Whatsapp-ul meu

440b9ca1bc9dc43867d468437604586fPână acum câțiva ani, cine avea Blackberry se considera un norocos. Erau primele telefoane care introduseseră mesageria instant și, în plus, puteai vedea în timp real cum îți curg mailurile de serviciu. Cascadele Niagara și Victoria la un loc, plus Nilul, Gangele și Amazonul nu aveau debitul asigurat de cei de la Blackberry. Cât era ziulica de lungă, noaptea de scurtă și weekend-urile năuce nu mai pridideai să citești, să răspunzi și să fii up to date cu ce primeai pe mail sau pe mesageria instant. Ce să mai vorbim, dintr-o noutate absolută Blackberry-ul devenise încetișor un coșmar al celui ce deținea așa sculă pe bascula comunicării.

Anii au trecut și alți fabricanți de telefoane s-au prins cum merge chestia cu tehnica pe asemenea device-uri, că tot felul de aplicații au explodat pe telefon. Și dintre toate aceste șmecherii pentru telefoane inteligente una a prins mai dihai: whatsapp-ul. Ca orice lucru nou, a stârnit inițial reacții de admirație, de apreciere și de relaxare. Uite, în sfârșit ceva ce-ți ușurează comunicarea, ba poți să pui și poze și fișiere audio sau video.

Ba mai nou poți vorbi în cruciș și în  treiș cu cine vrea mușchii tăi. Ba poți crea grupuri cu cât mai mulți membri. Din punctul ăsta treaba a cam luat-o razna. Cum pe noi ne mănâncă buricele să tastăm, grupurile astea sunt foarte guralive. Ai, n-ai treabă, scrii ceva pe grup. Dacă o oră sau două ai fost prins cu oarece trebi, poate ai tras și un pui de somn, pe whatsapp te așteaptă un cârnat nesfârșit din sporovăielile confraților întru comunicare. Intri într-o ședință, te duci la un film, te vezi cu niște prieteni sau pur și simplu vrei să-ți pui gândurile în ordine, atât îți trebuie. După o oră, când ai să verifici telefonul, ai să vezi că cel puțin 10, 15 dintre membrii grupului au scris și au parascris de-a fir a păr, tot ce au făcut și mai ales ce nu le-a trecut prin cap să facă. Dar măcar au verbalizat pentru imortalizarea gândurilor lor în memoria prietenilor.

Azi așa, mâine așa, din unealtă de comunicare whatsapp-ul se transformă într-un instrument de tortură. Mereu te-ntrebi ce-ai mai pierdut. Mereu trebuie să derulezi să vezi ce n-ai citit și la final îți dai seama că ai pierdut timp prețios cu tot felul de superfluuri, iar tu simți cum te împroprietărești cu o nouă cocoașă, dar una plasată strategic, la baza capului. Norocul tău că ești bărbat, căci altfel te păștea asfixia interbalconică.

De unde trag concluzia că și comunicarea asta e bună atunci când o faci cu măsură și mai ales în doi. Când sunt mai mulți se iscă discuții nesfârșite ca-n parlament, numai bune de evitat sau chiar de abandonat. Sincer vorbind acum, timpul pe care-l petrec punându-mă la curent cu ce se mai petrece pe whatsapp, mai bine l-aș folosi citind o carte. Măcar rămân și eu cu ceva după asta. Parol!

A fi util

Ahh, ce n-aș da să fiu și eu măcar o dată util. 🙂

Tolsto

Constat, nu fără o oarecare mirare, că la noi e pe vine o nouă specie de oameni, cei mereu utili la ceva. Sunt acei oameni care mereu vor să facă ceva din proprie inițiativă, se oferă primii și în general fac mult zgomot pentru oul pe care nu-l reușesc a-l zămisli. Nu știu cum se face dar moda asta, a oamenilor utili, capătă din ce în ce mai multă trecere. Acum e de bonton să sari, să susții o cauză, să pui umărul și în general să fii în miezul problemelor, indiferent de gradul tău de pricepere.

Acum nu mai contează să știi, să (te) înțelegi, să ai experiență, să cunoști ce și cum trebuie făcut într-o anumită situație, totul e să manifești interes, să ai atitudinea propice, adică aia care trebuie. Nu contează că nivelul tău de competență tinde spre zero și cei care se pricep la problematica în…

Vezi articol original 336 de cuvinte mai mult

Ce mai faceți?

philiplumbangDeseori sunt întrebat ce mai fac. Și de fiecare dată răspund candid: foarte bine! Acest lucru produce o consternare bine jucată și următoarea replică: rar mi-e dat să aud pe cineva că face bine. Păi eu chiar fac foarte bine! Nu fac rău nimănui, ba din contra. Chiar mă gândesc cum să-i fac bine oricui, indiferent dacă așa avea ceva în clin sau în mânecă. Departe sunt de mine toate jocurile subtile sau nu de îmbrobodire a lui cutare sau cutare, pentru a-mi atinge eu cine știe ce scop. Pur și simplu fac cât pot eu de mult bine. Altfel n-aș putea pune seara capul pe pernă.

