Un spectacol numit România

Ca de obicei mă trezesc în zori. Comportament defect, știu, și citesc fluxul de știri de pe telefon. Alt comportament defect. Ce așa importat se poate întâmpla peste noapte? Doar dacă ne-au invadat emigranții, care ne vor plăti nouă pensiile, așa cum ne spune coana Merkel, sau au avut loc primele atacuri teroriste în Europa, după valurile de tineri sirieni, care nu vor să lupte pentru țara lor ci vor să trăiască din alocațiile statelor capitaliste putred de bogate, ori, poate, și-a dat generalul de intendență, Oprea, demisia. Niciuna din astea.

Răsuflu ușurat, când o știre îmi atrage atenția. Zeci de victime la un concert din capitală. Brusc gândul îmi zboară spre centrul vechi, unde șandramalele stau să cadă peste iubitorii de băutură și distracție. Îmi zic că ceea ce era de așteptat să se întâmple s-a întâmplat. Marele incendiu, care să curețe centrul vechi de putregai s-a produs. Toată zona infectă, de la kilometru 0 din capitală, a luat foc, dând o lovitură de moarte industriei alcoolului, tutunului și drogurilor de orice fel.

Aflu că tragedia s-a întâmplat de fapt pe lângă Maternitatea Bucur. O maternitate în centrul vechi? Greu de crezut. Caut pe hartă și o descopăr aproape de centrul vechi, undeva mai jos de Piața Unirii, nu departe de Dâmbovița. Dar știu zona. Am trecut pe acolo de mai multe ori perpedes, în vagabondajul meu de duzină, încercând să văd orașul. E o zonă înțesată de case vechi și dărăpănate, pregătite să cadă la cea mai mică respirație, unde mustesc pe fiecare bătătură tot felul de minorități. Un splendid peisaj indian. Lipsesc vacile sfinte. Prin nu știu ce minune, toate gunoaiele astea arhitecturale rezistă, deși scârțâie din toate încheieturile, la fiecare pas făcut în zonă. Ai senzația că te afli în mijlocul unei turme de elefanți. Fiecare pas acolo îți reamintește care este valoarea propriei tale vieți și te gândești că e mai indicat să ocolești zona.

În aceeași situație sunt și clădirile din centrul vechi, ba chiar mai rea. Au de suportat în fiecare zi freamătul miilor de consumatori. Toate maghernițele alea nu au suferit nicio consolidare. Primăria a refăcut doar căile de acces. Atunci când au fost construite nimeni nu s-a gândit că pe acolo vor trece în fiecare zi mii de persoane care se vor zbânțui pentru a frăgezi temeliile deja erodate de trecerea deceniilor. Dacă intri în vreo bombă de acolo rămâi marcat de tavanele joase, spațiile strâmte și ușile înguste. Atunci când au fost construite, acestea erau destinate pentru a fi hrube de păstrat butoaiele de vin, mâncarea peste iarnă, sacii cu făină și cârnații atârnați în cuiele din tavan. Nimeni nu s-a gândit că acolo vor sta sute de oameni cu sticlele în mâini în timp ce se tropăie pe ritmul muzicii care bubuie din difuzoare.

Din nou centrul vechi a scăpat parcă pentru a demonstra că eu mănânc rahat, ceea ce va da petrecăreților din zonă certitudinea că ruinele de acolo sunt sigure. De altfel tot Bucureștiul e înțesat de clădiri deja decedate. Pe o rază de zeci de kilometri, în toate sectoarele, sunt clădiri în ruină, folosite din plin pentru locuit, pentru benchetuit sau pentru vândut diverse lucruri. Dacă mergi pe Calea Victoriei, pe sub balcoanele decojite până la structura de fier, ale clădirilor coșcovite de eternitatea lor, te gândești că un cutremur, puternic ca un strănut, te poate trimite mintenaș pe lumea cealaltă. Ai senzația că autoritățile din București tratează clădirile ca pe copaci, așteptând ca acestea să se usuce și apoi să cadă.

Sper că ce s-a întâmplat la clubul de pe lângă maternitatea Bucur să nu fie doar o modestă avanpremieră la ceea ce ne așteaptă dacă ținem cont de faptul că Bucureștiul mustește de vechi. Cel puțin evenimentul de noaptea trecută va abate atenția lumii de la alte probleme, scoțând în evidență tot ce este ilegal sau cel puțin dubios din ceea ce se petrece în zona distracțiilor. Urmează văicăreala televiziunilor, care au prins din zbor un nou subiect păstos, numai bun pentru o audiență dolofană, perfect să abată atenția oamenilor de la ce fac politicienii noștri analfabeți, corupți și iresponsabili. Totul pentru bani, deși toate otrepele de televiziuni rag din toți rărunchii că luptă pentru binele public, pentru că acestea se preocupă doar de prosperitatea stăpânilor lor penali. Un nou episod din spectacolul numit România s-a consumat aseară.. Uneori mi-e scârbă de România, deși mă încăpățânez să o iubesc…

Publicitate

Cei care le știu pe toate

Dom’le, sunt câte unii care au mereu câte o idee dacă tu ai o problemă, cu alte cuvinte, le știu pe toate. Bine, mai bine zis, au o soluție, de cele mai multe ori proastă, când vreun șef vine cu o problemă. În rest, când un egal e la ananghie, atunci nu au – nu știu nimic. Și, oricum, sunt foarte ocupați. Nu are ei timp de toate prostiile.

