Goana după stele

Ieși din casă ți te-ndrepți spre un restaurant. Nu cauți neapărat unul de fițe. De fapt nu cunoști niciunul. Cauți unul mai degrabă nu foarte aglomerat pentru că vrei să-ți tragi sufletul acolo, să guști ceva bun, nu în cantități industriale și vrei să pleci cu sentimentul că n-ai greșit că te-ai dus acolo. Uite așa poate arăta o după-amiază de week-end pe care vrei să ți-o petreci dincolo de pereții casei.

Te bucuri că locuiești în București pentru că aici sunt restaurante cu nemiluita. Pe aproape orice stradă stau de veghe pe puțin 2 sau 3 locuri de pus burta la cale. Cum te apropii de centru numărul crește exponențial. La un moment dat nu mai ai loc de ele. Stau înghesuite așteptându-te. Teoretic ai de unde alege. Întrebarea ea dacă ai chiar de unde alege.

La multitudinea asta de restaurante te întrebi chiar cum de niciunul nu are măcar o stea Michelin. Oricum ai lua-o Bucureștii simt pe propriile caldarâmuri cea mai mare concentrație de oameni cu bani, gusturi rafinate și dorințe de satisfăcut. Te surprinde asta foarte mult. Tu știi de la televizor că avem și noi chefii noștri. Ba mai mult decât atât avem și chefii altora pe aici. Hoteluri din lanțuri occidentale și-au adus proprii maeștri bucătari pentru a nu-și dezamăgi clientela migratoare.

Cineva spunea că din 3 motive stelele Michelin și noi suntem incompatibili: nu există o cantitate critică de clienți care să frecventeze asemenea restaurante, ingredientele trebuie să fie proaspete (nu se admit produsele conservate sau congelate) și ne lipsesc chefii. La cât de pline sunt în fiecare seară restaurantele e clar că avem deja consumatori avizați. La cât de repede ajung la noi florile din Olanda, tot așa sunt aduse și ingredientele. Deci, putem avea de oriunde din lume tot ce e mai bun în stare naturală. În plus am rezolvat și cea mai spinoasă problemă, cea chefilor. Sunt chefi în București care sunt plătiți mai bine decât mulți manageri de multinaționale, atât de apreciați sunt.

Și de atunci de ce nu avem și noi măcar o steluță? După părerea mea cel mai important ingredient care lipsește pentru ca un restaurant local să se fălească pentru o așa onoare e următorul: niciun loc din România (inclusiv Bucureștii) nu e suficient de frecventabil pentru ca străinii să se îmbulzească. Oricum ai da-o, stelele Michelin sunt făcute de occidentali pentru occidentali. Nu ai suficienți vestici într-o țară, nu ai să vezi stelele Michelin. Poate doar stele verzi. Deci, ai grijă! De ce să risipești stelele dacă nu are cine (occidentalul, deh) să se bucure de ele?

La cât de mare interes stârnesc emisiunile de gătit la televizor, ai crede că românii sunt cei mai rafinați cunoscători în ale îmbucatului. Dar nu e așa. Mai degrabă asta demonstrează că noi gândim cu stomacul. Precumpănește cantitatea și nu calitatea și asta se poate vedea după robustețea multora dintre noi. Așa că, până la deschiderea primului restaurant Michelin am să pun deoparte o sticlă de vin roșu. Promit să beau un pahar în cinstea acelui moment, gândindu-mă la nevoile stomacului, dar bucurându-mă că ne-am occidentalizat suficient de mult pentru a stârni interesul stelelor.

Publicitate

Vocea României – o experiență… poate unică

Iată-mă-s la Buftea. Sunt pus față în față cu Studiourile Buftea, locul în care s-au turnat multe din filmele din perioada comunistă. Nu am ajuns aici să asist la facerea vreunui film ci la un show de televiziune: Vocea României.

La intrare ai senzația că ești lângă un club cu ștaif. Nu intră oricine, iar permisiunea să calci în interior o primești după ce în prealabil cineva îți citește numele pe un tabel. După ce ai trecut de ușa tăiată cu drujba în peretele din prefabricate, te simți ca în cortul unui circ. Vezi gradene care se înalță peste tot lăsând loc liber pentru cei ce se vor desfășura în mijloc.

