Despre călătorii

Tot mai mulţi oameni azi se preumblă prin diferite părți ale lumii și apoi, când se întorc, te îmbracă în povestiri mai mult sau mau puțin savuroase. Acum nu mai călătorești doar cu mintea, acum o faci și cu trupul. Vezi de toate, te ghiftuiești pe oriunde, mitraliezi 5.000 de selfie-uri, ca dovadă vie că ai respirat și tu același aer, că ai călcat același pământ și că ai privit aceleași lucruri ca oricine altcineva. Acum sunt blogurile și paginile de socializare pline cu poze de oriunde. Acum poți reconstitui cu mare acuratețe pe unde au călcat ai noștri.

Îmi am aduc aminte cum am călătorit când eram mic. Stăteam pe burtă pe covor, cu romanul pentru minori – ca de exemplu, Copii căpitanului Grant. Atât de mult m-a captivat această carte, ca și oricare alta (Colț Alb, Tartarin din Tarascon, Inimă de piatră, Bim – ureche neagră, Legendele Olimpului, Testamentul Incașului, Povești nemuritoare etc) încât la școală devoram atlasele de botanică, de zoologie și cele geografice, în urmărirea aventurilor celor care aveau mintea lui Paganel, adică de copil. Treceau ei prin pampasul argentinian, hop și eu deschideam atlasele să descopăr ce păsări, ce animale, ce plante, ce copaci, ce forme de relief, ce râuri străbat dintr-o parte într-alta frumoasa Argentină. Ajungeau ei prin Oceanul Pacific, căutam și eu în atlasul de zoologie peștele cel mic.

Și uite așa, aproape ascultând aventurile diverșilor mei eroi am străbătut lumea de la un capăt la altul, încât, astăzi, am un straniu sentiment de deja vu chiar și când trec strada, în urbea mea natală. E o învălmășeală de păsări, animale, râuri, mări, oceane, munți, câmpii și deșerturi, încât mă gândesc când am avut timp să le văd pe toate în scurta mea viață. Poate de aia și sunt atât de avid să aud istorisirile altora, în speranța că vor mai lăsa ceva nespus, ca să-mi rămână și mie ceva de minciunit atunci când mă voi întoarce de-adevăratelea, de aiurea.

Poate de aia, atunci când mai ajung și eu pe unde mă duc pașii, nu fac nicio poză pentru că nu vreau să alterez în amintirea mea aventurile la care am fost părtaș alături de toții eroii inventați de diverși scriitori ai lumii. Asta îmi dă un sentiment de veșnicie, sentiment care mă străbate din copilărie și până în prezent și care aș vrea să-l mai simt și atunci când n-am să mai țin minte unde mi-am pus ochelarii, șoșonii sau plosca bătrâneților uituce.

De ce am gura mare?

Nu știu să răspund la această întrebare. Nu am discutat deocamdată cu niciun anatomopatolog. Dar cum o fac, dau de știre. Oricum, atunci când m-am născut toți copiii aveau gura mică. Chiar excesiv de mică. Și prin urmare toți erau extrem de tăcuți. Chiar periculos de tăcuți. În spatele acestei tăceri ei ascundeau multe. Dar ce anume, Dumnezeu știe. Oricum, eu aveam gura mare. Excesiv de mare pentru cineva proaspăt născut. În plus, făceam notă discordantă față de toți din generația mea. Ce mai, mă simțeam ca Oblio în țara piticilor.

Chiar o dată i-am zis mamei: De ce m-ați făcut cu gura mare? Nu v-ați dat seama că m-ați stricat? La aceste vorbe meșteșugite, mama a răspuns într-un mod straniu: Băiete, ia vezi! Nu ți-e rușine? Așa s-au născut toți atunci. De nu mă crezi, ia un șubler și măsoară-ți bolta palatină. Poftim?, am spus eu confuz. Ce boltă? Care palatină? Mama o fi în transă? Nu era mititica. Ba din contră, privirea ei exprima o răbdare pe cale de dispariție. Am fost nevoit să-mi iau bolta palatină și să plec prin alte părți pe unde gura mea mare avea căutare.

