Despre armeni

armenia1Dintr-o pură întâmplare, căci totul e o pură întâmplare, am citit pe un site despre Strada Armenească, sărbătoare a minorității caucuziano-anatoliene de pe la noi, care deja a ajuns la a 4 – a ediție. Hait, îmi zic! Tocmai eu, care știu atâte despre armeni, despre popoarele din Caucaz, dar și despre cea mai rămas din Bizanț, să nu am habar despre așa eveniment? Tocmai eu să lipsesc de la o asemenea sindrofie? Așa ceva nu se poate! Dar cu celelalte 3 ediții ce-am făcut? Pesemne m-am bucurat de vară într-o totală indiferență, firește.

De când îi știu pe armeni? De când mă știu. De când mă știu ei pe mine? Nu știu. În orașul din care vin e cea mai veche biserică armenească din Europa, una dintre primele din piatră de pe la noi, ridicată cam pe la 1350. De altfel, mereu am admirat popoarele care au supraviețuit în timp și care ne arată nouă cât de miraculoasă le poate fi soarta, deși totul le-a fost împotrivă. Și tot de când mă știu mă joc pe degete cu numele lor atât de muzicale. Primul nume care mi-a picat înaintea ochilor a fost a lui Varujan politicianul, pe vremea aia doar Varujan satiricul, Varujan Vozganian. Să fi fost eu printr-a patra când i-am descoperit numele atât de diferit în revista Urzica, revistă de satiră și umor, ce trebuia să înfiereze în stil proletcultist devierile de la morala comunistă. Și se pare că lui Varujan i-a priit morala comunistă. Uite ce bine îi e în capitalism!

Un alt nume ce mi-a marcat viața tot de printr-a patra e al dirijorului Modest Cichiradan, care inspirat de emisiunile televizate ale marelui Leonard Bernstein ne ghida părintește pe ulițele muzicii de calitate. Țin minte ca acum demonstrația lui de virtuozitate pe notele lui Vivaldi, întrerupând orchestra doar când el credea de cuviință, pentru a ne explica nouă, copiilor clasei muncitoare, dedesubturile necunoscute ale Anotimpurilor.

Apoi mi-a plăcut fotbalul și viața mi-a mai făcut cunoștință cu un alt ian: Florin Halagian, cu celebra lui strategie fotbalistică: Focul la ei! (la ei, pe mama lor!), dar și cu fictivul Agop din Fanar, negustor armean, magistral interpretat de Aurel Giurumia, în toate Pânzele sus!, care a reușit să tușeze exemplar activitatea de bază a armenilor anatolieni, comerțul. De altfel puțină lume știe că armenii reprezentau un sfert de milion din locuitori Stambulului de acum un veac și că de ei și de greci s-au folosit otomanii pentru toate sarcinile pe care nu le puteau face decât ghiaurii.

Și ar mai fi alți armeni de pe la noi sau de aiurea, cum ar fi Garabet Ibraileanu, Spiru Haret, Virgil Madgeanu ori Charles Aznavour, cu numele real Aznavourian, celebra Cher (Cherilyn Sarkisian), neguroșii frați Mikoian, unul, creatorul MIG-ului și altul, mulți ani mare mahăr în guvernele lui Stalin, în special în domeniul comerțului, un fel de Hermes bolșevic plin de noroc și de succes. Să le pomenesc și pe Kardashiance? Na, c-am făcut-o!

Cu toate astea vâjâindu-mi prin cap m-am îndreptat, ieri, spre Strada Armenească, dar nu dinspre bulevard, ci venind pe străduțele șerpuitoare din acea zonă veche a orașului ce te fac să te pierzi într-un labirint specific târgurilor colinare și nu celor de șes, unde ai crede că străzile au făcut ocluzie intestinală, atât de sucite și răsucite sunt. Am intrat pe stradă venind din spatele scenei, ca și cum un personaj s-ar coborî printre spectatori, încercând să înțeleagă lumea ce se perinda pe acolo.

Acum, pentru prima dată, deși ani de zile m-am scurs pe lângă gardul său, am intrat în curtea bisericii armenești fiind șocat de contrastul puternic dintre aceasta și clădirea de birouri ce se ridică precum un neg pe fața lui Dumnezeu. C-așa suntem noi românii, vajnici constructori ai ceva: ieri ai comunismului, azi ai capitalismului și unul și altul pe deplini biruitori și la orașe și la sate (asta ca să-l citez pe Gheorghiu-Dej, care anunțase, în 1962, finalizarea cooperativizării agriculturii). Cred că în aceasta constă tot paradoxul românesc: tot ce biruie pe deplin la noi, nu dăinuie. Aviz americanilor ce umblă țanțoși pe la noi, ca vodă prin Lobodă (sic!).