Îi remarci după modul în care face curte puterii. Sunt tot timpul în preajma ei, se apleacă sau se-ntind, după cum îi vrerea acesteia, de nici nu știai cât sunt de elastici, mai ales când vine vorba de coloana vertebrală, care seamănă cu sistemul de scriere incaș, adică pe bază de noduri. Acum depinde ce scriu ei prin înnodarea coloanei în afară de slugărnicie. Sarcina decodării sistemului de scriere rămâne în sarcina arheologilor. Mi-e teamă că deja știu ce-nseamnă fiecare nod.

Dar ceea ce suprinde la tot acest comportament e faptul că ei vegetează într-o stare de răsad de orez într-o mare puturoșită. Nu se pot lăuda cu nicio faptă prea eroică a vieții lor, dar pot fi oricând portavocea plină de nesaț a celor care au puterea, mai ales formal decât informal. În general nu au cu ce se lauda, dar acest lucru, în viziunea lor, nu intră în contradicție flagrantă cu ceea ce răcnesc ei pe la toate porțile. Imită un optimism și un entuziasm de cancelarie, adică foarte oficial, dar în realitate sunt de un pesimism feroce, pesimism pe care nu-l afișează, dar care urlă din ei înșiși din tot bojocii.

Problema nu e că ei ar fi mulți, că nu sunt, ci că debordează de un voluntarism incredibil, ceea ce dă senzația oricui care are puterea că aceștia vin cu idei geniale. Oricum ai face, cei care le știu pe toate au o viteză de reacție, când vine vorba să se remarce, mai ceva ca un atlet, campion mondial la proba de sprint. Dar cred că așa a dat Dumnezeu, să existe și ei pentru ca tu să eviți să devii penibil. N-aș spune că ei nu știu că sunt penibili, dar, presupun, că e singura lor formă de a se afirma, că în rest, Dumnezeu cu mila…

Și dacă ar fi măcar mai tăcuți… Dar ei nu și nu! Sunt precum o explozie de artificii verbale. Oricum ai da-o, ei sunt pregătiți de un bombardament de mare impact, doar să fie cineva important prin preajmă să vadă.

Și mie mi-o ciudă de nu mai știu de mine. Am ajuns să fiu de o invidie gregară. Mă perpelesc nopțile gândindu-mă cum să recuperez acest decalaj și să le știu și eu în sfârșit pe toate. Până acum nu am reușit, dar sunt hotărât să fac totul, să nu precupețesc niciun efort pentru a fi ceea ce merit, adică acel om de care nimeni nu are nevoie, nici măcar șefii. Dar dacă rentează, de ce să mă opun eu progresului, chiar dacă asta nu ajută la nimic. Până una-alta ia să văd cât costă un pachet de artificii, să aflu și eu cum pot să explodez ca o petardă și să fac zgomot ca o sirenă bleagă de girofar, fără să mă coste mare lucru. Ia să vedem, câți bani am la mine…

Prin Hyde Park

Scurtul intermezzo londonez mi-a dat mai multe motive de reflecție decât mi-aș fi imaginat. Chiar mă gândeam că nu voi avea prea multe subiecte de scris, mai ales că nu e prima dată când ajung acolo. Mi se părea doar ca o perioadă de relaxare. În schimb, a fost una de numeroase concluzii și asta pe fundalul evenimentelor ce se grăbesc să se întâmple aproape de noi.

Ideea de a vizita un oraș de mari dimensiuni, în timpul săptămâni, pare să fie o idee care mai poate fi aplicată. Evitând week-end-urile eviți să te calci în picioare cu mulțimi nestăvilite și în plus îți dau răgazul să te plimbi la pas pe unde apuci. La cât m-am plimbat la picior aș putea deveni sectorist în marea capitală britanică. Și sincer dacă m-aș simți jignit. Mă și văd în costumul de polițist de stradă, având casca proptită pe sprâncene, scrutând orizontul pentru a asigura liniștea locului. De altfel, pot să garantez că în zonele pe unde m-am preumblat, în afară de zgomotul sirenelor de ambulanță, altceva n-am auzit.