Oricum aș lua-o, oricum aș spune-o, mi-a luat ceva timp să mă obișnuiesc cu această anomalie a naturii, gura mea mare. Și nici nu e pe departe o figură de stil, e purul adevăr. Câte am avut de tras de pe urma ei, doar eu știu. Am ajuns la concluzia că dacă tac, mai rău o pățesc, deoarece, cum mă vede cineva, cum se și așteaptă să o pun în mișcare. Că de ce tac și pe loc sunt acuzat că mă dau mare și nu vreau să fiu un om între oameni. Dacă vorbesc, atunci se spune că abuzez de gura mea mare ca să-i pun pe alții în inferioritate. Ia de mai înțelege ceva.

Așa că eu m-am învățat minte. Nu mai țin cont de ceea ce spun alții despre mine. Când am ceva de spus, zic. Când nu am ce spune, tac maiestos. Mai rău e că am început să dorm cu gura deschisă. Mi-e frică să nu vorbesc prin somn. Și la cât de de mare e, mi-e că-mi trezesc și vecinii. Uof! Eu și cu gura mea mare…

Se poate fără Facebook?

Aseară, pentru o perioadă scurtă, nu a mai mers facebook-ul. Am simțit cum mă furnică în stânga (inima) și cum mi se încleștează gura în dreapta (creierul). A fost ca și atunci când nu se mai dădea apă caldă în cartier câteva luni bune. Așa ceva mi se pare de nesuportat! Deja simt cu mă mănâncă pielea. Cum să nu meargă facebook-ul?! Și cu viața mea socială ce mă fac?! Aproape toată mi-am aburcat-o pe internet. Cine nu are cont, s-a lins pe bot de comunicare cu mine. Cine vrea să stăm la cioace, să facă bine și să-și deschidă cont. Mi s-a spus să fiu online și m-am conformat. Mi s-a spus că secolul XXI va fi online sau nu va mai fi deloc. Iar eu tocmai acum să rămân fără de facebook? Adică secolul ăsta nu-i online?! Nu concep așa ceva! Zuckerberg, ăsta, își dă oare seama ce daune ireparabile mi-a provocat?

Am făcut totul ca să mă integrez în generațiile astea care-s cu tehnologia la cingătoare, precum porcul cu paiul în gură. Mi-am făcut conturi în stânga și-n dreapta, doar pentru a fi up to date (adică la zi, în limbaj învechit românesc – însuși cuvântul “românesc” este învechit), iar Zuckerberg se joacă în stil barbar cu nervii mei? Oare nu-și dă seama că în ritmul ăsta mă bagă la balamuc? Numai la SRI, CIA și NASA nu mi-am făcut cont. Dar în ritmul ăsta nici ăștia nu scapă. Intru în contact cu toată lumea. Pentru toate conturile astea am la parole de trebuie să umblu cu DEX-ul după mine. Ca să nu mi le spargă nimeni, parolele sunt unice. Ia de-aici!

Și cum spuneam, aseară a căzut facebook-ul. Cum să cadă facebook-ul? Ce, e guvernul Ponta?! Cum, să nu mai văd ce postează unul și altul?! Dar ce, am căpiat?! Să duc o viață de huhurez?! Acum e prea târziu. Ați vrut să fiu în pas cu tehnologia, păi sunt! Suportați-mă! Facebook-ul nu are voie să cadă! Facebook-ul trebuie să fie veșnic, precum sfânta tiranie rusă. Numai de crize avem parte, iar pentru mine facebook-ul era o oază. După criza emigranților, cea grecească, cea volkswagen-iană, cea chinezească, să urmeze cumva criza facebook-ului? Nu! Nu cred! Este imposibil! Asta n-aș mai suporta-o! Mințiți-mă, furați-mă, spălați-mi creierul, transformați-mă în sclavul societății de consum, dar de facebook să nu vă atingeți! E oaza mea de fericire virtuală. Că oricum doar în virtual mai trăiesc. În rest sunt mort… dar sunt online…

