Sunt mulţumit

De ceva vreme sunt mulţumit. Sunt relaxat, sunt liniştit. Nu-mi mai bat capul cu toate prostiile, nu mai plec urechea la toate bârfele, încerc sã ignor fiinţele care nu suportã să vadã pe alţii mulţumiţi de ei înşişi. Şi sã fiu al naibii dacã nu-mi iese! O fi egoism dus la extrem, o fi detaşare de toate prostiile care ne consumã neuronii… Nu ştiu rãspunsul, dar ceea ce ştiu cu siguranţã este cã nu mã mai enervez, nu mã mai consum pe toate prostiile.
Zâmbesc când vreau, mã încrunt cãnd vreau în public şi plâng când vreau în particular (deşi lucrul acesta nu e ceva ce pot simţi prea des). Ideea e cã nu mã mai jenez sã fiu eu însumi. Prea mult bun simţ dãuneazã grav stãrii de spirit. La ce mi-ar folosi sã fiu mereu preocupat de ce cred alţii despre mine, dacã eu nu sunt capabil sã cred în mine?
Daca cineva îşi imagineazã cã mulţumirea asta înseamnã cã ştiu ce vreau de la viaţã, îl asigur cã se înşalã. Habar nu am ce vreau de la viaţã, dar ştiu cu exactitate ce vreau de la mine. Şi asta este… Dar asta mã priveşte doar pe mine. Oi fi având eu blog, oi fi scriind eu multe aici, dar nici chiar aşa! Spun ce vreau, dar cu măsurã. Spun cã nu ştiu ce vreau de la viaţã, pentru cã viaţa nu mi-o influenţez singur. Sunt atâţia altţii care joacã un rol important în ea… Pentru unii mã bucur cã sunt prezenţi alãturi de mine, pentru alţii nu am decât rãbdare. Va veni un moment când mã voi bucura de rãbdarea mea. A nu se înţelege cã doresc sã mã razbun. Nu! Mã voi bucura ca am avut dreptate. Pânã atunci nu fac decât sã limitez pierderile.
Orice fac, fac pe mâna mea. Sã urmez calea altuia nu mã avantajeazã. Nu sunt expert în viaţa niciunei persoane cu care interacţionez. Cum aş putea oare sã fac ce a fãcut X sau Y? Ar ieşi un fiasco total. Apoi, nici notele de la şcoalã nu mã recomandã. Nici mãcar familia.
Şi cu toatã lipsa asta de recomandãri, eu îmi vãd de drumul meu. Nu ştiu ce mã aşteaptã mãine, dar ştiu cã o voi face în felul meu. Şi ce sentiment de mulţumire mã încearcã… E ca şi cum mi-aş trãi propria viaţã. Şi e pe bune.  Ar trebui sã mã apuc de fumat sã mã bucur pe deplin de mulţumirea asta… Sau mãcar sã zâmbesc mai mult… La ce rictus am, îmi face plãcere sã zâmbesc mai mult în forul meu interior. Şi zâmbesc mulţumit acolo…

Publicitate

N-am luat bacul!

Visasem că nu luasem bacul. Asta e chiar culmea! Puteam și eu să visez că nu am luat în greutate, că nu sunt luat peste picior, că nu am fost luat la ochi de cine știe ce ciudos. Dar tocmai bacul? Asta chiar nu-mi convine absolut deloc. Să mai dau o dată bacul e ca și cum aș mai da o dată examenul auto. Chin absolut nu alta! Și eu nu doresc asta.

Oricum, mă trezisem lac de sudoare. Mă uit la termometru. Arăta 28 de grade. Răsuflu ușurat! Nu am nicio problemă cu glandele și nici visul nu m-a extenuat prin somn. Încep să mă gândesc ce semnificație să aibă visul. Merg repede la ușă să văd dacă nu am uitat cheile în broasca exterioară. Brr! Dar frig mai e pe casa scării! Să fi picat la vreun interviu? Păi tocmai am refuzat câteva propuneri venite pe diferite canale. Deci nici nu am ajuns la interviuri. Să fie de la faptul că mă exprim pietros în limbi străine? Păi nu prea mai am ocazia să torc în alte dialecte.

