Despre armeni

armenia1Dintr-o pură întâmplare, căci totul e o pură întâmplare, am citit pe un site despre Strada Armenească, sărbătoare a minorității caucuziano-anatoliene de pe la noi, care deja a ajuns la a 4 – a ediție. Hait, îmi zic! Tocmai eu, care știu atâte despre armeni, despre popoarele din Caucaz, dar și despre cea mai rămas din Bizanț, să nu am habar despre așa eveniment? Tocmai eu să lipsesc de la o asemenea sindrofie? Așa ceva nu se poate! Dar cu celelalte 3 ediții ce-am făcut? Pesemne m-am bucurat de vară într-o totală indiferență, firește.

De când îi știu pe armeni? De când mă știu. De când mă știu ei pe mine? Nu știu. În orașul din care vin e cea mai veche biserică armenească din Europa, una dintre primele din piatră de pe la noi, ridicată cam pe la 1350. De altfel, mereu am admirat popoarele care au supraviețuit în timp și care ne arată nouă cât de miraculoasă le poate fi soarta, deși totul le-a fost împotrivă. Și tot de când mă știu mă joc pe degete cu numele lor atât de muzicale. Primul nume care mi-a picat înaintea ochilor a fost a lui Varujan politicianul, pe vremea aia doar Varujan satiricul, Varujan Vozganian. Să fi fost eu printr-a patra când i-am descoperit numele atât de diferit în revista Urzica, revistă de satiră și umor, ce trebuia să înfiereze în stil proletcultist devierile de la morala comunistă. Și se pare că lui Varujan i-a priit morala comunistă. Uite ce bine îi e în capitalism!

Un alt nume ce mi-a marcat viața tot de printr-a patra e al dirijorului Modest Cichiradan, care inspirat de emisiunile televizate ale marelui Leonard Bernstein ne ghida părintește pe ulițele muzicii de calitate. Țin minte ca acum demonstrația lui de virtuozitate pe notele lui Vivaldi, întrerupând orchestra doar când el credea de cuviință, pentru a ne explica nouă, copiilor clasei muncitoare, dedesubturile necunoscute ale Anotimpurilor.

Apoi mi-a plăcut fotbalul și viața mi-a mai făcut cunoștință cu un alt ian: Florin Halagian, cu celebra lui strategie fotbalistică: Focul la ei! (la ei, pe mama lor!), dar și cu fictivul Agop din Fanar, negustor armean, magistral interpretat de Aurel Giurumia, în toate Pânzele sus!, care a reușit să tușeze exemplar activitatea de bază a armenilor anatolieni, comerțul. De altfel puțină lume știe că armenii reprezentau un sfert de milion din locuitori Stambulului de acum un veac și că de ei și de greci s-au folosit otomanii pentru toate sarcinile pe care nu le puteau face decât ghiaurii.

Și ar mai fi alți armeni de pe la noi sau de aiurea, cum ar fi Garabet Ibraileanu, Spiru Haret, Virgil Madgeanu ori Charles Aznavour, cu numele real Aznavourian, celebra Cher (Cherilyn Sarkisian), neguroșii frați Mikoian, unul, creatorul MIG-ului și altul, mulți ani mare mahăr în guvernele lui Stalin, în special în domeniul comerțului, un fel de Hermes bolșevic plin de noroc și de succes. Să le pomenesc și pe Kardashiance? Na, c-am făcut-o!

Cu toate astea vâjâindu-mi prin cap m-am îndreptat, ieri, spre Strada Armenească, dar nu dinspre bulevard, ci venind pe străduțele șerpuitoare din acea zonă veche a orașului ce te fac să te pierzi într-un labirint specific târgurilor colinare și nu celor de șes, unde ai crede că străzile au făcut ocluzie intestinală, atât de sucite și răsucite sunt. Am intrat pe stradă venind din spatele scenei, ca și cum un personaj s-ar coborî printre spectatori, încercând să înțeleagă lumea ce se perinda pe acolo.