Îți ocupi locul rezervat pe o bancă de lemn și te rogi ca spatele să reziste la atâta efort de stat pe un loc fără spătar. Gradenele încep să se populeze de oameni curioși să vadă cum se face un spectacol de către cei mai profesioniști în ale impresionatului. Între timp gazda de pe scenă, actorul Pavel Bartoș, se încălzește citind de pe unul din cele 2 ecrane plasate strategic, de o parte și alta a marelui juriu, intro-urile pentru fiecare din cei 16 concurenți. Forma lui de obuz dolofan atrage atenția. E într-o continuă mișcare și de aceea te întrebi cum de nu s-a transformat, de când se filmează acest show, într-un cartuș.

Renunți în a-ți mai pune întrebări pentru că mai mulți bărbați, probabil regizori de scenă, ne dau nouă, spectatorilor, ultimele indicații prețioase. Suntem rugați să fim vivace, să aplaudăm fiecare concurent și să nu exagerăm cu folosirea telefoanelor mobile. Suntem totuși la un spectacol și nu la un priveghi plin de plictiseală.

Începe spectacolul, moment în care simți primele semne de zvârcolire ale coloanei. Banca tare, de esență lemnoasă, începe să-și facă de cap. E dictatură totală, dar tu nu poți să faci nimic. Între pauzele publicitare nu se poate mișca nici măcar o muscă. Încerci să uiți de pârdalnica ta coloană concentrându-te la spectacol. Începi să înțelegi star-system-ul și să fii un pic impresionat. Totul decurge ca la carte.

Invitații, Bartoș și juriul se succed într-o ordine care pare aproape firească dacă nu ar fi totul foarte bine pregătit dinainte. Ajungi să-l admiri pe Bartoș pentru spontaneitatea lui. Doar intro-urile sunt citite de actorul de la Odeon, pentru ca în rest să fie doar el, un actor spontan, educat, talentat, care nu cade în păcatul spurcării popularității prin apelul la trivialități, atât de întâlnite la televiziunile noastre. Cu siguranță show-ul câștigă mult prin prezența sa bonomă, lipsită total de ifose de vedetă gonflată. Fără el Vocea României s-ar transforma în X Factor. Ce înseamnă un pic de educație la casa omului…

Juriul a câștigat în prestanță, echilibru și profunzime odată ce Tudor Chirilă a fost adus. Se vede că e fiul unui foarte mare jurnalist sportiv, Ioan Chirilă (Nea Vanea, pentru cunoscători) și a unei talentate actrițe de la Teatrul Național, Iarina Demian. Fiecare reacție a sa face emisiunea mai interesantă. Spumos ca o șampanie bună nu vorbește mult ci doar atunci când trebuie, punctând ce e de remarcat în bine sau în rău.

Celălalt stâlp important al juriului e Moga. De atâtea ori am spus că educația iese la suprafață precum o bulă de aer în apă, că mi s-au uscat buzele. Atât el cât și Chirilă nu au rămas doar cu cei 7 ani de acasă, ci au mai pus câteva cărămizi la temelia cunoașterii lor. Și apropo de ei. Ce ușor poți ieși în evidență dacă ai citit la viața ta, mai ales în zilele noastre, când a citi a devenit sinonim cu Facebook-ul și titrajul filmelor și serialelor. Trist dar în același timp reconfortant pentru unii.

Orele trec, spectacolul înaintează. Ochiul tău de profan nu sesizează bâlbele sau desincronizările care pot apărea într-un eveniment transmis în direct, mai ales că spatele tău începe să se covrigească. Dacă ai putea să te pliezi, cu siguranță coloana ta ar face noduri. Undeva după ora unu din noapte, show-ul se termină, ieșind în mare foarte bine. Deși tu nu ești un fan al acestor tipuri de distracții, nu poți să nu recunoști că în materie de televiziune ProTV e un fel de Cirque de Soleil. Dacă ProTV ar fi un restaurant, cu siguranță cei de la Michelin i-ar da pe loc 3 stele. Merită ca măcar o dată în viață să-ți stabilești ca țintă vizionarea unui spectacol marca MediaPro. Nu vei avea nimic de regretat, poate doar suferința coloanei. Și că veni de vorba de coloană. Un chiropractician angajat la acest spectacol ar face minuni. Ar avea ce munci și ce câștiga. Sănătatea și admirația noastră.