Beau un pahar cu lapte și mă lungesc în pat pentru o nouă sesiune de somn. Cea de frumusețe s-a făcut praf. Am niște ochi cât niște poale-n brâu. Îmi mai lipsește de pe ei niște zahăr pudră. Bag capul în pernă și respir regulat pentru un somn profund. Și totuși ce-o fi vrut să zică visul? Mă frământ în pat ca pe o bucată de plastilină și-mi fac somnul zob. Preț de câteva ore storc tot ce era de stors din creier și nimic. Vlăguit de lupta asta interioară, mai ceva ca Bator de către Fefeleaga, îmi zic că sunt nebun. Mă apropii de pensie și eu mă gândesc la bac? Nu sunt sănătos la cap! Părăsesc patul de suferință și mă îndrept spre baie. După dușul corespunzător mă-ndrept spre mașină cu gândul să plec la muncă. Când bag cheia în contact îmi dau seama că nu lucrez nicăieri. Apoi cad din pat și mă trezesc. Deci am luat bacul.

La halba de bere

Iată-mă-s și-n Berăria H. Locul construit pentru etalarea marilor realizări ale perioadei comuniste a ajuns tăpșan pentru expunerea marilor realizări ale perioadei capitaliste: consumul. Păi ce-am mai produs noi în ultimii 25 de ani decât nimic. Prin urmare hai la bere în Berăria H! Imensitatea aia e locul ideal pentru băutul unei beri alături de alți 999 de hăndrălăi. Am senzația că am coborât într-un staul. Mese lungi ca la serbările câmpenești domină construcția. Hectare de mese, doar cât vezi cu ochii, iar deoparte și de alta a acestora nu te-ntâmpină decât fini cunoscători ai artei culinare, mai ales că aici prestează un mare chef. De altfel era nevoie de așa ceva pentru răsucitul cartofilor și a cefelor de porc în tigaie.

Cred că Ceaușescu ar fi fericit dacă ar vedea Berăria H. Toată viața lui a militat ca noi să mâncăm din aceeași oală. Aici chiar asta se-ntâmplă. Mă și mir că nu există o halbă imensă din care să bem cu toții, ca o formă supremă de socializare. Zgomotul produs de gâlgâieli și de dinții care sfâșie carnea fac să te simți ca-ntr-un abator. Toți mesenii nu mai prididesc să hăpăie din toate recipientele puse în fața lor ca într-un concurs de mâncat plus băut viteză sau ca la o ultimă masă a unui condamnat la moarte.

Dacă nu mai ai ce îmbuca sau bea, nu-i problemă. Oriunde te-ai uita nu vezi decât străchini și halbe. E un dute-vino continuu. Nimeni nu stă locului aici. Ce să mai zic de fumul de țigară. Acesta face front comun cu toți mesenii. Nu contează că tavanul e la 30 de metri deasupra capului tău. Din cauza faptului că e open space miroși ca și cum ai stat într-un horn. Asta nu e berărie, e hypermarket de consumat mâncarea. Eu mă și mir că marilor lanțuri de magazine nu le-a trecut prin minte să vândă mâncare pe care s-o consumi pe loc. La cât de hămesiți suntem noi după 45 de ani de comunism sigur dau ăștia lovitura cu noi.

La o asemenea hardughie de prizat berea și băile sunt pe măsură. Când intri acolo te simți ca-n grajdurile lui Augias. Sunt atât de mari încât nu crezi până nu le vezi. Și e păcat să le vezi. S-ar putea să fii marcat. După ce ieși de acolo te și miri cum de-ți mai place berea. Dar nu contează. Toți cei 999 de meseni pe care nu-i cunoști te așteaptă să mai cinstească o bere cu tine, tu, al miilea prieten al lor.

După ce plec de la Berăria H îmi spun că le-am văzut pe toate. Chiar pe toate! Ce s-ar mai putea inventa în materie de bere? Poate doar berea la lighean sau berea la sac de plastic de 20 de litri. Ultima s-ar vinde doar vara și s-ar mula perfect pe greabăn pentru a ține răcoare, în zilele pârjolite de soare, pe drumul de la hypermarket până acasă. Așa că nu-mi rămâne decât să mă apuc să trag de fiare. Consumul de bere cere sacrificii.

Gala Femeia anului – „Unde sunt bărbații?”

Sunt deja câțiva ani de când asist, e prea mult spus particip, la Gala Femeia Anului, ținută într-unul dintre cele mai elegante hoteluri din București. Ca de fiecare dată mă prezint la locul cu pricina cu ceva vreme înainte de începere, pe de o parte pentru a nu a trage atenția asupra mea, iar pe de alta pentru a avea o imagine de ansamblu despre gală.

