Niște bărbați

Sunt multe lucruri pe lângă care trec fără să mișc o sprânceană, dar când aud cum sunt tratate femeile încep să mă încrunt. Și acesta nu e decât începutul. De multe ori nu mai știu de mine. Simt doar unghiile care-mi intră în carnea palmei. Mă simt ca un revoluționar gata de lupta finală. Nu mă mai interesează consecințele, contează doar lupta.

Și uite așa aud despre cum sunt umilite femeile de către unii bărbați. Spun de către unii bărbați pentru că nu toți sunt rămași la stadiul de reptilă care vede femeia doar ca o masă sexuală frugală. Și de multe mese mai au nevoie unii bărbați. Dumnezeu să le lumineze viitorul, că de trecutul lor are cine să se ocupe. S-o găsi un creștin milostiv.

Bărbați care în viața de zi cu zi sunt simple cârpe în mâna destinului, tratează femeile ca pe niște sclave numai bune de umilit. Oameni care nu fac două parale în lumea mare, odată ajunși singuri, caută o femeie mai slabă de înger pe care să o transforme într-o piesă de mobilier, evident o piesă de dormitor. Bărbați care nu sunt în stare să spună un compliment, profită de superioritatea lor fizică pentru a transforma femeile în mecanică pură.

Marea dramă este că acești bărbați de mucava se-nfoaie în fața celor mai slabi lor, recte femeile, în timp ce între ceilalți bărbați sunt mai ponosiți decât o hârtie igienică refolosită. Îi vezi cum nu ies cu nimic în evidență, cum sunt de acord cu tot și toate, pentru ca odată scăpați de prezența celorlați să-și continue perversul joc sexual.

Acești macho ar trebui să-și încordeze mușchii în fața confraților, dacă tot se consideră bărbați adevărați. Dar mi-e teamă că nu ar fi în stare, pentru că atunci ar lua un cap în gură, cap care i-ar readuce la stadiul lor inițial, cel de stârpitură. Și multe stârpituri ne mai populează viața…

P.S. STÂRPITÚRĂ, stârpituri, s. f. Ființă nedezvoltată, pipernicită, pocită; pocitură, stârpiciune; avorton.
Sursa: www.dexonline.ro

Licheaua pupincuristă

Mi-am tot primis să scriu despre lucruri pozitive, dar, se pare, îmi este imposibil. Mereu se mai întâmplă ceva ce mă obligă să nu mă țin de cuvânt, de data asta din cauza unei anumite specii umane: licheaua pupincuristă. O recunoaștem imediat, chiar din clipa în care se alătură unui grup, pentru că simte din zbor care este direcția, din ce parte bate vântul și se conformează imediat. Ba mai mult decât atât o vezi cum argumentează fiecare opinie care, din absolută întâmplare, coincide cu cea a celor puternici.

Licheaua pupincuristă seamănă cu o viperă cu cap de boa, care în loc de buze are două perne imense numai bune pentru pupat șezuturi respectabile. O remarci prin frenezia cu care se oferă mintenaș să facă orice, fiind mereu cu mâna ridicată, ca un școlar bun la toate. Pentru a-și asigura ascensiunea mult dorită își folosește buzele drăgălașe și pentru acei oameni care, dintr-un motiv sau altul, se află în grațiile puterii. Mai mai c-ai crede că avem de-a face cu un samaritean, poate ultimul, rătăcit pe pământ românesc.

Licheaua pupincuristă are încorporat în tărtăcuța urât mirositoare un foarte puternic GPS cu care detectează de la mare distanță alte lichele pupincuriste. Ea știe că cei mai mari dușmani ai săi îi sunt confrații întru pupat poalele puterii. Atunci se dezlănțuie, după un tipic doar de ea știut, pentru a-și distruge concurența. Două lichele pupincuriste nu pot trăi în același loc. Ar fi prea mult pentru cea care s-a instalat prima la coadă.

