Sunt mulţumit

De ceva vreme sunt mulţumit. Sunt relaxat, sunt liniştit. Nu-mi mai bat capul cu toate prostiile, nu mai plec urechea la toate bârfele, încerc sã ignor fiinţele care nu suportã să vadã pe alţii mulţumiţi de ei înşişi. Şi sã fiu al naibii dacã nu-mi iese! O fi egoism dus la extrem, o fi detaşare de toate prostiile care ne consumã neuronii… Nu ştiu rãspunsul, dar ceea ce ştiu cu siguranţã este cã nu mã mai enervez, nu mã mai consum pe toate prostiile.
Zâmbesc când vreau, mã încrunt cãnd vreau în public şi plâng când vreau în particular (deşi lucrul acesta nu e ceva ce pot simţi prea des). Ideea e cã nu mã mai jenez sã fiu eu însumi. Prea mult bun simţ dãuneazã grav stãrii de spirit. La ce mi-ar folosi sã fiu mereu preocupat de ce cred alţii despre mine, dacã eu nu sunt capabil sã cred în mine?
Daca cineva îşi imagineazã cã mulţumirea asta înseamnã cã ştiu ce vreau de la viaţã, îl asigur cã se înşalã. Habar nu am ce vreau de la viaţã, dar ştiu cu exactitate ce vreau de la mine. Şi asta este… Dar asta mã priveşte doar pe mine. Oi fi având eu blog, oi fi scriind eu multe aici, dar nici chiar aşa! Spun ce vreau, dar cu măsurã. Spun cã nu ştiu ce vreau de la viaţã, pentru cã viaţa nu mi-o influenţez singur. Sunt atâţia altţii care joacã un rol important în ea… Pentru unii mã bucur cã sunt prezenţi alãturi de mine, pentru alţii nu am decât rãbdare. Va veni un moment când mã voi bucura de rãbdarea mea. A nu se înţelege cã doresc sã mã razbun. Nu! Mã voi bucura ca am avut dreptate. Pânã atunci nu fac decât sã limitez pierderile.
Orice fac, fac pe mâna mea. Sã urmez calea altuia nu mã avantajeazã. Nu sunt expert în viaţa niciunei persoane cu care interacţionez. Cum aş putea oare sã fac ce a fãcut X sau Y? Ar ieşi un fiasco total. Apoi, nici notele de la şcoalã nu mã recomandã. Nici mãcar familia.
Şi cu toatã lipsa asta de recomandãri, eu îmi vãd de drumul meu. Nu ştiu ce mã aşteaptã mãine, dar ştiu cã o voi face în felul meu. Şi ce sentiment de mulţumire mã încearcã… E ca şi cum mi-aş trãi propria viaţã. Şi e pe bune.  Ar trebui sã mã apuc de fumat sã mã bucur pe deplin de mulţumirea asta… Sau mãcar sã zâmbesc mai mult… La ce rictus am, îmi face plãcere sã zâmbesc mai mult în forul meu interior. Şi zâmbesc mulţumit acolo…

Anunțuri

N-am luat bacul!

Visasem că nu luasem bacul. Asta e chiar culmea! Puteam și eu să visez că nu am luat în greutate, că nu sunt luat peste picior, că nu am fost luat la ochi de cine știe ce ciudos. Dar tocmai bacul? Asta chiar nu-mi convine absolut deloc. Să mai dau o dată bacul e ca și cum aș mai da o dată examenul auto. Chin absolut nu alta! Și eu nu doresc asta.

Oricum, mă trezisem lac de sudoare. Mă uit la termometru. Arăta 28 de grade. Răsuflu ușurat! Nu am nicio problemă cu glandele și nici visul nu m-a extenuat prin somn. Încep să mă gândesc ce semnificație să aibă visul. Merg repede la ușă să văd dacă nu am uitat cheile în broasca exterioară. Brr! Dar frig mai e pe casa scării! Să fi picat la vreun interviu? Păi tocmai am refuzat câteva propuneri venite pe diferite canale. Deci nici nu am ajuns la interviuri. Să fie de la faptul că mă exprim pietros în limbi străine? Păi nu prea mai am ocazia să torc în alte dialecte.

