Despre călătorii

Tot mai mulţi oameni azi se preumblă prin diferite părți ale lumii și apoi, când se întorc, te îmbracă în povestiri mai mult sau mau puțin savuroase. Acum nu mai călătorești doar cu mintea, acum o faci și cu trupul. Vezi de toate, te ghiftuiești pe oriunde, mitraliezi 5.000 de selfie-uri, ca dovadă vie că ai respirat și tu același aer, că ai călcat același pământ și că ai privit aceleași lucruri ca oricine altcineva. Acum sunt blogurile și paginile de socializare pline cu poze de oriunde. Acum poți reconstitui cu mare acuratețe pe unde au călcat ai noștri.

Îmi am aduc aminte cum am călătorit când eram mic. Stăteam pe burtă pe covor, cu romanul pentru minori – ca de exemplu, Copii căpitanului Grant. Atât de mult m-a captivat această carte, ca și oricare alta (Colț Alb, Tartarin din Tarascon, Inimă de piatră, Bim – ureche neagră, Legendele Olimpului, Testamentul Incașului, Povești nemuritoare etc) încât la școală devoram atlasele de botanică, de zoologie și cele geografice, în urmărirea aventurilor celor care aveau mintea lui Paganel, adică de copil. Treceau ei prin pampasul argentinian, hop și eu deschideam atlasele să descopăr ce păsări, ce animale, ce plante, ce copaci, ce forme de relief, ce râuri străbat dintr-o parte într-alta frumoasa Argentină. Ajungeau ei prin Oceanul Pacific, căutam și eu în atlasul de zoologie peștele cel mic.

Și uite așa, aproape ascultând aventurile diverșilor mei eroi am străbătut lumea de la un capăt la altul, încât, astăzi, am un straniu sentiment de deja vu chiar și când trec strada, în urbea mea natală. E o învălmășeală de păsări, animale, râuri, mări, oceane, munți, câmpii și deșerturi, încât mă gândesc când am avut timp să le văd pe toate în scurta mea viață. Poate de aia și sunt atât de avid să aud istorisirile altora, în speranța că vor mai lăsa ceva nespus, ca să-mi rămână și mie ceva de minciunit atunci când mă voi întoarce de-adevăratelea, de aiurea.

Poate de aia, atunci când mai ajung și eu pe unde mă duc pașii, nu fac nicio poză pentru că nu vreau să alterez în amintirea mea aventurile la care am fost părtaș alături de toții eroii inventați de diverși scriitori ai lumii. Asta îmi dă un sentiment de veșnicie, sentiment care mă străbate din copilărie și până în prezent și care aș vrea să-l mai simt și atunci când n-am să mai țin minte unde mi-am pus ochelarii, șoșonii sau plosca bătrâneților uituce.

Anunțuri

De ce am gura mare?

Nu știu să răspund la această întrebare. Nu am discutat deocamdată cu niciun anatomopatolog. Dar cum o fac, dau de știre. Oricum, atunci când m-am născut toți copiii aveau gura mică. Chiar excesiv de mică. Și prin urmare toți erau extrem de tăcuți. Chiar periculos de tăcuți. În spatele acestei tăceri ei ascundeau multe. Dar ce anume, Dumnezeu știe. Oricum, eu aveam gura mare. Excesiv de mare pentru cineva proaspăt născut. În plus, făceam notă discordantă față de toți din generația mea. Ce mai, mă simțeam ca Oblio în țara piticilor.

Chiar o dată i-am zis mamei: De ce m-ați făcut cu gura mare? Nu v-ați dat seama că m-ați stricat? La aceste vorbe meșteșugite, mama a răspuns într-un mod straniu: Băiete, ia vezi! Nu ți-e rușine? Așa s-au născut toți atunci. De nu mă crezi, ia un șubler și măsoară-ți bolta palatină. Poftim?, am spus eu confuz. Ce boltă? Care palatină? Mama o fi în transă? Nu era mititica. Ba din contră, privirea ei exprima o răbdare pe cale de dispariție. Am fost nevoit să-mi iau bolta palatină și să plec prin alte părți pe unde gura mea mare avea căutare.