Am profitat din plin de vecinătatea Hyde Park-ului, pentru a-l străbate în lungi sporovăieli despre lume și toate, loc parcurs înainte de tot felul de personalități ce au marcat lumea. Întregul așezământ de relaxare se bucură de o atenție deosebită din partea primăriei. Fiind în țara gazonului, iarba din parc nu putea fi decât atent tunsă – chiar mai bine decât barba mea, dar și foarte deasă, ceea ce-ți dă voie să te afunzi pe pajiștile generoase fără teama că o să iei acasă un strat gros de cernoziom insular. M-a surprins, dar de data asta plăcut, lipsa totală a bordurilor, aleile asfaltate terminându-se foarte lin în iarbă, de ai senzația că asfaltul e un altfel de iarbă bine tunsă de secole de englezi.

Oriunde de uiți zărești stejari uriași, care sunt un element de stabilitate, alături de veverițele ultracivilizate, acestea apucând în grabă diverse lucruri bune de ros dintre degetele generoase ale călătorilor. Oriunde te-ai uita vezi șezlong-uri adunate în teancuri apreciabile ce-și așteaptă plimbăreții să se afunde în ele. Un sentiment de comuniune îi cuprinde toți cei din parc, niciunul nefiind posedat de demonul timp. Totul pare etern, fiecare încercând să se bucure de vremea relativ frumoasă pentru acest mijloc de octombrie. De aici i-aș putea exclude pe cei care aleargă prin parc pentru sănătatea lor, dar felul în care o fac m-au convins că e timp pentru toate.

Multe persoane se plimbă agale cu propriul câine prin parc, câinii, pare-se, fiind și ei niște lorzi englezi, deoarece nu-mi aduc aminte ca vreunul dintre ei să fi lătrat, nici măcar de bucurie, atunci când alergau pe pajiști în urma stăpânilor înfipți pe biciclete. Aici, e clar, bucuria se manifestă la foc mic ca să țină mai mult. Din loc în loc, la distanțe apreciabile, pancarte destul de lizibile cereau proprietarilor de câini să fie responsabili, deoarece asfaltul aleilor n-are nevoie de îngrășământ natural. Spre norocul meu am zărit o doamnă care a adunat de pe trotuar rămășițele intestinale ale câinelui său, semn că nu doar câinele e sănătos ci și că stăpânul e așijderea.

Imensul lac din jumătatea de est a parcului era dominat de rațele și gâștele sălbatice, dar și de lebedele care nu și-au uitat grația. Aici era singurul loc în care autoritățile au făcut rabat de la regulile de curățenie, deoarece aleile din zonă erau pavoazate cu rămășitele prelucrate intestinal de către păsăretul sălbatic. Am ocolit cu grijă locul pentru a nu lua în mod involuntar mostre de la fața locului. Nu de alta, dar nu sunt nici Sherlock Holmes și nici Jack the Ripper.

La plecare, am lăsat în stânga palatul Kessington, cu ale sale statui geometric plasate de-a lungul imenselor alei, privind cum viața își continuă lin cursul ca și cum nimic nu s-ar întâmpla chiar colea, la nord de el, pe Edgware Road, acolo unde viața are o altă trepidație și un alt gust mai oriental. Cel puțin am încercat să fiu una cu locul pe care l-am călcat cu dorința fermă de a nu tulbura ordinea firească a locului. Dacă va mai fi să trec, am să încerc să evit asta pentru a nu distruge imaginea plină de respect și de apreciere pe care mi-am făcut-o în atâția ani de viață despre englezi și lumea lor, care, deocamdată, mai este și lumea noastră. Până nu va mai fi…

În bejania mea nu am întâlnit niciun român, asta dacă excludem minoritățile noastre. Poate pentru că nu am vorbit prea tare, ori pentru că nu am călcat din întâmplare pe unde trebuie sau pentru că felul meu de-a fi nu cadrează cu imaginea stereotipă pe care o ai românii acolo sau aiurea. Asta mi-a dat ocazia să mă scufund într-o lume cu care nu am nimic în comun, dar de la care am atâtea de învățat. Dar cum interacțiunea mea cu aceasta consider că s-a sfârșit, nu-mi rămâne decât să o recompun din amintiri. Timp am, răbdare îmi mai trebuie.

La film – Hotel Transylvania 2

A venit toamna și odată cu ea și deșertul pe tărâm cinematografic. La câte filme proaste s-au lansat anul acesta, uiți să și numeri dacă încerci să le contorizezi pe cele bune. Dar nu contează pentru că ceea ce te mângâie e că oricând poți vedea un film mai vechi, numai bun de urmărit în clipele când viața pare să-ți fie frumoasă.

