Whatsapp-ul meu

440b9ca1bc9dc43867d468437604586fPână acum câțiva ani, cine avea Blackberry se considera un norocos. Erau primele telefoane care introduseseră mesageria instant și, în plus, puteai vedea în timp real cum îți curg mailurile de serviciu. Cascadele Niagara și Victoria la un loc, plus Nilul, Gangele și Amazonul nu aveau debitul asigurat de cei de la Blackberry. Cât era ziulica de lungă, noaptea de scurtă și weekend-urile năuce nu mai pridideai să citești, să răspunzi și să fii up to date cu ce primeai pe mail sau pe mesageria instant. Ce să mai vorbim, dintr-o noutate absolută Blackberry-ul devenise încetișor un coșmar al celui ce deținea așa sculă pe bascula comunicării.

Anii au trecut și alți fabricanți de telefoane s-au prins cum merge chestia cu tehnica pe asemenea device-uri, că tot felul de aplicații au explodat pe telefon. Și dintre toate aceste șmecherii pentru telefoane inteligente una a prins mai dihai: whatsapp-ul. Ca orice lucru nou, a stârnit inițial reacții de admirație, de apreciere și de relaxare. Uite, în sfârșit ceva ce-ți ușurează comunicarea, ba poți să pui și poze și fișiere audio sau video.

Ba mai nou poți vorbi în cruciș și în  treiș cu cine vrea mușchii tăi. Ba poți crea grupuri cu cât mai mulți membri. Din punctul ăsta treaba a cam luat-o razna. Cum pe noi ne mănâncă buricele să tastăm, grupurile astea sunt foarte guralive. Ai, n-ai treabă, scrii ceva pe grup. Dacă o oră sau două ai fost prins cu oarece trebi, poate ai tras și un pui de somn, pe whatsapp te așteaptă un cârnat nesfârșit din sporovăielile confraților întru comunicare. Intri într-o ședință, te duci la un film, te vezi cu niște prieteni sau pur și simplu vrei să-ți pui gândurile în ordine, atât îți trebuie. După o oră, când ai să verifici telefonul, ai să vezi că cel puțin 10, 15 dintre membrii grupului au scris și au parascris de-a fir a păr, tot ce au făcut și mai ales ce nu le-a trecut prin cap să facă. Dar măcar au verbalizat pentru imortalizarea gândurilor lor în memoria prietenilor.

Azi așa, mâine așa, din unealtă de comunicare whatsapp-ul se transformă într-un instrument de tortură. Mereu te-ntrebi ce-ai mai pierdut. Mereu trebuie să derulezi să vezi ce n-ai citit și la final îți dai seama că ai pierdut timp prețios cu tot felul de superfluuri, iar tu simți cum te împroprietărești cu o nouă cocoașă, dar una plasată strategic, la baza capului. Norocul tău că ești bărbat, căci altfel te păștea asfixia interbalconică.

De unde trag concluzia că și comunicarea asta e bună atunci când o faci cu măsură și mai ales în doi. Când sunt mai mulți se iscă discuții nesfârșite ca-n parlament, numai bune de evitat sau chiar de abandonat. Sincer vorbind acum, timpul pe care-l petrec punându-mă la curent cu ce se mai petrece pe whatsapp, mai bine l-aș folosi citind o carte. Măcar rămân și eu cu ceva după asta. Parol!

Despre socializare

when_does_socializing_make_you_happier_source_stocksyCitisem undeva cum că dimensiunea orașului în care locuiești îți influențează starea de spirit, autorii folosind marele cuvânt „fericire”. Cică, orașele foarte aglomerate fac bine celor cu un nivel redus de educație, deoarece aceștia își consumă mai tot timpul înconjurați de alți oameni, ceea ce le dă un sentiment de împlinire. Pe de altă parte, cei cu un nivel de educație mai ridicat nu sunt parcurși de aceleași sentimente și asta, spun autorii, pentru că aceste persoane, au un anumit scop cu propria persoană, un obiectiv de atins, de realizat. Din acest motiv până și interacțiunea cu cei mai apropiați prieteni se face mai rar în cazul celui de-al doilea grup.

