Fereastra de la baie

Întotdeauna mi-am dorit fereastră la baie. De altfel pe unde am locuit am tot avut fereastră la baie. Doar la bunici nu am avut. De altfel nu aveam baie. S-ar fi putut face o fereastră în fundul curții, dar ar fi fost prea de tot. Să vezi diverse trăsături faciale pe tronul împărătesc, nu e cea mai frumoasă imagine legată de satul românesc. Dar să revenim… Fereastra la baie înseamnă sănătate curată. Dacă mai faci și curat prin baie, atunci când realitățile o cer, nici nu se poate un mediu mai prielnic și mai plăcut pentru o persoană posesoare de fereastră la baie.

Să lămuresc un aspect. Poate părea ciudat să vorbesc despre o fereastră la baie, dar în București există hectare, ce zic eu hectare, sunt ani lumină de cartiere de blocuri fără ferestre la baie. Nu că aș fi claustrofob, dar tot mirosul care se strânge de pe un tronson întreg de bloc, poate provoca mari probleme de sănătate, ca să nu mai zic de Greenpeace. Dacă ar afla ong-iștii ăștia, s-ar lega cu frânghii de blocurile noastre pentru a cere să se remedieze problema mirosurilor care pot descompune orice, până și verticalitatea la români. Dar ce-mi veni mie cu moralitatea? Despre morți numai de bine.

Cum spuneam, eu mă bucur foarte tare că am fereastră la baie. Fereastra asta e mai tot timpul deschisă. E legătura mea cu natura. O natură cam betonată, că așa e în București, dar tot natură se cheamă. E natură de capitală, iar noi o capitală avem. Și cum mă bucuram eu de înfrățirea cu natura, hopa că a venit și vara. Și vara asta nu se mai aseamănă cu altele. Pare să aibă coloană verticală. A spus acum 2 săptămâni că e caniculă? A spus. Caniculă e și acum. Deci, n-am ce zice, vara asta își ține cuvântul. Dar ce te faci cu plăcerea mea? Din cauza căldurii nu mai pot ține fereastra deschisă pentru că se încălzește în baie.

Cu inima îndoită am fost nevoit să închid fereastra. Adică am trântit ușa în nas naturii. Măcar acum va fi răcoare în casă, îmi zic. Mă întorc acasă peste câteva ore, intru în baie și surpriză. În baie era mai cald ca afară. Păi cum așa, că doar fereastra e închisă? Analizez situația și remarc că valul de căldură vine de la vecinii mei. Închizând fereastra am descoperit cât de multă apă caldă, ba chiar opărită, folosesc aceștia. Ai spune că intrasem în cazanul unei locomotive cu aburi. Și mirosea puternic a levănțică. Deci spală cu Cocolino, mi-am spus. Disperat deschid fereastra ca să se mai răcorească în baie. Cele 50 de grade din baie, cu cele 40 de afară or să dea într-un final 45 de grade acceptabile. Acceptabile dacă aș fi beduin. Cum nu sunt, îmi dau seama că trebuie să suport o vară toridă. Acum e mai torid în baie decât afară.

Acum, bunăoară, pe lângă aburii ce vin prin conducte de la vecini, miroase a mentă. Folosesc gel de duș de la Chanel, îmi zic. Ai dracului! S-au ajuns și tot la bloc stau, ca să facă viața amărăștenilor amară. De unde or câștiga ăștia așa de mult? De săpun de casă n-au auzit? Măcar așa mirosea în baie a seu de porc și m-aș fi simțit ca în căminul studențesc. Dacă mai ține mult canicula asta mă mut la țară, unde nu există nici fereastră la baie și nici măcar baie. Cel puțin scap de aburi.

Publicitate

Însuși El

Erau deja ani de zile de când El organiza cele mai frumoase și mai populare petreceri de ziua Lui. Li se dusese buhul. Veneau chiar oameni pe care El nu-i cunoștea deloc. Și dacă nici El nu cunoștea o groază de lume, atunci cine. În fine… oricum ai lua-o, titlul de Maharajah Neîncoronat al Chiolhanurilor Aniversare nu-l mai încânta atât de mult. Nu știu dacă din cauza anilor sau din cauza plictiselii, cert e că dintr-o dată, netam-nesam, neanunțând pe nimeni, a renunțat cu desăvârșire la petrecerile Lui. Dacă marele Gatsby ar fi existat în mod real, s-ar fi bucurat de dispariția unei concurențe atât de puternice.