Intru în clădirea acoperită de marmură doar în costum, din dorința de a nu mai pierde timp la garderobă. Din nou remarc locurile amenajate pentru servirea băuturilor de orice fel. Lumea începe să se adune. Intru în vorbă cu câteva domnișoare și nici nu-mi dau seama când zona se transformă într-un furnicar. Am un sentiment ciudat… Deși 99% dintre persoane sunt de sex feminin simt că testosteronul se lăfăie în 99% din încăpere. Dau o raită cu privirea și-mi dau seama că multe dintre doamne și domnișoare sunt femei – mascul alfa. Simt în jurul meu mai multă energie masculină decât la o partidă de rugby (în 15 și nu în 13). Timiditatea mă acaparează.

Fiind un moment de celebrare a femeii și a realizărilor sale, lumea e destul de zglobie. Contribuie la asta și paharele de vin din cele 3 culori. Inclusiv eu mă simt bine. Am în mână un pahar de apă plată. Intrăm în sală. Mă aşez într-un colț. Nu casc. Semn că nu m-a deocheat nimeni. Aici nu-i ca la mall.

Evenimentul se lasă așteptat, ceea ce-mi dă răgazul să mă întreb de ce sunt așa de puțini bărbați la un eveniment dedicat femeii. Să fie de vină invidia sau faptul că bărbații au rămas acasă să aibă grijă de copii? Greu de crezut varianta numărul 2 deoarece în sală am văzut câțiva copii șturlubatici. Oricum celebrarea femeii în lipsa bărbatului mi se pare ca o nuntă fără mireasă.

Evenimentul începe. Amfitrioana, deci o femeie, introduce pe scenă doamnele anului și alți invitați. Mă gândesc cum ar fi fost cu un amfitrion. Oare ce e mai frumos? Celebrarea femeii de către femei sau celebrarea femeii de către bărbați? Din când în când atenția îmi este distrasă de către domnișoarele care ies din sală pentru a-și reumple, lor și suratelor de scaun, paharele de vin. Semn că evenimentul este foarte interesant sau că vinul e întotdeauna bun când e gratis.

Timpul zboară, pe scenă se perindă femeie după femeie și poveștile lor de viață și-mi dau seama ce impact ar avea realizările lor dacă ar fi mai mulți bărbați care să le recunoască meritele. Dar e greu cu bărbații ăștia. Prea mult testosteron în sală și bărbați ioc! Cred că de la testosteron li se trage. La un moment dat mă retrag și eu, hotărât să nu disturb echilibrul din încăpere. Dacă stau bine să mă gândesc nici nu aveam cum. Oricum, am fost intimidat de la început. Voi veni și la anul. Asta e sigur.

Cartierul Francez

Când am auzit de Cartierul Francez mi-am zis: taci, că avem și noi un colțișor hexagonal, ceva ce doar Parisul a mai văzut! Cu siguranță că e o zonă de case albe, cu una, două etaje, cu spații verzi și copaci. Cu siguranță că e ceva foarte civilizat, o adevărată mândrie a urbei noastre.

Așa am gândit prima dată când am auzit vorbindu-se despre Cartierul Francez. Să fie câțiva ani de atunci. Între timp nu am mai gândit nimic pentru că nu am avut de ce. Neavând cunoștințe atât de sus puse încât să-și permită stabilirea reședinței într-o zonă cu pronunție graseiată, mi-am continuat existența pasageră în părțile mai puțin șlefuite ale orașului.

Și uite că atunci când nici nu mă așteptam, am poposit și eu, pentru un scurt moment, în zona declarată Cartier Francez. N-am fost niciodată în Franța și prin urmare nu pot compara zona din București cu acest nume cu o zonă din orice oraș francez. Ceea ce-am văzut m-a dus cu mintea la blocurile din Drumul Taberei, din Berceni sau din Balta Albă. Pe spații infime sunt înghesuite numărul maxim de blocuri posibile. Loc pentru spații verzi și pentru copaci nici nu poate fi vorba. E adevărat că apartamentele par mari din afară (înăuntru nu am apucat; sunt paznici mulți, ca-n Africa de Sud) dar distanța dintre ele este atât de minionă încât, dimineața, dacă doi vecini, situați vis-a-vis, își deschid în același timp ferestrele, există pericolul ca voluntarii de la Greenpeace să intervină. Deci, nu deschideți ferestrele în Cartierul Francez înainte să vă spălați temeinic pe dinți! Există riscul de a vă sucomba veciniștii.