Oricum aș lua-o, oricum aș spune-o, mi-a luat ceva timp să mă obișnuiesc cu această anomalie a naturii, gura mea mare. Și nici nu e pe departe o figură de stil, e purul adevăr. Câte am avut de tras de pe urma ei, doar eu știu. Am ajuns la concluzia că dacă tac, mai rău o pățesc, deoarece, cum mă vede cineva, cum se și așteaptă să o pun în mișcare. Că de ce tac și pe loc sunt acuzat că mă dau mare și nu vreau să fiu un om între oameni. Dacă vorbesc, atunci se spune că abuzez de gura mea mare ca să-i pun pe alții în inferioritate. Ia de mai înțelege ceva.

Așa că eu m-am învățat minte. Nu mai țin cont de ceea ce spun alții despre mine. Când am ceva de spus, zic. Când nu am ce spune, tac maiestos. Mai rău e că am început să dorm cu gura deschisă. Mi-e frică să nu vorbesc prin somn. Și la cât de de mare e, mi-e că-mi trezesc și vecinii. Uof! Eu și cu gura mea mare…

Se poate fără Facebook?

Aseară, pentru o perioadă scurtă, nu a mai mers facebook-ul. Am simțit cum mă furnică în stânga (inima) și cum mi se încleștează gura în dreapta (creierul). A fost ca și atunci când nu se mai dădea apă caldă în cartier câteva luni bune. Așa ceva mi se pare de nesuportat! Deja simt cu mă mănâncă pielea. Cum să nu meargă facebook-ul?! Și cu viața mea socială ce mă fac?! Aproape toată mi-am aburcat-o pe internet. Cine nu are cont, s-a lins pe bot de comunicare cu mine. Cine vrea să stăm la cioace, să facă bine și să-și deschidă cont. Mi s-a spus să fiu online și m-am conformat. Mi s-a spus că secolul XXI va fi online sau nu va mai fi deloc. Iar eu tocmai acum să rămân fără de facebook? Adică secolul ăsta nu-i online?! Nu concep așa ceva! Zuckerberg, ăsta, își dă oare seama ce daune ireparabile mi-a provocat?

Am făcut totul ca să mă integrez în generațiile astea care-s cu tehnologia la cingătoare, precum porcul cu paiul în gură. Mi-am făcut conturi în stânga și-n dreapta, doar pentru a fi up to date (adică la zi, în limbaj învechit românesc – însuși cuvântul “românesc” este învechit), iar Zuckerberg se joacă în stil barbar cu nervii mei? Oare nu-și dă seama că în ritmul ăsta mă bagă la balamuc? Numai la SRI, CIA și NASA nu mi-am făcut cont. Dar în ritmul ăsta nici ăștia nu scapă. Intru în contact cu toată lumea. Pentru toate conturile astea am la parole de trebuie să umblu cu DEX-ul după mine. Ca să nu mi le spargă nimeni, parolele sunt unice. Ia de-aici!

Și cum spuneam, aseară a căzut facebook-ul. Cum să cadă facebook-ul? Ce, e guvernul Ponta?! Cum, să nu mai văd ce postează unul și altul?! Dar ce, am căpiat?! Să duc o viață de huhurez?! Acum e prea târziu. Ați vrut să fiu în pas cu tehnologia, păi sunt! Suportați-mă! Facebook-ul nu are voie să cadă! Facebook-ul trebuie să fie veșnic, precum sfânta tiranie rusă. Numai de crize avem parte, iar pentru mine facebook-ul era o oază. După criza emigranților, cea grecească, cea volkswagen-iană, cea chinezească, să urmeze cumva criza facebook-ului? Nu! Nu cred! Este imposibil! Asta n-aș mai suporta-o! Mințiți-mă, furați-mă, spălați-mi creierul, transformați-mă în sclavul societății de consum, dar de facebook să nu vă atingeți! E oaza mea de fericire virtuală. Că oricum doar în virtual mai trăiesc. În rest sunt mort… dar sunt online…

Despre pupici mici

Când vine vorba de pupici eu stau deoparte. Nu mă dau în vânt după atingeri umede pe piele. Știu că imediat sunt băgat în oala aroganților. Că de ce nu pup și eu? Că de ce nu las și pe alții să mă pupe? Păi de unde atâtea pupături, oameni buni? Și ce faptă mare ați/am săvârșit să meritați/merit un pupic? Și până la urma urmei pupicul ăsta e ceva foarte intim. Și de când intimitatea e în ochii tuturor? Eu înțeleg că a venit vremea reality-show-urilor false, dar nici chiar așa, să ajung să-mi țugui buzele în toate direcțiile.