Prin HotelTransylvania te mai relaxezi, mai mustăcești și chiar râzi dacă îți vine. Ideea e că e greu să te lase impasibil. Așa că un nou drum la mall, pentru continuarea primei producții, nu strică. După ce-ți iei biletele și pătrunzi în sală, te minunezi de vântul care-și usucă fiecare coastă. Bate un crivăț în sală de te crezi pe Ceahlău. Producătorii de automobile ar fi fericiți să aibă în dotare această sală pentru perfecționarea aerodinamicității avioanelor. Ultima dată am plecat cu gâtul strâmb. Acum sper să nu plec cu ochii așezați picior peste picior.

În sală nu e prea multă lume, aici mă refer la copii. Nefiind dublat, filmul nu prea provoacă mare agitație. Maturi puțini, aproape stingheri printre noile generații tehnologizate. Foarte multe progenituri de expați. Se vorbește intens pe mai multe voci, cu precădere în franceză spaniolă și engleză. Slavă Domnului, încă nu în rusă. Undeva, în dreapta mea, se așează două fete cucuiete, la venerabilele vârste de, pare-mi-se, 12 ani, adică taman vârsta la care crezi că le-ai văzut pe toate și asta grație Facebook-ului. Fetele, cu telefoanele moderne în dotare, s-au pus pe scaune și pe disecat toți băieții din viețile lor. Cât a durat pauza de reclame n-au scăpat pe nimeni. După nume nu cunoșteam pe nimeni, așa cum nu le cunosc nici pe ele. Îmi spuneam: taci, să vezi ce-or să cotcodăcească și-n timpul filmului ca niște surate în căutarea galinaceei perfecte.

Așa cum fac de obicei predicțiile mele, nici de data asta nu s-au adeverit. Cele două surate în ale distracției online n-au scos un sunet pe parcursul următoarelor 90 de minute. Nici măcar un icnit sau un modest ha-ha. Nimic! Eu râdeam ca nesănătosul la tot felul de gaguri puse în scenă de pixelarii de serviciu ai filmului, în timp ce ele stăteau cu ochii pironiți pe ecran fără să se miște. Aveam senzația că ele formează o ikebana umană, deoarece nici la telefoane nu s-au uitat și nici din păhăroaiele din suc nu au gustat.

Printre picăturile lor de tăcere solemnă am apucat să văd și eu filmul. Când e vorba de continuări, pardon, de sequel-uri, avem prostul obicei să avem mari așteptări. Din acest motiv multe filme o dau în bară odată cu cel de-al doilea episod. Dacă am putea să ne ștergem memoria atunci când vedem o continuare, pun pariu că multe sequel-uri ar fi chiar reușite. Cât despre filmul văzut acum nu pot să spun decât că nu știu când a trecut timpul. Oricum, cineaștii din ziua de azi îngrămădesc atâta acțiune pe centimetru pătrat de pânză cinematografică întinsă la maxim încât aproape îi e imposibil ochiului să o cuprindă și minții să o proceseze în timp real. De cele mai multe ori rămâi cu o uluială și nu te dumirești pe deplin dacă nu cumva ai văzut mai multe filme în același timp, deoarece năclăiala de evenimente te transformă pe tine într-un buștean privitor.

La final, m-am ridicat de pe scaun și am luat-o în direcția opusă moțatelor noastre, deoarece nu doream să le văd privirile plictisite, grave și torpilate de adolescente ce nu-și găsesc încă rostul printre telefoane și băieți cucuieți de diferite vârste. Cum ele nu au răbdare să crească, având senzația că la 12 ani dacă nu trăiești tot, înseamnă că ai trăit de pomană, așa nu am nici eu răbdare să-mi înțepenească de tot ochii în cap de cât crivăț am avut de îndurat pe parcursul vântului, pardon filmului. Plec cu gândul ca data viitoare, dacă am șansa să mai văd vreun film în aceeași sală, să-mi cumpăr în zmeu. Barem să profit și eu de mistralul ce nu încetează să-mi pună creierii pe bigudiuri de fiecare dată când vin să mă relaxez la film. Măcar zmeul să se ridice la nivelul așteptărilor.

Londra pentru nepricepuți

Ploua mărunt și era frig. O vreme tipică pentru Londra. Cam așa era la București, în dimineața în care am plecat spre Anglia. Taxiul își făcea cu greu drum spre Otopeni. Bălțile din asfalt făceau din Logan o bărcuță. După formalitățile de rigoare ajungem în zona de așteptare a îmbarcării. Imensa sală era înțesată de turiști, de muncitori cu ziua sau cu anul, dar și te tot felul de oameni de afaceri ce-și petrec o groază din viață între două aeroporturi. La un moment dat zăresc un cârd de ruși îmbrăcați de sezon, adică aveau șlapi în picioare, pe care i-au asezonat cu bluzițe vaporoase de vară. Oricum la Moscova se apropie iarna. Pentru ei ploaia noastră londoneză seamănă cu o răpăială caldă de vară.