Apoi străzile de aici nu se deosebesc cu nimic de cele din Drumul Găzarului sau Colentina. Aceleași dale mari de ciment frânte pe ici pe acolo și anume prin punctele esențiale. Acest lucru transformă șofatul într-un fel de navigare oceanică. Doar astfel îmi explic de ce toți rezidenții cartierului conduc doar mașini de teren Mercedes, BMW, Porsche, Audi etc. Cu o mașină mic, gen Daci Logan sau Fiat 500, franțujii noștri de ocazie au toate șansele să-și frângă osiile. Și eu care-i judecasem greșit… Să-mi fie rușine! Îmi dau seama că și-au cumpărat mașini de dimensiunile unui camion doar din motive practice. Infrastructura din cartier nu permite un alt tip de mașină.

În cazul în care ai bani și vrei să-i etalezi sub formă materială (casă, mașină, haine, prieteni influenți, femei ușoare în straturile rarefiate ale protipendadei bucureștene) este recomandabil să te muți în Cartierul Francez. Ai toate șansele să nu treci neremarcat. În schimb dacă ești ca mine, riști să fii făcut una cu pământul. Ca pieton eram să fiu călcat de vreo două camioane, pardon, șenilate pentru dame, deoarece pe anumite porțiuni trotuarul lipsea cu desăvârșire și am fost nevoit să calc cimentul denivelat al străzilor. În plus, pentru a-și eficientiza activitatea, DNA-ul și-ar putea deschide un punct de lucru direct în cartier. Astfel istoricii ar putea reconstitui primii 25 de ani de democrație, în care unii s-au îmbogățit peste noapte, iar alții au rămas la fel ca înainte de lansarea (sic!) întunericului.

Dacă așa arată la noi un cartier francez, mă gândesc cu groază cum arată un cartier rusesc. Bănuiesc că fiecare casă are propriul gulag și spații de tortură ca formă de recreere. N-am mai zăbovit mult acolo, de altfel nu aveam nici unde și nici de ce, reîntorcându-mă într-unul din cartierele noastre neaoșe românești, despre care știu ce au și mai ales ce nu au în dotare. Ce bine e la noi!

Fifty shades of Grey – what a heck!

Fifty shades… se vrea “comedie romantică” cu infiltrații de șocuri erotice. Avem un EL, el-ul primordial pentru orice femeie, cu o copilărie marcată de traume (mamă alcoolică, prostituată, egoistă până la Dumnezeu etc). Aici Freud deja ar face dansul ploii dacă l-ar avea pe Grey pacient. EL, este un tip problematic cap-coadă: obsesie pentru control, închidere în sine, pasiuni neuro-ortodoxe cultivate în neștire. Ce mai tura-vura, EL-ul nostru defulează la greu. Mici picanterii: EL este multimilionar, ajută înfometații din Africa și are grijă (în secret) de toți cei apropiați lui.

Personajele sunt marcate, dar ce spun eu, chinuite de efectele vârstei de mijloc asupra scriitoarei. Mai vorbim și despre o ea, Anastasia, o intelectuală „literară”. Romantică incurabilă (ca orice femeie), oarecum naivă, năucită de o mamă ajunsă la al patrulea soț. EL și ea se întâlnesc și se plac. ea se îndrăgostește (evident), EL la fel. EL, fire complexă, oscilează între dragoste și răzbunare (nevoia de a-și pedepsi inconștient mama traumatizantă), bătând-o pe ea. Bați o femeie, îți bați mama. Ca orice femeie adevărată, ea dorește să-l salveze, EL se opune.

Noi știm că valoarea unui film este dată de actori și nu de povestea în sine. ea, Dakota Johnson, are haz și charismă! Punct! Nu degeaba e fiica lui Melanie Griffith. Filmul merită văzut fie și numai pentru momentele de umor ale Dakotei. Și aici nu mă refer la faze de genul celei de început în care se împiedică și cade lată pe podeaua perfect lustruită și albă a biroului multimilionarului cu fifty shades (deși hominizii nu percep decât 30). Mă refer la replicile inteligente si uneori malițioase pe care le are de-a lungul filmului. (Inteligența la femei e malițioasă?!).

