Film la matineu

img_00012Înainte, când ziceai film la matineu, mai ales duminica, spuneai mulțime de copii care dădeau năvala la cinematograf, asta în cazul în care era un film pentru copii. Și erau! Și, mamă, ce înghesuială mai era la casa de bilete! Câtă frunză și câtă iarbă! Filmul în sine nu era decât un pretext pentru socializarea în proporții de mase. Și atunci să vezi mase, nu ca acum! Acum sunt mai mult pâlcuri, mai mult ochiuri de oameni, adunate ca să fie, cu diferite ocazii.

Tocmai din acest motiv, dar nu numai, am decis să văd Despicable me 3 la matineu. Celălalt motiv a fost căldura de afara, ce tindea spre un pic insuportabilă. Prin urmare, m-am și așteptat să fiu înconjurat de cete de copii ce aveau atașate părinții aferenți. Mă și imaginam într-o hărmălaie generală, într-o sală de vreo mie de locuri, în care noi adulții să fim doar cantitatea neglijabilă, numai bună pentru exprimarea ofurilor celor mici. A nu se înțelege că eu sunt un părinte. A nu se înțelege nimic. E mai sigur.

Odată intrat în sală am constatat, dar asta abia când a început filmul, deoarece speranța moare ultima, că sala nu era nici pe jumătate plină. Ba, aș putea spune, că pe trei sferturi goală. Și că în loc de hărmălaie, țipete, chiote și alte alea specifice copilăriei de început, am putut vedea și auzi doar câteva familii rătăcite, cu odrasle bine crescute, care n-au țipat, n-au plâns, n-au dat nervos din picioare și care, în general și în definitiv, au venit la filmul pentru pici ca la un eveniment cultural ce pretindea aproape multă gravitate și seriozitate.

Ca urmare, am putut să mă concentrez destul de bine la film, ceea ce aș fi putut face în orice condiții, oricât de vitrege ar fi fost ele, datorită sonorizării data la maximum, cât și a instalației de aer condiționat care scotea un sunet de peșteră parcursă în pas voios de o furtună inopinată. În stânga mea s-a așezat un tată grav și conștiincios și fiul acestuia, ultimul de vreo 6 sau 7 ani. Discuțiile dintre cei doi au fost de-a dreptul amicale, variind de la fotbal, planete, zoologie până, hăt, la forme geologice de mult apuse, ceea ce mi-a dat un sentiment de inferioritate tocmai în momentul în care mă căzneam cu un sudoku imposibil de făcut.

Când a început filmul am uitat de tot și de toate, nu înainte ca băiețelul să se ridice într-un picior pe scaun și să-și sărute bunicește tatăl pe obrazul cel mai apropiat, ca semn de apreciere și de mulțumire deoarece a fost scos în lumea mare a copilăriei de către un adult care cu siguranță se profila a fi modelul lui de la acea vârstă. În rest, nu-mi mai aduc nimic din anturajul acestui film, deoarece liniștea făcută de către micii cinefili a creat condiții ideale pentru a mă scufunda într-o dulce vizionare a ceea ce pare să fi fost până la urmă pentru toți o altă experiență umană a copilăriei.

Deja vu

"I'm having amnesia and deja vu at the same time. I think I've forgotten this before."Cred că sunt ciumat! Se țin deja vu-urile laie după mine! Nici nu mai știu cum să-mi interpretez trecutul. Dar n-am încotro și trebuie să îl accept exact așa cum e. Știți cum e cu deja vu-urile astea? Nici eu. Adică nici eu nu am știut. Apoi, m-a pus cineva în temă. Cred că eram destul de mic, poate printr-a patra, când, fiind într-un oraș vecin, am exclamat: eu parcă am mai fost pe aici!, deși niciodată până atunci nu mai călcasem prin urbea despre care e vorba în propoziție. Nici nu am terminat bine să perorez la o vârstă atât de imberbă că aud un nene că-mi spune: ăsta nu e deja vu! Deja vu e atunci când ai senzația că ai fost printr-un loc, că prietenești cu o față simandicoasă, că ai posedat ceva sau că ești cineva anume, deși tu niciodată n-ai trecut pe acolo, nu te-ai intersectat cu cutare, nu ai posedat nimic și mai ales ești un nimeni. Marcat de aceste vorbe bine meșteșugite m-am târâit prin viață în căutarea deja vu-ului perfect.