Și cu toate acestea Lui nici nu-i păsa. Parcă-i luase Dumnezeu o piatră de pe inimă. Tocmai El, omul care nu putea trăi dacă nu era mereu în centrul atenției, mereu adulat și ovaționat, ca un dictator înconjurat de camarila lui, plus o armată completă de lingăi, dispuși la orice pentru o distracție moca, părea că se bucură cu adevărat de noua Sa ipostază. E posibil ca amarul acesta de petreceri să-i fi dat posibilitatea să mediteze între două pahare și trei minijupoane dacă mai merită sau nu. Și concluzia era că nu mai merită.

Toți erau uluiți de această decizie a Lui, de parcă le rămăseseră sarmalele neînfulecate încă în gât. Dar hai să vedem ce L-a mânat pe Însuși El la această decizie radicală. Păi se analizase foarte bine și și-a dat seama că El petrecea în avans, pe datorie cum ar veni vorba, pentru niște mari realizări pe care nu le-a săvârșit încă și nici nu se întrezărea vreo șansă să le facă. Adică și-a dat seama că nu e niciun un Einstein, un Kant sau măcar un Elvis. Practic nu realizase nimic în viață. Era o nulitate complet desăvârșită. Și acest lucru, odată conștientizat, i-a tăiat cheful de chefuri. Și dacă ai rămas fără chef, la ce mai sunt bune chefurile?

Un alt motiv era că se săturase să vadă toate fețele palide ale tuturor lingăilor prezenți în păr la chiolhanurile Sale anualizate. Oameni pe care nu-i putea suferi, pe care nu dădea nicio ceapă degerată și ei știau asta, se prezentau în păr la sindrofiile Sale. Care mai de care se întreceau în a-i ura câte-n lună și stele, deși și El și împricinații știau adevărul din spatele vorbelor frumos meșteșugite. Și până la urma urmei de ce toți nesimțiții să se-ndoape pe socoteala Lui, odată ce-l spurcau ori de câte ori prindeau ocazia? Așa că mai bine lipsă.

Pe de altă parte simțise că se-ntrecuse cu gluma. Păi nu mai mergea așa și pace. Oricum nicio petrecere nu-i aducea satisfacția supremă. Indiferent câți cunoscuți sau necunoscuți veneau să-i ridice osanele demne de un cult al personalității desăvârșit, tot se mai găseau câțiva neisprăviți, invitați și ei firește, care să-l ignore și să nu-i ureze nimic. Și asta îl enerva cel mai tare. Aproape că-l băga în spital. Simțea o durere ca și cum un cuțit îi era înfipt în inimă și apoi răsucit cu grijă. Orice era dispus să înghită: pupincurismul altora, faptul că și-a irosit viața, dar nu și faptul că sunt oameni care să nu-l felicite de ziua Lui.

Așa că la dracu’ cu toate, și-a zis El! Mai bine lipsă. Oricum totul e deșertăciune. Acum, când se uită în urmă, își dă seama că realizările Sale se-adună numai în paginile de scandal al ziarelor, iar oamenii pe care se poate baza sunt doar câțiva. Dacă se gândește bine cam mare efortul pentru o așa neînsemnată realizare. Oare nu se poate trăi și fără petreceri? Ia să-ncerce și El. Dacă nu merge, la anul mai vede ce și cum, dar acum gata cu toate. Va trăi și El măcar o dată liniștit.

Mai învățăm?

Eu unul nu. Și o spun cu subiect și predicat. Eu nu mai învăț nimic. Doar îmi cultiv pasiunile. Nu știu cum se face dar am multe. Adică am făcut destul de multe lucruri în copilărie astfel încât am mereu o bază de comparație. Oricum am lua-o, ca adulți suntem cea mai bună proiecție a propriei noastre copilării. Că a fost mai fericită sau mai puțin, de acolo ne tragem seva acțiunilor noastre. Cu cât ne-au fost primii ani mai colorați, cu atât preocupările noastre prezente sunt mai variate.

Și dacă stau bine și mă gândesc, în copilăria mea a fost un haos total. Nimic ordonat, nimic urmărit de-a fir a păr, nicio pedeapsă pentru vreo treaptă neurcată. A fost o copilărie fără program dar cu multă interacțiune. De toate felurile, de la copii până la adulți și ce m-a fascinat cel mai mult a fost entuziasmul afișat și trăit de oamenii ce nu-și propuneau doar să-și numere banii.