EL, Jamie Dornan, nuanțatul filmului, face parte din bine cunoscuta categorie a actorilor lemnoși, unde mai băltesc: Brad Pitt, Ryan Gosling, Channing Tatum, Robert Pattison etc. Lista e lungă, box office-ul știe de ce. La ei jocul actoricesc e un lung moment de reculegere, fiind buni doar ca modele pentru statuia lui David, al lui Michelangelo. Norocul lor stă în regizorii care au urmat liceul de silvicultură. Cunoștințele acestora în domeniul esențelor tari și, în cazul de față, mai puțin tari, fiind la un înalt nivel.

Despre restul actorilor din film nu am decât tăcere. Câtă suferință pe capul tău când nu ai nimic de spus. Și filmul se termină și noi plecăm din sală precum am venit. Fiind o trilogie mai trag nădejde că în celelalte două părți se va întâmpla ceva cât de cât notabil. În rest eu nu mai vreau nimic. Îmi dau seama că e greu să fii femeie într-o lume a bărbaților, dar nici chiar așa. Oricum, evoluția continuă. A cui apucă, evident.

Oameni

Am o singură pasiune: oamenii. Oamenii de calitate. Zilele, lunile, anii îmi sunt după chipul și asemănarea celor cu care mă înconjor. Mereu caut oameni minunați. Uneori chiar găsesc. Și atunci când întâlnesc îi privesc în ochii și le întrevăd viitorul. Și știu că în umbra lor voi crește și eu. Nu am niciun interes material ci unul pur intelectual. Cu cât întâlnesc oameni mai autentici cu atât simt mai mult că nu trăiesc de pomană.

Nu-mi pot duce viața doar adunând, îndeobște bunuri materiale. Ele nu m-ar ajuta la nimic. Lucrurile rămân lucruri și atât. Oameni fac viața interesantă și uneori chiar extraordinară. Cu cât oamenii sunt mai diverși cu atât mă simt mai bogat. Știu că unii m-ar eticheta fraier sau naiv dar nu fac un scop în sine din bani, din lucruri, din poziție. Ele sunt prea trecătoare, iar locul lăsat de ele nu poate fi umplut de nimic. Pe când, întâlnirea unui om extraordinar va da sens vieții tale. Și eu asta doresc.

E adevărat că uneori mă înșel, că alegerea făcută e proastă, că omul pe care l-am considerat un model pentru mine se dovedește a fi doar o altă persoană antrenată să calce pe cadavre. Și, deși ar părea ciudat, nici măcar atunci nu renunț la crezul meu. Din clipa aia nu mai dau două parale pe omul respectiv. E ca și cum nu a existat. Locul din mintea mea, profanat de acesta, redevine liber. Continui să fac ochii mari la întâlnirea următoarei persoane, conștient fiind că oamenii minunați pot fi oriunde, totul e să-i cauți.

Fiecare om cu destinul lui. Eu sunt mulțumit cu al meu și mi-l asum cu tot ce e bun și ce e rău și sunt conștient că indiferent de ceea ce voi face mi-l voi împlini. Și pe acest drum aș vrea să fiu și eu pentru oameni ceea ce sunt oamenii pentru mine.

La metrou

N-am mai fost demult cu metroul. Să fie vreo 2 ani. Așa că amintirile mi s-au cam estompat și din tot frecușul dintre magistrale nu a mai rămas mai nimic. Mă apropii de stație și cobor încet pe scările de la metrou. Mirosul tipic, de ciment de acum 30 de ani amestecat cu toate ființele care colcăie prin tuneluri mă înmiresmează fără niciun fel de etichetă. Bag biletul în imensa măgăoaie de contorizat călătoriile și aterizez pe peron. Acesta este între linii și numeroși piloni. Stația, mare și luminoasă, e plină de reclame în format 32/9 care acoperă pereții spălați de apele pluviale. Acolo unde nu sunt reclame atârnă LCD-uri ultrasubțiri. Din acest motiv oamenii nu așteaptă trenul ci se holbează la reclamele care se perindă pe toți pereții și pe toți stâlpii.