Apoi pleci spre casă, într-o coloană imensă de mașini care se îndreaptă spre București, ca într-o procesiune de mari dimensiuni. Pe drum ai timp să te gândești cât de departe s-a ajuns în materie de propagandă și de manipulare emoțională. Chiar la un moment dat răsufli ușurat că Ceaușescu nu a beneficiat de un asemenea sistem, pentru că astfel ar fi fost și acum la putere dacă n-ar fi murit de bătrânețe.

Oare de ce?

S-a întâmplat, dar nu-mi dau seama ce. Mai trebuie să cercetez cazul. De ceva vreme oameni necunoscuți intră în vorbă cu mine. Neanunțați și neinvitați. Mă acostează și vorbesc cu mine. Ce e mai straniu e că vorbesc cu mine ca și cum ne-am cunoaște de-o viață. Sunt foarte relaxați și cu zâmbetul cu buze. Asta m-a speriat. M-am dus acasă și m-am uitat în oglindă să văd ce e schimbat la mine. În afară de câteva riduri grele și un șuvoi de adâncituri și zbârcituri nu am sesizat nimic demn de băgat în seamă.

De felul meu sunt un retras patologic. Nu mă prea bag nicăieri în seamă. Îmi văd de-a le mele. De unde și până unde dorința asta de socializare cu un străin, și încă unul nedus la biserica prieteșugului spontan? La stația de taxare de pe autostradă, la supermarket, la trecerea de pietoni, chiar și la plata întreținerii etc, oameni pe care nu i-am văzut în viața mea, de diferite etăți, de variate forme, mai mult sau puțin aerodinamice, m-au abordat. Și culmea nu-mi vindeau nimic, nu doreau să afle nimic de la mine. Erau doar prietenoși. Nu, nu și nu! Așa ceva nu se leagă! E ceva putred în Danemarca! Dar nu-mi dau seama ce.

Am ajuns în postura celui care va fi concediat. Toți cei din jurul lui știu asta, numai el nu știe nimic. (Am scuipat în sân și m-am învârtit de 3 ori în loc. Ducă-se cu vremea! ). Așa că m-am mai dus o dată la oglindă. Eram curios să văd mai în profunzime ce-i cu mine. Încruntătura e tot acolo. Sprâncenele fac aceeași cută groasă, semn de distanțare de tot și toate. Ochii sunt la fel de imobili de ai crede că sunt aroganța în persoană. Marginile gurii sunt la fel așa cum le știam, lăsate. Și atunci care o fi cheia acestei popularități neașteptate? Doar n-oi fi căpătat o stea în frunte! Ar fi culmea! Neah! Aș fi văzut-o în oglindă… Uff! Ce bine!

Așa că nu știu cum ce să mă fac. M-aș duce la un psiholog, dar mi-e frică să nu mă ia în brațe. Ar mai fi o soluție. Să-i las pe toți cei care vor să intre în vorbă cu mine să-mi descopere caracterul. Atunci sigur ar fugi mâncând pământul. Mdea! S-ar putea să dureze un pic cam mult și eu ce mă fac cu atâta sociabilitate? Hmm! Cred că va trebui să mă împac cu situația. Ia să mă duc eu la muncă…

Cea mai îndrăgostită fată din lume

A venit la mine val-vârtej. Ce spun eu că a venit, mai degrabă a năvălit! Nici nu am reușit să deschid gura, noroc că apucasem să pun ceva pe trupul personal, altfel nu eram o gazdă desăvârșită. Și-ncepe să turuie că doar eu o pot ajuta, că așa a fost mereu, că e total nefericită, dar că a văzut luminița de la capătul tunelului, adică pe Marian. Așa, si? Ce treabă am eu cu Marian? Nici nu-l cunosc. Nici nu o interesează acest amănunt lipsit de importanță după părerea ei. Mă imploră să o ajut, pentru că ea știe că eu o pot ajuta. Știe ea foarte bine că am ajutat și alte fete. Care alte fete?! În fine!