În al doilea rând eu chiar fac foarte bine, pentru că tot ceea ce iese din mâinile mele are o parte din sufletul meu. Eu nu doar că fac ce am de făcut, dar eu marchez viața oamenilor cu care intru în contact, pentru că le las ceva din Eul meu. Ca om excepțional nu pot decât să fac lucruri excepționale și scanez neîncetat după oameni așijderea. Eu nu bifez, eu realizez pentru că eu duc spre un alt nivel tot ceea ce mă înconjoară.

Și chiar dacă nu aș face foarte bine – ba din contra – n-aș spune asta niciodată. Ține de demnitatea mea umană să-mi duc singur crucea și atunci când am o problemă să mi-o rezolv singur, fără a stoarce oamenii de lacrimi și de alte beneficii, mai mult sau mai puțin materiale. Ba chiar și în situația în care nu aș face foarte bine, eu tot foarte bine aș fi. Căci asta e o stare de spirit, e consecința devenirii mele și nu are nimic de-a face cu starea mea materială sau nu. A face foarte bine e un mod de a vedea lumea, viața. E prea frumos să fac foarte bine ca să renunț la asta. Și apropo! În favoare cui sau a ce?

Ah! Am uitat să spun că am o durere de cap care mă omoară, dar eu fac foarte bine!

De ce mințim

Tolsto

Descopăr, pe zi ce trece, că mă confrunt cu 2 tipuri de minciuni. Inițial, faptul că eram mințit mă revolta, mă simțeam jignit în amorul propriu, ca și cum inteligența mea era pusă în discuție, ba chiar contestată. Mamă, ce clăbuci la gură mai făceam, ce mânie proletară mă cuprindea, ce spasme dureroase mă stăpâneau! Și cât nu doream să se înceteze cu minciunile… Dar nu-mi găseam curajul, iar mai apoi cuvintele, s-o spun. Apoi m-am lăsat păgubaș. Tocmai ăsta a fost norocul meu. Starea asta, în care eu nu știam cum să reacționez, a fost perioada fabuloasă în care am înțeles de ce sunt mințit.

În mare spus, așa, oamenii mint din două motive. Dacă sunt slabi, oamenii mint pentru a-și ascunde slăbiciunea, neștiința, incompetența, limitarea, iar dacă sunt răutăcioși, mint pentru a manipula, pentru a trage spuza pe turta lor, pentru a-i băga pe alții în rahat și…

Vezi articol original 480 de cuvinte mai mult

Despre socializare

when_does_socializing_make_you_happier_source_stocksyCitisem undeva cum că dimensiunea orașului în care locuiești îți influențează starea de spirit, autorii folosind marele cuvânt „fericire”. Cică, orașele foarte aglomerate fac bine celor cu un nivel redus de educație, deoarece aceștia își consumă mai tot timpul înconjurați de alți oameni, ceea ce le dă un sentiment de împlinire. Pe de altă parte, cei cu un nivel de educație mai ridicat nu sunt parcurși de aceleași sentimente și asta, spun autorii, pentru că aceste persoane, au un anumit scop cu propria persoană, un obiectiv de atins, de realizat. Din acest motiv până și interacțiunea cu cei mai apropiați prieteni se face mai rar în cazul celui de-al doilea grup.

Tind să cred că autorii au dreptate. Bunăoară eu. Nu mă dau în vânt după prea multă socializare, deoarece nu văd socializarea ca pe un act de interacțiune superficială: ne vedem, bem o bere și apoi fiecare în direcția lui. Spun asta deoarece de la fiecare contact cu o altă persoană am anumite pretenții. Mă aștept să facem un schimb de gânduri, de idei, dar fără un plan prestabilit. Ce e mai frumos decât o discuție care curge vie, adică fără șleauri prestabilite?

Și aici e aici. Chiar interacțiunea cu persoane deosebite, superioare, care au ceva de zis, care au făcut ceva cu viața lor sau de la care înțeleg că nu doresc să se limiteze doar la părțile primare ale comunicării, nu-mi produce o dorință nebună de revedere prea apropiată. Și asta nu vine dintr-un gest egoist sau narcisist, ci din faptul că după fiecare întâlnire simt nevoia unei perioade în care să rumeg ideile proaspăt dobândite, să am timp să mă gândesc la ele, să mi le pun în ordine și, dacă e posibil, să le includ în sistemul meu de valori.

Apoi, pe lângă asta, mai e și propria mea devenire. Nevoia de a-mi urma propriul curs care cuprinde dobândirea de cunoaștere pe diferite căi. Iar cel mai important lucru dintre toate nu este să știi ceva într-un mod fundamental ci să fii capabil să întrezărești în acel lucru ceea ce va urma, ceea ce te transformă pe tine, căci tu ți-ai propus să evoluezi continuu, dacă e posibil.