Tind să cred că autorii au dreptate. Bunăoară eu. Nu mă dau în vânt după prea multă socializare, deoarece nu văd socializarea ca pe un act de interacțiune superficială: ne vedem, bem o bere și apoi fiecare în direcția lui. Spun asta deoarece de la fiecare contact cu o altă persoană am anumite pretenții. Mă aștept să facem un schimb de gânduri, de idei, dar fără un plan prestabilit. Ce e mai frumos decât o discuție care curge vie, adică fără șleauri prestabilite?

Și aici e aici. Chiar interacțiunea cu persoane deosebite, superioare, care au ceva de zis, care au făcut ceva cu viața lor sau de la care înțeleg că nu doresc să se limiteze doar la părțile primare ale comunicării, nu-mi produce o dorință nebună de revedere prea apropiată. Și asta nu vine dintr-un gest egoist sau narcisist, ci din faptul că după fiecare întâlnire simt nevoia unei perioade în care să rumeg ideile proaspăt dobândite, să am timp să mă gândesc la ele, să mi le pun în ordine și, dacă e posibil, să le includ în sistemul meu de valori.

Apoi, pe lângă asta, mai e și propria mea devenire. Nevoia de a-mi urma propriul curs care cuprinde dobândirea de cunoaștere pe diferite căi. Iar cel mai important lucru dintre toate nu este să știi ceva într-un mod fundamental ci să fii capabil să întrezărești în acel lucru ceea ce va urma, ceea ce te transformă pe tine, căci tu ți-ai propus să evoluezi continuu, dacă e posibil.

Și tocmai din acest motiv, indiferent cât  de extraordinari sunt unii oameni, interacționez cu ei mai rar pentru că universul meu interior e destul de complex și n-aș vrea să-i tratez pe aceștia cu toată superficialitatea de care sunt în stare. Și tocmai din acest motiv mă retrag ca să înțeles și să mă înțeleg, pentru ca apoi, atunci când simt că am mai făcut un pas, îmi dacă mai sunt în stare sau nu să interacționez cu acești oameni excepționali. Știu, e greu să socializezi cu adevărat, dar tocmai în asta constă marea frumusețe a interacțiunii de calitate: să te ajute pe tine, adică universul tău interior, adăugându-ți ceea ce pot alții să-ți dăruiască printr-o simplă socializare.

Casa cea mare

casaceamareroatavremiiDe fiecare dată când am fost la țară, am simțit o atracție inexplicabilă pentru casa cea mare sau cas’ cea mare, așa cum pronunțau țăranii locului. Orice casă țărănească din acea zonă avea de obicei două camere, două odăi. O cameră unde se locuia, acum s-ar putea spune că în devălmășie, și alta păstrată curată pentru un oarece oaspete. Și acest oaspete putea fi oricine, de aceea camera cu pricina, întotdeauna cu fața spre stradă era menținută nelocuită, aranjată, dichisită ca și cum cineva ar vrea să o mărite.

Casa cea mare avea un miros, un miros unic, al acelui fruct imposibil de consumat în totalitate și care produce astăzi debutul paradotozei. Gutuia! Căci despre ea e vorba, mă înmiresma încă de pe holișorul ce separa casa cea mare de camera de viețuit pentru cei de-ai casei. Întotdeauna mai răcoroasă ca restul casei, casa cea mare era mereu luminată de ferestre larg deschise, indiferent de anotimp, de pătura de pe pat perfect întinsă, de masa cu o față albă frumos așezată și de dulapul pe care erau potrivite la relativă egală distanță mai multe gutui pe un ziar al epocii. Iar de-asupra tuturor trona poza bunicilor, mama și tataia, din momentul din care s-au luat, din clipa în care ea a devenit femeia lui, iar el bărbatul ei.

Deși doar cu două camere, casă mi s-a părut întotdeauna primitoare, iar noi nepoții nu ne-am plâns niciodată că dormeam în aceeași cameră cu mamaia, ba din contra, noi văzând contextul ca pe o aventură în care mai mulți tovarăși de fapte mari își împart orice, inclusiv odaia de somn. Pe vremea aia totul părea firesc, relaxat și plăcut, departe fiind de noi gândurile că fiecare copil trebuie să fie cu încăperea lui, decorată după personalitatea acestuia.