Licheaua pupincuristă îi cultivă și pe cei școliți, educați, deoarece vede în ei niște lideri informali și asta le dă sentimentul că au pus mâna pe putere înainte ca acest lucru să se petreacă. Avant la lettre, cum s-ar zice. De cele mai multe ori doar se afișează cu aceștia, fără a spune foarte multe, deoarece își dau seama că orice prostie emisă le-ar compromite cariera de lichea pupincuristă în ascensiune.

Odată ajunsă pe un scaun senioral licheaua pupincuristă își schimbă comportamentul. Devine arogantă, primitivă, tiranică, exact așa cum doar ea se știe în forul său interior. Conștientă că a mâncat suficient rahat pentru a primi și ea un os, își deșartă borhotul cu lături pe toți cei care nu o mai pot atinge. Are din ce în ce mai des excese de furie, de sinceritate primitivă, care nu fac decât să scoată în evidență caracterul său abject.

Cel mai trist este că o lichea pupincuristă se ajunge pe ea însăși pentru că exploatează slăbiciunile celor puternici, stând suficient de mult în preajma acestora încât să devină de neînlocuit. Deși cei puternici își dau seama cu cine au de a face, se complac, crezând că doar simpla lor prezență demiurgică are puterea de a o modela pe lichea. Dar se înșală amarnic. Și uite așa se pricopsește lumea cu o nouă lichea pupincuristă abisală.

Prietenie

E greu să ai prieteni adevărați, dar și mai greu e să-i păstrezi. Însă cel mai dificil mi se pare atunci când îi pierzi. Cum te comporți atunci cu ei? Nu știu să răspund la această întrebare pentru că eu sunt căpos de felul meu. Dacă eu aș avea prieteni adevărați măcar cu unul în plus m-aș gândi de două ori înainte de a mă certa cu ei.

Spun toate astea pentru că am remarcat că e un dat ca la un moment dat să ne risipim diamantele (recte prietenii) pe drum, în loc să avem grijă să ni-i păstrăm la purtător. Și al naibii de mult avem nevoie de prieteni și asta pentru că suntem niște animale sociale. Ne place să fin înconjurați de oameni cu care să comunicăm, cu care să schimbăm impresii, de la o bârfă mică până la una gogonată.

Oricum ar fi, nu știu cum face, dar avem un stil inconfundabil de a ne lua adio de la toți cei care ne acceptă așa cum suntem. Și avem fiecare dinte noi piticii noștri. Eu de exemplu aș putea să-i folosesc pe-ai mei la circ. Acum n-aș vrea să-mi pun gâtul pe butuc și să mă automazilesc, dar știu că asta e o boală universală. Ne naștem singuri, trăim înconjurați de o groază de oameni și, pe măsură ce-mbătrânim în rele (firește), închidem cercul și ajungem ca la început.

Poate că și aici o fi un lucru bun. Ar trebui atunci să reflectăm la toate prostiile pe care le-am făcut și, dacă descoperim ceva interesant în mediocritatea noastră, să dăm și altora, ca să aibă la ce medita când vor fi și ei în postura de singuratici cu foștii prieteni în viață. Vorba aia: pușca și cureaua lată, ce prieteni am avut odată. A nu se înțelege că am ajuns și eu singur pe lume (de Hector Malot), dar zic și eu, după principiul: ceea ce spui cu voce tare sigur nu se va îndeplini. Oare cu ce mi-o sta mai bine la senectute: cu-n câine sau c-o pisică?

Greu e să fii tu însuți

Remarc, nu fără o deosebită surprindere și asta în ciuda etății pe care o posed, că a fi tu însuți e la noi un păcat. Și dacă nu unul primordial, măcar unul capital. Odată etichetat ca fiind altfel, ți-ai compromis șansele de a-ți trăi propria viață așa cum îți dorești. Ești pus la insectarul proscrișilor, precum chipul pe un afiș pe care stă scris cu litere de-o șchioapă: WANTED.