Despre pupici mici

Când vine vorba de pupici eu stau deoparte. Nu mă dau în vânt după atingeri umede pe piele. Știu că imediat sunt băgat în oala aroganților. Că de ce nu pup și eu? Că de ce nu las și pe alții să mă pupe? Păi de unde atâtea pupături, oameni buni? Și ce faptă mare ați/am săvârșit să meritați/merit un pupic? Și până la urma urmei pupicul ăsta e ceva foarte intim. Și de când intimitatea e în ochii tuturor? Eu înțeleg că a venit vremea reality-show-urilor false, dar nici chiar așa, să ajung să-mi țugui buzele în toate direcțiile.

Oare atenția, respectul și poate chiar admirația, nu sunt suficiente pentru ca o persoană cu care nu mă trag de șireturi să nu considere lipsa pupiceilor un atentat la farmecul ei discret? Sau poate că mai toți suntem kinestezici când vine vorba de pupici și vrem să ne manifestăm sentimentele prin aceste delectări fizice. Eu unul nu sunt kinestezic. Pot sta liniștit într-un colț și într-o fracțiune de secundă să mă treacă toate emoțiile, fără să semăn totuși cu o mașină de catapultat sentimente în toate direcțiile.

Nu pot, nu vreau, nu concep să pupăcesc pe toată lumea. Doar nu lucrez la Poștă pe post de ștampilator. De cele mai multe ori îmi e suficient să-mi încrucișez privirile cu o persoană pentru a transmite mai multe stări decât un pachet consistent de pupicei, numai buni de înstrăinat cu dragă inima. Văd că ajungem să judecăm oamenii după pupicei și nu după faptele lor. În ritmul ăsta mă aștept să existe și o lege a pupiceilor pe metru pătrat locuit. Să nu poți trece printr-o stație de metrou, printr-o piață aglomerată de bătrânici în căutarea reducerilor eterne, fără să-ți netezești buzele pe o duzină de fețe care și ele sunt în căutarea pupicului perfect.

Până atunci eu rămân la faza fluturării mâinii și schițării unui zâmbet abia palpabil pentru a exprima interacțiunea cu cineva cunoscut. Știu că prin asta lovesc în cei care pupăcesc tot ce prind, dar și eu abia mă abțin să nu o iau la sănătoasa în asemenea situații. Nu ar strica să avem un pic de măsură și aici: să iubim cu măsură, să pupăcim cu măsură, unde trebuie și nu la întâmplare.

La film – Stagiarul Robert De Niro

Anul ăsta n-au prea fost filme bune. Sau mai bine zis filme care să-mi trezească mie interesul. Filme cu pac-pac, țac-țac și hâc-hâc sunt o droaie. Dar filme care să-ți rămână în amintiri mai puține. Aproape deloc anul acesta. Asta e. Se pare că filmele sunt precum vinul. Nu orice an e bun pentru ele. Așa și 2015, un an secetos, de-a dreptul uscat, când vine vorba de filme.

Vara asta șleampătă nu a fost prea generoasă. Filme multe, dar mai toate proaste. Aud că De Niro joacă iar într-o comedie. Pentru el e deja o potecă intens bătută. În ritmul ăsta o s-o transforme într-o autostradă. Totul e să-l țină sănătatea, nu de alta dar are 72 de ani. Totuși, e de apreciat efortul lui de a îmbătrâni frumos. Dacă în potența vieții ne-a dat cu testosteronul peste nas, arătându-ne el nouă cum e să-ncaleci pe oricine, indiferent de situație și fiind mereu băiatul rău, bun la toate, odată cu senectutea a schimbat registrul, lăsându-ne să înțelegem că a evoluat. Dacă ar avea un pic mai mult talent chiar ne-ar putea convinge că umorul nu e doar un handicap de-al lui, la care lucrează în fiecare film.