Bunica mi-a spus să nu mă pun cu nebunele și acționez în consecință. O las să turuie totul despre Marian. Cred că a vorbit vreo 2 ore, timp în care m-am oglindit în ochii ei migdalați, gândindu-mă la ale mele. Vii, da? Atât am auzit. Era finalul. I se uscase gâtul de la atâta vorbit, precum Ilie Dobre în zilele lui bune. Am încuviințat că n-aveam ce face și am ieșit din casă împreună cu cea mai îndrăgostită fată din lume.

Nu mi-a spus unde mergem, dar am mers. Și uite așa am ajuns într-un gang din centrul vechi, numai bun pentru cei mai înrăiți rockeri. Am intrat înăuntru, dar nici acum nu știu unde am intrat. Fumul gros nu se mai ridica spre tavan. Acolo nu mai era loc. Zăcea direct peste tot. Se fuma de toate, dar mai ales blonde, alea care te lasă fără de plămâni chiar si dacă nu fumezi. Ne-am așezat la o masă mai spre baie. De acolo din când în când venea câte un damf oribil, dar care făcea o breșă în fumul din interior.

Cu ochii lăcrimând involuntar, tind să cred că păream un romantic și, tușind mai ceva ca un joagăr, am întrebat-o dacă Marian sosește înainte fatalului meu final. De la atâta fum eram ca un narcoman. Treceam de la o stare la alta mai ceva ca politicienii noștri de la un partid la altul. Cam în clipa în care simțeam că nu mai văd și nici nu mai pot mirosi nimic, intră în încăpere un tip la vreo 30 de ani, tatuat pe toată pielea care i se ițea pe sub costumul de piele de vită. Ci tip modern, mi-am zis. Băiatul acesta a vrut să vadă cum e-n pielea unui bou și cred că a reușit.

Horcăindu-mi ultimele clipe de viață, m-am dus spre el și, cu un curaj pe care doar gazele toxice ți-l pot da, i-am zis. Vezi fata aia de acolo? Te iubește. Dacă îți place de ea, te rog aprinde o țigară și s-o terminăm o dată că eu nu mai pot. În timp ce el își căuta pachetul de Mărășești în pantalonii boului, m-am scurs afară, în speranța că SMURD-ul mă poate ajuta, chiar și cu-n infarct.

Nu mai știu nimic despre cei doi. De o lună încerc să mă refac cu aerosoli, dar canci. Când respir ai crede că am înghit două perechi de foale. Se cutremură geamurile, iar uneori și patul. În rest e bine. M-au afumat ca pe un caltaboș, dar am eu remediul. Am sub pat pregătit un extinctor, furat din gangul înmormântat în fum. Știi vorba aia: nu iese fum fără foc… Dacă nu iau foc mă apuc de fumat… havane. Dacă mai apuc…

Sfânta Vineri

O mai țineți minte pe Sfânta Vineri? O găseați în basmele noastre românești… Unde era o problemă, hop și ea. Plină de generozitate și înțelegere! Eram de-a dreptul fericiți cu dumneai. Totul era mai ușor când apărea bunicuța. Dar uite că ne-am modernizat și noi și nu ne mai plac mătușicile locale. Sunt prea old fashion și pe noi asta nu ne mai coafează. Mai puțin pe mine, bineînțeles.

Și uite așa, de vreo câțiva anișori, nu mai trăim decât pentru o anumită vineri din an. De parcă ar fi intrat restul zilelor în sac. Zi de toamnă până-n seară suntem marcați de vinerea cea neagră, cea care canalizează toate energiile într-o singură direcție, spre cumpărături. Ai, n-ai bani, cumperi! Acum e momentul. Dacă nu ai luat și tu ceva, indiferent dac[ ai sau n-ai nevoie, te-ai făcut de băcănie. Acum e momentul în care toți cei care se respectă cumpără ceva la „mega reducere”.

Se vorbește de Black Friday ca de sfintele moaște. Trăim 364 de zile într-un an doar pentru această preaîntunecată zi de debut de week-end. Chiar mă bucur că alegerile au fost duminica trecută, altfel nu am fi avut niciun fel de participare. Am fi fost cu toți rupți după o săptămână întreagă „de reduceri” și am fi lipsit nemotivați de la urne. Dacă ar fi știu asta partidul-stat, ar fi programat turul 2 pe 23 noiembrie. Succesul lui Ponta era garantat. La drept vorbind vinerea asta neagră schimbă destine, ca vrăjitoarele în vremea sabatului.