De unde și până unde furibunda ură față de diversitate? De unde și până unde dogmatismul acesta egalitarist în mediocritate? De ce nu poți icni, suspina, tuși, plânge, privi, râde, vorbi în felul tău? De ce trebuie să fim ca un batalion de atac, toți întru totul la fel? De ce totul trebuie să respecte o tradiție, fie verbală, fie scrisă, deși nu am demonstrat până acum un prea mare respect față de înaintași și față de realizările lor uimitoare?

Nu știu. Nu cunosc răspunsul. Dar știu că e cei care icnesc, suspină, tușesc, plâng, privesc, râd, vorbesc în felul lor, sunt de o mie de ori mai mulțumiți de ei înșiși decât batalioanele, regimentele, armatele de conformiști întru Domnu’. Mai cred că fiecare soldat credincios al uniformismului de orice fel trăiește sentimentul confuz în care împletește ura cu admirația față de cel care merge pe propriul lui drum fără să țină cont de mânia democratică a mulțimii, pentru că, nu-i așa?, orice mulțime are dreptate deoarece reprezintă majoritatea.

Mai știu că progresul vine din diversitate, din curiozitatea de a vedea cum e altfel, din contestarea normelor universal acceptate și din acest motiv am ajuns să admir 1.000 de oameni care comit fiecare o altă greșeală, decât 1.000 de oameni care comit aceeași greșeală. În cazul celor din urmă, cel care a comis-o pentru prima dată ar trebui să ceară drepturi de autor. Și, uite, așa ne îmbogățim și din prostii.

Știu că e mai ușor să te ascunzi în spatele numerelor mari, pentru că atunci când greșești vina se împarte la toți, iar ție îți revine o fărâmă de responsabilitate. Dar mai știu că fiecare soldat credincios îi dă până la urmă dreptate solitarului deoarece niciodată nu ajungi să te bucuri de ceea ce nu-ți aparține. Și asta pentru că ceea ce ne aparține cu adevărat nu sunt decât gândurile. Iar eu de gânduri colective nu am auzit. Greu e să fii tu însuți…

Aș fi votat…

Aș fi votat dacă aș fi avut cu cine și dacă aș fi avut de ce. Dar așa… În țara în care bandiții au pus mâna pe tot, în care nu mai poți respira fără să simți mirosul parfumat al oricarui cocalar realizat, a vota înseamnă să fii masochist.

Aș fi mers la vot dacă țara asta nu ar fi 100% pe mâna bandiților. Trăim epoca bandiților, a celor care au pus mâna pe toate și mai ales pe putere. E vremea în care politica a devenit obiectul lor de troc. Parlamentul nu mai reprezintă România ci bandiții care nu au mai încăput în pușcării. Și asta mă irită cel mai tare. Cum să lași așa mândrețe de bandiți dincolo de porțile Rahovei? Păi dacă nu e loc pentru toți acolo, de ce nu putem gratii direct la casa lui Ceaușescu, recte Palatul Parlamentului, pentru că bandiții noștri să se simtă ca la „facultate”.

Aș fi votat dacă măcar unul dintre canditați ar avea o șansă cât de mică să schimbe România. Poate ar fi fost Monica Macovei în această ipostază, dar știu că nu suntem pregătiți să fim conduși de o femeie. Suntem prea înapoiați ca să vedem o femeie dincolo de stereotipurile masculine. Aș fi votat-o pe Macovei dacă aș fi știu că măcar ar fi creat un curent nou care să arate că țara asta mai are o șansă de salvare. Dar ce pretenții să ai de la o țară în care milioane de oameni nu fac decât să stea cu mâna întinsă așteptând ajutoarele de la stat.

Aș fi votat dacă în campania electorală n-aș fi văzut doar știri despre DNA. Mai rămâne să-mi fac timp să merg la vorbitor ca să-i văd pe candidații la președinție. Despre ce vorbim aici? Despre o țară de bandiți care au schimbat ciclul birou-pat cu ciclul parlament-pușcărie? Suntem un popor de bețivi. Am schimbat dependența de lene cu dependența de pușcărie.