Acum, așa, ca între noi, oamenii: nici nu cred că există vreun deja vu, eu cred că nu există decât o dorință a noastră de a ști măcar cu o clipă înainte ce ne pregătește soarta și de aceea noi, în cocoșimea noastră, ne dăm rotunzi cum că noi știm, pentru că am avut un deja vu. Ce e deja vu-ul? E cineva pregătit să facă o demonstrație pentru toți pitecantropii din România? Nimeni! Absolut nimeni! Și tocmai de aia mă agit că tot nu înțeleg ce e cu deja vu-ul ăsta! Vreau să știu și eu ce mă va paște în viitor, dar viitorul ăsta nu-mi zice nimic și pace!

Acum, dacă ar  fi să mă întrebe cineva pe mine, deja vu ar fi atunci când locurile văzute doar o clipită în goana trenului, oamenii cu care ai schimbat doar o silabă la sindrofii solemne, lucruri care ți-au plăcut, dar nu ți le-ai dorit pentru te-ai prins că nu le poți avea sau dorința de a fi ceva ce nu se poate, devin cu toate realitate atunci când nici nu te gândești. E ca și cum ai zice: ia-te uită, dom’le!, ce mi s-a întâmplat! Locuri, oameni, lucruri și fapte pe care nu am reușit să le cuprind cu destulă ușurință în viața mea dau acum năvală peste mine ca și cum Moș Crăciun și-ar fi scăpat sacul cu bunătăți tocmai în ograda vieții mele!

Dar cel mai tare mi se pare, atunci când vine vorba de deja vu-uri, că toate astea ajung să se întâmple, să se petreacă în viața ta tocmai atunci ajungi să nu ți le mai dorești, atunci când conștientizezi ce greu e să fii într-un anume loc, cât de multe trebuie să știi ca să poți silabisi mai multe cu persoanele pe care le vezi la toate sindrofiile cu coc din lumea asta, faptele pe care le-ai săvârșit, tocmai pentru că le-ai făcut de prea multe ori nu ți se par în cale-afară de deosebite și ceea ce doreai să fii, adică să crezi despre tine, nu mai contează pentru că prețul pe care ar trebui să-l plătești nu ți-l permiți.

Dar tocmai atunci intervine Cel de Sus, tocmai atunci intervine mâna omnipotentă și omniprezentă ce ne veghează și tocmai atunci îți dă brânci acolo unde ai uitat să visezi, te-agață în discuții divine cu cei pe care sindrofiile abia de-i mai înghit, îți oferă lucruri ce nu-ți mai spun nimic și te pune în postura să fii ceea ce nici tu însuți nu mai crezi că are rost să fii. Și toate astea se întâmplă pentru că atunci, cândva, ai cutezat să speri, să-ți imaginezi și să te imaginezi în tot felul de ipostaze, neștiind că totul pe lumea asta să plătește. Sau poate că Doamne, Doamne te-mpinge în toate cele tocmai că știe că de-abia acum ești pregătit să călătorești, să relaționezi, să posezi și să fii, atunci când nu mai arzi pentru toate astea. Locuri, oameni, lucruri, fapte… Și să mai zică cineva că viața nu e frumoasă! Ăsta e adevăratul deja vu! Am zis! 🙂