Așa că eu am învățat la vremea mea, adică în copilărie. Acum nu fac decât să-mi desfăt pasiunile. Nu știu dacă am mai multe sau mai puține decât alții, dar cert e că mă proiectez permanent în trecut, de unde îmi vine motivația pentru prezent. Acolo am înmagazinat toți mentorii mei, pornind de la mama, trecând prin bunica maternă și terminând cu cel mai neînsemnat om pe care l-am ascultat fie și la moara din satul bunicilor sau până la profesorii ce se bucurau că au cui da din ceea ce au ei.

Deci nu mai învăț. Și asta pentru că nu mai pot. Sunt burdușit de pasiuni. Dacă aș mai învăța m-aș simți rușinat față de toți cei care au investit, atunci în copilărie, măcar un zâmbet sincer. Și eu nu pot să le înșel așteptările lor de atunci. Mă concentrez pe neînvățare pentru că am atâtea lucruri de făcut, atâtea locuri de explorat, atâția oameni de cunoscut încât nu pot să mai fac nimic dincolo de ceea ce-am învățat în copilărie.

E OK la orice vârstă

Am fost pentru prima dată la un spectacol ținut la mall. E un fel de îmbinare între popcorn și cultură. Nu am crezut că am să devin un spectator de mall, dar în viață niciodată să nu spui niciodată. Există și câteva avantaje să servești cultura la mall. Ai parcare la subsol, poți servi ceva înainte fără să suporți temperaturile tropicale de afară și, nu în ultimul rând, sălile sunt noi, largi, spațioase și răcoroase.

Așa că am fost la un spectacol ținut de un actor, Răzvan Vasilescu, pe care-l știu de vreo 30 de ani. Era un fetiș înainte de Împușcatu’ ca el să joace roluri de tineri ingineri care-și făceau stagiatura cu un maistru bun la toate, de obicei secretar de partid, interpretat negreșit de Corado Negreanu. Când spun că-l cunosc mă refer la faptul că l-am văzut în piese de teatru sau filme la televizor ori la cinema.

Sala, de vreo 200 de locuri, s-a umplut pe trei sferturi, cei mai mulți fiind tineri între două vârste, taman ca mine, care știau mai multe despre teatrul și filmul românesc decât știu fanii lui Leo de la Strehaia despre amantele lui. Două persoane am recunoscut printre spectatori: Cornel de la Vunk și Mihai Constantin. De fiecare dată când îl văd pe Mihai Constantin simt cum sunt inundat de tot respectul, admirația și dragostea pe care i-am purtat-o tatălui său, marele George Constatin. În rest oameni ca și mine, dornici să asculte un actor care a apucat să joace și înainte și după, deci cu ceva experiență în spate.

Cât despre specacolul propriu-zis – E OK și la 60 – nu am aproape nimic de zis. Puținele momente bune au pălit în fața modului în care a vrut să ne descrie Răzvan Vasilescu viața. Ceva de genul că e nașpa să îmbătrânești, că ultima parte a vieții vine cu o listă lungă de neajunsuri, ca și cum noi nu ne-am prins până acum, în condițiile în care suntem zilnic înconjurați de oameni în vârstă sau foarte în vârstă.

Nu știu dacă l-a sfătuit cineva să atace show-ul într-o notă pesimistă spre lugubră, dar ceea ce știu sigur e că nu i-a ieșit într-o prea mare măsură. Prima regulă a succesului în stand up comedy e să fii spontan și cu mult umor, indiferent cât de trivial ai fi sau nu. Cert e că nu a respectat-o prea mult. Și chiar dacă ar fi avut umor, eu tot nu i-aș fi gustat spectacolul, pentru că nu agreez modul ăsta de rahat de a privi viața odată ce ai îmbătrânit. Pentru mine e mai important să împărtășești cu alții din experiența pe care ai acumulat-o în atâta amar de ani, decât să spui că viața e de căcat și că veți fi vai de capul vostru.

În timp ce plecam de la mall am dat o căutare pe google să văd câți ani are Mihai Constantin. Nu de alta, dar dacă la 60 de ani va vrea și el să atace genul de monolog cu microfon, să fiu pregătit. Deși cei doi sunt, așa cum am înțeles, buni prieteni, n-aș vrea să primesc o nouă porție de viață amară. Mai am nouă ani până atunci. Am timp să mă pregătesc.