Asta spre deosebire de Bruce Willis care a început frumos și o termină urât. E și asta o evoluție. De la Maddie și David și până în prezent, Bruce a vrut să ne demonstreze că talentul arătat în serial e un accident care nu se va mai repeta niciodată. Că așa e în viață.  Dumnezeu îți dă talent cu carul și tu-l pui deoparte, ca nu cumva să se strice sau să se irosească pe scenarii proaste. Și așa au trecut anii și Bruce cel talentat stă grav în fața aparatului, nu schițează nicio emoție și împușcă tot ce se poate omorî pe o rază egală cu cea a pistolului său minune.

Să revin la filmul cu De Niro. M-am prăbușit pe un scaun premium, pentru a nu simți în ceafă genunchii neostoiți ai cine știe cui. Norocul meu a fost că m-am prăbușit din proprie voință pe scaun, deoarece la intervale regulate de 5 minute se trimiteau mirosuri puternice de mâncare hipercondimentată. În plus, din partea stângă veneau rafale dezordonate de parfum mai mult decât dulce, venite de la o femeie dornică de socializare.

În dreapta mea s-a așezat un domn bine, la vreo 50 de ani, îmbrăcat casual, cu soția din dotare, general manager pe la vreo companie cu sediul în capitală. Mi-am dat seama că e general manager deoarece, în timp ce râdea spasmodic, îmi atingea cu exteriorul mâinii stângi paharul de suc fără a-și cere scuze. De altfel, cum să știe el să-și ceară scuze dacă în multinaționala lui, atunci când trece pe hol, toți pălmașii de angajați se lipesc de pereți pentru că trece marele, eternul și atoatecunoscătorul stăpân? Râsul și-l asezona cu unduiri viguroase de corp, ce făceau ca întregul rând de scaune premium să dârdâie sub forța marelui manager de companie multinațională.

Eu nu aveam de unde ști că voi sta tocmai lângă cel mai mare apărător al banilor acționarilor, că altfel mi-aș fi luat loc pe culoar, pentru a-i permite mărețului capitalist autohton să se manifeste în toată splendoarea lui autarhică. Și alte indicii trădau poziția sa neplebee: fina cunoaștere a limbii engleze (cunoștea sensurile ascunse ale diferitelor expresii), opiniile pertinente despre jocul fiecărui actor și, nu în cele din urmă, râsul fără ramă pe care-l slobozea prin sală de fiecare dată când el considera că e momentul să-și exprime punctul de vedere, ca în meetingurile în care el vorbește mult, iar amploaiaţii iau notițe ca de la un profesor universitar aureolat de diplome și medalii.

Am simțit din prima că prezența mea îl deranjează, dar nu m-am mișcat de pe locul meu cumpărat de pe internet, privindu-i doar mâna stângă, mâna cu care îmi tot lovea sucul, dar și mâna cu care execută, oriunde vrea el, supușii nu prea supuși. Ca orice fin cunoscător al ființei umane a observat că aroganța sa poate avea pereche, deși vârsta și poziția în organigramă nu-mi permit asta. Și s-a retras oarecum spre nevastă, continuând să expectoreze hăhăituri dezordonate, pe care subalternii le-ar eticheta drept mostre de genialitate.

În rest, filmul a fost interesant, sfârșindu-se așa cum a început, ca o ploaie scurtă de vară, întărindu-mi senzația că între natură și producția de filme există o strânsă legătură. Dacă la anul va ploua mai mult, promit să merg mai des la cinema.

Oameni minunați

N-am timp! Pur și simplu n-am răbdare să descopăr câți oameni minunați mă înconjoară. Ăsta e marele meu cusur, nerăbdarea. Pur și simplu nu mă pot stăpâni să stau locului și să descopăr oamenii minunați pe care-i întâlnesc la tot pasul. E drept că nici ei nu-și dau seama de asta până ce nu încep să fie ei înșiși și e al naibii de greu să-ți asumi propria personalitate, propriul destin și să te dezvălui celor de lângă tine sau oricui, aiurea, fără să simți nicio undă de regret.