Nimeni, niciodată nu-și petrece timpul în casa cea mare. Ar fi fost ca și cum ai fi desacralizat ce are omul mai sfânt, în cazul ăsta locul păstrat pentru cinstirea oricărei persoane care ar fi căzut drept oaspete. Știu doar că de fiecare dată când cineva locuia acolo, în casa cea mare se prânzea, ca semn de maximă tratație pentru persoana care să nimerea să stea acolo. N-am stat niciodată acolo, semn că era prea familiar sau familial cu restul casei, dar de fiecare dată când intram acolo mai descopeream ceva: o carte, livretul militar al tataiei, poze vechi sau haine de demult pe care mamaia nu dorea să le mai poarte nicicând. Erau legătura ei cu Victor al ei, bărbatul ei, cu care a luat viața în piept imediat ce lumea s-a schimbat năvalnic după retragerea nemților.

Și acum stau și mă gândesc de ce pentru acei țărani o cameră purta numele de casă, dar  nu orice casă ci casa cea mare. Poate că pentru ei o cameră păstrată, ținută deretecată și neatinsă e ca o biserică, deoarece, dincolo de orice, casa cea mare e sufletul lor, al acelor oameni munciți de vremuri și pentru care singura bucurie veritabilă erau amintirile retrăite în mijlocul copiilor și al nepoților.

Onțanii noștri

catuse-mitaAud că a fost arestat Onțanu. Nu e primul și nici ultimul. Toți cei care intră în politică, toți cei care candidează pentru o funcție publică o fac având același motiv în spate: furtul. Ei vin în politică pentru că știu că de acolo se poate fura cel mai mult, pentru că politica înseamnă relații, conexiuni cu serviciile secrete, cu mafia din celelalte partide politice. Altfel cum s-ar explica permanenta schimbare de coloratură politică a politicienilor? Nici una nici două, un politician trece de la stânga la dreapta și viceversa, cum aș trece eu de pe trotuar pe altul. Dar dacă eu mă fâțâi ca un nebun de pe o parte a alta a străzii – asta e treaba mea -, valsul politicienilor cu toate doctrinele politice (Care doctrine? La noi niciun partid nu are doctrină. Poate doar cea a furtului) e semn de boală profundă.

Suntem așa de toleranți cu toate manevrele politicienilor noștri încât trecerea de la un partid la altul seamănă cu un fel de rebranding personal. E ca și cum n-ai exista dacă ieri nu erai de stânga, azi de dreapta și mâine de centru veritabil. Indiferența asta a noastră față de coloratura politicienilor, față de ceea ce fac ei cu adevărat în anii de mandat, pe mine unul mă pune pe gânduri. Bănuiesc că i-a pus și pe ei pe gânduri, dar ei au zâmbit și și-au zis în barbă: unde găsim noi un popor mai prost ca ăsta, care să ne suporte nouă toate hoțiile?

Dar cel mai grav mi se pare mie indiferența asta a noastră la hoția politicienilor. Deși vedem că nu fac nimic decât să se îmbogățească, noi continuăm să ne interesăm de politică. Asta, în realitate, dezvăluie adevăratul caracter de rahat al poporului nostru, care consideră hoția drept o cale de a reuși în viață. Cu alte cuvinte, cine nu e în politică, ar face același lucru dacă ar ajunge la borcanul cu mere. Adică ar fura vârtos, în numele lungului șir de săraci din familia lor și un pic mai mult, pentru a asigura un viitor liniștit urmașilor.

Azi așa, mâine așa, ne tot târâim de 25 de ani și privim la televizor cum Onțanu și alții ca el, adică toți cei care sunt politicieni, fură tot ce pot și apoi, când au  ocazia să vorbească, se declară victime ale serviciilor secrete. Adică acele servicii care i-au protejat pe ei în lungii ani când au furat tot ce se putea fura și apoi i-au dejectat ca pe un gunoi pestilențial, ca pe o cârpă plină de germeni, pentru că mizeria făcută de servicii trebuie curățată acum de o cârpă nouă de politician. Și al dracului să fiu că mulți pretendenți la statutul de cârpă mai avem în țara asta.