Despre intuiție

636013867324070190-1862394647_intuitionConstat cu o oarecare detașare că nu am intuiție. Cum mereu ni se inoculează ideea că intuiția e de gen feminin și e prezentă din plin la femei, eu nici nu-mi mai bat capul să scormonesc în existența mea dovezi de intuiție. Sincer vorbind, nici nu mă interesează. De altfel, chiar dacă aș avea cea mai mică preocupare spre a-mi cultiva intuiția, mediul înconjurător mă dezarmează aproape instantaneu. De nenumărate ori, când sunt în compania mai multor persoane, după diverse evenimente când cineva anume, nu pot spune deoarece am uitat, a debitat frumoase platitudini de magherniță, sunt întrebat: ce-a vrut să spună cu acel cuvânt, dar de ce-a făcut o pauză așa de mare între subiect și predicat? Ce-a vrut să spun autorul?

Cum eu nu am fost atent nici când a pronunțat acel cuvânt, subliniez, acel cuvânt și cum nici nu am observat pauza aproape impertinentă dintre subiect și predicat, mă simt dator să mă predau și să mă declar un inapt când vine vorba de intuiție. Căci numai despre intuiție aș zice eu că ar fi vorba în discuțiile de după, când diverse persoane, nu le pot numi deoarece le-am uitat numele, întorc subiectul tratat de persoana care a plecat pe față și pe dos, ca pe o plapumă veche numai bună de cusut și răscusut, în vederea unei utilizări de durată.

Și, pe onoarea mea că nu sunt atent la detalii și finețuri lingvistice care vin de la neica nimeni. Cum preopinentul nu e nici Shakespreare și nici Tolstoi, capacitatea mea intelectuală de a sorbi cu polonicul mare al curiozității toate banalitățile debitate de orișicare individ ce debordează de aerul credul al importanței, capacitatea mea de a penetra dedesubturile superficiale ale comunicării este moartă din fașă. Pur și simplu nu pot să intuiesc, nu pot să demantelez, nu pot să descifrez, nu pot să decortichez ghemotocul minuscul al nimicului, pentru a descoperi adevăruri imuabile bine ascunse acolo unde nici nu există.

Și chiar dacă aș vrea nu sunt capabil de așa ceva. Mă dau bătut în fața sorții și în fața oricărui tribunal legal constituit pe bazele sfinte ale jurisprudenței intuitive că pentru mine vorbele au înțelesul din dicționar, că fiecare șpagat printre cuvinte îl iau tocmai ceea ce este, un slab antrenament lingvistic, o dovadă că personajul vorbitor nu are ce să zică și că se opintește printre cuvinte în speranța că va da gata orice rătăcit ce se întreabă: de ce plouă?, de ce se luminează dimineața?, de ce e frig iarna? și, în general, ce se pitește în spatele fiecărui de ce? Ahh, că-i greu fără intuiție!

Despre neîncredere

citat-george-calinescuPentru mine e ultima barieră umană. Dincolo de ea e totul, înainte nu e nimic. E ca și cum viața omului s-ar împărți în înainte și după. Tot ce e înainte e imposibil de descris, de povestit, de simțit. E ca o boală lungă ce te paralizează, îți suge din energii, îți năucește simțurile și îți distruge potențialul. Da, potențialul, căci despre acesta este vorba în viață. E acel ceva ce îl ai ca un dar primordial și tu îți bați joc de ele așa cum ai face cu un ghemotoc de hârtie numai bun de aruncat la coș.

Neîncrederea e o boală grea de care suferă cei mai mulți oameni. Cred de aici și marea falsitate cu care cei mai mulți își schimonosesc viețile, crezând că le protejează, deși în realitate se ascund în cel mai cleios noroi: noroiul propriei vieți. În primul rând e vorba de neîncrederea în forțele proprii. Și din acest motiv pe cei mai mulți oameni de acest fel îi vezi cum se retrag în ei înșiși, cum țes tot felul de planuri fantasmagorice, parodii paranoide ale unor semne citite invers. Ce e alb, la ei e negru, lacrimile ascund zâmbete, iar cuvintele de alin ascund ură. Și tot așa, pe acest calapod, oamenii noștri fără de încredere în ei înșiși se zidesc dincolo de orice speranță.