N-am răbdare! Pur și simplu nu am răbdare să mă bucur de acești oameni minunați. Îmi fuge mintea în atâtea direcții, spre atâtea lucruri, spre atâtea locuri, spre atâtea oameni încât îmi e imposibil să am răbdare cu cei din preajma mea sau de oriunde. Nu încerc decât să fiu eu însumi și să merg mai departe. Constat, iar de ceva vreme cu o anumită detașare, că oamenii sunt înmărmuriți de cutezanța asta a mea de a nu medita în prealabil la consecințe și apoi, unii dintre ei, ajung singuri la concluzia că există câte unii care se descoperă tocmai pentru că nu așteaptă nimic.

N-am răbdare! Pur și simplu nu am răbdare să văd că fiecare om se deschide în jurul meu. Pur și simplu simt că nu am timp să aștept ca fiecare om să se detașeze de masca pe care și-o pune pe față în clipa în care intră în viață de sine stătător. Știu că e tare greu să fii tu însuți, dar mai știu cât de mult pierzi tu, dar mai ales toți cei cu care intri în contact, dacă nu arăți minunea de om ce ești. Căci asta suntem cu toții, niște minuni, pe care le ținem ascunse sub mii de oboroace, pentru că nu îndrăznim să ne fim noi înșine.

N-am răbdare! Pur și simplu nu am răbdare să mă bucur de toți oamenii minunați care-și urmează propria cale pentru că e greu ca 2 la fel să meargă pe același drum. Ei sunt făcuți, sunt predestinați, să treacă de la unul la altul, precum un chibrit care aprinde mii de lumânări înainte să se stingă. E un sentiment liniștitor să știi că în urma ta n-au rămas lucruri ci oameni care trepidează așa cum ai trepidat tu în căutarea oamenilor minunați, pentru că tu știi de pe acum că și aceștia nu vor avea răbdare. Pur și simplu ei nu pot avea răbdare. 🙂

Prin urbea mea

Mi-a fost dat să mă-nvârt câteva zile prin urbea mea. Nu pot să o numesc natală și de aia mă rezum doar la substantivul din poveste. Când vine vorba de locul copilăriei, loc pe care-l calci apoi cu mintea cea de pe urmă – căci acum am ultima minte. Poate odată o să am alta – nu trec pe niște străzi, nu calc anumite parcuri, nu văd diverși oameni ci pur și simplu călătoresc în timp. Și fiecare centimetru îmi spune atâtea lucruri încât nici nu mai bag de seamă pe cine văd, ce mașini erau să mă calce sau ce mame să mă huiduie pentru că le călcam șotronul copilăriei actuale.

Și tot bătând orașul în lung și în lat, mi-am dat seama ce memorie selectivă am, ce multe lucruri am uitat și cât de puține persoane mai cunosc. Poate așa e dat minții umane, să-și folosească resursele pentru a stoca doar lucrurile care pentru tine înseamnă ceva, adică, ce mai deal la vale, îți aduc plus valoare.

Mergând așa, fără de rost, pe străzile frumos asfaltate, pe trotuarele pavate meșterește, dau nas în nas cu un bărbat cam de vârsta mea. Și aveam, așa, o senzație că-l știu, poate din primară, din gimnaziu sau din liceu. Cert e că am fost în aceeași clasă, dar nu-mi aduceam nimic despre el. Și nu m-am oprit, deși am tresărit. De tresărit a tresărit și el, dar n-a spus nimic. Poate complexez oamenii… Oricum, am plecat mai departe și el la fel. Fiecare pe drumul lui. Eu cercetând și scrutând zilnic propriile orizonturi, el fiind tot acolo, în urbea amintirilor mele. Oricum nu-mi aduc nimic aminte despre el. Poate așa ne e dat…

Poate trebuia să mă opresc și să-i zic că eu sunt Bogdan și că mă bucur că îl văd după atâta amar de ani și ză-i zâmbesc rar și fără de ranchiună. De unde ranchiună dacă eu nici măcar nu mai știam cu cine stăteam de vorbă?! Să-l invit la o bere și să luăm la rost anii care ne-au zidit pe fiecare în fel și chip. Oricum, așa nu am făcut. Și nici el.