Beau un pahar cu lapte și mă lungesc în pat pentru o nouă sesiune de somn. Cea de frumusețe s-a făcut praf. Am niște ochi cât niște poale-n brâu. Îmi mai lipsește de pe ei niște zahăr pudră. Bag capul în pernă și respir regulat pentru un somn profund. Și totuși ce-o fi vrut să zică visul? Mă frământ în pat ca pe o bucată de plastilină și-mi fac somnul zob. Preț de câteva ore storc tot ce era de stors din creier și nimic. Vlăguit de lupta asta interioară, mai ceva ca Bator de către Fefeleaga, îmi zic că sunt nebun. Mă apropii de pensie și eu mă gândesc la bac? Nu sunt sănătos la cap! Părăsesc patul de suferință și mă îndrept spre baie. După dușul corespunzător mă-ndrept spre mașină cu gândul să plec la muncă. Când bag cheia în contact îmi dau seama că nu lucrez nicăieri. Apoi cad din pat și mă trezesc. Deci am luat bacul.

La halba de bere

Iată-mă-s și-n Berăria H. Locul construit pentru etalarea marilor realizări ale perioadei comuniste a ajuns tăpșan pentru expunerea marilor realizări ale perioadei capitaliste: consumul. Păi ce-am mai produs noi în ultimii 25 de ani decât nimic. Prin urmare hai la bere în Berăria H! Imensitatea aia e locul ideal pentru băutul unei beri alături de alți 999 de hăndrălăi. Am senzația că am coborât într-un staul. Mese lungi ca la serbările câmpenești domină construcția. Hectare de mese, doar cât vezi cu ochii, iar deoparte și de alta a acestora nu te-ntâmpină decât fini cunoscători ai artei culinare, mai ales că aici prestează un mare chef. De altfel era nevoie de așa ceva pentru răsucitul cartofilor și a cefelor de porc în tigaie.

Cred că Ceaușescu ar fi fericit dacă ar vedea Berăria H. Toată viața lui a militat ca noi să mâncăm din aceeași oală. Aici chiar asta se-ntâmplă. Mă și mir că nu există o halbă imensă din care să bem cu toții, ca o formă supremă de socializare. Zgomotul produs de gâlgâieli și de dinții care sfâșie carnea fac să te simți ca-ntr-un abator. Toți mesenii nu mai prididesc să hăpăie din toate recipientele puse în fața lor ca într-un concurs de mâncat plus băut viteză sau ca la o ultimă masă a unui condamnat la moarte.

Dacă nu mai ai ce îmbuca sau bea, nu-i problemă. Oriunde te-ai uita nu vezi decât străchini și halbe. E un dute-vino continuu. Nimeni nu stă locului aici. Ce să mai zic de fumul de țigară. Acesta face front comun cu toți mesenii. Nu contează că tavanul e la 30 de metri deasupra capului tău. Din cauza faptului că e open space miroși ca și cum ai stat într-un horn. Asta nu e berărie, e hypermarket de consumat mâncarea. Eu mă și mir că marilor lanțuri de magazine nu le-a trecut prin minte să vândă mâncare pe care s-o consumi pe loc. La cât de hămesiți suntem noi după 45 de ani de comunism sigur dau ăștia lovitura cu noi.

La o asemenea hardughie de prizat berea și băile sunt pe măsură. Când intri acolo te simți ca-n grajdurile lui Augias. Sunt atât de mari încât nu crezi până nu le vezi. Și e păcat să le vezi. S-ar putea să fii marcat. După ce ieși de acolo te și miri cum de-ți mai place berea. Dar nu contează. Toți cei 999 de meseni pe care nu-i cunoști te așteaptă să mai cinstească o bere cu tine, tu, al miilea prieten al lor.

După ce plec de la Berăria H îmi spun că le-am văzut pe toate. Chiar pe toate! Ce s-ar mai putea inventa în materie de bere? Poate doar berea la lighean sau berea la sac de plastic de 20 de litri. Ultima s-ar vinde doar vara și s-ar mula perfect pe greabăn pentru a ține răcoare, în zilele pârjolite de soare, pe drumul de la hypermarket până acasă. Așa că nu-mi rămâne decât să mă apuc să trag de fiare. Consumul de bere cere sacrificii.