Apoi mai e neîncrederea în ceilalți, care izvorăște bineînțeles din propria lor neîncredere. Pentru ei toți au ceva de ascuns, totul miroase urât, toți se pregătesc să le-o tragă pe la spate, ca și cum viața ar fi un joc de șah în care învingătorul așteaptă greșeala adversarului. Dacă aceștia dau peste oameni la fel ca ei,  corida neîncrederii poate să înceapă. Acum încep să înflorească, să revină la viață, căci cine îi poate provoca mai tare decât unul ca ei. Dar e o luptă cu morile de vânt, căci și unul și celălalt joacă doar la cacealma, deoarece un om care nu are încredere în el însuși nu are cum să lupte, lupta fiind un lucru care se exclude prin el însuși.

Aceștia încearcă să amâne cât se poate de mult deznodământul previzibil, ridicând în jurul lor un nor de fum, care să le poată permită o continuă repliere, ca și cum dușmani invizibili i-ar ataca din toate părțile. Când într-un final cad istoviți de lupta lor internă, care se reduce doar la dilema cum pot intra mai bine în propria lor carapace protectoare, îi poți auzi lamentându-se cum că i-a făcut mama lor fără de noroc și cum mișeii adversari au trișat în jocul vieții, punându-i mereu în situații imposibile, ei omițând cu bună știință informația că mișeii sunt una și aceeași persoană cu ei înșiși.

Off! Și câtă frăsuială, câtă energie consumată în van, cu oameni care, prin neîncrederea lor în ei înșiși și pe cale de consecință în tot ce mișcă în jurul lor, speră să-i convingă pe oricine ar cuteza să se oprească și să-i asculte de câte sunt ei în stare, doar, doar s-o găsi cineva capabil să le acorde o șansă.  Și așa se mai consumă o zi din lungul șir de zile ale acestor Sisifi, care în loc de globul pământesc duc pe umerii lor propria neîncredere în ei înșiși și pe cale de consecință în tot ce mișcă în țara asta (sau oriunde în lume): râul, ramul…

Eu – omul excepțional!

in-all-nations-an-exceptional-man-exists-that-compensates-the-deficiencies-of-the-remainder-in-quote-1Da! E de ajuns un da! Cred în asta mai mult decât în orice! Am văzut destule până la vârsta mea ca să pot zice acum că sunt un om excepțional! Cel ce scrie aceste rânduri este un om excepțional, că doar excepțional e cel ce nu se gândește doar la sine, ci dincolo de el, la lumea care-l înconjoară. Excepțional e cel ce e fericit când vede zâmbete pe fețele celorlalți, excepțional e cel ce-i pasă de starea celorlalți. Excepțional e cel ce nu se mulțumește cu ceea ce este, ci-și dorește o continuă evoluție egală cu destinul său. Și cum să nu fiu excepțional atâta timp cât caut zi de zi, ceas de ceas oameni excepționali în jurul meu. Și câți sunt, dar din păcate ei nu-și dau seama!…

Sunt un om excepțional deoarece fericirea mea depinde de fericirea celorlalți, când tot ceea ce sunt și tot ceea ce simt e legat sine qva non de destinul celor care mă înconjoară, când îmi pasă dacă un om pleacă liniștit acasă sau abătut, ca după o furtună care îi lasă vasul fără catarg. Sunt excepțional deoarece îmi dau seama cine sunt și asta dincolo de orice modestie, care a devenit în zilele noastre, doar o mantie sub care se ascund toți impostorii.

Sunt un om excepțional deoarece nu trăiesc doar pentru mine și nu mi-e indiferent de ce se va întâmpla atunci când eu nu voi mai fi  – și asta se va întâmpla mai repede decât crede oricine, căci ce suntem noi, decât niște ochiuri de apă în eternitatea mării. Sunt un om excepțional deoarece caut cu lumânarea excepționalitatea pe oriunde trec, pe oriunde calc și sunt ferm convins că ea e mai des prezentă decât însăși viața în jurul nostru, cu condiția să ne conștientizăm menirea.

