Mâncarea cu de toate

Stăteam la șuetă cu niște amici și din una în alta am dat-o și-n programele de la tv. Toți povesteau entuziasmați despre show-urile cu bucătari de toate felurile, de la cei în devenire, până la cei mai cunoscuți. Am rămas surprins să văd cât de acaparați sunt de subiectul numit mâncare, cum discutau despre toate preparatele etalate în bucătăriile din platourile de filmare. Eu nu m-am prea exteriorizat la acest subiect, deoarece contactul meu cu bucătăria e doar unul accidental și atunci forțat (sic!) de împrejurări stringente care țin de supraviețuirea mea ca individ.

Ajuns acasă, într-un moment de liniște, caut pe net audiențele înregistrate de emisiunile cu sobă difuzate concomitent de ProTv și Antena 1. Eu nu mă uit nici la una nici la alta dintre emisiuni, din motiv de plictiseală galopantă. Nefiind nici un gurmand, nici un hăpăitor de opinteli gastronomice, subiectul cel mult mă moleșește. Privesc audiențele. Rămân tablou. Un sfert dintre televizoare era fixat pe focul din vatră. Adică o groază de români au stat cu ochii pe bucătăriile altora, ca pe vremuri pe buteliile proprii. Măi să fie! Sunt impresionat!

La ce succes au aceste emisiuni te-ai aștepta ca la fiecare colț de stradă să întâlnești câte un restaurant posesor de stele Michelin. Chiar câte 3 stele de fiecare dacă se poate. Ar trebui să geamă România de turiști veniți în scopuri culinare. Nemți, franțuji, italieni, spanioli sau americani ar trebui să ne cotropească restaurantele pentru a se bucura de nemaipomenitele bunătăți locale. Și-ar freca mâinile în așteptarea desfrâului alimentar, zicându-și înciudați că românii sunt niște fini cunoscători ai artei culinare și asta pentru că fiecare mioritic are în genă haute cuisine. Nici n-ai zice că trăim în țara șaormei cu de toate și a cefei de porc asezonate din greu cu cartofi prăjiți, înecați în prealabil în brânză de oaie rasă cu furca.

De unde și până unde succesul acesta fenomenal al emisiunilor despre bucate? Mi-e că la un moment dat or să depășească în popularitate transmisiile din fotbal. Or să devină toți masterchefii locali mai cunoscuți decât Mutu sau Marica. Dar dă-o-ncolo de popularitate și să revenim la mâncare, că mi-e o foame de-mi vine să-mi mănânc deștele cu care butonez la tastele computerului portabil.

Suntem atât de obsedați de tot ce se poate îmbuca încât, atunci când nu îngurgităm, vorbim doar despre mâncare. Suntem poporul mâncării și nu știm cum să facem să băgăm mai multe la ghiozdan. Mărturie stau numeroasele burți răsfrânte peste genunchi, fără discriminare de sex, care se etalează opulente vară de vară în orice loc te-ai uita. Și atunci mă întreb, la ce mai sunt bune emisiunile astea dacă tot ce învățăm noi de la ele este să nu uităm aragazul pornit atunci când nu facem mâncare? Adică, mai precis, mâncarea cu de toate, această nirvana angro a papilelor noastre gustative, râvnită dar niciodată atinsă.

E vremea

De când mi-am luat inima-n dinți și am îndrăznit să îndrăznesc (sic!) a scrie, o perioadă mi-am urcat articolele și pe Facebook. De câteva zile am renunțat la acest gest. Nu e greu să spun de ce. Există o mare diferență între blog și Facebook. Dacă amândouă promovează un om, modul în care o fac e total diferit. Așa cum există o lume a Fecebook-ului, așa există și o lume a blogului. Nu neg că există și părți în care cele două lumi merg mână-n mână. Dar de cele mai multe ori sunt două lumi paralele, care nu se vor întâlni niciodată, nici măcar la infinit. Ceea ce înseamnă că aici legile fizicii nu se aplică.

Facebook-ul este pentru ochi, blogul e pentru minte. Ca orice om parcurgi în viață un drum. La început contează mai mult pentru tine partea exterioară, deoarece e foarte important pentru tine să cunoști cât mai multă lume, să experimentezi cât mai multe senzații, adică emoții. E perioada ta cantitativă când te raportezi la cei din jurul tău prin modul în care te-mpaci cu lumea.