În afară de sânge mai servim și noi ceva?

Aflu din întâmplare că torționarul Vișinescu a fost condamnat, în primă instanță, la 20 de ani de închisoare. La prima vedere pare o pedeapsă justă. A schilodit o groază de oameni în penitenciar. Acum vine și plata. Nu știu câți oameni au avut de suferit, deoarece nu-mi face o prea mare plăcere să aflu detalii despre viața de zi cu zi din închisorile bolșevice. Totuși am reținut un mic detaliu. Fostul angajat al Ministerului de Interne are acum 90 de ani. La ce mai ajută închisoarea la vârsta asta? Păi la cât e de damblagit fizic și psihic, însăși faptul că e în viață, la o vârstă atât de înaintată, e o cruntă pedeapsă de la Cel de Sus.

Să presupunem că va fi închis. Ținând cont de felul cum arată, oare cât va executa din pedeapsă? O lună? Două? În plus, până la luarea unei decizii definitive, care se poate petrece peste un an sau doi, împricinatul poate muri oricând de bătrânețe. Și atunci la ce ajută condamnarea la un termen atât de lung? Oare vrem cumva ca prin această pedeapsă să-l reeducăm, ca la 110 ani, când va fi liber, să regrete amarnic cele săvârșite în pușcăriile comuniste?

Eu mă îndoiesc că închiderea unei persoane are rol educativ. Nici pe departe. Ia uitați-vă la Gigi Becali. Din toată șleahta de mafioți ajunsă la pușcărie el e cel mai vocal. A ieșit mai rău decât a intrat. Acum are și mai mult venin pe care să și-l deșarte în venele realilor sau falșilor săi dușmani. Ca urmare la ce ajută condamnarea unui moșneag care își trage ultimele răsuflări înainte de moarte? Oare noi nu putem ierta? Oare în afară de sânge noi nu mai consumăm nimic? Probabil că suntem un popor de vampiri, iar soarele ăsta arzător de iulie ne-a luat mințile înainte să ne ucidă.

Ceea ce facem noi acum sunt niște reparații tardive. Frecții la un picior de lemn. Dacă Vișinescu sau alții ca el, nu a fost judecat în 1990, când avea 65 de ani, acum e prea târziu. Când el nu mai are toți boii acasă, când nu mai are ce pierde, când nu mai are nici amintiri din cauza bolilor, a-l închide înseamnă să muți un muribund dintr-un loc în altul, iar efectul este zero. Căci ce este acum Vișinescu decât un muribund cu un corp care l-a părăsit demult și cu o minte pe 3 sferturi aflată deja în corcoduș.

Ne-a lovit pe toți acum spiritul justițiar, la un sfert de secol de la căderea comunismului. Aștept ca peste alți 25 de ani să deschidem și dosarele Revoluției, pentru a putea vedea cum se perindă la televizor o altă armată de moșnegi de 90 sau 100 de ani, pentru că, nu-i așa?, noi suntem drepți. Drepți pe dracu’! Suntem doar niște triști care-și compensează neîmplinirile cu sângele altora.