Sunt un om excepțional deoarece caut în orice om acel lucru care m-ar putea înălța și pe cale de consecință, tocmai pe acel om, dar eu continui să sper că dincolo de existența noastră pasageră noi putem privi un pic mai departe, ca și cum un orb ar fi conștient că ochelarii care i se atârnă de nas nu sunt pentru a vedea lumea exterioară, ci pentru a se bucura de universul lui interior, care e mai bogat în excepționalitatea lui decât orice altceva. Suntem cu toții excepționali și ce bine ar fi dacă mai mulți dintre noi am conștientiza asta! Ce bine e să fii excepțional! Sunt un om excepțional!…

Despre societatea occidentală

actu_29078_vignette_alaune-820x360Azi am dus mașina la spălat după ceva vreme. Stratul de mizerie uniform amestecat cu praf, pietricele și pământ dădeau mașinii un aer de cavaler medieval, cu platoșa acoperită de luptele duse. În timp ce mașina torcea liniștită sub jetul de apă rece al celui ce e plătit la negru de către angajatorul său, aud printre picăturile  de apă și zgomotul strident al mașinilor ce treceau pe acolo conversația dintre patronul spălătoriei și un client fidel. Cum mi-am dat de fidelitatea clientului? După numărul excedentar de mădulare viguroase ce consolidau discuția acestora.

Cum nu mă mai uit la posturile de televiziune de pe la noi, am pierdut frumoasa ocazie a unei porții zdravene de isterie și goană după senzațional al dubioșilor noștri ziariști. Prin urmare, nici nu știu cum au relatat cu suflarea tăiată, ochii scoși din orbite și glasurile răncălăinde ultimul atac, dintr-o serie nesfârșită de altfel, ale celor nemulțumiți că deși au venit la masa pusă, de s-au putut îndestula pe săturate, atât ei cât și toate neamurile lor nesfârșite, gazda, ca semn de maximă insolență, nu s-a întins pe masă pentru a li se oferi în totalitatea ei fizionomică.

Cei doi derbedei ce-și condimentau fiecare frază cu scârbavnicele mădulare, îl înjurau de zor pe românul nostru din Londra, care în loc să se pitească după tejghea, a avut neobrăzarea să arunce cu navetele de sticle, presupun că goale, asupra celor trei cuțitari orientali. Că o să vezi tu ce-o să pățească de-acum zevzecul nostru. Că în loc să stea la cutie, ca orice român pus pe furat prin cele capitale europene, el s-a pus de-a latul și dacă nu chiar de-a curmezișul evoluției istoriei, adică în transformarea pe cale războinică a Europei Occidentale în Califat Arab.

Am plecat de acolo mai tâmpit decât eram, gându-mă cu tristețe la faptul că ieșeanul nostru a fost singurul civil din miez de noapte cu spirit civic și sânge tocmai în părțile anatomice ce se perindau la foc automat prin gurile celor de la spălătorie, în timp ce toți evoluații de britanici și alți occidentali cu pedigree la teșcherea și-au pus coada pe spinare și ca o dovadă a înaltei lor civilizații au fugit de-au mâncat pământul. Dacă în fața a 3 golănași de cartier o lume întreagă își ridică poalele pentru a o lua la sănătoasa, mă gândesc ce vor face cele mai avansate popoare ale lumii dacă mâine,  poimâine, alți 3 golănași vor trage cu bazooka în cea mai rămas din scăpătatul Occident.

Oare spiritul civic a murit definitiv în Vestul Europei? Oare capacitatea de a-ți apăra stilul de viață, așa cum o fi el decadent, e deja oale și ulcele? Dacă așa stau lucrurile, atunci Europa Occidentală își merită soarta. Când nu ești capabil să-ți riști viața pentru a-ți apăra felul de a fi, atunci soarta îți e pecetluită. Dacă un biet român e singurul erou al unei nopți anodine, atunci din Occident n-a mai rămas nimic, decât muzeele. Căci, tind să cred, evoluția speciilor/civilizațiilor nu stă în cât de mult sânge ai în gură ci în instalație.