Ar trebui să decretăm Black Friday sărbătoare națională, atât de mult se vorbește despre ea. Dacă s-ar vorbi la fel de mult de 1 Decembrie, chiar că m-aș topi de emoție. Dar așa… Că veni vorba de alegeri, după votare am continuat să mă uit la televizor și tot zappând săptămâna asta printre canale am fost uimit să văd câte reclame sunt la Black Friday. Te și miri cum de mai trăiești în restul anului. Ai crede că doar de Black Friday există viață, în rest doar durere și disperare. Și asta doar datorită televiziunilor care au transformat reclama în cea mai josnică propagandă posibilă. Am înlocuit ideologia comunistă cu una mult mai penibilă, a cumpăratului. Vom ajunge să reacționăm doar la „chilipiruri” și vom abandona tot ceea ce înseamnă relații interumane. De dragul câștigului maxim vom renunța la orice urmă de caracter, pentru că vom reacționa doar la ceea ce ne va provoca o nirvana a posedatului.

Revenind la Sfânta Vineri stau și mă întreb cum ar fi trebuit să arate mămăița noastră de Black Friday ca să fie pe placul măreței zile. Probabil ar fi trebuit să-și tragă niște egări pe ea și-n loc de suman să-și asezoneze frizura afro cu o bustieră cu perle negre. Biata old woman, toate astea le-ar fi cumpărat de Black Friday, la prețul unei zile normale! Ce bine e să fii la modă, Jesus mother of Christ!

O faptă bună

La mine blocul dă pe dinafară de pensionari. Că așa a fost să fie, să fiu înconjurat din plin de cei care au construit comunismul și prin urmare sunt roșii la suflet și la faptă. Adevărul e că nu prea mai sunt în stare de multe fapte, dar îi simți cum ar vrea să facă și ei ceva spre deplina propășire a patriei post-comuniste.

Fiind așa de mulți, blocul are un miros specific. Miasmele multor mâncăruri se ridică spre cer, prin casa scării, firește, ca un omagiu adus bucătăriei grele românești, care poate rivaliza doar cu trăinicia tancurilor sovietice. Când intri în bloc nici nu știi ce te-a lovit. Mirosurile de toate tipurile formează un potpuriu rural de nici nu mai știi de unde au venit pensionarii mei.

Mai mult mă delectez cu mirosurile mâncărurilor decât cu imaginea acestor ființe în general cumsecade. Vârsta tutancamonică nu le permite să se ițească prea des pe casa scării sau pe băncile din fața blocului. Atunci când mă intersectez cu ei simt pe proprii iriși greutatea nedisimulată a sfârșitului. Deși sumar îmbrăcați, se mișcă de parcă ar avea pe umeri paltoane grele de zeci de kilograme. Mai-mai de ai crede că s-a populat blocul cu Atlași care duc pe umeri greaua moștenire comunistă și nu degradarea fizicească a bătrâneții.

Stând eu așa, m-a podidit deodată un gând. Să mă ofer să le cumpăr cele necesare traiului de zi cu zi. Am să vorbesc cu cea mai pirpirică dintre mătuși și am să-i fac piața. Voi merge la cel mai apropiat supermarket și tot ce are nevoie îi voi cumpăra. Apoi îi voi aduce produsele și i le voi așeza cu grijă în dulap și frigider.

Când să dau să sun la ușa respectabilei doamne îmi dau seama că am uitat ceva. La matusalență pe oameni nu-i mai interesează produsul în sine ci prețul. Atunci când cumpără ceva aceștia privesc prețul de 10 ori și produsul doar o dată. Ei cunosc prețurile tuturor lucrurilor mai ceva ca un parior cotațiile dintr-o biată zi de duminică. Nimic nu-i fericește mai mult decât o reducere sau o ofertă la un produs numai bun de pus deoparte, pentru vremuri grele. În plus, la supermarket prețurile sunt mai mari ca la piață. Atunci când îi voi înmâna factura îmi va spune că ea cumpără de la țărani și că și atunci se târguiește cu bietul fermier.