Mă uit la Băsescu cum râde când apare la televizor, cum rânjește și cum slobozește un hăhăit când cineva îl întreabă cum stă treaba cu lupta anticorupție. Dacă mai stătea un mandat, primenea întreaga clasă politică, adică îi băga la bulău pe toți cei pe spinarea cărora a ajuns președinte (toți mafioți ca și el), pentru a pune la masa puterii alte cozi de topor românesc, oricând dispuse să fure tot ce poate.

N-ar fi mai bine dacă s-ar da un decret prin care tot cei care au făcut politică după Revoluție să intre la închisoare și averile lor și ale tuturor neamurilor, curvelor și prietenilor lor confiscate? Dar ți-ai găsit ca hoț la hoț să-și scoată corbii sau cam așa ceva ;). Nu ne rămâne decât să vedem cum alți Onțani vin, fură și după un timp, când nu mai sunt de folos serviciilor, sunt arestați. Sunt tare curios ce mai fac serviciile cu sănătatea. Dar la întrebare asta, poate, are un răspuns Băsescu.

UE – ultimul imperiu european

aguilar-arm_2Privim noi, românii, spre Uniunea Europeană ca spre Dumnezeu. Atât de mult am fost marcați de experimentul comunist încât ne aruncăm în brațele primului venit care ne arată o sticlă colorată pe la ochi. Atât de mult ne dorim noi să trăim bine, încât nu luăm în considerare că în spatele deciziei oricărui stat stau calcule cinice, care urmăresc doar câștigul. Câștig pe termen scurt sau lung, dar câștig.

Uniunea Europeană, asta pe care o știm noi, este ultima formă de imperialism european, dacă vrem să înțelegem că politica dusă de Anglia, Franța și Germania în cadrul acestei structuri este una imperialistă. Uniunea Europeană este ultima jucărie imperială a celor 3 foste mari puteri amintite. Dacă ea eșuează (UE), eșuează ultima tentativă a unor foste mari puteri europene de a domina lumea. UE a apărut ca o consecință a pierderii de către Anglia, Franța și Germania a anvergurii mondiale. La finalul celui de-al 2 – lea război mondial, când au pierdut toate coloniile, când propriile metropole au fost trecute prin foc și pară, când zeci de milioane din cei mai pregătiți oameni de pe planetă (și aceștia erau englezi, francezi, germani) au murit pe front, în uzine sau în lagăre, singura șansă de a mai conta pe scena lumii a fost ca ele, cele 3 puteri imperiale, să se unească pentru a mai putea însemna ceva.

Astfel a luat ființă Uniunea Europeană, al cărui scop este extinderea cât mai mult spre est a controlului celor 3, pentru a câștiga accesul gratuit la materii prime, la forță de muncă ieftină, dar relativ înalt calificată, dar și de-aș vinde produsele. Uniunea Europeană, adică cele 3 foste mari puteri, are nevoie de Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Ungaria, România, statele balcanice, iar mai apoi și de fostul spațiu sovietic pentru a avea ce exploata cu sălbăticie și pentru a avea unde să-și vândă produsele.

Dacă Anglia amenință părăsirea Uniunii Europene, o face numai din dorința de a pune presiune pe celelalte două mari puteri scăpătate. Anglia nu va însemna nimic fără celelalte două. Celelalte două nu înseamnă nimic fără Anglia. Noi, est-europenii, suntem doar niște șoareci în această cursă bine întinsă, în care niște popoare ostenite de atâta luptă – ba cu turcii, ba cu habsburgii, ba cu țariștii – credeau că-și vor găsi liniștea în brațele bătrânei Europe. Ceea ce n-am știut noi, cei veniți din noaptea minții comuniste, e că întotdeauna se poate și mai rău, că răul cel mare întotdeauna stă după ușă ca să-l înlocuiască pe răul considerat o țâră mai mic.