La pas prin Sibiu

646x404E plăcut să te plimbi prin Sibiu, mai ales în perioada asta a anului când nu e foarte cald și fiecare pas făcut cu capul acoperit doar de soare nu lasă urme adânci în modul de funcționare a corpului uman, cu atât mai puțin în hainele ce-l acoperă. Să te plimbi de-a lungul pădurii sau parcului Dumbrava – sau cum s-o fi numind acel apendice verde, ce irigă orașul – e ca și cum ai trece în revistă starea materială a celor care au reușit întru totul de 28 de ani încoace.

Indiferent cât de bine sunt înșurubați acum, ca și înainte de altfel, casele se înșiră liniștite de o parte a drumului ce le separă de pădurea deja amintită. Totul e făcut cu grijă, ca o recunoaștere a locului ocupat de proprietari în viața locului. Cu trotuare bine definite, cu piste de biciclete și un singur sens de deplasare pentru mașini, strada dumbrăviților marchează bucuria de a fi cineva. Cum strada cu pricina nu e decât un apendice pe harta mare o orașului, pe acolo nu pot trece decât rătăciții în căutarea unui drum de intrare cam ocolit spre Sibiu, dar care asigură locatarilor o liniște demnă de vilele numerotate: Lac 1, Lac 2 și așa mai departe, din București, din apropierea Parcului Bordei.

După ce te familiarizezi cu beneficiile capitalismului pentru subțirea pătură a celor ajunși din Sibiu, îți poți continua drumul spre inima orașului, fie prin parcul deja amintit, fie de-a lungul acestuia, pe străzi ce leagă acel loc de înaltă trăire materială de restul locuitorilor din zonă. Parcul, în toată splendoarea lui, are un farmec demn de Cișmigiu, dar la o scară mai mare, benzile pentru bicicliști, o omniprezență în oraș, făcând loc în câteva locuri aleilor și spațiilor largi pentru omorârea timpului liber în fața unei beri sau a propriului copil ce se zbenguie netulburat de prea multă tehnologie în acest loc demn de o viață patriarhală.

La capătul zonei împădurite dai nas în nas cu tot felul de clădiri, mai vechi sau mai noi, cele de demult fiind deja refăcute, altele în diferite stadii de cosmetizare, în timp ce blocurile din perioada comunistă sunt înconjurate cel puțin la strada mare de alei cu meșteșug făcute, pe care se lăfăie, ca niște alunițe demne de Marilyn Monroe, bănci comode pentru trecătorii obosiți sau pasionați de lungi dezbateri politico-sportive. Apoi, dintr-o dată, dai nas în nas cu istoria veche a orașului, intrând aproape fără preaviz în zona istorică, unde pietonii fac legea, asta dacă pot, printre terase lăbărțate și nenumăratele tonete și vitrine frigorifice pline cu înghețate care mai de care mai ochioase. Dacă n-ar fi caldarâmul cu protuberanțe bine arcuite, ai putea să privești mai cu atenție clădirile ce formează niște lungi coridoare de trecere, având sus pe metereze acoperișuri din țiglă, de sub care se ițesc în mod constant și neperturbant ochiurile de sticlă, ce servesc pe post de luminatoare pentru poduri.

Imensa piață a orașului da semne de fierbințeală, iar tu te bucuri că n-ai călcat pe acolo printr-un mijloc de iulie, ca să experimentezi pe propria piele cum s-ar putea fierbe un ou sau face o cafea turcească direct pe caldarâmul fierbinte. Te bucuri că nu vezi niciun copac acolo, deoarece, la cât de cald e vara, orice arbust sau vietate cu rădăcini s-ar fi uscat înainte să știe că se poate înfrunzi.