Acum, pentru prima dată, deși ani de zile m-am scurs pe lângă gardul său, am intrat în curtea bisericii armenești fiind șocat de contrastul puternic dintre aceasta și clădirea de birouri ce se ridică precum un neg pe fața lui Dumnezeu. C-așa suntem noi românii, vajnici constructori ai ceva: ieri ai comunismului, azi ai capitalismului și unul și altul pe deplini biruitori și la orașe și la sate (asta ca să-l citez pe Gheorghiu-Dej, care anunțase, în 1962, finalizarea cooperativizării agriculturii). Cred că în aceasta constă tot paradoxul românesc: tot ce biruie pe deplin la noi, nu dăinuie. Aviz americanilor ce umblă țanțoși pe la noi, ca vodă prin Lobodă (sic!).

Și cum spuneam, știu multe despre armeni…

Baby driver – un pretext

full-baby-driver-tracklist-released-696x464N-am vrut să merg la filmul acesta. L-am ocolit din toate punctele de vedere. Mi s-a părut încă din denumire și apoi din afiș încă un film de duzină, unul din numeroasele filme care-i fac pe bărbații zilelor noastre să se simtă bărbați, deși de multe ori ei nu se simt în niciun fel, pentru că în zilele noastre am schimbat toate conceptele, inclusiv cel de bărbat.

Cu toate acestea am ajuns să-l văd, într-un sfârșit de săptămână în care cinematografia americană nu a mai reușit să lanseze vreo șarjă nouă de filme mai de Doamne ajută. Așa că iată-mă intrând pentru a nu știu câta oară în sălile mall-ului, așa cum ar trebui să fac cu cele ale bibliotecilor, pe care nu le-am mai călcat de la absolvirea facultății. Și asta în ciuda faptului că dau deoparte orice film dacă îmi pică în mâini vreo carte bună și har Domnului!, îmi pică, n-am ce zice!

Filmul acesta nu e un film, e doar un pretext. E doar un pretext să ascultăm într-o avalanșă demnă de un carusel muzical o groază de melodii bune din anii 70 și 80. A fost ca o ispită ce pretinde că-ți arată ceva, deși scopul ei este să te farmece cu vorbele sale. A fost ca un fel de sirenă ieșită din apele adânci ale muzicii superficiale, a ceea ce nu ține mai mult de 5 minute, dar care transmite în acest fulger muzical toată starea de spirit a unei generații, oricare ar fi aceea, de-a lungul a 20 de ani din viața preaplină de împliniri mărețe a Americii ce nu-și mai încape în piele de bine ce îi e.

Pur și simplu muzica m-a captivat și de aceea povestea în sine n-am luat-o decât ca pe o scuză numai bună pentru a-mi îndestula urechile cu melodii de mult nemaiauzite sau altele ce abia acum s-au făcut simțite percepțiilor mele. A fost ca și cum am străbătut un râu de munte nu în canoe, ci de-a berbeleacul pe valurile tumultuoase care acum mă ridicau, ca mai apoi să mă scufunde într-o mireasmă de neuitat a stărilor ce pot fi potențate de ceea ce înțelegi, iar noi înțelegem ceea ce putem și, Doamne!, câte putem, unii dintre noi!…

Despre actori, doar câteva cuvinte. Kevin Spacey a fost iar bun, dar a fost la fel. E magistral, dar deja se repetă. A simțit ce prinde la public și nu mai iese din cămașa succesului. S-ar putea ca la un moment dat să-l strângă, să nu-l mai prindă, să-i tocească uriașul talent pe care nu l-a etalat de azi, de ieri, ci din totdeauna. Îi privesc jocul magistral și-mi spun: păcat!, păcat că devine sclavul publicului, al banului și nu-și împinge limitele dincolo de orice așteptare, acolo unde ajung doar cei ce îndrăznesc. De fiecare dată când îl văd mintea mea se duce spre Christoph Waltz, un alt talent urieșesc, ce se consumă în roluri de psihopat notoriu. Păcat că ne gândim doar la noi și lăsăm baltă generațiile ce vor să vină și vor veni.

