și uneori chiar îngemănându-se, transformând lectura într-o operă demnă de un serviciu secret care se respectă. Nu am păstrat niciuna din epistolele primite din toate cele 4 zări, căci am discutat câte în lună și-n stele, dar toate teme de larg interes, foarte bine atacate de fiecare dintre noi. Cu toate acestea, fiecare dialog epistolar îl păstrez proaspăt în amintiri pentru a-mi face exprimarea mai ușoară.

Multe am învățat din scrisorile primite și multe am încercat apoi să fac și eu. Dacă m-ar pune cineva să  o iau de la capăt aș refuza, pentru că eu cred că e o vreme  pentru orice. Acum s-ar putea înlocui scrisorile propriu-zise cu simple email-uri, tot atât de frumos scrise și tot cu atât de mult respect trimise, păstrând-se de la cele vechi timpul pentru reflecție.

Despre bibliotecile personale

tumblr_l5zyua6xrw1qcuiiio1_500M-am vânturat zilele astea prin mai multe case din diferite motive. Discutând ba cu unul ba cu altul am ajuns la subiectul bibliotecă. Nu l-aș fi deschis dacă fiecare casă văzută de mine nu era proaspăt ranforsată cu mobilă ultimul răcnet al lemnului, dar din care lipsea cu desăvârșire un colț destinat cărților. De fiecare dată mi s-a replicat că acum cărțile se citesc în firmat electronic, nu mai ai nevoie să-ți umpli pereții cu ele.

Nu mă îndoiesc că toți cei care sunt de acord cu această perorație nu au mai ținut demult o carte în mână și în plus, în 99% din cazuri, cam de când erau obligați să citească manualele liceului sau facultății urmate.

Remarc, nu fără un anumit umor involuntar, că cei care se dau mari cititori electronizați sunt în mare recomandatori de carte. Cum te prind, cum îți recomandă ceva, ei pierzând un singur lucru din vedere, că un cititor inveterat nu recomandă niciodată nicio carte, deoarece acesta știe că sunt o varietate de gusturi în domeniul cititului și nu e indicat să recomanzi ceva ce cade perfect pe stilul tău, conștient fiind că persoanele care citesc mult devin experte într-o anumită nișă. Cu alte cuvinte, a recomanda înseamnă să nu ții cont de preferințele altora.

În plus, dacă cineva citește cu adevărat, acest lucru se vede, „se citește” la contactul direct cu acea persoană, de către cei „în temă”. E imposibil ca lectura constantă, ani de zile, să nu lase urme adânci în modul de exprimare, în subiectele discutate, în felul de a interacționa cu alte persoane, chiar în vestimentație și, nu în ultimul rând, în felul de a-i trata pe ceilalți.

Așadar, oricât de mult ne-am da noi fani înrăiți ai ultimelor cuceriri ale științei și tehnicii, cultura a fost, este și va fi apanajul unei minorități, pentru că așa e de când hăul. Lucrurile cu adevărat valoroase sunt greu de obținut, dificil de înțeles și aproape imposibil de explicat altora. Că asta înseamnă până la urmă cultura, un drum parcurs singur de cei ce vor să înțeleagă ce-i cu ei pe lumea asta, ajutorul celorlalți fiind de prisos.

Dar până la urmă înțeleg acest comportament, pentru că e tare greu să te lauzi cu ce ai citit, pentru că, pe de o parte, nu pricepe oricine – așa cum s-ar pricepe un ceas de lux, asezonat cu o tânără cambrată -, iar pe de altă parte, deoarece cu cât citești mai mult cu atât îți dai seama că a mai arăta ceva e pierdere de vreme.

Citindu-mă…

westiebooksÎn căutarea inspirației am dat iama în postările mele mai vechi. Chicotesc, îmi râd în barbă și, la unele, chiar hăhăiesc. Nu-mi vine să cred, dar nu mi-e rușine cu niciuna din postările mele. Mă mir și eu câtă cursivitate, câte elocință și, uneori, ce bine am întors-o din condei. Citesc, mă minunez și mă întreb dacă aș mai fi în stare să scriu atât de bine cum am scris acum 2 ani sau acum o lună. Nu-mi vine să cred ce bine îmi veneau vorbele, ce bine ținteam o temă sau altă și ce stare reconfortantă îmi creează când le citesc acum.