După ce te ascunzi sub o umbrelă, în spatele unui zid ce ține piept soarelui, bei o bere nemțească, ar fi fost culmea să fie altfel, ți-ți continui drumul, de această dată de întoarcere, pe o altă stradă, ce dă direct la locul de unde ai plecat, dar prin altă parte a orașului. Privești și te minunezi cum casele vechi stau la fel de simetric aliniate de-o parte și alta a străzii, pentru ca blocurile noi să-și facă de cap obraznic, așezate, fiecare de proprietarii lor ajunși fără nicio noimă, unele direct din stradă, ca un fel de pumnal înfipt în istoria orașului.

Privești și te crucești când îți dai seama că și aici se construiește la fel ca în București, după principiul strămoșesc: cine poate oase roade, cine nu, nici autorizație de la primărie, căci nu contează la ce distanță ești de malurile Dâmboviței, ci cât de mult faci la fel ca acolo. Nu contează că noul și vechiul formează un talmeș balmeș  luxuriant, totul e că se construiește, semn de prosperitate deloc mascată de către cei ce duc, vorba vine orașul în spate, spre noi culmi de progres și civilizație.

Reîntors de unde am plecat, mă așez tacticos pe un scaun și-mi privesc admirativ picioarele ce au avut de călcat la un loc atâta istorie și atâte devenire. În rest, nimic nu mă mai podidește, decât gândul că de la an la an Sibiul se schimbă din ce în ce mai mult și acolo unde nici nu credeai mâna omului nou se simte. Și nu e vorba de omul nou, cel atât de dorit de cel mai longeviv președinte al țării, ci de acela ce n-a murit niciodată, ci a știut mereu cum să-și primenească imaginea, ca să pară, deși uneori chiar era, mai presus de vremi, fie el român, maghiar, german sau de altă etnie. Încă e frumos în Sibiu!

Despre diversitate

foto-2-diversitate-760x516Anii au trecut și m-am însingurat. Și asta nu mi se pare a fi o problemă, ba din contra. Și-mi dau seama că asta s-a întâmplat tocmai din faptul că cei mai mulți dintre noi vrem ca toți cei care ne înconjoară să fie la la fel ca noi. Nu contează ce înseamnă acest „ca noi”, dar să fie și basta. De fiecare dată când mă intersectez cu o persoană pe care nu o cunosc și simt că are ceva de spus, o privesc cu ochii mari, pentru ca apoi, când aud că vrea să fiu ca ea, atunci să mă îndepărtez. Și asta nu mi se pare a fi o problemă.

Nu știu de unde dorința asta a noastră ca toți să fim la fel: să ne sculăm la aceleași ore, să mâncăm aceleași lucruri, să râdem sau să plângem la aceeași stimuli exteriori, să ne opărim sau să ne extaziem la aceleași realizări. Nu știu de unde această dorință a noastră de expansiune, de a-i converti pe toți ce ne mișună printre picioare la sistemul nostru de valori. Și tocmai din acest motiv, că trebuie să fii în mai multe feluri, în funcție de persoana cu care stai la taclale, eu m-am însingurat, m-am înstrăinat. Și asta nu mi se pare a fi o problemă.

Nu vreau ca tu cel cu care vorbesc azi sau poate mâine să fii la fel ca mine, nu vreau să-mi accepți ideile pentru că eu le-am spus, ci vreau să  ai curajul să fii tu, indiferent dacă ești sau nu de acord cu mine. Nu am nicio plăcere să ne conformăm unii altora, ca și cum am fi cu toții soldații supuși ai vreunui mare zeu. Dorința asta de uniformizare intelectuală pe mine mă lasă rece. Și asta nu mi se pare a fi o problemă.