Intrăm în avion. Ne așezăm pe locurile noastre și așteptăm ca cele 3 ore și jumătate să se scurgă mai repede. Taromul cred că nu mai are freon, semn al crizei sale prelungite, altfel nu înțeleg zăpușeala care ne-a îmbălsămat sufletele de-a lungul călătoriei. Ni se spune prin difuzoare că avem parte de o echipă mixtă: pilotul e bărbat, iar copilotul – femeie. Câteva goluri de aer ne mai trezesc din toropeală și ne fac să ne verificăm centurile de siguranță și să ne gândim la oamenii cu care nu am apucat să ne împăcăm încă. Uităm repede că suntem certați cu diverșii indivizi ai vieților noastre pentru că suntem anunțați că ne aflăm deasupra Londrei și că echipajul începe operațiunile de aterizare. După un viraj lin la stânga, avionul scălămbăie epileptic la dreapta. Pe semne pilotul a scăpat manșa. Instantaneu ne gândim din nou la certații noștri, pe care îi uităm iarăși repede deoarece avionul aterizează fără probleme. Pe semne că, după ce pilotul a scăpat manșa, femeia copilot n-a mai scos niciun sunet.

Coborâm din avion și ne îndreptăm fiecare spre treburile noastre. Sunt surprins să constat că nu mai simt niciun fel de emoție. Indiferent unde sunt, dacă văd în premieră sau nu un loc, sentimentele nu-mi mai însoțesc pașii. Mi s-or fi tocit simțurile, am îmbătrânit fără drept de apel? Nu știu răspunsul, în schimb sunt în totalitate absorbit de ceea ce văd. Calc prin Londra având capul transformat în girofar, tot răsucindu-mă să văd și să înțeleg mai bine fiecare clădire, fiecare stradă, fiecare petic de pământ acoperit cu iarbă. Încerc să descopăr tot ceea ce-am văzut în romanele-foileton ce-au rulat la TVR în anii 80. Am și acum în minte lumea zugrăvită în „Citadela” sau „Sorrel și Fiul”. Și trebuie să recunosc că englezii au mințit destul de puțin. Se vede că nu au avut parte de ajutorul neprețuit al consilierilor sovietici. Și al naibii să fiu dacă nu mă simt transferat în timp, atunci când lumea engleză era etalonul lumii civilizate, așa cum o știm noi.

Mă gândesc unde m-aș simți mai bine, unde aș rămâne dacă aș putea. Îmi dau seama că răspunsul nu s-a schimbat. Tot acasă. Indiferent de situația din țară, eu tot în România vreau să trăiesc. Nu sunt mândru ci fericit că sunt român. Fără moștenirea noastră românească nu aș putea trăi. Sunt născut să fiu român și doar acasă mă simt împlinit și fericit. Îmi spun asta în timp ce străbat străzile, aleile, cărările acestui oraș cosmopolit care nu are nicio legătură cu noi. Îmi dau seama câte am de învățat de la englezi și de aceea îmi propun să fiu atent la toate detaliile care fac din Londra un oraș atât de interesant pentru cineva care nu vrea să-l admire ci doar să-l înțeleagă. Și cufundarea în vechiul Londinium continuă…

Un neica nimeni

Mi s-a spus că inhib, că sunt oameni care vor să intre în contact cu mine și că nu îndrăznesc din cauza morgii mele. Asta îmi aduce aminte despre tentativele diverșilor oameni de știință de a intra în contact cu civilizații de undeva din spațiu. Poate sunt și eu un extraterestru, cu formă de om dar cu un comportament nepământean. Eh! Și oamenii ăștia! Altceva mai bun nu au de făcut, decât să intre în contact cu mine? Uite unde stătea domnul popularitate și eu nu știam. M-am umezit de emoție, nu alta! Am nevoie de pamperși încă de la vârsta asta. Măcar în domeniu acesta sunt precoce.

Oamenii vor și eu nu! Să spumegi de furie, nu alta! Ce om, ce caracter! Și totuși, n-am mâncat încă pe nimeni. Așa că, cine vrea să-mi spună ceva, o poate face nestingherit. În realitate, eu cred că cei care-mi turuie cele mai sus menționate, de fapt îmi fac o suoavă critică. Că de ce sunt așa și nu altfel? Altfel nu știu să fiu și în plus m-am obișnuit așa. Când o da schizofrenia peste mine atunci să te ții interacțiune cu oricine. Până atunci rămân așa cum sunt. Dacă deranjez atât de mult prin atitudine, vă rog să vă adresați părinților mei. Ei sunt responsabili pentru ceea ce sunt. Cine i-a pus să mă trateze cu seriozitate, ca pe un om mare? Că mie nu mi-au cerut acordul. Eu le-am spus, Dar ei nu și nu! Eu ce să le fac?