Într-un târziu, după ce rondul prin amintirile mele s-a sfârșit, m-am întors acasă hotărât să aflu cu cine m-am văzut din întâmplare. Am luat o foaie de hârtie și am început să-nșir numele băieților și fetelor cu care m-am jucat în 1-4, descopeream lumea în 5-8 și consemnam primele dezamăgiri în 9-12. Dar stupoare! Nu mai știu aproape pe nimeni! Ăsta-i semn ciudat. Poate nu mă regăsesc în acel trecut, poate nu am prea multe lucruri demne pentru viitor de acolo. Cert e că, deși n-am trecut prin școală ca gâsca prin apă, amintirile colegelor și colegilor s-au estompat, precum un ochi bântuit de cataractă.

Apoi mi-am luat catrafusele și m-am întors la București. Deși nu m-am văzut acolo cu aproape nimeni, sunt plin acum cu energia locurilor pe unde mi-am julit genunchii, cinematografelor pe care le bântuiam săptămână de săptămână, bibliotecii care-i devenisem într-un fel balama sau stadionului unde am înghețat și am transpirat în așteptarea golului etern. Cel puțin nu am regrete. Și asta înseamnă cel mai mult. De câte ori am să trec pe acolo știu că am motive să mai zâmbesc. E relaxant să ai amintiri…

Non-europenii

Am trăit ca un prost atâția ani crezând că trăiesc într-o mare democrație. Îmi spusesem că odată cu UE suntem protejați de democrație și că fiecare opinie poate fi spusă fără ca cel care o face să fie etichetat, demonizat și chiar condamnat ca extremist. Eu, care privesc chiorâș la orice mișcare planetară – un singur gând, o singură voință 😉 – am crezut că sub umbrela UE orice părere va fi protejată, orice persoană care are ceva de spus, chiar contrar majorității, o va putea face fără nicio grijă. Dar iată că m-am înșelat.

Constat că în UE sunt condamnate, puse la zidul infamiei toate persoanele care au ceva de spus despre această topire a identității naționale în ceaunul viguros al multiculturalității. Orice om care vrea să rămână ceea ce este: ungur, finlandez, grec sau francez este acuzat de fascism, de xenofobie și de rasism de cea mai joasă speță. Acum se acceptă, sunt susținute, sunt promovate pe toate canalele de comunicare doar opiniile integraționiste, favorabile așezării în Europa a milioane și milioane de non-europeni.

Sub pretextul umanitarismului ni se bagă pe gât milioane de persoane care nu au nimic în comun cu valorile fundamentale ale omului european. De la al 2 – lea război mondial încoace, de când pe Bătrânul Continent se experimentează ideea utopică a multiculturalismului, niciun emigrant non-european nu a fost integrat, iar sistemul de valori european nu a fost asimilat de către aceștia. Ba mai mult decât atât, de 60 de ani, non-europenii s-au organizat în adevărate bantustane în inima Europei, în care se guvernează după regulile lor asiatice sau africane. De 60 de ani, zi după zi, an după an și deceniu după deceniu vedem cum în Europa (mai cu seamă Occidentală) se naște, prinde contur și se afirmă din ce în ce mai puternic o nouă lume, diametral opusă moștenirii istorice europene.

Aceste milioane și milioane de non-europeni bat continuu cuie în sicriul civilizației europene, așa cum o știm noi, fondată pe moștenirea greacă, romană, pe Creștinism, pe Renaștere și în final pe statele naționale. Dintr-o dată a-ți afirma în propria ta țară mândria că ești ungur, finlandez, grec sau francez a devenit un păcat de moarte egal cu asasinatele în masă comise de Hitler. Orice om, care își exprimă îngrijorarea că după mai multe ploi din astea diluviene, cu non-europeni, continentul ăsta va fi unul afro-asiatic, este declarat o rușine pentru civilizația înaintată europeană.

Ba mai mult decât atât, orice minoritate, indiferent de natura ei, sexuală, etnică, profesională etc este încurajată, protejată și susținută de UE, în timp ce protejarea identității europenilor devine un lucru neinteresant, dacă nu chiar rușinos. Se face totul ca în timp să nu mai fie valori comune îmbrățișate de același popor ci o groază de micro-valori îmbrățișate de grupuri cât mai mici și mai diverse.