Dacă Uniunea Europeană va eșua, și până la urmă asta se va întâmpla, națiunile din Europa vor avea soarta celor din America Latină, Africa sau Asia. Noi, est-europenii, ne-am legat ca înecatul de un pai, crezând că Uniunea Europeană e Dumnezeu pe pământ. N-am vrut să deschidem ochii și să vedem că Anglia, Franța și Germania sunt aceleași de secole, adică niște imperii care vor să domine lumea. Singura diferență față de alte secole este că lumea s-a schimbat, iar puterea e în altă parte. Acum la americani, mâine la chinezi și tot așa, până când civilizația umană își va veni singură de hac.

Am fost și eu la Bruxelles

Bine… Am fost, dar nu zilele astea… acum câțiva ani. De cum am ajuns pe aeroport nu am înțeles de ce are dimensiunile alea matusalemice, deoarece Bruxelles-ul e un fel de Ploiești al Europei. E mic cât un apendice, dar foarte important. M-am dumirit de-a binelea când am ajuns la hotel, unde, pe o broșură, am citit că 1% din populația Uniunii Europene (cam atât reprezintă belgienii printre europeni) produce 1% din PIB lumii. Am pus mâna pe o hartă să văd și eu de ce atâția bani pe o suprafață atât de mică. Păi prăpăditul ăsta de târg medieval se află la relativă mică distanță de Paris, Londra, Amsterdam, Koln etc. Și din acest motiv, multe multinaționale s-au proțăpit tocmai în Belgia. Pentru că e  ușor de ajuns de aici oriunde în inima capitalismului occidental.

E atât de mic acest târgușor occidental încât nu am folosit deloc metroul, ci doar picioarele pentru a mă deplasa peste tot. Prin urmare, nu am nicio amintire legată de stația de metrou unde a avut loc atentatul islamist. Până și marile bulevarde (mari în accepțiunea lor) sunt niște străduțe. Un oraș îngrămădit și vechi, care-și trădează trecutul minion, deoarece nicăieri nu vezi construcții monumentale, așa cum vezi la tot pasul prin marile capitale europene.

Și bătându-l eu la pas, am avut ocazia să mă amestec printre localnici. Localnici, mult spus, pentru că belgieni get-beget or mai fi ăia de pe la țară, toate tavernele obosite de pe micile și marile bulevarde sunt sedii de șaormerii posedate în chip deosebit de foști locuitori ai Africii și Asiei francofone. E drept ca unii vin din coloniile belgiene, dar cei mai mulți din cele franceze. Îi vezi peste tot cum se dau în stambă, cum îți dau cu flit, pentru că încă simt faptul că albii, adică europenii, nu-i consideră egalii lor. Și din acest motiv există o atitudine generalizată, pe care am mai văzut-o și prin alte capitale europene, în care populația musulmană te privește cu dispreț, așa cum suntem noi, românii, priviți acasă de o ală minoritate, dar nu religioasă ci doar etnică.

Problema e că sunt foarte mulți, ba în unele cartiere sunt majoritari, precum în Molenbeek, acolo unde deunăzi, după mai bine de 4 luni, a fost prins unul dintre atacatorii din Paris. Din modul în care se comportă, din modul în care interacționează unii cu alții, în vădită frondă față de orice altă nație conlocuitoare sau trecătoare pe acolo, musulmanii bruxelles-ezi se comportă ca și cum ar fi stăpâni, iar belgienii get-beget viitorii lor sclavi.

Multiculturalismul a însemnat ca europenii să renunțe la religia lor (târgul de Crăciun din Bruxelles se numește acum Târgul de Sărbători, ca să nu-i ofenseze pe non-europeni), la identitatea lor națională, la toată moștenirea lor istorică. Totul ar fi splendid dacă și amărăștenii ăștia, veniți de prin Africa sau Asia, ar face la fel. Dar ei, nu! Din contra! Ei își apără, își promovează identitatea națională de parcă ar fi sfârșitul lumii. Da, căci sfârșitul lumii înseamnă ca tu să renunți la toate elementele prin care te definești, ca să devii ceva bulionic, adică european.