Și până la urmă de ce-aș fi votat?…

Kissing You

Nu pot fi coach, nu pot fi mentor, nu pot fi guru, deși, când eram mic, am făcut și eu spirale. Dar din hârtie și pe care le așezam deasupra unui radiator obosit și mă simțeam ca un magician. Făceam o biată hârtie creponată comunistă să se învârtă după regulile fizicii. Asta e singurul lucru care s-a mișcat după cum mi-a fost voia. În rest nimic. Lemn Tănase, nu alta! Dar nu am disperat. Mi-am văzut de propria viață încercând să mă mișc pe mine însumi după propriile reguli.

E drept că nu am excelat în viață în mod fundamental, dar dacă privesc în urmă știu doar că am mers pe drumul meu, cel ales de mine. Așă că nu pot da vina pe nimeni pentru neîmplinirele mele, deoarece le sunt proprietar absolut. Pot doar împărți succesele, deoarece nu le-am obținut de unul singur. Și sincer vorbind nici nu mai știu ce eșecuri am avut pentru că n-am păstrat de la ele decât cutele de pe față, în timp ce succesele s-au cocoțat în suflet. Și de aia, de fiecare dată când mă intersectez cu cei care mi-au fost alături, mă simt atins de grație. Fiind un introvertit păstrez bucuria doar pentru interior, ochii făcând restul, pentru că eu nu cred în vorbe ci doar în fapte.

Cum spuneam, nu pot fi coach, nu pot fi mentor, nu pot fi guru pentru că nu are rost. Nimeni nu are nevoie de așa ceva. Asta ar însemna ca alții să mă copieze pe mine, dar eu știu că o copie nu e bună la nimic. Singurul lucru de care are nevoie un om este de curajul de a nu fi banal ci de a fi el însuși. Știu că e greu, dar știu că e al naibii de bine. Sentimentul individualității nu poate fi egalat de nimic altceva. Decât o viață trăită la indigo, mai bine o zi hârtie creponată, numai bună de făcut spirale și nu de alea bivolariene.

Dacă aș ști că printr-un sărut aș putea face un singur om măcar, din frontul larg al anonimității, să se miște după propriul său ritm, să fiu al dracului dacă nu mi-aș schimba meseria, fiind ferm convins că mi-am găsit vocația pe care nu am căutat-o niciodată. Dar, cum știu că acest lucru nu e posibil, îmi păstrez sărutul și dau celor ce vor SĂ FIE, nu SĂ PARĂ, o temă de gândire.

Mi-e teamă…

Mi-e teamă de oamenii fără coloană vertebrală, dispuși oricând să facă mult mai mult decât orice om cu o minimă demnitate. Îi recunoști după frenezia cu care pupă în fund, încât ți-e teamă că vor rămâne fără salivă. Apoi te privesc candid în ochi, ca și cum nimic nu s-a întâmplat, de ai crede că ai în fața ta cel mai inocent cățeluș și nu ultima lichea pupincuristă.

Mi-e frică de oamenii fără educație, pentru că aceștia sunt permanent dispuși să facă orice pentru un buzunar un pic mai plin. Sunt acei oameni profund complexați de limitarea lor, pe care vor s-o compenseze prin frenezia faptelor pe care le săvârșesc. Își doresc cu o ardoare nemaiîntâlnită recunoașterea din partea celor aleși, dar sfârșesc permanent în postura burghezului dornic de noblețe, adică snobi.

Mi-e teamă de oamenii care nu au viață personală și au grijă ca și alții să ajungă în aceeași situație. Îi recunoști după starea de încordare care îi domină. Sunt acei oameni mereu excedați de importanța misiunii lor, oricând dispuși să mai impună o restricție, o condiție, o dogmă doar cu scopul de a face viețile celorlalți la fel de nefrecventabile ca ale lor.

Mi-e teamă de cei care nu știu să ierte și care, din acest motiv, se înverșunează să-i pedepsească pe alții pentru propriile lor greșeli din trecut. Sunt mereu în față, ca niște justițiari fără simbrie, capabili oricând de suprema pedeapsă pentru alții, firește.

…Și din ce aceste motive mă țin mereu la distanță de oamenii care nu știu să iubească.