O femeie

Oprisem mașina sub un copac. Dogorea. De altfel acum dogoare mereu. Ar trebui să văd cum e noaptea sub un copac. Nu oprisem motorul. Simțeam nevoia de un pic de aer rece. Și vara asta e atât de lungă… Lăsasem telefonul din mână și priveam pierdut în zare, când de-odată îmi apăru ceva între sprâncene. Era o femeie. Avea mersul atât de molcom și privirea atât de pierdută în timp în cât am simțit nevoia să-i acord un pic de atenție.
Să fi avut vreo 60 de ani, cei mai mulți irosiți prin cine știe ce întreprinderi comuniste. Poseda o frizură a la Ștefan cel Mare, confecționată pe baza unui tipar obținut dintr-un castron. Sprâncenele formau un tot ca un pod suspendat peste o vale nesfârșită. Inițial am crezut că poartă o bentiță din păr de cal. Sub podul hobanat se ițea un nas ferm și lat de boxer la apus de carieră. Aerul ce-i intra în nas era filtrat de o mustață de băiețandru, puful transformându-se în ultimul deceniu într-o pădurice fermă.
Mergea agale, chiar prea agale, ceea ce m-a contrariat foarte tare. Mergea adusă de spate, dar mai mult pe-o parte, echilibrul etern consfințindu-l printr-o sacoșă numai bună de cumpărat chilipiruri la prețuri moca. Spatele lat mi-a adus aminte de halterofilul Nicu Vlad. Nu era el. Acesta avea vocea subțire. În partea superioară purta o bluză ce s-ar fi vrut cămașă vaporoasă, vara și hanorac dacă ar fi purtat-o printre nămeți, iarna. Forma sânilor nu mai era o formă ci două lacrimi de miere uriașe, cămașa servindu-le ca mulaj sculptural și mai puțin ca acoperământ sacru.
Cămășuța potpurie era asortată cu o fustă dintr-un material necălcabil, ce-i acopereau picioarele până aproape de călcâie. Aceasta nu avea nicio formă predefinită, luând diferite aspecte în funcție de deplasarea picioarelor și de bătăile vântului. Tălpile erau protejate de o pereche de șlapi medievali, cu marginile zdrențuite de numeroasele veri prin care a trecut.
Acestă splendoare de spectacol ambulant s-a oprit la un magazin cu produse made in China. A pipăit câteva rochițe de vară ce semănau ca două picături de apă cu bluza și fusta ei, doar că pe umerașe acestea formau un tot. Un amestec tulbure de nuanțe, ca un vârtej în care arunci toate culorile pământului, se scălâmbăia în bătaia soarelui. Probabil atrasă de soare această femeie căuta un înlocuitor la salopeta ei din două bucăți. A plecat fără să cumpere nimic. Nu știu care a fost motivul. Nu avea bani? Nu dorea să-și piardă echilibrul prin umplerea sacoșei? Cert e că și-a continuat drumul mergând agale, dusă de spate, dar mai mult pe o parte, precum destinul ei neluminat…

Cei 7 care au speriat estul

De când 7 vasluieni și-au făcut de cap, vuiește țara de indignare. Așa cum ne stă nouă foarte bine, abia așteptăm un prilej să ne exprimăm consternarea. Și acum chiar pe bună dreptate. În acest moment faptele nu mai fac nici două parale. Mai importante sunt ecourile produse. La nivel emoțional contează enorm că vreo 200 de mii de persoane au semnat petiția online de încarcerare a făptașilor. Suferi un șoc doar când auzi că 7 indivizi au folosit o fată pe post de joc colectiv. Un fel de „Nu te supăra frate”, în care femeia era pe post de zar trecut dintr-o mână în alta. Dar și mai marcat ești cînd afli că cei 7 fantastici sunt acum liberi, bine mersi, așteptând ca justiția să dea un verdict. Și cum la noi justiția se mișcă precum un melc…

Pe mine nu atât fapta m-a pus pe gânduri ci reacția de susținere a celor 7 fantastici din partea localnicilor. De-abia acum s-a săvârșit răul cel mai mare. Faptul că s-au găsit suficiente persoane care să le justifice primitivismul celor 7 băieți asta mă îngrijorează pe mine cel mai tare. Datorită consătenilor, cei aflați în cauză se simt exonerați de orice vină. Ba mai mult decât atât, acum băieții se simt victime ale fetei, prin simplul fapt că femeia i-a ademenit pentru că e femeie. Indiferent dacă vor ajunge la închisoare sau nu, băieții noștri de cartier rural vor ieși de acolo ca niște eroi, ca victime ale femeii fățarnice, care, după ce a beneficiat de intimitatea colectivă a celor 7, s-a dus la poliție să se plângă de serviciul primit.

Întâmplarea din Vaslui pune iar pe tapet, pentru un scurt moment, firește, până ce un alt scandal mai păstos îl va îngropa în uitare, că la noi femeia e doar un acaret al bărbatului. E un lucru de care bărbatul se folosește atunci când are nevoie, alături de rindea, ciocan sau furcă. Locul femeii în societatea primitivă românească e bine stabilit, de sclav pe plantația bărbatului și orice revoltă a ei stârnește mânia acestuia, dar și altor femei care-și acceptă condiția promiscuă.