Cât am stat la Bruxelles, așa mi s-a întâmplat și la Londra – la Paris nu am fost –, nu am avut o clipă senzația că aș fi în leagănul civilizației occidentale, așa cum o știam noi, ci în mijlocul unei lumi dezrădăcinate, în care singurele valori sunt date de bani. Căci asta e Uniunea Europeană, o structură care are la bază doar interese mercantile și pe altarul acestora e sacrificată toată moștenirea greco-romană și creștină, deoarece acestea i-ar jigni pe migratorii non-creștini și prin urmare stau în calea banilor.

Atunci la naiba cu creștinismul, la naiba cu toate acumulările din bătrâna istorie europeană! Acum acestea ne trag înapoi, ca o rudă înapoiată de la țară. Nu avem nevoie de nimic din ce ne-ar obstrucționa drumul nostru înainte, căci Uniunea Europeană e precum Uniunea Sovietică de ieri sau Uniunea Islamică ce ar putea apărea mâine, tot în Europa.

Eu aș declara Europa pe cale de dispariție. În acest fel aș putea-o pune sub protecția legilor internaționale. Ar sări UNESCO și ar declara fiecare nativ european obiectiv de importanță planetară. Mi-e teamă că așa se va întâmpla până la urmă și vom vedea frânturi din civilizația europeană doar prin filmele documentare, care îi vor învăța pe arabi să fie toleranți, deoarece în Europa lor nu mai există nicio amenințare, niciun creștin…

Despre discuții libere

Nu știu cum se-ntâmplă, dar îmi este dat adeseori să ajung în situația în care să stau cu cineva de vorbă. Indiferent dacă se respectă toate regulile discuțiilor, de fiecare dată când discuția decurge liber, fără o pregătire prealabilă, descopăr că cei mai mulți oameni își înghit limba. Atunci când trebuie să fie ei înșiși, aceștia refuză cu îndărjire, considerând că orice vorbă spusă fără un calendar adiacent îi poate aduce necazuri sau chiar mai rău, niciun fel de foloase.

Cu acești oameni discuțiile libere sunt o adevărată corvoadă, pentru că e aproape imposibil să legi o discuție mai de Doamne ajută. Pentru ei discuțiile libere sunt cel mai mare pericol cu care se pot cconfrunta. Și din acest motiv încep o alergătura de toată frumusețea în jurul cozii, în speranța ca tu să nu te prinzi de asta. Cu acești oameni fiecare discuție e ca un deșert traversat în ralenti, deoarece toată arta lor de a evita orice subiect care ar putea demasca intențiile lor este mai obositoare ca o tragere pe roată.

Cel mai ciudat e că acești oameni se cred superdeștepți tocmai prin faptul că evită orice implicare reală, orice ițire a sufletului lor. Ceea ce nu știu ei, deși se cred mai intuitori decât oricine, e că ei ascund ceea ce nu au. Tocmai din acest motiv o altă discuție nu mai e necesară, una singură fiind lămuritoare pentru oricine care crede că poți construi ceva cu cineva care nu vrea să ofere nimic, pentru că nu are nimic.

Ar mai fi o categorie – destul de rară ce-i drept – de oameni care atunci când ajung la discuții libere preiau inițiativa și monopolizează discuția tocmai ca să nu spună nimic. E și asta o formă de a nu te angaja la nimic, dar care nu-ți poate ascunde adevăratele intenții. Și-mi dau seama de asta din simplul fapt că o discuție liberă ar trebui să lase ceva în urma ei, niște idei care să reverbereze în mine, gânduri care să-mi aducă aminte de acel moment, ca de unul special, poate unic.

Și mai e o categorie, foarte redusă de altfel, de oameni care se deschid fără probleme în cadrul discuțiilor libere, oameni care nu urmăresc nimic decât un schimb cu adevărat sincer de idei. Și mă prind de la început tocmai din tonul simplu dar angajat cu care tratează tot ce se spune sau se aude, din faptul că dă o notă personală discuției, din faptul că marchează momentul prin câteva sclipiri ale personalității sale.