Atunci fac calea întoarsă, gândindu-mă la zicala: Binețe ți-am dat, belea mi-am căpătat. Știu că ajutorul meu ar fi fost de neprețuit pentru pensionara expertă în prețuri, dar lista lungă de obiecții de după mă face să nu-mi mai doresc interacțiunea cu ea. E clar că nu-s făcut pentru acte de caritate și nici bun creștin nu sunt. Îi las pe alții să se împopoțoneze cu acest titlu de noblețe, deoarece eu nu pot să fac fapte bune cu erată. Nașpa! Știu!

Singurătatea florilor

Stau și mă gândesc cât de mult contează florile pentru noi. Nu mă refer la mine. Eu și florile, baba și mitraliera. Dar zic și eu așa. Peste tot unde întorci capul vezi flori. Aproape la orice colț de stradă vezi o florărie, unde o pirandă expandată chinuie un taburet în așteptarea clienților pasionați. Dai o căutare pe google și descoperi zeci de magazine online de flori dispuse să-ți trimită florile mult visate în cel mai îndepărtat colț al țării. Bani să ai și un cont bine garnisit, că dorințele tale florale vor fi întru totul îndeplinite.

Ce mă surprinde cel mai mult este modul în care oamenii percep florile, modul în care se raportează la ele. Indubitabil este că pe foarte mulți nu-i lasă deloc rece. Sunt persoane care stau înconjurate de flori de toate felurile, dimensiunile, culorile și „originile” geografice. Aceștia par să fie prin excelență niște colecționari. Îi asemuiesc cu niște filateliști care știu să aprecieze o coliță rară sau un timbru demult uitat. Pe aceștia îi invidiez.

Mai avem categoria celor pe care un buchet de flori îi dă gata, dacă nu chiar pe spate. Un buchet bine plasat face minuni și întregul ego al destinatarului este resetat pentru o mai bună înțelegere a expeditorului. Aici avem de-a face cu domnițe impresionabile, sensibile ca un bob de rouă pe un pistil de păpădie. Eh! Așa e viața, romantică…

Și o altă categorie iubește florile, dar nu suportă să primească buchete pentru că asta înseamnă că aceste creații fragile sunt deja moarte. Cum să oferi ceva mort?! Atunci te repliezi frumos și oferi cu drăgălășenie un ghiveci cu flori. E cea mai bună metodă de a intra în grațiile acestor persoane simandicoase.

Nu pot să uit persoanele care consideră florile simple plante. În acest caz nu are rost să te spetești să-ți cheltui economiile pentru a-ți exprima sentimentele. E ca și cum i-ai fi oferit un buchet de coceni. Cred că i-ai stârni mai repede un oarece sentiment dacă i-ai oferi niște porumb fiert sau niște ierbușoară, asta în cazul în care îi place sus în cer, pentru a te vedea pe tine într-o lumină totalmente trandafirie.

De aici trag concluzia deja că florile sunt punți între oameni, dar și-ntre oameni și mama noastră, Natura. Ce n-aș da să fiu și eu atât de aprins de forța florilor, dar nu știu cum se face că nu le văd decât ca niște simple excrescențe botanice în lumea mea urbană. Și n-aș prea vrea asta, pentru că nu le-aș înțelege singurătatea… (Adică nu s-ar înțelege, frate, cu mine!)

Avem şi noi nemţii noştri

La deschiderea Studiourilor Cinematografice Buftea, undeva în anii 50, Arghezi a fost invitat de înaltele oficialităţi comuniste să vadă cele mai moderne studiouri din lumea comunistă. Marele poet s-a dus la Buftea, a văzut studiourile, aparatura de înaltă clasă şi la final a întrebat: Dar nemţi aveţi?

Şi iată că după 60 de ani nn neamţ ajunge preşedintele României! O mai bună şi mai frumoasă lecţie de civilizaţie nici că puteam da celor care ne acuzau că suntem un popor primitiv. Ca o ironie a sorţii rezultatul de duminică li se datorează pesediştilor în foarte mare măsură. Dacă nu ar fi fost aceştia mai catolici decât papa cu alegătorii din diaspora la primul tur, eu cred că acum Ponta era preşedinte. Modalitatea prin care partidul-stat i-a tratat pe românii din afară demonstrează un grav complex de inferioritate din partea lor. Restricţiile impuse de partidul roşu nu doar că i-a radicalizat pe plecaţii noştri de nevoie de acasă ci i-a scos din amorţire şi pe indiferenţii de acasă. Şi uite aşa, la turul 2, am avut cu 10% mai muţi votanţi decât în primul tur. Aşa ceva nu s-a întâmplat în ultimii 25 de ani niciodată.