Pe nebăgate de seamă intră trenul în stație. Abia acum începe marea plictiseală. Niciun LCD, nici măcar o reclamă luminoasă nu se ițește de nicăieri. Pasagerii se simt ca-n exil. Îi vezi cum atârnă de bare sau diverse bucăți de mușama care curg din tavane fără să se uite unul la altul. Nici dacă i-ai fi plătit să găsească fiecare un alt punct în gol în care să privească nu ar fi reușit. Combinația e perfectă. Fiecare cu ochii în altă parte. Semănăm cu toții cu un tablou de Picasso, perioada cubistă, evident. Când îmi dau seama cât de serioși suntem cu toții și atât de inabordabili cu oricine, aproape că izbucnesc în râs. Ca să nu atrag atenția prea serioșilor mei călători îmi mușc buza și ițesc doar un zâmbet schimonosit de durere îmbibat bine în voioșie.

Din întâmplare cad lângă un cuplu care nu doar că vorbea ci chiar râdea. Erau doar ei doi preț de trei vagoane. Atât am putut acoperi cu privirea din locul în care eram grație burdufurilor care leagă vagoanele între ele. Cei doi vorbind, zâmbind și râzând și ceilalți agățați de bare ori mușamale ca niște lilieci. Oricum lipsa soarelui din adâncuri ar fi o binecuvântare pentru orice liliac. Doar eu îmi învârt ochii prin vagon de la cei doi vorbăreți la stanele mele de piatră și înapoi, mai ceva ca un girofar de poliție la mare ananghie.

În stația sorocită cobor după ce las toți călătorii să se-nghesuie la uși și apoi la scara rulantă. Cu cât ne apropiem mai mult de suprafață mulțimea începe să capete viață. Să-și aprindă țigările, să dea telefoane, să spună un nu distant promotărițelor cu zâmbetul lor mereu pe buze. Părăsesc și eu stația gândindu-mă că metroul dă de lucru psihologilor. Norocoșii de ei! De aceea o spun foarte sincer că nu știu dacă am să mai revin pe la metrou deoarece i-aș pune la grea încercare pe urmașii lui Jung sau Freud. Și sincer acum, nu am chef să-i scot din zona lor psihologică de confort.

Un an corporatist sabatic

Era cam plictisit de o bucată de vreme și asta era foarte ciudat. O viață întreagă a făcut doar ceea ce a vrut. E un free lancer în adevăratul înțeles al cuvântului. A câștigat suficienți bani lucrând doar pentru el și asta i-a dat de-a lungul timpului o aură de împlinire. Dar uite că ceva s-a schimbat și el nu mai este mulțumit. Și asta e foarte ciudat deoarece el este un lumbersexual. Dacă nu știți, e acel bărbat care și-a lăsat barba să-i crească, precum crește canabisul, dar în sens invers.

A avut mereu lipici la femei, dar din clipa în care a uitat de lamă și pămătuf parcă a devenit o hârtie de prins muște. Femeile trag la el mai ceva ca pilitura de fier la magnet. În sfârșit a apărut bărbatul autentic, și-or fi spunând femeile. Uite-l cum își demonstrează el forța fizică, deși nu este deloc nevoie, deoarece în jungla urbană nu ai ce tăia, fără să fii amendat de primărie și de o groază de ONG-uri. Dar asta nu contează. Pentru țapinarul nostru de ocazie, acest toporar fără de activitate, crescutul bărbii a devenit o pasiune în sine.

Și cum spuneam, bărbatul nostru, certat cu ustensilele moderne de defrișat obrazul, era plictisit. Nu mai găsea nicio plăcere în munca pe care o făcea de bună voie și nesilit de nimeni. Chiar aici e paradoxul. Să faci doar ceea ce-ți place și la un moment dat să te plictisești și de asta. Să fii propriul tău șef, să muncești când ai chef, să te trezești când ai poftă și să pleci în vacanțe pe nepusă masă, iată o scurtă listă a activităților după care noi, cei mai mulți tânjim, dar nu avem parte de ele. Și iată că nici el nu mai tânjește. Asta chiar e ciudat. A ajuns la 40 de ani și nu-și mai găsește un rost în viață. Să le fi făcut pe toate și să-ți dai seama că nimic din ce se întrezărește la orizont nu te mai incită, asta da durere fără de leac.