Și cum spuneam, știu multe despre armeni…

Anunțuri

Despre prietenie

Tolsto

citate-steve-jobsCât de mult mi-am dorit să am prieteni și cât de mult mi-am dorit să fiu înconjurat de oameni! Când spun asta, mă refer la copilărie, la acel moment de toamnă, când ziua se micșora, iar cei de vârsta mea intrau mai repede în casă. Atunci, tare mult mi-aș fi dorit să fiu mereu înconjurat de ei. Doar simpla lor prezență fizică, obișnuitele boacăne, țipete sau râsete erau suficiente să-mi coloreze lumea și să mi se pară că eu sunt totul, adică lumea mea de copil îmi era suficientă.

Între timp am crescut și din toată dorința asta n-a mai rămas decât o haină ruptă. Acum nu-mi mai doresc prieteni, nu-mi mai doresc să fiu înconjurat de oameni pentru că simpla interacțiune, simpla conversație nu-mi mai spune nimic, nu-mi mai oferă niciun fel fericire care să-mi populeze universul astfel încât să mi se pară că toată lumea e a mea.

Vezi articol original 224 de cuvinte mai mult

Baby driver – un pretext

full-baby-driver-tracklist-released-696x464N-am vrut să merg la filmul acesta. L-am ocolit din toate punctele de vedere. Mi s-a părut încă din denumire și apoi din afiș încă un film de duzină, unul din numeroasele filme care-i fac pe bărbații zilelor noastre să se simtă bărbați, deși de multe ori ei nu se simt în niciun fel, pentru că în zilele noastre am schimbat toate conceptele, inclusiv cel de bărbat.

Cu toate acestea am ajuns să-l văd, într-un sfârșit de săptămână în care cinematografia americană nu a mai reușit să lanseze vreo șarjă nouă de filme mai de Doamne ajută. Așa că iată-mă intrând pentru a nu știu câta oară în sălile mall-ului, așa cum ar trebui să fac cu cele ale bibliotecilor, pe care nu le-am mai călcat de la absolvirea facultății. Și asta în ciuda faptului că dau deoparte orice film dacă îmi pică în mâini vreo carte bună și har Domnului!, îmi pică, n-am ce zice!

Filmul acesta nu e un film, e doar un pretext. E doar un pretext să ascultăm într-o avalanșă demnă de un carusel muzical o groază de melodii bune din anii 70 și 80. A fost ca o ispită ce pretinde că-ți arată ceva, deși scopul ei este să te farmece cu vorbele sale. A fost ca un fel de sirenă ieșită din apele adânci ale muzicii superficiale, a ceea ce nu ține mai mult de 5 minute, dar care transmite în acest fulger muzical toată starea de spirit a unei generații, oricare ar fi aceea, de-a lungul a 20 de ani din viața preaplină de împliniri mărețe a Americii ce nu-și mai încape în piele de bine ce îi e.

Pur și simplu muzica m-a captivat și de aceea povestea în sine n-am luat-o decât ca pe o scuză numai bună pentru a-mi îndestula urechile cu melodii de mult nemaiauzite sau altele ce abia acum s-au făcut simțite percepțiilor mele. A fost ca și cum am străbătut un râu de munte nu în canoe, ci de-a berbeleacul pe valurile tumultuoase care acum mă ridicau, ca mai apoi să mă scufunde într-o mireasmă de neuitat a stărilor ce pot fi potențate de ceea ce înțelegi, iar noi înțelegem ceea ce putem și, Doamne!, câte putem, unii dintre noi!…

Despre actori, doar câteva cuvinte. Kevin Spacey a fost iar bun, dar a fost la fel. E magistral, dar deja se repetă. A simțit ce prinde la public și nu mai iese din cămașa succesului. S-ar putea ca la un moment dat să-l strângă, să nu-l mai prindă, să-i tocească uriașul talent pe care nu l-a etalat de azi, de ieri, ci din totdeauna. Îi privesc jocul magistral și-mi spun: păcat!, păcat că devine sclavul publicului, al banului și nu-și împinge limitele dincolo de orice așteptare, acolo unde ajung doar cei ce îndrăznesc. De fiecare dată când îl văd mintea mea se duce spre Christoph Waltz, un alt talent urieșesc, ce se consumă în roluri de psihopat notoriu. Păcat că ne gândim doar la noi și lăsăm baltă generațiile ce vor să vină și vor veni.

Apoi a venit rândul lui Jamie Foxx. Și-a depășit din nou condiția, reușind un rol diferit de altele pe care le-a făcut, dovedindu-se cameleonic, capabil să joace aproape fără de efort un personaj de altminteri anost, un criminal fără de emoție. Dacă e ceva ce atrage la Jamie Foxx e simplitatea cu care se interpretează, depășindu-și complexul de rasă, atât de prezent în cazul lui Denzel Washington, care interpretează roluri de albi, deși el e negru. Pentru Jamie naturalețea cu care intră în personaje vădește fără echivoc că a ajuns la o anume maturitate, în care nu el e mai important decât personajul pe care trebuie să-l joace.