Valori considerate de europeni ca fiind perene ca : integritate, suveranitate, independență devin racile ale istoriei de care trebuie să scăpăm în cel mai scurt timp. Pâraiele de non-europeni trec prin statele din Europa ca prin brânză și dacă cineva îndrăznește să le oprească, este demonizat și înfierat cu o mânie aproape legendară. Toți non-europenii au doar drepturi: de a se așeza în Europa unde vor ei, la un trai mai bun, la protecție din partea statelor europene, în timp ce fiecare stat european are obligații primordiale doar față de aceștia: de a-i primi, de a-i întreține, de a le oferi un trai mai bun.

Dintr-o dată statele europene nu trebuie să mai acționeze pentru asigurarea integrității teritoriale (orice non-european se poate așeza oriunde și poate face ce vrea), a suveranității naționale (drepturile majorității naționale pălesc în fața drepturilor generoase pentru minorități, oricare ar fi acestea) și a independenței statale (pur și simplu niciun stat european nu mai poate acționa în nume propriu ci în interesul comun dictat de la Bruxelles). Dintr-o dată oricine se poate stabili aici, iar băștinașii au obligația, chiar misiunea sacră, de a le face non-europenilor pe plac.

Există însă și un lucru care poate răsturna acest curs forțat al istoriei. Știu că orice reacție determină o contrareacție. Valul acesta uriaș de non-europeni va determina reapariția sentimentelor naționaliste la popoarele obligate să fie lapte și miere pentru afro-asiatici. Nu va dura mult, maxim câteva luni și în mai toate țările, partidele naționaliste, anti-UE, vor câștiga din ce în ce tot mai mulți adepți. Toate popoarele din UE înțeleg că trebuie să întîndă o mână de ajutor celor aflați în nevoi, dar asta nu înseamnă că ele trebuie să-și dea și casa pentru că cineva s-a gândit că în Europa e mai bine decât în Africa sau Asia și s-a hotărât să se așeze în Occident. Tare mi-e teamă că se creează premisele ca acest experiment, numit UE, să ia sfârșit. Sper ca măcar popoarele Bătrânului Continent să-i supraviețuiască acestei alchimii europene, pentru ca, peste 100 de ani, în Europa să putem vorbi în continuare cu mândrie despre greci, romani, Creștinism, Renaștere sau orice stat național.

P.S. Când am scris acest articol trăiam, așa mi s-a spus, într-o democrație. Sunt curios cum va fi după.

Despre respect

Sub masca asta a mea – de intoleranță crasă – sunt mereu atent la ceea ce aud în jurul meu, la ceea ce se spune despre diverse persoane. Dacă cineva își imaginează că mă obosesc să ascult bârfe, șmenuri, șușanele se înșală amarnic. Nu mă interesează despre ceilalți decât lucruri pe care le pot considera exemple. Și punct! Prin urmare aud oameni care se plâng că o persoană sau alta nu manifestă destul respect față de ele. Că deși se fac toate eforturile, acea persoană – sau oricare alta – le ignoră într-un mod jignitor.

Dar oare de ce ne dorim noi să fim respectați mai de toți oamenii care ne înconjoară? Bunăoară eu, recunosc cu mâna pe carnetul roșu de partid, că nu respect pe oricine, sau mai bine zis, nu manifest interes pentru oricine și din acest motiv, din cauza lipsei interesului, ceilalți trag concluzia că nu îi respect. Păi să o luăm metodic. Când anume ne-ar respecta cineva? Atunci când există o compatibilitate între noi și acea persoană, când avem valori comune. Dacă aceste valori lipsesc, mi se pare firesc ca niciuna dintre părți să nu manifeste interes pentru cealaltă.