În plus, atâta timp cât eu sunt mulțumit de mine, ce mai contează și părerile altora. Nu știu să fi participat la vreun concurs de popularitate și să cerșit atenția cuiva. Așa cum eu îmi văd de viața mea și nu bag pe alții în seamă – decât dacă merită -, invit preocupații de serviciu să nu mă mai tragă de coadă. Poate se rupe și alta nu o să-mi mai crească. Dacă totuși aceștia insistă să se pasioneze de un neica nimeni, adică eu, promit să mă inhib și pe mine, ca să le dau suprema satisfacție. Barem așa voi fi și eu util pentru ei. Voi deveni unitate de măsură pentru inhibare.

Narcoză

Stau și mă mir, uneori sprijinit într-un cot, alteori uitând de mine și lovindu-mă cu bărbia de tejghea, ce prost sunt. Un prost cu P mare. În prostia mea sunt mereu surprins de efectul narcotic al puterii asupra oamenilor. Și dacă nu-mi pasă de cei pe care nu i-am cunoscut de mult, în schimb, când vine vorba de vechi vecini, prieteni din copilărie, colegi de școală sau chiar rude, sentimentele mele se manifestă într-o formă foarte puternică. Mereu rămân surprins – chiar stană de piatră – când îmi văd amintirile mele (adică cei enumerați mai sus) cum se îmbolnăvesc de putere.

Indiferent cât de mari sau de mici ajung, aproape fiecare dintre aceștia devine inaccesibil, rezervat, ipocrit și autosuficient în toate. Fiecare, cu mici excepții, pune o barieră între el și ceilalți. Ceilalți fiind aceia care nu s-au realizat așa cum au făcut-o iei, adică mai mult sau mai puțin. Îi văd privirea marțială, de prelat-judecător, care mă condamnă doar din priviri, pentru simplu fapt că el a intrat într-o altă ligă în care eu, un biet muritor – care nu dă doi bani pe putere – nu am să ajung niciodată, pentru că oricum el – vechi vecin, coleg de clasă, prieten din copilărie sau chiar rudă – a dedus de mult traiectoria mea descendentă, firește, în comparație cu a lui.

Rămân prostit de fiecare dată – iar și iar – ca-ntr-un blestem sisific, cât de mult dăunează această SIDA a puterii, cum nenorocește oameni și le răpește bruma de umanitate pe care o mai aveau. Dintr-o dată îi vezi cum șefia lor – mai mare sau mică – îi transformă în niște zei, a căror timp e prea prețios pentru a-l consuma cu plebea proastă, plebe din care și eu fac parte. Cu maxilarul hârșâind tejgheaua mă întreb – iar și iar – dacă oamenii ăștia nu vor ieși niciodată de la pensie, dacă, după un timp mai lung sau mai scurt, nu vor pierde de sub fund scaunul automulțumirii supreme. Și atunci ce se va întâmpla cu ei, ce se va alege din aristocrația lor dobândită peste noapte?

Ridicându-mi bărbia jumulită îmi dau seama cât de searbădă trebuie să le fie viața, vechilor vecini, prietenilor din copilărie, colegilor de școală, chiar rudelor, dacă au simțit necesar să-și umple întreaga existență de puterea asta – mai mare sau mică – pentru că, în realitate viața lor e mai searbădă decât o buruiană uscată. Că fiecare din ei nu are conștiința propriei valori și asta îi face să profite de orice însemn exterior pentru a se impune în ochii celorlați. Mi-e teamă că în fiecare caz în parte e doar un strigăt de ajutor, strigăt pe care ei nu-l conștientizează, și pe care nu are cine să-l înțeleagă. Așa că ei ajung să trăiască alături doar de propria lor dramă, în timp ce eu îmi masez falca, încercând să mă obișnuiesc cu durerea, iar și iar…

Liga Mare a Stresaților

Citesc și mă minunez, mă minunez și citesc! Fac asta de ceva vreme și mi-e teamă să nu intru într-un fel de exercițiu de admirație față de ceea ce citesc. Adică mi se pare absurd și nedrept, dar așa se pare, că vorba aia: ban la ban trage și păduche la păduche, e cât se poate de adevărată. Un nene, multă vreme persoană importantă pe undeva prin Londra, a descoperit el că între durata de viață și poziția pe care o ocupi într-o firmă există o strânsă legătură. Mai precis, cu cât ești mai important, mai cu moț într-o companie cu atât ai șanse mai mari să trăiești mult și bine. Oricum ai da-o, între șefi și viața bună a existat mereu o strânsă legătură. Adică, să fim serioși, nu există să fii mare și tare și să trăiești rău, nici pe departe.

Deci, iată pe scurt cam despre ce e vorba. Domnul cu pricina spune că managerii trăiesc mai mult decât restul pentru că nu prea fac excese de orice fel, pentru că au o viață ordonată și pentru că fac mai multă mișcare decât restul. Și asta în ciuda faptului că managerii fac parte din Liga Mare a Stresaților alături de asistentele medicale, de echipajele liniilor aeriene și de controlorii de trafic aerian.