Oare atenția, respectul și poate chiar admirația, nu sunt suficiente pentru ca o persoană cu care nu mă trag de șireturi să nu considere lipsa pupiceilor un atentat la farmecul ei discret? Sau poate că mai toți suntem kinestezici când vine vorba de pupici și vrem să ne manifestăm sentimentele prin aceste delectări fizice. Eu unul nu sunt kinestezic. Pot sta liniștit într-un colț și într-o fracțiune de secundă să mă treacă toate emoțiile, fără să semăn totuși cu o mașină de catapultat sentimente în toate direcțiile.

Nu pot, nu vreau, nu concep să pupăcesc pe toată lumea. Doar nu lucrez la Poștă pe post de ștampilator. De cele mai multe ori îmi e suficient să-mi încrucișez privirile cu o persoană pentru a transmite mai multe stări decât un pachet consistent de pupicei, numai buni de înstrăinat cu dragă inima. Văd că ajungem să judecăm oamenii după pupicei și nu după faptele lor. În ritmul ăsta mă aștept să existe și o lege a pupiceilor pe metru pătrat locuit. Să nu poți trece printr-o stație de metrou, printr-o piață aglomerată de bătrânici în căutarea reducerilor eterne, fără să-ți netezești buzele pe o duzină de fețe care și ele sunt în căutarea pupicului perfect.

Până atunci eu rămân la faza fluturării mâinii și schițării unui zâmbet abia palpabil pentru a exprima interacțiunea cu cineva cunoscut. Știu că prin asta lovesc în cei care pupăcesc tot ce prind, dar și eu abia mă abțin să nu o iau la sănătoasa în asemenea situații. Nu ar strica să avem un pic de măsură și aici: să iubim cu măsură, să pupăcim cu măsură, unde trebuie și nu la întâmplare.

Marele dar

Tolsto

E fenomenal efectul pe care îl poate avea o carte asupra ta. Atunci când citești o carte care îți place descoperi dintr-odată răspunsuri la o groază de întrebări și simți cum începi să stăpânești tot ceea ce te definește. Apoi mai citești o carte. Cartea asta e și ea foarte bună, doar că susține un punct de vedere diferit față de prima.

Un pic derutat nu știi ce să mai crezi, simți cum îți pierzi busola. Dar treptat începi să compilezi informațiile din cele două cărți și descoperi ca pe lângă prima cale, cea din cartea întâi, mai există, nu una ci cel puțin alte două căi. Și asta îți trezește gustul pentru alte cărți, pentru că începi să-ți pui tot felul de întrebări.

Carte dupa carte, an după an, tu-ți trăiești propria viață călcând pe urmele celor care au trecut exact pe unde calci și tu, doar că tu…

Vezi articol original 153 de cuvinte mai mult

La film – Stagiarul Robert De Niro

Anul ăsta n-au prea fost filme bune. Sau mai bine zis filme care să-mi trezească mie interesul. Filme cu pac-pac, țac-țac și hâc-hâc sunt o droaie. Dar filme care să-ți rămână în amintiri mai puține. Aproape deloc anul acesta. Asta e. Se pare că filmele sunt precum vinul. Nu orice an e bun pentru ele. Așa și 2015, un an secetos, de-a dreptul uscat, când vine vorba de filme.

Vara asta șleampătă nu a fost prea generoasă. Filme multe, dar mai toate proaste. Aud că De Niro joacă iar într-o comedie. Pentru el e deja o potecă intens bătută. În ritmul ăsta o s-o transforme într-o autostradă. Totul e să-l țină sănătatea, nu de alta dar are 72 de ani. Totuși, e de apreciat efortul lui de a îmbătrâni frumos. Dacă în potența vieții ne-a dat cu testosteronul peste nas, arătându-ne el nouă cum e să-ncaleci pe oricine, indiferent de situație și fiind mereu băiatul rău, bun la toate, odată cu senectutea a schimbat registrul, lăsându-ne să înțelegem că a evoluat. Dacă ar avea un pic mai mult talent chiar ne-ar putea convinge că umorul nu e doar un handicap de-al lui, la care lucrează în fiecare film.