Vine apoi o vreme când exteriorul, oricare ar fi acesta (al tău, al modului în care ești perceput etc) nu mai e așa de important. Atunci îți spui că trebuie să faci anumite schimbări. Nu ai de unde să știi ce vei face, dar ideea e că vei face. Ți se transmite asta într-un mod inconștient. Dar ești sigur de asta. Simți că de curaj nu duci lipsă și că îți dorești mai mult decât expunere în ochii celorlalți. E momentul în care egoismul își dă mâna cu propria experiență și într-un mod ciudat dorința de a împărtăși ce ai tu mai valoros biruie.

Acum e momentul în care spui stop lucrurilor nesemnificative și te arunci ca un uragan spre zona vieții profunde. Nu închizi Facebook-ul, deoarece nu vrei să vezi totul în alb și negru, ci doar separi apele. Alegi de partea cui să fii pentru că tu știi că vremea superficialității a trecut și că a venit vremea în care trebuie să dai înapoi ceea ce ai făcut. Iar blogul este o modalitate prin care îți plătești datoriile. Pe tine datoria nu te interesează. Te preocupă mai mult să dai din ceea ce ai tu cel mai de preț: voința de a nu indiferent. Și știi că va fi bine. Întâi te-ai împăcat cu lumea, acum te-mpaci cu tine și în final ai să-ndrăznești cu Dumnezeu. De un lucru ești sigur acum, că lumea ta e-n tine…

Licheaua

Sunt pe lumea asta niște oamenii care vor cu tot dinadinsul să iasă în evidență. Au n-au ceva de spus, ei sunt cu mâna ridicată. Vor să vorbească neapărat. Sunt acei oameni pentru care a fi în centrul atenției e mai important chiar decât aerul. Îi remarci imediat. Totul îi trădează, de la vestimentație, până la atitudine.

Oriunde s-ar afla îi vezi cum caută privirea celor din jur. Doresc să fie băgați în seamă, cerșesc atenția celorlalți. Dacă din întâmplare în preajma lor se află cineva cu un orizont mai ridicat ca al lor, atunci să te ții. Se dezlănțuie dihonia în ei. Nu-i mai poți stăpâni și pace. Începe un adevărat regal al mediocrității. Suferă de o becalizare acută fără leac în rândul nostru.

Nu de puține ori mi-a fost dat să asist la așa ceva și de fiecare dată am reacționat prin tăcere, iar la prima ocazie am spălat putina, jurându-mi să nu mai am de-a face cu oameni care cultivă relații cu asemenea specimene, acești Dinu Păturică și Stănică Rațiu la pătrat, mereu puși pe „fapte mari”, mirosind peste tot oportunități de câștig.

Din păcate, în lumea noastră românească, mustește peisajul de asemenea personaje. Sunt oameni care îți sar mereu în întâmpinare, oricând dispuse, chipurile, să te ajute, în realitate sondându-te pentru a exploata ulterior o informație, oricât de mică, despre cineva sau ceva. Tupeul lor este invers proporțional cu nivelul de educație. Cu cât e mai analfabet cu atât curajul lor e mai mare și rânjetul de neanderthal mai bine expus.

Nu cred că într-un viitor previzibil numărul lor se va reduce simțitor deoarece mitocănia proliferează atunci când marea majoritatea a oamenilor se zbate în sărăcie și nevoi. Acesta este mediul din care licheaua se ridică, demonstrându-ne tuturor că pentru a reuși în viață nu ai nevoie de educație ci de o pereche de boașe mari care să te ajute să treci peste orice, inclusiv peste cadavre. Și nu știu cum se face dar acesta e un gen foarte prezent nu doar în literatura ci și în realitatea românească.

Amintiri

Întâlnirea cu ea m-a bucurat de fiecare dată. În fiecare vară stăteam pe la ea cu lunile și nu rareori ședeam și vacanțele de iarnă. Îmi aduc aminte foarte clar imaginea ei din fața porții, acolo unde mă aștepta de fiecare dată când veneam. Era opusul părinților, mereu răbdătoare, mereu înțelegătoare și mereu uitătoare. Pretențiile rămâneau la oraș

Orice aș fi dorit să-mi gătească, o făcea fără a sta pe gânduri. Și acum îmi stăruie în amintiri cele mai simple lucruri pe care le făcea mintenaș: cartofii copți pe plită, plăcintele făcute la cuptorul cu lemne sau zmeura culeasă chiar de ea ascunsă într-un ocean de iaurt (chișleac cum îl numea ea).