Per total un film bun, care m-a făcut să ies din sala de cinema cu o zumzăială muzicală neîntreruptă de publicitate în creier. Dacă regizorul Edgar Wright și-a dorit ceva eu nu pot ști, dar ceea ce știu cu siguranță e că m-a surprins în totalitate, transformând un subiect banal într-un pretext numai bun de a da în tânăra generație, aia millenials, din toate pozițiile, cu tunurile puternice ale muzicii de calitate. Nu mă îndoiesc că a bulversat numeroasa lume, așa cum a făcut și cu mine, demonstrând încă o dată dacă era nevoie că nu aduce anul ce aduce ceasul, în cazul de față unul extra, de o oră și 52 de minute.

Cum văd eu viața

data-integration-next-level-860x450_cAsta nu e complicat deloc. Ba chiar plictisitor de stereotipic. Eu văd viața ca un joc pe calculator cu mai multe niveluri, niveluri pe care la atingi pe măsură ce îndeplinești toate condițiile de la fiecare nivel inferior în parte. De aceea, de multe ori în viață vezi oameni căznindu-se, pentru că se învârt în cerc, comițând aceleași greșeli și mirându-se de fiecare dată foarte tare cum de nu progresează deloc. De multe ori mi-a fost dat să văd după mulți ani oameni și să constat totala lor involuție, căci a nu progresa nu înseamnă stagnare, e chiar imposibil, ci o involuție care doare, atunci când tu, cel reîntors după amar de ani, intri din în nou în contact cu acel om.

E ca și cum ai fi blestemat, condamnat să trăiești zi de zi aceeași zi și nu o zi oarecare, ci cea mai grea zi din viața ta. Asta nu are cum să nu te marcheze, asta nu are cum să nu-ți smochinească sufletul, asta nu are cum să nu te îndepărteze, poate definitiv, de menirea ta de om, de a fi om cu ceilalți oameni. Și e tare trist să să te învârți în roata ta, dând din ce în ce mai mult din picioare și să constați că tot efortul e în zadar. Și zău, cum să nu-i înțeleg pe acești oameni!

Eu cred că niciun eveniment din viața noastră nu e întâmplător, nu e un accident al vieții, niciun om pe care îl întâlnim nu ne e dat dintr-un capriciu al soartei sau al sorții, ci pentru că avem de învățat o lecție. Și din acest motiv mereu mă întreb ce am de învățat eu de la cei ce acum mă înconjoară, dar și ce lecție trebuie să le dau eu, fără ca eu să știu. E un mister total ce mă ține în acțiune de când am sesizat acest aspect și pe zi ce trece simt că sunt tot mai în ceață. Mister total! Dar cu cât misterul e mai mare, cu atât și curiozitatea, ambiția mea sunt amplificate.

Cred și asta cu destul de multă tărie, că toată viața nu e decât un joc al evoluției și că fiecare dintre noi parcurge mai multe sau mai puține niveluri, în funcție de cât de deschis este să accepte un anumit fapt despre el, să se împace cu o anume situație și să nu-i vadă pe cei din jur ca simple unelte utile spre realizarea unui scop mărunt: totala bunăstare materială sau imaterială. Altfel, nu facem decât să ne intersectăm toată viața cu același tip de oameni, tocmai acel tip de la care nu am vrut să învățăm nicio lecție pentru că ne-am considerat pe noi înșine suficienți chiar și pentru noi înșine.

Sentimentul împlinirii

Tolsto

aantekeningenAlergăm mereu după recunoaștere… Chiar dacă o spunem sau nu, viața noastră gravitează în jurul altor persoane. Indiferent dacă avem puterea să recunoaștem importanța celorlalți în viața noastră, fiind ființe sociale, deci persoane, noi tânjim după împlinire. Și, cum la oameni împlinirea e legată de alți oameni, acest sentiment este mai plenar simțit în adunări publice.

Tocmai atunci, când se discută lucrurile mari, care nu vizează o persoană ci un grup bine structurat, tocmai atunci, pronunțarea numelui tău, în fața unui auditoriu numeros, marchează faptul că tu nu ești doar o virgulă în imensitatea vieții. Tocmai acest fapt îți dă sentimentul adânc al împlinirii, că nu ai făcut doar umbră urmelor tale de-o clipă pe fața pământului.

E deplin sentimentul să știi că deși nu reprezinți nimic în cartea celor preaputernici, tu ești un lider informal, un lider de opinie, un formator de opinie. Și acest sentiment te face să…

Vezi articol original 100 de cuvinte mai mult