Dar iată că îi veni o idee pe măsura statului său de țapinar fără de topor, pardon, de lumbersexual de frunte. E hotărât să-și ia un an sabatic. Dar nu orice an sabatic, ci unul mai cu moț. Vrea ca în anul acela să lucreze într-o corporație. Păi asta nu se bate cap în cap cu ceea ce înseamnă un an sabatic? Eu știam că în acel an te retragi din tot și din toate, încerci să te regăsești pe tine, te ocupi poate de voluntariat, umbli creanga pe unde îți permite buzunarul și apoi te-ntorci plin de energie ca să iei iar viața în piept. El spune că așa va fi și în cazul lui. Are nevoie de o experiență la limita imposibilului, trebuie să iasă din ritmul actual, care înseamnă încet și foarte încet, e imperios necesar să se dedice unei cauze mai presus de propria lui persoană, să călătorească prin locuri prin care nu au mai fost și consideră corporația locul ideal pentru toate acestea.

Ce anume a făcut în acel an corporatist sabatic noi nu știm. Ceea ce știm este cum s-a întors de acolo. L-am văzut pentru câteva minute și mi-am dat seama că experiența asta l-a schimbat în mod fundamental. Nu mai aveam în fața mea acel fals tăietor de lemne ci un bărbat cu o barbă teșită și grizonată care semăna mai mult cu un marinar întors dintr-o aventură marină. N-am să insist nici asupra vestimentației sale ci doar un pic asupra ochilor. Ochii săi mari și mereu jucăuși erau acum liniștiți și pătrunzători. Plecase în anul acesta sabatic jucându-se cu viața și se întorsese să-și reia obiceiurile de acolo de unde le lăsase. Inclusiv barba.

. (punct)

„Bă! Da’ nimic nu vă place! Da’ nimic! N-am mai văzut așa ceva!” (aici era foarte important să pot reproduce tonul). Așa mi-aș fi început articolul despre cei care îmi dau sfaturi cum anume să scriu. Dar mi-am dat seama că nu pot face acest lucru, deoarece acești oameni mă iubesc. Mă iubesc chiar foarte mult, altfel n-ar fi tăbărât pe mine cu un pomelnic de povețe. Seamănă cu o armată de bunicuțe (mari amatoare de împletit cu iglița), care-și privesc nepoțelul neastâmpărat (adică eu) cum face pozne. Orice bunicuță este mereu o ființă utlilă pentru nepot deoarece privește faptele acestuia cu multă înțelegere.

Acum ea stă și mă judecă pe mine. De ce scriu? Și în primul rând de ce sunt așa de critic? De ce nu țin cont de ce vor oamenii să citească? De ce nu-mi diversific aria subiectelor abordate? De ce nu folosesc un alt stil că poate aș avea mai mult succes? Așa își încep iubitoarele mele bunicuțe discuțiile cu mine. De cum mă prind în raza lor vizuală abia așteaptă momentul să-mi ofere din dragostea lor dezinteresată. Acum a nu se înțelege că e vorba doar de femei. Nu! Un NU hotărât! Sunt și bărbați, adevărați bunici atomici, care-mi vor binele. Sfaturile lor sunt la fel de utile ca și ale bunicuțelor neastâmpărate.

Ce-mi place cel mai mult la cei care mă iubesc și nu-i lasă indiferent ceea ce scriu, este privirea lor. E un zâmbet amestecat cu o anumită îngrijorare. Ceva de genul: „Oare ai să reușești, nepurcelul meu neastâmpărat?”, „Oare cu cine semeni că nimeni nu te poate înțelege?”, „Pe cine vrei tu să impresionezi?”, „Ce vrei să spui cu ceea ce scrii tu acolo?”, „Eu știam că te crezi deștept, dar nici chiar așa!” și multe altele.

Și pentru că oamenii ăștia mă iubesc, mă simt cumva stingher și neajutorat. Nu știu cum să le spun esența. Și esența asta e tare simplă, bătu-o-ar norocu’, s-o bată! Nu vreau nimic. Nu cer nimic. Nu dau în nimeni. Scriu ce vreau și când vreau. Dau afară ce e în interiorul meu. Cine vrea citește, cine nu are ce face. Nu doresc să reușesc, că nu am unde. Scriu pentru mine și atât.

Știu că sună egoist dar în asta constă toată plăcerea scrisului. Vrei să fii tu însuți în scris? Nu mânca căcat (cacofonia în acest caz nu doar că este acceptată, ba e chiar necesară). Păstrează-ți principiile. Ele sunt ghidul tău în viață (poate chiar un mentor…). Nu primi sfaturi. Ți-ar distruge originalitatea. Și multe altele…

În rest viața e așa frumoasă… (aici era foarte important să pot reproduce tonul).