Mă uitam cu cât dispreț vorbeau acești aproape copii despre cele întâmplate. Pentru ei este un dat, un destin, ce nu poate fi schimbat, de a se folosi de femei după bunul lor plac. Așa că mai avem de lucrat până ce spuza de civilizație, care începe a se încropi pe noi, va căpăta grosimea blindajului unui tanc. Dacă de azi statul s-ar ocupa, așa cum se cuvine, de educația semenilor noștri, tot ne-ar trebui vreo 30-40 de ani să vedem niște semne îmbucurătoare. Până atunci vom mai auzi despre asemenea socializări forțate și vom continua să ne scandalizăm pentru că se vor găsi indivizi și individe care să ia apărarea făptașilor. E greu în România, cum e greu de altfel în orice țară insuficient educată. Restul e indignare.

Despre Basarabia

Vorbeam azi cu cineva despre situația din Republica Moldova. Mai precis despre planurile pe care le-a avut elita comunistă la sfârșitul anilor 50, ai secolului trecut, de a crea o elită culturală locală care să legitimeze existența unei limbi și a unei culturi de sine stătătoare, fără nicio legătură cu România. După ce am înșirat un cârd de oameni de cultură din stânga Prutului: Grigore Vieru, Ion Druță, Ion Ungureanu, Dumitru Matcovschi, Leonida Lari, Emil Loteanu, Eugen Doga etc, am constat ce cutie a pandorei a deschis această elită politică moldovenească. În loc să legitimeze caracterul individual al Republicii Moldova, ei au stârnit românismul în RSS Moldovenească.

De altfel, până la această generație, în Basarabia, nici nu se putea vorbi de un comunism cu coloratură locală. Niciunul dintre greii partidului, la nivel local, nu era moldovean, niciunul dintre ei nu cunoștea limba locului și prin urmare niciunul dintre ei nu avea habar de cultura și civilizația locală. Când au decis să dea și băștinașilor posibilitatea de a se afirma, cu ajutorul mijloacelor de propagandă locală, comuniștii de la Chișinău au crezut că mașina de spălat creiere va funcționa ireproșabil și, astfel, ultimele rămășite de românism vor fi spulberate. Dar n-a fost să fie.

Tocmai cei plecați mai mul timp din Moldova, trimiși prin alte părți ale Imperiului Roșu să se școlească sau să trăiască, gen Ion Ungureanu, Emil Loteanu, Eugen Doga etc, tocmai ei au fost cei mai mari apărători ai originii lor românești. Tocmai ei au conștientizat cel mai bine falia uriașă care-i separă de imperiul rus (atunci sub masca bolșevismului – lupul își schimbă părul, dar năravul ba) și n-au pregetat să încurajeze manifestarea identității naționale.

Concluzia la care am ajuns amândoi a fost că spiritul național românesc din Basarabia nu a decedat și că fiecare generație care se școlește în România apropie din ce în ce mai mult clipa renașterii românilor basarabeni, în ciuda propagandei permanente rusești, făcute pe numeroasele ei canale de televiziune, presă sau internet. Fiecare pas mic făcut azi înseamnă o victorie certă mâine. Destinul este inexorabil.

Canicula aiasta…

Cât ne-am mai dorit noi să vină vara asta! E ceva de domeniul inimaginabilului! Nouă nu ne place iarna, pe răcoare. Noi vrem căldură! Na de aici căldură! Și se făcu căldură. Deja numărăm o săptămână în cap în care soarele nu se plictisește să se uită la noi și nici de gând nu are să șuiere, așa, de plictiseală. Cald și foarte cald, totul pe un fundal de liniște totală. Nici urmă de vânt. Se pare că excelența sa își trage sufletul și-i dispus să o ia iar la goană doar spre toamnă. Și până atunci noi ce facem? Stăm cu limbile pe umeri?

De altfel despre căldura asta insuportabilă nici nu ar trebui să vorbesc. Cei care au fost vineri la concert știu cel mai bine. E ca și cum aș vorbi despre sfoară în casa spânzuratului. Și totuși să îndrăznesc. Am văzut câteva fete umblând aproape goale. Una din ele spunea: nu mai suport nimic pe mine, nici de textil și nici de metal. Simt cum atracția gravitațională îmi va grăbi lichefierea organelor interne. Bineînțeles că niciuna din ele nu a vorbit așa. Din: fato, ești nebună? Ce ai fato? Uite ce bine arată ăla, fată!, ele nu au ieșit nicio secundă. Și-ar fi dat cu firma în cap. Și zău dacă merită atâta tărăboi pe căldura asta.