Și fac toate acestea dintr-un singur motiv, dintr-un singur impuls interior, pentru că eu îmi doresc ca tot ce mi se întâmplă mie, în zeci și zeci de ani, să nu fie doar niște ploi și niște valuri care să mă spele în diferite culori și să mă miște brownian spre forme și direcții conjuncturale, ci să mă transforme în omul care crește din diversitatea celorlalți. Și asta e cel mai greu atunci când singurul element de convergență a celor mai mulți e lipsa totală a diversității.

În loc să ne bucurăm de diversitatea lumii exterioare, în loc să profităm și să luăm ceea ce e ne place de la alții, noi vedem în mare doar ceea ce ne separă și, slavă Domnului, aproape totul ne separă. În loc să încurajăm diversitatea, căci ea e sursa supremă în devenirea noastră, noi tindem spre uniformitate. În loc să ne bucurăm cât e de luxuriantă specia umană, noi vrem că totul să fie exact ca noi și asta pe mine mă însingurează.

Romică – un om (omul nostru) necesar

Când l-am cunoscut l-am privit chiorâș, de altfel, eu privesc tot timpul așa. N-am avut deloc încredere în el. Faptul că se oferea să facă ba una, ba (pe) alta mi se părea foarte suspect. Oare ce anume ascunde? Oare de ce o face? Într-o lume în care aparențele înseamnă 99% din tot, comportamentul lui mi se părea scos direct din cărți. Așa că imaginea asta a tot persistat în mintea mea până am început, e drept, peste ani, să-l cunosc. Căci, așa ne este dat, ca tot ceea ce avem noi în cap despre un om anume să fie doar crâmpeie de amintiri ce zac în capetele noastre peste ani și care, puse la un moment dat, cap la cap, să formeze un tablou de mai mare groaza.

Apoi anii au trecut și am început să mă obișnuiesc cu felul lui de a fi, să accept ideea că nu întotdeauna cele mai grandioase intenții ascund gânduri perfide. Treptat, treptat, așa cum se întâmplă când te obișnuiești cu apa sărată ce ți-o servesc unii pe post de „milenara” Evian, am început să apreciez din ce în ce mai mult, dar nu știu dacă la adevărata lui valoare, tot ce aducea la pachet acest om numit Romică. Și că tot veni vorba de apă, de fiecare dată am apreciat ironia cu care-și asezonează discursul, dar în doze atât de mici de-ai crede că îți oferă un pahar cu apă, încât, la final, te simți chiar obligat să-i zici și mulțumesc. Și i-am și zis de câteva ori, chiar dacă adesea doar din priviri.

Nu m-am întrebat niciodată de unde îi vine starea asta, până la urmă de bine, nu m-am întrebat niciodată de unde i se trage această generozitate nemascată și asta deoarece tot ce e armonios nu trebuie scurmat cu bățul curiozității necurmate. De altfel, nici nu sunt în stare de așa ceva și nici nu mă interesează. Întotdeauna încerc să iau ce-i bun de la oameni, asta dacă ei oferă. Și de multe ori poate am luat fără să vreau, căci centrul universului lui e acolo unde liniștea trăiește neîntoarsă pe o parte, ca un cavaler Jedy – o fi Yoda?, o fi Chewbacca? – retras în așteptarea unui nou învățăcel, poate un nou Luke Skywalker sau Jar Jar Binks.

Cum nu pot să tulbur ce e de neatins în liniștea ce o reverberează, doar am stat și am privit uneori de la distanță și am admirat pe măsura înțelegerii mele și apoi m-am îndepărtat căci ceea ce nu pot reproduce mi-e clar că ne depășește. Și poate de aia am postulat o dată că el e un geniu al organizării, acest Albert Speer al nostru, fie-mi iertată comparația „exagerantă” de către cei ce pot înțelege asta, căci să le îmbini pe toate în doze echilibrate nu-i este dat oricui să poată. Acum, după ce anii au trecut, nici n-am spus dacă am încredere în el. Și nici n-am s-o spun! Și asta deoarece m-am obișnuit cu  paharele lui de apă, încât uneori simt nevoia să mă întreb candid: și dacă (n)-o fi așa?