Tocmai ultima categorie, atât de redusă, dă sens, culoare și viață, așa cum celelalte două, atât de numeroase, nu reușesc nicicând și asta pentru că nu-și doresc. Din toate cele 3 categorii am de cele mai multe ori parte de primele două și asta pentru că, socot eu, cei aflați în ele, încă se mai caută. E greu să dăruiești ceva celor din jurul tău când încă nu știi ce ești și cine ești, cât valorezi și dacă ți-ai găsit menirea. Până când acest lucru se va întâmpla, nu-mi rămâne decât să mă pierd în marea discuțiilor mute sau logoreice, din care nu rămân cu nimic, poate doar cu gustul silfid al timpului pierdut.

Femei frumoase și inteligente

ossl-622x225Am prins din întâmplare o secvență dintr-un documentar dedicat Sophiei Loren. În secvență cu pricina vorbea Omar Sharif, un actor egiptean, mare star prin anii 60. Mi-a atras atenția o replică de-a acestuia atunci când reporterul l-a întrebat cât de conștient a fost de frumusețea Sophiei. Omar, cu o sinceritate pe care i-o apreciez, a spus că mult timp nu a fost foarte conștient de frumusețea italiencei, pentru că pe vremea aia era încojurat de multe prietene.

Fără să vrea Omar a scăpat porumbelul pe gură recunoscând că cele mai apreciate femei sunt cele mai disponibile, cele pentru care nu trebuie să faci mare efort să le cucerești. Cu alte cuvinte, se bucură de mare trecere femeile care dispun de tehnologia keyless (pot fi pornite fără cheie). Căci ce e modul în care un bărbat intră în contact cu o femeie dacă nu o cheie pe care o introduci unde trebuie și atunci când trebuie.

Poate din acest motiv cele mai frumoase, cele mai inteligente, cele mai demne de respectul celorlalți nu sunt apreciate la justa lor valoare pentru că nu dispun de tehnologia keyless. Cu alte cuvinte, cum poți să nu dai nicio șansă unei femei frumoase și inteligente, decât dacă o înconjori de alte femei. Va deveni una din multe altele și întotdeauna mulțimea dictează comportamentul individului, în cazul de față al femeii frumoase și inteligente.

Orim cum am da-o, oricum am învârti-o, unei femei frumoase și inteligente întotdeauna îi va fi mai greu decât oricărei alte surate deoarece talentul, valoarea, deșteptăciunea știrbesc din frumusețe pentru că orice altă calitate în afara frumuseții aproape că o scoate pe femeia noastră de pe piață. Și cum să nu fie așa dacă atâtea surate frumoase sunt keyless, spre deplina fericire a oricărui Omar Sharif aflat încă pe piață. Păcat că Omarii le descoperă pe cele cu adevărat valoroase prea târziu, atânci când el și ea nu mai sunt pe piață, când timpul lor a trecut și nu mai există nicio cheie care să întoarcă timpul înapoi.

Creangă în martie

ro_is_bojdeuca_lui_ion_creangaNu știu alții cum sunt, dar eu, de fiecare dată când vine luna martie, mă duc cu gândul la Ion Creangă. Și nu are cum să fie altfel dacă socotesc că fiecare început de lună mi-o începeam cu un drum spre Sărărie, acolo unde se mai află bojdeuca lui Creangă. Și în fiecare din cei 4 ani de facultate, se aduna destul de multă lume acolo, deoarece de fiecare dată sosea printre alții și Florin Piersic. Indiferent cât de mult sau de puțin vobea actorul nostru, mintea mea zburda spre poveștile și amintirile răspopitului, încercând să găsesc  o cât de mică amintire legată de Creangă și de Iași.

Și, din păcate, nu găseam nimic, deoarece și amintirile mele și ale povestitorului rural se termină în același loc, în fața Socolei, stabilament religios acum, psihiatric atunci, pe care nu l-am călcat niciodată, nici cu voie și nici fără de voie. Și nu știu cum se face, dar de fiecare dată în anii studenției mele vremea era destul de răbdătoare cu noi, cei respectuoși față de Creangă, altfel nu-mi dau seama cum de rezistam ore întregi pe povârnișul care separă șoseaua de casa ieșeană a lui Creangă.