Îmi aduc aminte de nopțile liniștite cu lună plină, în care dealurile și pădurea se vedeau ca niște zgârie nori capitaliști, dominându-mi imaginația nocturnă. Era momentul în care profitam de televizorul stricat pentru a mai citi câte o carte rătăcită în casa cea mare. În dreapta, cu un bol plin de castraveți, deturnați de mine de pe drumul spre marile borcane de murături, îmi asezonam gusturile literare, pentru a înțelege mai bine poveștile și romanele copilăriei.

Îmi aduc aminte de pădurea deasă ca o zi aglomerată pe culoarul dintre stațiile de metrou Unirii 1 și 2, unde zăboveam cât era ziulica de lungă mâncând direct din alun fructele care mi-au atentat la sănătatea dinților. Uneori urcam în alun nu pentru a mânca ci pentru a-m i ascunde frica de diferite lighioane care se perindau prin pădure: porci mistreți, căprioare, bursuci sau vulpi.

Îmi aduc aminte de o vacanță de iarnă când am petrecut trecerea dintre ani în curtea bunicilor, pe o zăpadă care punea și mai mult în evidență luna plină, de credeai că e plină zi. Era momentul în care călușarii, mascații sau copii în haine obișnuite ne arătau de ce sunt în stare pentru un ban, măr sau colac.

Îmi aduc aminte de mirosul ierbii proaspăt cosite pe care o adunam cu grebla, de vacile care rumegau liniștite cu gândul poate la imperiul lor din India. Nu uit pisicile chinuite solemn de mine, lucru care le făcea să păstreze o distanță respectabilă față de nepotul de la oraș, preț cam la câteva case. Și dacă punem la socoteală distanța mare dintre case…

Sunt amintiri cu nemiluita despre locul vacanțelor mele low cost. Sunt amintiri care mă fac tot timpul să zâmbesc și îmi îndreaptă de fiecare dată pașii spre satul copilăriei de fiecare dată când mă întorc acasă. Cert e că amintirile nu mă chinuiesc. Amintirile sunt o sursă de inspirație în tot ceea ce fac. Și, slavă Domnului, am multe planuri. E plăcut să ai amintiri.

Aniversarea

Se apropie ziua cuiva. N-are importanță a cui. Ideea e că se apropie. Ba mai mult decât atât ți se și spune să iei legătura cu persoana respectivă și să o feliciți. N-are importanță în ce relații ești cu ea și nici dacă te înțelegi bine ori ba. Trebuie să o feliciți că doar o dată pe an e ziua persoanei.

Zis și făcut! Vine și sorocul. Te trezești dimineață cu gândul să o suni, pentru că știi că nu ai cum să transmiți felicitările în carne și oase. Măcar pe cale orală să o faci. Te-ntinzi în pat, îți bei cafeluța și-ți zici că-njur de ora 10 sigur telefonezi. Cât mai stai și clipocești în așternuturi rememorezi de câte ori te-ai văzut cu ființa aniversată. Chiar te forțezi nițel, uitând să mai zappezi printre canale pentru că memoria îți joacă feste. Nu-ți amintești mare lucru. Totuși trebui să o suni. Deja prea multă lume ți-a spus asta. Ca să nu mai vorbim de Facebook. Geme de urări.

Te scoli din pat. Ai și tu un loc de muncă de onorat și vrei să te ții te cuvânt. La 10 să suni. Ajungi la slujbă, dai o raită prin email-uril și vezi că ceva arde. N-ai încotro și te ocupi de incendiu, doar ești un vajnic pompier capitalist. Când rezolvi treaba remarci că e ora 13 și ți se face foame. Nu se cade să suni pe burta goală, așă că dai organismului ce-i al organismului și-ți promiți în timpul siestei că în jur de ora 15 sigur suni. Nu se cade ca persoana să spună că ești necivilizat, deși tu nu-ți aduci aminte niciun episod în care voi doi să fi interacționat în mod direct. O știi și tu, așa cum îl știi pe Ponta sau pe portarul instituției (dublă cacofonie 🙂 ). Dar tu ești civilizat. Vei suna. Negreșit.

Se face ora 15. Pui mâna pe telefonul mobil să pui planul în aplicare. Te gândești ce urare să-i adresezi. În timp ce-i cauți numărul în telefon nu-ți vine în cap nimic, semn că pentru tine persoana asta nu înseamnă nimic. Cu părere de rău îți spui că mai bine suni seara, pe la 9. Poate, poate îți aduci aminte ceva legat de amândoi.

Spargi ușa la ora clasică și te-ndrepți spre casă. Un apel îți redirecționează pașii spre o cârciumă. Niște prieteni au chef de o bere. Cu atât mai bine îți zici. O să ai mai mult curaj să suni persoana aniversată. Bei o bere, bei două, bei trei și nimic. Ale naibii amintiri comune nu vor să iasă la iveală!