Apoi a venit rândul lui Jamie Foxx. Și-a depășit din nou condiția, reușind un rol diferit de altele pe care le-a făcut, dovedindu-se cameleonic, capabil să joace aproape fără de efort un personaj de altminteri anost, un criminal fără de emoție. Dacă e ceva ce atrage la Jamie Foxx e simplitatea cu care se interpretează, depășindu-și complexul de rasă, atât de prezent în cazul lui Denzel Washington, care interpretează roluri de albi, deși el e negru. Pentru Jamie naturalețea cu care intră în personaje vădește fără echivoc că a ajuns la o anume maturitate, în care nu el e mai important decât personajul pe care trebuie să-l joace.

Per total un film bun, care m-a făcut să ies din sala de cinema cu o zumzăială muzicală neîntreruptă de publicitate în creier. Dacă regizorul Edgar Wright și-a dorit ceva eu nu pot ști, dar ceea ce știu cu siguranță e că m-a surprins în totalitate, transformând un subiect banal într-un pretext numai bun de a da în tânăra generație, aia millenials, din toate pozițiile, cu tunurile puternice ale muzicii de calitate. Nu mă îndoiesc că a bulversat numeroasa lume, așa cum a făcut și cu mine, demonstrând încă o dată dacă era nevoie că nu aduce anul ce aduce ceasul, în cazul de față unul extra, de o oră și 52 de minute.

Cum văd eu viața

data-integration-next-level-860x450_cAsta nu e complicat deloc. Ba chiar plictisitor de stereotipic. Eu văd viața ca un joc pe calculator cu mai multe niveluri, niveluri pe care la atingi pe măsură ce îndeplinești toate condițiile de la fiecare nivel inferior în parte. De aceea, de multe ori în viață vezi oameni căznindu-se, pentru că se învârt în cerc, comițând aceleași greșeli și mirându-se de fiecare dată foarte tare cum de nu progresează deloc. De multe ori mi-a fost dat să văd după mulți ani oameni și să constat totala lor involuție, căci a nu progresa nu înseamnă stagnare, e chiar imposibil, ci o involuție care doare, atunci când tu, cel reîntors după amar de ani, intri din în nou în contact cu acel om.

E ca și cum ai fi blestemat, condamnat să trăiești zi de zi aceeași zi și nu o zi oarecare, ci cea mai grea zi din viața ta. Asta nu are cum să nu te marcheze, asta nu are cum să nu-ți smochinească sufletul, asta nu are cum să nu te îndepărteze, poate definitiv, de menirea ta de om, de a fi om cu ceilalți oameni. Și e tare trist să să te învârți în roata ta, dând din ce în ce mai mult din picioare și să constați că tot efortul e în zadar. Și zău, cum să nu-i înțeleg pe acești oameni!

Eu cred că niciun eveniment din viața noastră nu e întâmplător, nu e un accident al vieții, niciun om pe care îl întâlnim nu ne e dat dintr-un capriciu al soartei sau al sorții, ci pentru că avem de învățat o lecție. Și din acest motiv mereu mă întreb ce am de învățat eu de la cei ce acum mă înconjoară, dar și ce lecție trebuie să le dau eu, fără ca eu să știu. E un mister total ce mă ține în acțiune de când am sesizat acest aspect și pe zi ce trece simt că sunt tot mai în ceață. Mister total! Dar cu cât misterul e mai mare, cu atât și curiozitatea, ambiția mea sunt amplificate.