Oare asta e totul? Doar pentru atât managerii ajung să trăiască mai mult decât restul stresaților din liga mare? Îndoi-m-aș! Nenea cel englez nu ne lasă însă cu buza umflată și ne explică mai pe îndelete ce alt ingredient minune dețin marii managerii în tolba lor, de ajung să asiste la înmormântările tuturor subordonaților. E vorba de încrederea în forțele proprii, de optimismul cu care aceștia privesc viitorul. Acum, fie vorba între noi, poți fi mare manager și să nu crezi în tine, să nu privești cu optimism viitorul? Păi dacă ăsta e ingredientul minune pe care doar managerii cei mari îl au și restul nu, atunci eu mare manager mă fac. Mișcare fac, excese de orice fel – destul de puține, iar viața mi-e destul de ordonată. La portret cam corespundem, managerilor de elită! Pârtie, vă zic! Vreau să devin mare manager! Gata, nu mai fug de responsabilități! Acum am și motivul. Și, sincer, nimic nu-mi va sta în cale. Abia aștept să trăiesc mult, pe onoarea mea! 🙂

Anglia la final

Am mers mult pe jos, mai mult decât merg în București, dar a meritat efortul. Dincolo de bătături și tendoane forțate la maximum, rămân cu amintirile din Londra. Și sunt ceva amintiri, nu glumă. Dacă ar fi să rezum într-o singură propoziție ceea ce-am văzut în aceste câteva zile, este că Londra nu crede în lacrimi ci în bani. De la un capăt al orașului nu am văzut decât forfota produsă de bani. Peste tot se vinde și se cumpără orice în draci. De la marile lanțuri, unde lucrează aproape exclusiv emigranți – pentru că sunt mult mai ieftini decât băștinașii – până la tavernele locale, unde mai toți sunt englezi.

Dacă ar fi să spun ce mi-a sărit în ochii, păi, în primul rând țigăncile noastre. Pirandele stând la cerșit în poziții aproape chircite, semănând mai mult cu niște meduze în așteptarea banilor credulilor ce populează orașul, sub ochiul vigilent și critic al țiganilor supraveghetori. Nu trebuie mare inteligență să-ți dai seama că sunt din România. Pe cerșetoare le trădau mustățile încărunțite sub ploile insulare și baticurile multicolore legate cu sârg după ceafă. De altfel, mai toate aveau un rânjet ștrengăresc în colțul gurii, ceva de genul: vă fac eu pe voi, englezi ramoliți.

Sunt foarte vizibili arabii musulmani, mai ales dacă treci pe străzile unde s-au deschis magazine cu bunuri orientale – adică chinezării bune la nimic –, cât și localurile cu nelipsitele narghilele. Îi vezi cum etalează aerul acela de superioritate pe chip, cum că de acum ei sunt jupânii locului, ca orice venetic care s-a ajuns, a prins un pic de coajă și acum își aduce la Londra toții mebrii familiei sale extinse, de peste 100 de persoane. Vorbesc tare și gesticulează enorm, dorind să fie mereu în centrul atenției, așa cum făcea DiCraprio în Titanic. Pe unii i-am văzut zilnic în fața aceluiași local, trăgând din aceeași narghilea, de ajungi să te întrebi din ce trăiesc în afară de vălătucii de fum pe care-i scot pe nas sau pe gură.

Ar mai fi rușii. Nu știu cum se face dar eu am un ochi aproape de soacră când vine vorba de ruși. Îi simt din orice poziție. Oricum, nu se potrivesc deloc mediului. Emit prin toți porii lor semnalul că orice ar face nu se pot integra în peisaj. Îi descoperi după tunsoare, vestimentație, încălțări, dar mai ales prin număr. Ei nu umblă singuri, sau în grupuri mici, de doi sau trei ci în cete, ca nu cumva să nu-i remarci. Ca să nu mai zic de momentul în care vorbesc. Parcă ar fi de pe altă planetă. În gura lor engleza sună ca și cum ai încerca să o vorbești de-a-ndoaselea.