Nunți, botezuri și cununii

Tolsto

O fi și Facebook-ul ăsta bun la ceva? Acum depinde de fiecare omuleţ în parte. Câte bordeie atâtea obiceie. Nu ştiu scopul pentru care a fost creat, dar ştiu cine îl foloseşte cât e ziulica de lungă. Nu am să spun nimic de cei care îl deschid din an în Paşte. E dreptul lor. Sunt însă două categorii masive care îl uzitează din nevoi diferite. O primă categorie e formată din frivolii de serviciu, cei care au nevoie de expunere permanentă a eului propriu, superficial atât în ochii lor cât și ai celorlalți. Cealaltă categorie conține păsările rare, pe care eu le numesc bufnițe. Adică acele animale care stau tot timpul în umbră, vânându-și prada, în cazul nostru spionând cu mare artă viețile celorlalți.

Cum spuneam, având în minte cele două categorii de fani fanatici ai FB-ului, să începem scurta noastră peregrinare electronică. Niște prieteni de-ai mei, care erau invidiați…

Vezi articol original 450 de cuvinte mai mult

Gala Femeia anului – „Unde sunt bărbații?”

Sunt deja câțiva ani de când asist, e prea mult spus particip, la Gala Femeia Anului, ținută într-unul dintre cele mai elegante hoteluri din București. Ca de fiecare dată mă prezint la locul cu pricina cu ceva vreme înainte de începere, pe de o parte pentru a nu a trage atenția asupra mea, iar pe de alta pentru a avea o imagine de ansamblu despre gală.

Intru în clădirea acoperită de marmură doar în costum, din dorința de a nu mai pierde timp la garderobă. Din nou remarc locurile amenajate pentru servirea băuturilor de orice fel. Lumea începe să se adune. Intru în vorbă cu câteva domnișoare și nici nu-mi dau seama când zona se transformă într-un furnicar. Am un sentiment ciudat… Deși 99% dintre persoane sunt de sex feminin simt că testosteronul se lăfăie în 99% din încăpere. Dau o raită cu privirea și-mi dau seama că multe dintre doamne și domnișoare sunt femei – mascul alfa. Simt în jurul meu mai multă energie masculină decât la o partidă de rugby (în 15 și nu în 13). Timiditatea mă acaparează.

Fiind un moment de celebrare a femeii și a realizărilor sale, lumea e destul de zglobie. Contribuie la asta și paharele de vin din cele 3 culori. Inclusiv eu mă simt bine. Am în mână un pahar de apă plată. Intrăm în sală. Mă aşez într-un colț. Nu casc. Semn că nu m-a deocheat nimeni. Aici nu-i ca la mall.

Evenimentul se lasă așteptat, ceea ce-mi dă răgazul să mă întreb de ce sunt așa de puțini bărbați la un eveniment dedicat femeii. Să fie de vină invidia sau faptul că bărbații au rămas acasă să aibă grijă de copii? Greu de crezut varianta numărul 2 deoarece în sală am văzut câțiva copii șturlubatici. Oricum celebrarea femeii în lipsa bărbatului mi se pare ca o nuntă fără mireasă.

Evenimentul începe. Amfitrioana, deci o femeie, introduce pe scenă doamnele anului și alți invitați. Mă gândesc cum ar fi fost cu un amfitrion. Oare ce e mai frumos? Celebrarea femeii de către femei sau celebrarea femeii de către bărbați? Din când în când atenția îmi este distrasă de către domnișoarele care ies din sală pentru a-și reumple, lor și suratelor de scaun, paharele de vin. Semn că evenimentul este foarte interesant sau că vinul e întotdeauna bun când e gratis.

Timpul zboară, pe scenă se perindă femeie după femeie și poveștile lor de viață și-mi dau seama ce impact ar avea realizările lor dacă ar fi mai mulți bărbați care să le recunoască meritele. Dar e greu cu bărbații ăștia. Prea mult testosteron în sală și bărbați ioc! Cred că de la testosteron li se trage. La un moment dat mă retrag și eu, hotărât să nu disturb echilibrul din încăpere. Dacă stau bine să mă gândesc nici nu aveam cum. Oricum, am fost intimidat de la început. Voi veni și la anul. Asta e sigur.

Sunt liniştit

Tolsto

Se întâmplă ca din când în când să mă întâlnesc cu o persoană anume. Toate întâlnirile se consumă pe repede înainte, dar de fiecare dată timpul se scurge extrem de încet. Şi asta se întâmplă pentru că de fiecare dată omul acesta e mereu el însuşi. Dar acest eu însuşi include în el o mare de linişte. Nu mi-am dat seama de ce. O fi din cauza vârstei mele sau a lui, o fi din cauza faptului că nu avem nimic de împărțit din trecut? Nu-mi dau seama. Dar ce e sigur e că de fiecare dată sunt cuprins și eu de o mare de liniște.