Și deși în fiecare an se aminteau aceleași episoade din viața lui Creangă, totuși eu eram colo, așa cum un credincios vine o viață la biserică. Nu eram acolo pentru povestirile despre Creangă ci pentru acea stare care se creea de fiecare dată, deoarece toți cei adunați acolo nu aveam niciun fel de avantaje materiale sau de altă natură pentru prezența noastră. Era ca o întâlnire a inițiaților într-o nouă frăție, de data asta frăția poveștilor și amintirilor lui Creangă.

Trebuie să recunosc că era o lume destul de pestriță, de la profesori universitari, trecând prin oameni fără cine știe ce educație și terminând cu bunicii aducători de nepoți. Indiferent cât de evoluați eram pe scara vieții, toți purtam un respect amestecat cu o voioșie deosebită momentului. Și asta se observa de-a lungul fiecărui eveniment, deoarece fiecare vorbitor, nu doar Florin Piersic, atrăgea atenția tututor.

Așa că eu continui să mă gândesc în fiecare martie la Creangă, ca și cum aș fi tot acolo, pe Sărărie, așteptând să aud iar și iar amintirile tuturor celor care au avut într-un fel sau altul tangență cu lumea lui Creangă. Și după cum trăiesc în prezent, îmi dau tot mai mult seama că între mine și acele amintiri există aceleași legături ca și atunci când îmi dădeam obolul primului nostru orator popular, căci ce sunt toate poveștile sau amintirile sale decât o formă arhaică de comunicare a scriitorului cu lumea.

Despre curiozitate în toate felurile

penasaranSingurul lucru care mă păstrează în viață, adică în contemporaneitatea imediată, este curiozitatea. Curiozitatea față de oameni, locuri, fapte de acum, de cândva sau de aiurea. Și acestea mă țin mereu în priză, de-mi fac toate zilele la fel, fie din cursul săptămânii, fie cele de relaș total. Total, vorba vine, căci sunt într-o continuă mișcare, indiferent de zi. Peentru mine toate zilele sunt la fel, iar starea meea de spirit în mare e mereu aceeași.

Am o mare curiozitate față de oameni. Am remarcat asta și nu de puține ori, că sunt foarte curios să cunosc oameni, oameni care au ceva de spus, dar mai ales ceva de dat. Căci ce e comunicarea, vorbirea directă între două persoane, decât un fel de troc, în care fiecare dăruiește celuilalt ceva din cunoașterea lui, dialogul crescând și evoluând așa cum o fac două vrejuri, adică susținându-se una pe alta.

Am o mare curiozitate față de locuri. Oriunde pășesc pentru prima dată și nu numai pornesc în pribegie, mă pierd printre diferite construcții și oameni pentru a cunoaște mai mine locul respectiv. Indiferent dacă am mai călcat sau nu, o fac de fiecare cu aceeași curiozitate, pentru că legătura cu acel sat sau oraș e mereu alta, pentru că starea de spirit din acel moment, momentul zilei, anotimpul, starea vremii, toate influențează modul în care percep tot ceea ce mă înconjoară.

Am o mare curiozitate față de faptele săvârșite de oameni de acum sau de cândva. Și aici nu mă refer la orice fel de fapte, ci acelea care au modificat cursul locului sau al oamenilor. Și spre norocul meu sunt suficiente fapte de studiat, care de fiecare dată mă pun pe gânduri și-mi dau sentimentul că n-am trăit de pomană, ci că fiecare om, loc sau faptă cu care am intrat în contact mi-a schimbat perspectiva din care privesc lumea, adică propria mia viață.

Căci ce e lumea dacă nu modul în care noi percepem tot ceea ce ne înconjoară acum sau aiurea, adică oamenii, locurile, faptele. Și de aceea zic că fiecare zi îmi e mereu aproape la fel, pentru că nicio zi de lenevie, legală sau nu, nu-mi obturează curiozitatea să mă bucur de tot ce mă înconjoară, căci ăsta e cel mai frumos dar al vieții, să fii mereu curios, adică îndrăzneț și deschis la noi evenimente numai bune de trăit. Asta da viață frumoasă!