Un pic de Mogoșoaia

Nu știu ce reprezintă pentru alții Mogoșoaia, dar pentru mine e un mic St. James’s Park al Bucureștiului. E adevărat că nu e în oraș precum parcul englezesc, dar tocmai aici e cheia. Faptul că nu e în oraș, că nu e aproape de niciun drum național important sau pe lângă niște berării de prost gust ori de un mall atotputernic, îi dă savoarea unică. Pot să spun că din aceste motive parcul mai există încă.

Ar trebui să-i mulțumim de două ori lui Brâncoveanu: o dată pentru că l-a făcut și apoi pentru că nu are niciun urmaș care să-l fi revendicat, precum alți fii de os domnesc care s-au împământenit peste tot ce-au putut lua cu japca legală a justiției. Dar să revin la Mogoșoaia. E o plăcere să-i calci iarba. E cel mai frumos, mai îngrijit și mai puțin aglomerat parc dâmbovițean. Faptul că e în afara orașului, ba chiar dincolo de centură, nu îl face frecventabil de către o mare parte din bucureșteni. Și am mai spus-o, un loc, un lucru, pentru a avea viață lungă nu trebuie să fie în bătaia puștii maselor populare. Altfel locul acesta ar fi mâncat. N-ar mai rămâne din ele decât crengile și alea numai bune de pus pe foc.

E adevărat că acolo se fac nunți, ba chiar prea multe, dar asta nu-i știrbește cu nimic din frumusețea divină. Până la urmă și bogăția s-a democratizat. Oricine plătește se poate simți prințesă pentru o zi. Cu toate astea parcul rămâne cea mai liniștită oază a Bucureștiului. Cei care îl frecventează nu lasă în urma lor prea multe gunoaie sau poate nu le văd eu, pentru că nu asta mă interesează.

Pentru mine parcul Mogoșoaia reprezintă cel mai bun loc de plimbare, loc de relaxare totală și de încărcare a bateriilor, indiferent de vreme sau anotimp. Și aș călca mai des pe acolo dacă aș avea suficient timp liber. Însă nu am. Dar asta nu mă împiedică să mă bucur că un asemenea loc se află la o aruncătură de băț de lumea nebună a capitalei. Atât de aproape și totuși atât de departe… Avem și noi St. James’s Park-ul nostru și n-arată rău deloc.

Ion Iliescu și memoriile lui

Am auzit că și-a scris memoriile. Era și timpul. Are 84 de ani și cam tot ce era de făcut a făcut. Acum a venit vremea vorbelor înșirate pe hârtie. Nu știu cum se face, dar am o strângere de inimă când mă gândesc la ce-o fi scris Nea Nelu acolo. Mi-e teamă să nu mă dezamăgească din nou. Prima dată m-a dezamăgit la Revoluție, când a întinat nobilele idealuri ale Lidertății, în timp ce Ceaușescu (iertată-mi fie cacofonia) le întinase pe cele revoluționare. Deh, comuniștii erau, sunt și vor fi niste revoluționari de profesie care își încearcă armele ideologice de distrugere în masă pe spinarea popoarelor în fiecare zi.

A doua oară am fost dezamăgit când am citit cartea interviu a lui Tismăneanu cu portdrapelul comunismului românesc cu față umană, firește același Ion Iliescu. Dacă am așteptat să citesc adevăruri despre perioada în care Ion Iliescu s-a lăfăit pe culoarele puterii comuniste și apoi neo, m-am înșelat amarnic. Totul a fost în același stil învechit al limbii de lemn care nu moare niciodată. Dă-i unui om posibilitatea să spună ceva cu ajutorul limbii de lemn și nu va spune nimic. Limba de lemn e ca un blestem. O folosești, dar nu-ți folosește la nimic. O mai întâlnim și în vremurile noastre cele de libertate pline, fie pe la politicienii de mucava, fie pe la firmele cu aer internaționalist.