Singurii care nu sar în evidență sunt englezii înșiși. Ei își văd de munca lor, așa cum o fac de sute de ani. Îți sar în ajutor de fiecare dată când ai o problemă. Ei contrastează flagrant cu toți cei enumerați mai sus, prin modul pașnic în care își fac treaba, prin relaxarea cu care privesc viața. Nici măcar o urmă din încrâncenarea migratorilor și asta chiar te pune pe gânduri, mai ales că ei sunt din ce în ce mai puțini, iar migratorii din ce în ce mai mulți. La modul în care se comportă mi-e tare teamă că Miorița a fost scrisă în insulă, baciul moldovean fiind un englez, iar ceilalți doi niște migratori încrâncenați. Nu m-am dumirit încă cine e miorița. Poate Angela Merkel…

Drumurile mele

Cãlãtorind de curând, mi-am adus aminte de drumurile mele cu trenul, spre casã. Aici vorbesc despre acel rapid Bucureşti-Suceava mereu plin de cãlãtori, în drumul lor spre casã. Eu, întorcându-mã la casa pãrinteascã, acea casã care mã leagã atât de puternic şi atât de indisolubil de copilãrie. Şi ce copilãrie bogatã în evenimente am avut!… Oh, Doamne! Şi acum îmi scânteiazã ochii când mã gândesc.
Fiecare drum cu acel rapid era o nouã sondare a copilãriei, exerciţiu pe care nu l-am sfârşit nici acum. Ca un Sisif modern îmi reluam peregrinãrile printre amintirile imperbe, de fiecare datã când puneam piciorul pe prima treaptã a vagonului. Fiecare drum era o nouã apropierea a mea de perioada care m-a transformat pe mine în omul care sunt acum, cãci fãrã experienţele de atunci aş fi acum doar un steag zdrenţuit bãtut de trecerea anilor.
Şi ca un fãcut, fiecare adâncire în trecut era întreruptã de prezenţa covârşitoare a surdo-muţilor metamorfozaţi în vânzãtori ambulanţi de papetãrie, biroticã si alte obiecte inutile omului contemporan cu secolul XXI. În fiecare garã de pe acest traseu urcau alţi şi alţi surdo-muţi, de ajungeai sã crezi cã acel tren rapid reprezenta nirvana persoanelor cu dizabilitãţi de inter-relaţionare verbalã, o Mecca a celor mai puţin blagosloviţi de divinitate în acest sens.
Toate staţiile care erau pe traseau însemnau tot atâtea şanse de a întâlni un alt surdo-mut cu aceleaşi replici de agãţat pasageri naivi. Mã simţeam ca un regizor în cãutarea surdo-mutului perfect. Dupã vreo 3 sau 4 staţii etam exasperat de lipsa talentului întru convingerea cãlãtorului singuratec.
Brusca şi permanenta lor prezenţã m-au fãcut sã mã gândesc la comunitatea surdo-muţilor. Eram preocupat daca cei care iau cu asalt rapidul Bucureşti-Suceava au parte de un sindicat, dacã vor avea pensie la bãtrâneţe si cine le asigurã permanenta aprovizionare cu produse de papetãrie, biroticã şi chinezãrii. Mai mult decât atât, m-am gândit dacã nu cumva toţi surdo-muţii din ţarã au emigrat de-a lungul magistralei care leagã Bucureştii de nordul Moldovei. La un moment dat m-am îngrijorat la gândul cã ardelenii sau bãnãţenii au uitat de existenţa surdo-muţilor români. Chiar mã gândeam sã iniţiez o acţiune de promovare a lor, dincolo de graniţele Vechiului Regat.
Oricum, nu a fost drum fãcut cu trenul spre casã în care declaraţii neajutoraţi sã nu-şi facã simţitã prezenţa. Intrau, oriunde ai fi, peste tine: clasa I, clasa a II – a sau chiar budã. Aceştia îşi transformau handicapul exhibat într-o formã de promovare a nimicurilor comercializate. În plus, indiferent de modul în care tu reacţionai, ei îţi lãsau în poalã bunurile promovate, ca şi cum infirmitatea lor era mai presus de voinţa ta.
Nu am cumpãrat nimic, aşa cum nu fac niciodatã atunci când cineva îşi urlã problemele. Faptul cã ai o infirmitate – dacã o ai – nu reprezintã o obligaţie pentru cãlãtori de a se preocupa de tine.
Anii au trecut, drumurile mele cu trenul s-au rãrit, iar interacţiunea mea cu ghilda suro-muţilor a încetat de câţiva ani. Tocmai de aceea, ţinând cont şi de evoluţia tehnologicã galopantã din ultimii ani mã gândesc dacã mai au cui sã-şi vândã pixurile, post-it-urile sau magneţii de bucãtãrie. Mi-e teamã cã micuţa comunitate aciuitã de-a lungul acestui drum sã nu rãmânã fãrã surse de venit.
Sper totuşi cã fiecare dintre ei s-a adaptat la nou şi vinde acum acumulatori externi pentru telefoane mobile, beţe pentru selfie-uri sau lãmpi pentru cãrţi. Nu de alta, dar ar fi pãcat ca aceste elemente de individualitate ale Moldovei noastre sã se scufunde în negura vremurilor, indiferent cât de surdo-muţi ar fi fiecare dintre ei, aşa cum o fac eu de fiecare datã când mã-ntorc acasã.