Și tot m-am gândit de ce. De ce sunt liniștit? Mi-am împlinit toate visurile? Care visuri? Sunt ceea ce vreau? Dar ce vreau? Acum cred că știu răspunsul. Pentru că nu mă mai încarc cu nefericirea altora exprimată prin reproșuri, invidii, minciuni și intrigi…

Vezi articol original 130 de cuvinte mai mult

Cartierul Francez

Când am auzit de Cartierul Francez mi-am zis: taci, că avem și noi un colțișor hexagonal, ceva ce doar Parisul a mai văzut! Cu siguranță că e o zonă de case albe, cu una, două etaje, cu spații verzi și copaci. Cu siguranță că e ceva foarte civilizat, o adevărată mândrie a urbei noastre.

Așa am gândit prima dată când am auzit vorbindu-se despre Cartierul Francez. Să fie câțiva ani de atunci. Între timp nu am mai gândit nimic pentru că nu am avut de ce. Neavând cunoștințe atât de sus puse încât să-și permită stabilirea reședinței într-o zonă cu pronunție graseiată, mi-am continuat existența pasageră în părțile mai puțin șlefuite ale orașului.

Și uite că atunci când nici nu mă așteptam, am poposit și eu, pentru un scurt moment, în zona declarată Cartier Francez. N-am fost niciodată în Franța și prin urmare nu pot compara zona din București cu acest nume cu o zonă din orice oraș francez. Ceea ce-am văzut m-a dus cu mintea la blocurile din Drumul Taberei, din Berceni sau din Balta Albă. Pe spații infime sunt înghesuite numărul maxim de blocuri posibile. Loc pentru spații verzi și pentru copaci nici nu poate fi vorba. E adevărat că apartamentele par mari din afară (înăuntru nu am apucat; sunt paznici mulți, ca-n Africa de Sud) dar distanța dintre ele este atât de minionă încât, dimineața, dacă doi vecini, situați vis-a-vis, își deschid în același timp ferestrele, există pericolul ca voluntarii de la Greenpeace să intervină. Deci, nu deschideți ferestrele în Cartierul Francez înainte să vă spălați temeinic pe dinți! Există riscul de a vă sucomba veciniștii.

Apoi străzile de aici nu se deosebesc cu nimic de cele din Drumul Găzarului sau Colentina. Aceleași dale mari de ciment frânte pe ici pe acolo și anume prin punctele esențiale. Acest lucru transformă șofatul într-un fel de navigare oceanică. Doar astfel îmi explic de ce toți rezidenții cartierului conduc doar mașini de teren Mercedes, BMW, Porsche, Audi etc. Cu o mașină mic, gen Daci Logan sau Fiat 500, franțujii noștri de ocazie au toate șansele să-și frângă osiile. Și eu care-i judecasem greșit… Să-mi fie rușine! Îmi dau seama că și-au cumpărat mașini de dimensiunile unui camion doar din motive practice. Infrastructura din cartier nu permite un alt tip de mașină.

În cazul în care ai bani și vrei să-i etalezi sub formă materială (casă, mașină, haine, prieteni influenți, femei ușoare în straturile rarefiate ale protipendadei bucureștene) este recomandabil să te muți în Cartierul Francez. Ai toate șansele să nu treci neremarcat. În schimb dacă ești ca mine, riști să fii făcut una cu pământul. Ca pieton eram să fiu călcat de vreo două camioane, pardon, șenilate pentru dame, deoarece pe anumite porțiuni trotuarul lipsea cu desăvârșire și am fost nevoit să calc cimentul denivelat al străzilor. În plus, pentru a-și eficientiza activitatea, DNA-ul și-ar putea deschide un punct de lucru direct în cartier. Astfel istoricii ar putea reconstitui primii 25 de ani de democrație, în care unii s-au îmbogățit peste noapte, iar alții au rămas la fel ca înainte de lansarea (sic!) întunericului.

Dacă așa arată la noi un cartier francez, mă gândesc cu groază cum arată un cartier rusesc. Bănuiesc că fiecare casă are propriul gulag și spații de tortură ca formă de recreere. N-am mai zăbovit mult acolo, de altfel nu aveam nici unde și nici de ce, reîntorcându-mă într-unul din cartierele noastre neaoșe românești, despre care știu ce au și mai ales ce nu au în dotare. Ce bine e la noi!