Mi se întâmplă și mie, și chiar de multe ori, să nu fiu băgat în seamă, să fiu tratat ca o parte neglijabilă. La început mă enervam, făceam clăbuci la gură. Apoi am intrat într-o fază de reflecție, întrebându-mă care e cauza și astfel am descoperit că augusta mea persoană nu e interesantă pentru toată lumea. Dacă pentru unele persoane sunt un om excepțional, pentru altele – și nu puține – sunt dovada vie a existenței imposturii, a mediocrității devenită etalon a prostiei.

În timp am ajuns să mă împac cu gândul că unii nu dau două parale pe mine. Și mi se pare firesc. Suntem atât de diferiți, atât de concentrați doar pe o parte mică a lumii, încât dăm cu piciorul cunoașterii unor oameni cu adevărat excepționali. Asta e! E imposibil să fii capabil să-i citești pe toți și să-ți dai seama cine merită atenția ta și cine nu. Tocmai pornind de la această concluzie am ajuns să nu mă mai oțăresc când sunt rejectat ca o piesă stricată. Am ajuns să accept ideea că pentru unii nu reprezint nimic, în timp ce pentru alții sunt o jignire adusă noțiunii de om.

Și atunci pentru ce atâta frământare, atâta energie irosită când o persoană ne ignoră? Oare nu stă la latitudinea fiecăruia dintre noi să decidem cu cine să stăm de vorbă și cu cine nu? Eu cel puțin mă împac cu gândul că acea persoană are un sistem de valori diferit de al meu și acest lucru mă face să o accept așa cum este. Poate de aia nici nu țin neapărat să fiu respectat. Iau de la fiecare ce e mai bun – din punctul meu de vedere, firește – și ce nu pot să fac, îmi spun că nu sunt capabil să înțeleg. Și oricum ar fi, sunt sigur că tot va fi cineva care va sta de vorbă și cu mine și, cât de cât, mă va respecta. Și asta e suficient.

Călător prin țara mea – de data asta prin Sibiu

M-am simțit la intrarea în Sibiu ca un sirian la granițele Germaniei. Știind că este un oraș ridicat de strămoșii nemților de pe la noi, mă așteptam să dau peste Angela Merkel care să mă întâmpine cu tradiționalul selfie kancelăresc. De altfel, oare cât o costa un selfie cu un premier teuton? Barem așa m-aș face și eu cu o scumpă cetățenie germană. Oricum, de la moartea lui Hitler încoace statutul de neamț cu nas subțire n-a mai fost la așa căutare. Marx, care era și el neamț în oarecare măsură, ar trebui să-și schimbe iubitul slogan comunist în: musulmani din toate țările în Germania uniți-vă!

Puțin trist că nu am fost întâmpinat de nemții noștri așa cum trebuie, am plecat de unul singur pe străzile Sibiului în căutarea timpului pierdut. Al meu prin alte orașe, firește. M-au preumblat prin diferite unghere ale acestei urbe ardelenești, pentru a poposi, așa cum se cuvine și în cele din urmă, în centrul strămoșesc german al orașului. Am dat ocol pieței pentru a mă opri un pic trist la o masă, unde să servesc o bere tipic germană și să sporovăiesc despre una, despre alta, la umbra clădirilor de secol 19 ce populează prezentul nostru.

Am privit atent și lung la paharul de bere nefiltrată încercând să descopăr acele pete pe care îndeobște doar în soare le găsești, cu riscul de a-mi vătăma razele vizuale. Privirea mi-am protejat-o cercetând cu delicatețe trecătorii mai mult sau mai puțin grăbiți. În ciuda turiștilor ce bântuiau prin preajmă, nu am putut repera nimic care să mă ducă măcar accidental cu gândul la Germania cea fără de boacăne. Nici măcar în berea cea bună nu am descoperit gustul nemților pentru schimbări dramatice, cum ar fi, pentru început, a propriei identități.

Apoi am plecat dându-mi seama că n-am să mai pot trece niciodată prin Sibiu fără să mă gândesc la Angela Merkel, deoarece – nu-i așa? – fiecare neamț pe limba lui siriană piere. Atunci voi avea un singur regret, că nu va mai fi nimeni care să știe să facă o bere bună.