Unele postări sunt grave, chiar grele, dar și acum sunt de acord cum am tratat problemele. Cel puțin am continuitate în gândire. Încă nu m-a lovit cameleonirea. Și, ce mi se pare cel mai ciudat, cu cât am citit mai mult din ce-am scris, cu atât mai mult mi-am dat seama că eu nu am dezvăluit aproape nimic din mine. Poate, așa, la nivel psihologic, cineva să-mi fi croit portretul. Dar, cum nu cred că am generat asemenea curiozități nesănătoase, demne doar de un geniu – dar post-mortem – îmi dau seama câte mai am de spus, de scris, de explicat și nu în cele din urmă de înțeles. Eu, când mă dezvălui, o fac mai întâi pentru mine și dacă mă înțeleg, o fac apoi și-n fața altora.

De aia e frumos scrisul – asta dacă nu e după dictare, notă informativă sau reclamație – că surprinde într-un fel unic un moment pe care nu aș mai reuși niciodată să-l relatez la fel. Și asta pentru că așa ne e dat nouă, oamenilor, să evoluăm. Și în evoluția asta a noastră, să vedem aceeași problemă mereu din alt punct de vedere. Și asta nu pentru că am fi schimbători, ci că punem cărămidă peste cărămidă pe fundația cunoașterii. Și asta ne modifică mereu perspectiva. Ce frumos e sus!..

E clar! Am să continui să mă citesc, la diverse intervale de timp, pentru că cel puțin eu am să mă înțeleg. Și cel puțin până acum sunt de acord cu eu cel de acum 2 ani sau eu cel de acum o lună. Și atâta timp cât ceea ce am scris mă va face să chicotesc, să-mi râd în barbă sau să hăhăiesc, nu voi regreta nicicând că mă mulțumesc cu ceea ce sunt.

Omul care aduce cartea

dan-c-mihailescuAflu, aproape fără să tresar, că Omul care aduce cartea nu mai e la Pro TV. De altfel, întotdeauna m-am mirat că o asemenea emisiune, fie ea și de 5 minute, aruncată într-un cotlon orar inaccesibil, poate exista la Pro TV. Oricum, emisiunea aceasta era ca un plasture pe turela unui tanc. Nu-și avea rost acolo. E ca și cum ai pune biblia într-o casă a perdiției. Nu faci decât să o pângărești. Așa și cu această emisiune.

Omul care aduce cartea, Dan C. Mihăilescu pe numele său, era o rara avis în peisajul televizionistic românesc. De la George Pruteanu încoace, pe un canal care vânează doar banii din reclame, nu se mai remarcase o personalitate literară așa de vioaie. Ceea ce-l face atât de interesant pe Dan C. Mihailescu nu e cultura sa, ci capacitatea demonstrată de acesta de a fi unic în fiecare emisiune, adică el însuși, fără morga falsă a literatului care se crede superior nu doar contemporanilor săi, ci unei întregi epoci.

Modul său natural de a fi, bâlbâielile repetate dădeau o notă de autenticitate ștampilelor literare și nu numai, puse de omul nostru de cultură. Cu o zestre de cunoștințe gigantică el se putea exprima într-un limbaj uneori aproape frust, dar plin de înțelesuri, dând fiecărei cărți prezentate o aură de valoare ce se vrea descoperită.

Recunosc cu mâna pe inimă că nu am citit niciuna din cărțile recomandate de Omul care aduce cartea și asta nu dintr-o fandoseală sau un prea plin de mine, ci dintr-o incompatibilitate a genurilor, între mine și el. El e atras de ficțiune, eu de memorii și jurnale. Și nu fac asta dintr-o sete destrăbălată de senzațional, deoarece viața intimă a celor care au lăsat ceva în urma lor nu mă interesează, ci pentru că am fost mereu preocupat de greșelile acestora și asta tocmai pentru a nu le repeta și eu.

Acum mai mulți ani, am avut ocazia să-l văd și să-l ascult în carne și oase, preț de aproape o oră, perorând despre cărți, oameni, întâmplări, cu un har ce rar mi-a fost dat să-l văd la un om ce nu-și dorește să epateze, ci doar să explice prin lungi și credibile descrieri spațio-temporale de ce ar trebui să-l citim pe X sau pe Y. Cu acea ocazie el promova un volum de memorii al Oanei Pellea. Veți spune că de data asta am făcut rabat și am citit cartea. Dar nu a fost așa. Oana Pellea nu mi-a părut și nu-mi pare o ființă generoasă, pozitivă, ci una marcată de destinul ei tragic. Și din acest motiv am refuzat să-i citesc însemnările, deși ea a fost plină de bun-simț și, după ce maestrul și-a terminat introducerea, ea a tăcut, tocmai pentru a-i scoate mai mult în evidență aura cultural-morală.