Dacă voi citi cartea de amintiri a celui mai zâmbăreț dintre pământeni, mi-e teamă că voi fi dezamăgit definitiv. N-aș putea suporta devastarea produsă de absoluta limbă de lemn. Îl și văd cum vorbește despre idealurile pentru care a militat întreaga viață prin toate posturile de conducere ale partidului comunist. Mi-e teamă că nu va răspunde la niciuna din întrebările reale și profunde: Mai crede și acum în comunism? Cum a reacționat când întreaga elită (politică, economică, culturală etc) interbelică a ajuns la canal, sub pământul comun al celor fără de cruci sau departe de țară? A mai crezut în comunism când regimul comunist își devora primii fii în anii 50? Ce a zis când a aflat câte lucruri au furat rușii din România prin intermediul firmelor mixte numite sovrom? Cât de tare l-a durut în 1991 căderea marelui frate de la răsărit? Are acum vreo urmă de speranță când îl vede pe Putin încercând să refacă lagărul fericirii globale? Și la final o ultimă întrebare: Domnule Iliescu, dumneavoastră sunteți român sau internaționalist?

Hai la lupta cea mai mare,
Rob cu rob să ne unim,
Internaționala
Prin noi s-o făurim!…

Momentul potrivit

Vorbeam cu cineva săptămâna trecută despre momentul ideal când trebuie să ne apucăm să facem ceva. Acel ceva poate însemna orice, de la învățatul unei limbi străine, până la tricotatul cu iglița, de la slăbit, până la mersul pe jos până oe lună. Sunt atâtea lucruri pe care le putem face într-o viață de om și noi chiar ne dorim să le facem. Vrem să știm azi mai multe decât ieri și mâine mai multe ca azi.

Marea problemă e că niciodată nu e momentul potrivit. Întotdeauna intervine ceva care ne obligă să nu ne apucăm imediat de treabă. Deoarece vrem să facem totul ca la carte, vrem întâi să ne documentăm, să punem la cale un plan nemaivăzut și de aceea începem printr-o amânare. Apoi, de fiecare dată când ne vine o idee creață niciodată nu e luni, nu e întâi ale lunii, nu e început de primăvară sau de toamnă, nu e zi senină sau nu plouă ca semn de reușită.

Și uite așa ratăm mereu momentul potrivit și de îndepărtăm mereu de idealul nostru în viață. Dacă ar fi să ni se ofere câte un premiu pentru fiecare plan urzit, dar neurnit, am avea biblioteca plină de diplome. Și azi așa, mâine așa, ajungem să regretăm nu numai propria noastră viață ci până și pe altora. Că întotdeauna altora le e mai ușor, ca pe alții îi ajută o lume și că la aceștia dacă iarba nu-i mai verde, măcar e mai deasă și are cine să o taie la timp.

Ceea ce am înțeles de la viața asta este să acționezi mintenaș atunci când ai o idee. Pentru că starea aia de grație pe care ți-o dă ideea trebuie exploatată la maxim. Ea e energia care pune în mișcare o lume întreagă și aici vorbim de lumea ta. Dacă pui la index ideea, spunând că nu e acum momentul potrivit, atunci când va fi acel moment considerat potrivit, tu nu o să mai ai starea de spirit, adică voința de a o face. Și nimic pe lumea asta nu e mai important ca startea de grație pe care o ai atunci când debordezi de idei, adică de inițiativă.

Până la urma urmei, în viața asta noi ne suntem și cei mai mari prieteni dar și cei mai mari dușmani. Pare bizar, dar așa e. Putem face multe cu noi înșine dacă am ieși din starea de gestație intelectuală și am trece la faza de acțiune hotărâtă, în care facem din viața noastră un blitz krieg din care nu putem ieși învinși sau victorioși, pentru că noi nu ne luptăm decât cu limitele noastre. Și al naibii să fiu dacă adesea limitele astea nu sunt prea apropiate de noi. Uneori le aud zumzetul. Și ca să închei, o idee neaplicată e ca și cum nu ai avea-o. Iar la finalul vieții nu te vei putea lăuda cu ideile pe care le-ai avut, dar nu le-ai aplicat, ci doar cu faptele, asta dacă ai vreuna.