A mai fost o victorie a bunului simţ şi a educaţiei în faţa mârlăniei şi a minciunii. Ne-a trecut glonţul pe la ureche. Cred că Iohannis are şansa unică să ne arate că se poate face şi un altfel de politică în România, deoarece în ultimii 25 de ani am luat politica de la masa negocierilor şi am dus-o în gangul din spatele puşcăriei Rahova pentru ca toţi golanii îmbogăâiâi peste noapte să o siluiască. Minciună, hoţie, aroganţă, pomeni electorale, incultură, astea sunt toate trăsăturile politicienilor noştri.

Pe umerii lui Iohannis apasă o responsabilitate enormă. Aşteptările vor fi uriaşe, iar pretenţiile faţă de el vor pe măsură deoarece originea sa etnică obligă. În plus el trebuie să fie conştient că a ajuns preşedinte printr-un complex de împrejurări foarte favorabil.

Văzându-l, mi-am adus aminte de discursul lui Kogălniceanu la investirea lui Cuza ca Domn. Şi este atât de actual acest discurs încât îmi permit să-l reproduc aici: “Alegându-te pe Tine PREŞEDINTE în ţara noastră, noi am voit să arătăm lumii ceea ce ţara toată doreşte: la legi nouă, om nou… Fii dar omul epocei; fă ca LEGEA să înlocuiască ARBITRARIUL; fă ca legea să fie tare; iar Tu, IOHANNIS, ca PREŞEDINTE, fii bun şi blând. Fii bun mai ales pentru aceia, pentru cari mai toţii PREŞEDINŢII şi PREMIERII trecuţi au fost nepăsători şi răi…”

P.S. Şi cu asta basta! Scurta mea incursiune în politica românească ia sfârşit aici. Mă întorc să-mi trăiesc propria viaţă.

Prima Românie

Știu că există 2 Românii, una care stă cu mâna întinsă la gard și alta care se cocoșează pentru o viață mai bună. Prima Românie pare să fie încă majoritară. Este cea care decide destinul celei de-a doua.

Pentru mine:

Prima Românie este amorfă ca o piftie, fără nici un fel de personalitate, care nici nu mai știe să trăiască ci doar să supraviețuiască;

Prima Românie suportă multe, cu condiția să i se dea moca orice, de la un kil de făină până la 100 de lei la salariu;

Prima Românie este egoistă, care se gândește doar la ea și pentru care viitorul este egal cu numărul de zile pentru care are mâncare în frigider;

Prima Românie își urlă peste tot moralitatea, dar iartă orice bandit care a furat milioane de euro, cu condiția ca acesta, din banii furați, să fi făcut măcar o danie (să ridice o biserică, să dea de mâncare la nevoiași etc)

Prima Românie este primitivă, nu suportă nicio altă etnie și, de aceea, a fi român-verde este cea mai mare virtute;

Prima Românie dă cu flit comunităților de români care trăiesc împrejurul țării sau oriunde, dar care moare să vadă seară de seară scandalurile și curvăsăreala tuturor deșeurilor umane, ca și cum dincolo de granițe nu e decât neantul;

Prima Românie aprinde lumânări cu nemiluita cu diferite ocazii religioase, așteptând de la Dumnezeu rezolvarea tuturor problemelor, de la lipsa dinților până la repararea caselor care stau să cadă;

Prima Românie trăiește din ajutoare sociale, pomeni electorale și indexări de pensii făcute pe spatele celor care muncesc fie la privat în țară, fie în zări îndepărtate;

Prima Românie vrea s-o ducă bine fără să facă nimic, fiind ferm convinsă că menirea statului e să rezolve toate problemele pe care ea le are;

Prima Românie admiră haiducia, adică statul să ia bani de la cei care muncesc (taxe, impozite îndelung meșteșugite) și să-i dea celor care sprijină sapa la marginea tarlalei sau pereții numeroaselor crâșme urbane sau rurale;