Cred și asta cu destul de multă tărie, că toată viața nu e decât un joc al evoluției și că fiecare dintre noi parcurge mai multe sau mai puține niveluri, în funcție de cât de deschis este să accepte un anumit fapt despre el, să se împace cu o anume situație și să nu-i vadă pe cei din jur ca simple unelte utile spre realizarea unui scop mărunt: totala bunăstare materială sau imaterială. Altfel, nu facem decât să ne intersectăm toată viața cu același tip de oameni, tocmai acel tip de la care nu am vrut să învățăm nicio lecție pentru că ne-am considerat pe noi înșine suficienți chiar și pentru noi înșine.

Inima mea este pe înălțimi

06-inaltimeTrebuie să recunosc că mult timp n-am știut ce este generozitatea. În lumea mea mică și schimonosită o asemuiam tot timpul cu bunăstarea materială, cu disponibilitatea financiară, cu preaplinul prescurilor deșertate de un preacucernic ajuns creștin la răspântiile cerșetoriei. Și, Doamne, multe mai sunt răspântiile astea!

Multă vreme am crezut că generozitatea înseamnă să-ți rupi de la gură și să dai și altora din puținul tău. Am crezut și asta dintr-o nerozie cruntă, tipică omului limitat, că generozitatea e palpabilă, că ea seamănă cu un proces economic în care unul dă și celălalt primește.

Au trebuit să treacă ani, destui de mulți, că să experimentez pe propria piele ce e cu adevărat generozitatea. A trebuit să descopăr și asta după lungi icniri interioare și dezămăgiri apostate, că generozitatea nu e decât o stare de spirit pe care o ating cei care trec dincolo de bunăstarea materială, de disponibilitatea financiară sau de preaplinul prescurilor.

A trebuit să mă opintesc serios prin propria mea viață ca să contat că generozitatea nu e decât o poartă pe care cineva o ține permanent deschisă și-ți spune din proprie experiență ce te așteaptă, asta ca să fii pregătit cu nouă piei pe tine să faci față convulsiilor ce-ți vor da viața peste cap atunci când tu nici nu gândești.

Cu spatele arcuit de supraomeneasca constatare (sic!), am ajuns să-mi deschid ochii sub biciuirea ploilor ce m-au împovărat, convins fiind că știind ceea ce mă așteaptă, nu mă face decât mai înțelept cu o secundă înaintea deznodământului, dar suficient să pot sări peste groaza ce-mi va fi pus stăpânire pe mine dacă n-aș fi înțeles rostul nerostit al adevăratei generozități.

Căci, până la urmă ce e viața, decât o continuă canonadă! Un continuu tumult din care nu poți ieși decât într-un fel și acel fel e mereu la fel. Și, atunci, când ajungi la această constatare, cum să nu fie inima mea pe înălțimi?

Despre scris

large_image_15242N-am mai scris nimic în ultima perioada. Și asta pentru că am simțit că mă repet și pentru că n-am avut starea sufletească necesară. Bag seama că la mine starea trebuie să fie una de revoltat ca să mă iau la trântă cu literele, altfel nu fac decât să rememorez ce-am făcut și să constat că am atacat destul de multe teme. E drept, unele dintre ele nici nu trebuiau scrise, ca de exemplu cele despre politică. Totală pierdere de timp și de neuroni, fără niciun folos. Deși nu se știe când îi voi mai trage o scatoalcă primului neamț fanariot al țării… În schimb, altele îmi provoacă palpitații numai când mă gândesc la ele. Câtă putere de concizie, câtă determinare și câte luciditate de mă mir și eu cum am fost în stare de asemenea miracole literare! De unde concluzia că liniștea asta interioară nu e atât de bună pe cât pare. Sau e bună și mă alint eu. Zic!