Ajungi acasă cu gândul la aniversat. Măi să fie! Deși nu-ți aduc aminte nimic de persoana în cauză, doar la aniversarea de azi te-ai gândit. S-a făcut ora 23. Mai e puțin și ziua trece. Te apuci de duș cu gândul să suni apoi. Ai să îngroși obrazul, ai să-i spui o minciună și ai să scapi printre dinți un La Mulți Ani. Dar ție ți-e greu să minți mai ales că te aștepți ca persoana să-ți spună cât de mult se bucură că te-ai gândit la ea. Și uite așa veți avea o amintire comună. Dar ție nu-ți plac amintirile ipocrite și renunți la telefon. Oare cine s-a mai gândit la cineva o zi întreagă, deși nu are nimic în comun cu acea persoană? Nimeni. Ce bine e să dormi liniștit…

E frumos!

Da! E frumos! În sfârșit! S-a făcut frig, turiștii au plecat. Stațiunea e goală. Nu mai vezi mizeria de peste vară, burțile revărsate și nici vânzătorii ambulanți care vând orice la suprapreț. Începe să capete un aer occidental apendicele Constanței. Despre Mamaia e vorba. De când s-a refăcut faleza stațiunii ti-e mai mare dragul să te preumbli pe malul mării. La un moment dat chiar mă simțeam ca în stațiunile din nordul Barcelonei.

Pe o rază de câțiva kilometri doar câțiva turiști rătăciți, ceea ce face plimbarea prin stațiune o plăcere. Totul e închis și păzit cu grijă de către haitele de câine vagabonzi care stăpânesc zona. Mamaia seamănă cu un hypermarket în afara orelor de lucru. Hectare de locuri de parcare goale și foarte curate. Chiar te miri. De unde atâta curățenie? Din loc în loc, din zona chioșcurilor mai răzbate câte un miros pierdut de șaorme cu de toate și de kurtoși colacs neaoși. Dar e bine. Ce tare ar fi mirosit dacă am fi fost în plin sezon!

Pas cu pas descoperi motivele pentru care primarele de Constanța a ținut cu tot dinadinsul să refacă faleza. Priveliștea e foarte frumoasă și renta să nu rateze ocazia ca săptămânal să fie admirat de către valurile de turiști precum Regele Julien de către cei doi supuși ai săi. Ești impresionat de stâlpii de iluminat care se integrează pe negândite în decorul de beton al hotelurilor, pentru ca apoi să remarci arțarii plantați din loc în loc care, în câțiva ani, vor da o notă de boierie locului.

Toate terasele, fala stațiunii, nu numai că sunt închise ci și acoperite cu placaje pentru a le proteja de furtunile din timpul iernii. Asta le aseamănă cu platourile de la Buftea. La Buftea totul e din carton, aici totul e acoperit cu carton. S-ar putea turna și-un film. Unul despre nimic, pentru că oricum nimic nu se petrece aici. La un moment dat trebuie să te oprești, pentru că faleza se termină, de ajungi să regreți că nu e mai lungă, așa cum în sezon te bucuri de scurtimea ei. Frumos mai e la Mamaia în extrasezon. Daa!

Răutate

Tolsto

Mi-a fost dat să aud de multe ori cuvântul „răutate” în foarte multe contexte (con-texturi?) și cu aceeași semnificație, de om care nu are milă de sensibilitățile, vulnerabilitățile semenilor săi. Sunt sigur că viața noastră ar fi mai frumoasă dacă acești indivizi certați cu bunele maniere nu ar lua peste picior micile și nevinovatele noastre slăbiciuni. Oare așa sa fie? Pentru lămurirea speței voi da cîteva exemple edificatoare.

Despre cineva care întârzie la o întâlnire: „Boierul tot boier. Vine când vrea el și îi lasă pe pălmași să aștepte”.  Concluzia: „Răutate.”

Despre cineva care a luat în greutate: „Și tu când ai avut timp să crești în halul ăsta?” Concluzia: „Răutate.”

Despre cineva care se îmbolnăvește taman cînd trebuie să ducă la bun sfârșit un angajament: „N-ai mai văzut atâta sensibilitate. Responsabililățile o îmbolnăvesc subit.” Concluzia: „Răutate.”

Despre cineva care se plânge permanent că nu-și găsește sufletul pereche, dar zboară…

Vezi articol original 223 de cuvinte mai mult