Prima Românie bea la crâșma din sat în timpul inundațiilor, privind cum militarii și voluntarii îi scoate mâlul din case și tot ea e supărată pentru că nu s-a intervenit mai repede, deși ea nu a făcut nimic pentru a împiedica dezastrul (asigurarea locuinței, solidaritatea în fața pericolului etc);

Prima Românie pișă ochii la toate emisiunile care popularizează diferite cazuri sociale, dar când vine vorba să planteze și ea un copac, să doneze un leu din ce a agonisit, devine România invizibilă.

Prima Românie nu este interesată de educație, considerând că dacă știi să citești titrajul telenovelelor (mai ieri, latino-americane, mai azi, otomane) ești un Leonardo Da Vinci al timpurilor moderne.

Prima Românie…

Iohannis vs Ponta – prima întâlnire

Am văzut prima întâlnire între cei doi prezidențiabili și am senzația că am văzut două filme în paralel. E ca și cum aș avea 2 televizoare în aceeași cameră și unul este pe HBO, altul pe Cinemax și pe ambele rulează câte un film. Mi-a fost foarte greu să le înțeleg pe amândouă. Cei doi sunt din două filme total diferite, nu au nimic în comun unul cu altul. Sunt precum apa și uleiul. Oricum ai încerca să-i pui împreună eșuezi lamentabil.

După prima întâlnire am un sentiment ciudat. Iohannis NU a fost așa cum sunt obișnuit să văd un politician român: cu tupeu, gură-spartă, impertinent, mândru nevoie mare și atoateștiutor. A, pardon! Așa a fost Ponta. Fără să vreau l-am caracterizat. Iohannis a fost prea calm pentru un popor care iubește să vadă sânge. Al altuia, firește. Și, dacă se poate, de altă nație.

Ponta a semănat cu un câine sălbatic african care latră și încearcă permanent să muște elefantul, care în cazul de față a fost Iohannis. Năvalnicele atacuri ale lui Ponta, comportamentul lui de țață din Piața 16 Februarie, cu siguranță că au satisfăcut nevoia de scandal a electoratului său. Nu e nimic nou în asta. În plus Ponta a avut emoții și asta s-a văzut în mai multe rânduri. Asta înseamnă că nu e sigur 100% de victorie. Se pare că joacă o miză crucială.

Mi-a atras însă atenția atitudinea lui Iohannis, calmul său. Atunci când era atacat, pe fața sa nu se vedea nicio tresărire, nicio clipire. Din punct de vedere psihologic asta transmite încredere, stăpânire, dominare. La un moment dat Ponta și-a dat seama că e ridicol să fie atât de agresiv și a devenit mai ponderat, dar tind să cred că impresia a fost deja creată.

Lucrul cel mai important cu care am rămas după această întâlnire este că Ponta a atacat permanent. Și asta mi se pare foarte ciudat din partea unuia care se declară deja câștigător al acestor alegeri. Aceasta poate să ascundă și o anumită disperare a PSD-ului. Partidul-stat seamănă la aceste alegeri cu un jucător de poker care își joacă întreaga avere (libertatea pușcăriabililor) pe o singură carte și este în stare de orice pentru a nu pierde, inclusiv de a trișa, iar la PSD trișatul este în codul genetic.

Până la urmă nu contează că Ponta a atacat și că Iohannis a tăcut. Ceea ce contează este dacă cei nehotărâți au văzut în Iohannis un altfel de președinte pentru România și spun asta deoarece sunt sigur că cei care doreau să-l voteze pe Iohannis sau pe Ponta nu și-au schimbat decizia după această întâlnire. De altfel asta e singura șansă a lui Iohannis, să-i scoată pe nehotărâți din case. Și cei care vor ieși din case votează întotdeauna cu outsider-ul.

Oare nu-i prea mare schimbarea pentru România, după ce am avut 10 ani circ cu Băsescu, să aibă un președinte prea sobru pentru nevoia națională de scandal? Pentru români un președinte liniștit e ca și cum nu ai avea președinte. Dar poate mă înșel. Norocul meu este că peste 5 zile cei care vor veni la vot mă vor lămuri.