Apoi, am stat și m-am gândit că oricum scrisul și cititul nu sunt pentru umerii tuturor, că oricum oamenii educați au fost o pojghiță subțire oricând în timp, acum ca și în orice alt moment, căci nu accesul la educație te înalță pe tine ca om ci indivizii care te-au făcut să aspiri, care te-au făcut să te îndrepți de șale atunci când aveai chef să stai tologit cu o tulpină de floare între măsele. Dovada cea mai vie că această pojghiță nu vrea să cedeze sub copitele încălțate până mai ieri în opinci, iar de azi în bocanci, e faptul că Ikea vinde în vastele sale spații anexate cantinei ce i-a adus faima minunatele biblioteci și nu policioarele așezate cuminte pe pereți, de-o parte și alta a televizorului, așa cum vedem prin casele neoburgheziei românești, ci construcțiile alea din lemn solid ce au rafturi de la podea până în tavan. Și la câte modele există spre vânzare prin cantina Ikea e clar că pojghița nu trosnește nici măcar sub greutatea chifteluțelor suedeze, mai celebre decât celebrele iepuroaice Playboy-eze din aceeași scandinavă peninsulă.

Aș mai fi scris dacă aș fi avut sentimentul că cineva dincolo de marea tumultuoasă a vieții intra în posesia mesajului meu din sticlă, căci așa mi-am văzut tribulațiile plebee, ca pe texte cu un mesaj precis, predestinat unor oameni care nu l-au citit încă. Și atunci, de ce atâta trudă să înșiri gânduri ce nu pot fi înțelese de oricine, când firescul este luat drept nefiresc și orice prostie debitată cu emfază de înțelepți provoacă tulburări în ceaunul vieții? Asta dacă subiectele de doi bani ale zilei nu distrag atenția, așa cum căluții colorați și năzdrăvani din carusel mereu ne-au captivat, deși erau toți la fel, ceea ce-i direcția fiind emoția cu care-i copleșeam, ca la vederea exponatului unic dintr-un milion de copii, pe care noi îl luam de prototip sau protopop. Nu mai știu ce tip era, dar proto cu siguranță.

În rest, aștept să mă tulbur…

Niciodată nu mi-a fost ușor

sherpas-fund-8Niciodată nu mi-a fost ușor. Și poate așa și trebuie! De fiecare dată când încep un drum nou nu știu ce e aia calea dreaptă, lină și ușoară. De fiecare dată când a trebuit să fac ceva a trebuit să lupt, să lupt pentru mine ca și cum aș lupta chiar cu mine însumi. Și de multe ori am mai luptat și mai lupt și acum, chiar cu mine.

Niciodată nu mi-a fost ușor și poate de aceea am privirea străjuită de sprâncene ce se arcuiesc de fiecare dată când intru în contact cu cineva. Cum nu știu ce-s alea relații de pamplezir, din alea superficiale, precum o boare peste o baltă ce stă să sece, am mereu pretenții de la oamenii pe care mi-i scoate Dumnezeu în cale. În realitate, eu am pretenții doar de la mine și din acest motiv țin sus ștacheta, ca nu cumva să mă amăgesc că sunt cineva în forul meu interior, deși eu nici pe mine nu mă cunosc.

Niciodată nu mi-a fost ușor și asta am luat-o mereu ca pe o formă de a mă construi pe mine. Și poate din acest motiv pun atât de puțin preț pe atât de mulți și de multe. Când superficialitatea e la putere nimic nu e ușor, nici măcar să te bucuri de tine însuți. De fiecare dată când mă uit în urmă încă îmi mai simt colbul ce mi l-am ridicat în cap, așa cum uneori mi-i ridic pe cei ce nu au așteptări înalte de la ei înșiși.

Niciodată nu mi-a fost ușor și niciodată nu va fi altfel. Dar eu sunt împăcat cu asta. E o formă de cunoaștere. Tot ce te marchează, te definește, iar eu am început pe nevăzute să mă cunosc pe mine. Și ăsta-i darul cel mai de preț, că știu ce-mi va rămâne din lunga cursă către un moment când mă voi opri, dar bănuiesc că nici atunci nu-mi va fi ușor, dar măcar atunci voi putea să-mi limpezesc privirea lăsându-mă liniștit în voia lui Dumnezeu.