Recunosc că nivelul atins de Dan C. Mihăilescu mi-a stârnit o admirație greu disimulabilă și, într-un gest care nu mă caracterizează, i-am trimis, acum mai mulți ani, un mail. Am așteptat apoi un răspuns, deși nivelul vorbelor mele nu-i puteau trezi interesul, ci poate compasiunea. Sper că nu i-am trezit nimic…

Iar acum aflu că nu-și mai are loc la Pro TV, așa cum cultura nu-și mai are loc în viața zilelor noastre. Renunțând la toți cei educați, noi renunțăm la noi înșine. Mi-e greu să cred că putem avansa, progresa doar punând ban peste ban și aruncând la coșul umanității cultura. Mi-e teamă că ne transformăm treptat-treptat în ambalaje fără niciun fel de valoare. Ne transformăm cu toții, din omul care aduce cartea, în omul care aduce gunoiul…

Un pic din Tolstoi

Mi-e greu să citesc Tolstoi, ba chiar imposibil. Atât de pomenitele lui romane: Anna Karenina și Război și Pace aproape au ucis în mine orice urmă de curiozitate de a răsfoi măcar o carte scrisă de profundul religios rus. Și nu știu de ce. Poate dintr-o reacție previzibilă la hiperexpunere. Atâtea filme s-au făcut pe marginea acestor două romane, așa de mult sunt citate diversele personaje cele populează, de mi s-a făcut lehamite. Pur și simplu sufeream de tolstoită. Cum auzeam pronunțându-se numele locuitorului de la Iasnaia Poliana că eu îl luam pe nu în brațe, mai ceva ca vajnicul soldat sovietic.

Azi așa, mâine așa, mai puneam mâna pe un Dostoievski, Turgheniev, Cehov, Bulgakov, Șolohov, Troepolski, Gogol, niște Ilf și Petrov, dar de Tolstoi nu mă apropiam. Îi vedeam barba vâlvoi și mă speriam. Mi-era teamă să nu mă cotropească personajele pe care le știam deja prea bine înainte să ating cotorul vreunei cărți. Și până la urmă m-am îndurat și zău dacă știu de ce.

Cum orice boală are greu alinare, nici n-am vrut să aud de romanele deja pomenite și mi-am zis să citesc ceva din timpurile sale târzii, cele care i-au provocat bătrânețile. Mă gândeam că poate am șansa să citesc ceva care să dea glas celui mai filtrat talent al acestui nesupus iubitor de mujici și de rusii pravoslavnice. Și cum oricărui căutător și nestăpânit cititor îi șade bine dacă citește cât mai divers, m-am oprit asupra Învierii. Cum nu prea dau prin băț când vine vorba de religie, dar nici nu o îngrămădesc într-un coridor înfundat al conștiinței, mele mi-am zis că ce poate fi mai bun decât o înviere. Cine știe, poate în acest roman o fi înviat Ana Karenina sau droaia de oameni care și-au dat obștescul sfârșit pe nemărginitele câmpii ruse din Război și Pace.

Iau cartea și mă pun tacticos de citit și sunt total consternat. Ba mai mult decât atât, simt cum regretele îmi dau ghes. Descopăr un autor cu umorul fin și ironic al lui Cehov și cu profunzimea gândurilor mai ceva ca Dostoievski. Mă să fie, îmi spun eu nedumerit, fremătând de descoperirea făcută de încăpățânarea mea. Nici nu-mi dau seama cum trece timpul pentru că ajung să galopez prin roman înconjurând personajele cu toată curiozitatea de care pot da dovadă, râzând pe spate la fazele care ar putea fi comice dacă nu ar fi fost prea amare și rămânând clipe neînșirate într-o lungă uitare gândindu-mă la drama umană ce se revelează în roman.

Închid cartea atunci când trebuie, adică la final și stau uimit de descoperirea pe care am făcut-o, gândindu-mă câți ani mi-a luat să-l descopăr pe marele credincios al tuturor rușilor. Un gând de regret mă bântuie pentru o clipă, dar îl dau repede uitării bucurându-mă că am aut șansa să mă înfior și eu, ca mulți alții înaintea mea, de această binecuvântată comoară. Și chiar dacă ar fi fost ultima mea clipă tot m-aș fi bucurat, deoarece aș fi văzut-o ca pe o împlinire prin cunoaștere. Apoi am stins lumina și-am coborât în lumea viselor, mult mai bogat ca înainte, deși conturile îmi erau la fel de pline ca la începuturi. Cred că am zâmbit mult în noaptea aia, altfel nu-mi explic de ce a doua zi mă dureau fălcile, dar mie nu-mi păsa.