Și tocmai din acest motiv, indiferent cât  de extraordinari sunt unii oameni, interacționez cu ei mai rar pentru că universul meu interior e destul de complex și n-aș vrea să-i tratez pe aceștia cu toată superficialitatea de care sunt în stare. Și tocmai din acest motiv mă retrag ca să înțeles și să mă înțeleg, pentru ca apoi, atunci când simt că am mai făcut un pas, îmi dacă mai sunt în stare sau nu să interacționez cu acești oameni excepționali. Știu, e greu să socializezi cu adevărat, dar tocmai în asta constă marea frumusețe a interacțiunii de calitate: să te ajute pe tine, adică universul tău interior, adăugându-ți ceea ce pot alții să-ți dăruiască printr-o simplă socializare.

Ce vrem de la viață

Tolsto

Dacă ajungi să prinzi câteva cicluri de creștere și descreștere ale propriei tale vieți, ajungi să te bucuri de fiecare moment într-un mod ponderat. Te bucuri când îți merge bine, dar cu măsură. Te pregătești să te bucuri, când îți merge mai puțin bine, deoarece știi că toate sunt ciclice, că după noapte urmează zi și că în fiecare zi e o dimineață liniștită.

Cel mai surprinzător lucru e legat de simplitatea sentimentelor care te străbat odată ce-ți străbați tu viața. Începi să-ți separi apele, înțelegi cine merită interesul tău, ce clipe trebuie cu adevărat memorate și cât să aloci schimbării tale. Înveți din ce în ce mai bine să nu-ți mai spulberi sentimentele pe mai te miri cine și, mai mult decât atât, îți dai seama că nimic nu contează. Dar aici e paradoxul. Cu cât conștientizezi nimicul, cu atât înțelegerea și acceptarea te guvernează mai mult și o…

Vezi articol original 137 de cuvinte mai mult

Casa cea mare

casaceamareroatavremiiDe fiecare dată când am fost la țară, am simțit o atracție inexplicabilă pentru casa cea mare sau cas’ cea mare, așa cum pronunțau țăranii locului. Orice casă țărănească din acea zonă avea de obicei două camere, două odăi. O cameră unde se locuia, acum s-ar putea spune că în devălmășie, și alta păstrată curată pentru un oarece oaspete. Și acest oaspete putea fi oricine, de aceea camera cu pricina, întotdeauna cu fața spre stradă era menținută nelocuită, aranjată, dichisită ca și cum cineva ar vrea să o mărite.

Casa cea mare avea un miros, un miros unic, al acelui fruct imposibil de consumat în totalitate și care produce astăzi debutul paradotozei. Gutuia! Căci despre ea e vorba, mă înmiresma încă de pe holișorul ce separa casa cea mare de camera de viețuit pentru cei de-ai casei. Întotdeauna mai răcoroasă ca restul casei, casa cea mare era mereu luminată de ferestre larg deschise, indiferent de anotimp, de pătura de pe pat perfect întinsă, de masa cu o față albă frumos așezată și de dulapul pe care erau potrivite la relativă egală distanță mai multe gutui pe un ziar al epocii. Iar de-asupra tuturor trona poza bunicilor, mama și tataia, din momentul din care s-au luat, din clipa în care ea a devenit femeia lui, iar el bărbatul ei.

Deși doar cu două camere, casă mi s-a părut întotdeauna primitoare, iar noi nepoții nu ne-am plâns niciodată că dormeam în aceeași cameră cu mamaia, ba din contra, noi văzând contextul ca pe o aventură în care mai mulți tovarăși de fapte mari își împart orice, inclusiv odaia de somn. Pe vremea aia totul părea firesc, relaxat și plăcut, departe fiind de noi gândurile că fiecare copil trebuie să fie cu încăperea lui, decorată după personalitatea acestuia.

Nimeni, niciodată nu-și petrece timpul în casa cea mare. Ar fi fost ca și cum ai fi desacralizat ce are omul mai sfânt, în cazul ăsta locul păstrat pentru cinstirea oricărei persoane care ar fi căzut drept oaspete. Știu doar că de fiecare dată când cineva locuia acolo, în casa cea mare se prânzea, ca semn de maximă tratație pentru persoana care să nimerea să stea acolo. N-am stat niciodată acolo, semn că era prea familiar sau familial cu restul casei, dar de fiecare dată când intram acolo mai descopeream ceva: o carte, livretul militar al tataiei, poze vechi sau haine de demult pe care mamaia nu dorea să le mai poarte nicicând. Erau legătura ei cu Victor al ei, bărbatul ei, cu care a luat viața în piept imediat ce lumea s-a schimbat năvalnic după retragerea nemților.

Și acum stau și mă gândesc de ce pentru acei țărani o cameră purta numele de casă, dar  nu orice casă ci casa cea mare. Poate că pentru ei o cameră păstrată, ținută deretecată și neatinsă e ca o biserică, deoarece, dincolo de orice, casa cea mare e sufletul lor, al acelor oameni munciți de vremuri și pentru care singura bucurie veritabilă erau amintirile retrăite în mijlocul copiilor și al nepoților.