În schimb nu înțeleg unde merg zilnic bătrânii. Parcă ar face parte din serviciile secrete. Când e soarele mai dogoritor și cei în puteri în plină activitate, atunci îi apucă o stare de perpetuum mobile. Îi vezi cum își învârtoșează mușchii, sau ce-a mai rămas din ei, pentru a ne popula până la refuz trotuarele, trecerile de pietoni, autobuzele sau diversele stabilimente publice. Ai zice că destinul lumii depinde de această ultimă zvâcnire a lor. Poate să fie cod roșu și chiar ultraroșu, ei nu se dau bătuți. Ei trebuie să meargă. Nu contează unde, totul e să se vadă. Sunt mari șanse să se vadă și altceva pe lângă asta și sincer nu știm dacă vrem.

În rest vara e așa cum a mai fost. Nimic nou sub soare. Păi la cât arde și cum arde nici nu e de mirare că nu a mai apărut nimic pe piață. Totul e s-o mai ducem până la toamnă că apoi mai vedem noi. Și ce frumos e iarna, când stai înfofolit în casă și afară ninge ca-n povești! Pușchea pe limbă! Așa am mai spus și vara trecută și ce-am mai dat la lopată iarna! O-ho-ho! Așa că de acum înainte mai ușor cu lăudatul anotimpurilor. Dar oricum, dacă scap și de canicula aiasta, promit să…

Bieții greci!

Veți fi fericiți să aflați că am decis să rămân. 😛

Bieții greci! Am auzit că o duc greu. Chiar foarte greu. De când mizerabilii ăștia de la UE le-au pus sula capitalistă în coaste nu mai au liniște, nu mai au somn. Cum își permit nemții să ceară banii înapoi unui popor care nu a mai făcut nimic de la lupta de la Termopile? Sunt aproape 2.500 de ani de când grecii nu mai sunt în stare de nimic, decât să stea. Păi tot ce-au avut de demonstrat au demonstrat în antichitate. De atunci se odihnesc. Păi nu s-a construit pe umerii lor aproape toată civilizația antică? Grecii și-au adus obolul la civilizația umanității. Ei au muncit acum 4.000 – 5.000 de ani. De acum să mai facă și alții ceva că ei sunt extenuați.

Și uite așa, de vreo 2.500 de ani, grecii nu mai fac nimic. Grecii noștri au intrat într-o grevă față de istorie. Uite așa, de-a dracului, ei nu mai fac nimic. Și dacă ei nu mai fac nimic e musai ca alții să-i întrețină. Și când vine vorba de întreținere grecii se gândesc doar la standarde foarte înalte, precum anticii lor strămoși. Oricine le promite că le garantează protejarea sfintei leni, are un loc garantat în parlamentul de la Atena. Drept dovadă, Grecia e singura țară netrecută prin comunism care are în parlament un grup comunist. E firesc să fie așa, doar nu le-au promis aceștia că vor lua de la bogați și vor da la săraci? Păi Grecia e plină de săraci. Nu contează de unde se va lua ceea ce se va lua, totul e să se dea.

Ce contează că toate astronomicele datorii au fost făcute pe timp de pace și că în afară de sfântul nimic grecii nu au ce exporta. Un lucru e foarte clar. Rolul occidentalilor este să le dea. Și cât mai repede! Ca nu cumva să iasă grecii din sfânta grevă față de istorie și să se apuce de muncă. Ar fi păcat ca peninsula scăldată în Mediterana să se transforme într-o Germanie meridională. Doamne ferește! Pușchea pe limbă! Păi atunci grecii ar munci și în vacanțe, iar la ei vacanțele durează 365 de zile pe an. Ar deveni plictisitori precum nemții și toți cei dornici de vacanțe s-ar reorienta spre alte zări de puturoși pline.

Așa că eu zic să punem mână de la mână și să ajutăm Grecia. Nu se cade să schimbăm o tradiție a trândăviei veche de 2.500 de ani. Un adevărat simbol național, nu alta! Eu de exemplu mi-aș da economiile pentru a crea al 15 – lea salariu și a 15 – a pensie moca a grecilor. Ghinionul meu e că nu am bani. Dar sunt decis în schimb să veghez. Dacă am să văd cumva vreun grec muncind, sunt hotărât să-l internez la spitalul de nebuni. Să nu care cumva să se răspândească molima asta a muncii și la ei. Atâta ne-ar mai lipsi! Grecia ar dispărea!