Asta spre deosebire de Bruce Willis care a început frumos și o termină urât. E și asta o evoluție. De la Maddie și David și până în prezent, Bruce a vrut să ne demonstreze că talentul arătat în serial e un accident care nu se va mai repeta niciodată. Că așa e în viață.  Dumnezeu îți dă talent cu carul și tu-l pui deoparte, ca nu cumva să se strice sau să se irosească pe scenarii proaste. Și așa au trecut anii și Bruce cel talentat stă grav în fața aparatului, nu schițează nicio emoție și împușcă tot ce se poate omorî pe o rază egală cu cea a pistolului său minune.

Să revin la filmul cu De Niro. M-am prăbușit pe un scaun premium, pentru a nu simți în ceafă genunchii neostoiți ai cine știe cui. Norocul meu a fost că m-am prăbușit din proprie voință pe scaun, deoarece la intervale regulate de 5 minute se trimiteau mirosuri puternice de mâncare hipercondimentată. În plus, din partea stângă veneau rafale dezordonate de parfum mai mult decât dulce, venite de la o femeie dornică de socializare.

În dreapta mea s-a așezat un domn bine, la vreo 50 de ani, îmbrăcat casual, cu soția din dotare, general manager pe la vreo companie cu sediul în capitală. Mi-am dat seama că e general manager deoarece, în timp ce râdea spasmodic, îmi atingea cu exteriorul mâinii stângi paharul de suc fără a-și cere scuze. De altfel, cum să știe el să-și ceară scuze dacă în multinaționala lui, atunci când trece pe hol, toți pălmașii de angajați se lipesc de pereți pentru că trece marele, eternul și atoatecunoscătorul stăpân? Râsul și-l asezona cu unduiri viguroase de corp, ce făceau ca întregul rând de scaune premium să dârdâie sub forța marelui manager de companie multinațională.

Eu nu aveam de unde ști că voi sta tocmai lângă cel mai mare apărător al banilor acționarilor, că altfel mi-aș fi luat loc pe culoar, pentru a-i permite mărețului capitalist autohton să se manifeste în toată splendoarea lui autarhică. Și alte indicii trădau poziția sa neplebee: fina cunoaștere a limbii engleze (cunoștea sensurile ascunse ale diferitelor expresii), opiniile pertinente despre jocul fiecărui actor și, nu în cele din urmă, râsul fără ramă pe care-l slobozea prin sală de fiecare dată când el considera că e momentul să-și exprime punctul de vedere, ca în meetingurile în care el vorbește mult, iar amploaiaţii iau notițe ca de la un profesor universitar aureolat de diplome și medalii.

Am simțit din prima că prezența mea îl deranjează, dar nu m-am mișcat de pe locul meu cumpărat de pe internet, privindu-i doar mâna stângă, mâna cu care îmi tot lovea sucul, dar și mâna cu care execută, oriunde vrea el, supușii nu prea supuși. Ca orice fin cunoscător al ființei umane a observat că aroganța sa poate avea pereche, deși vârsta și poziția în organigramă nu-mi permit asta. Și s-a retras oarecum spre nevastă, continuând să expectoreze hăhăituri dezordonate, pe care subalternii le-ar eticheta drept mostre de genialitate.

În rest, filmul a fost interesant, sfârșindu-se așa cum a început, ca o ploaie scurtă de vară, întărindu-mi senzația că între natură și producția de filme există o strânsă legătură. Dacă la anul va ploua mai mult, promit să merg mai des la cinema.

Oameni minunați

N-am timp! Pur și simplu n-am răbdare să descopăr câți oameni minunați mă înconjoară. Ăsta e marele meu cusur, nerăbdarea. Pur și simplu nu mă pot stăpâni să stau locului și să descopăr oamenii minunați pe care-i întâlnesc la tot pasul. E drept că nici ei nu-și dau seama de asta până ce nu încep să fie ei înșiși și e al naibii de greu să-ți asumi propria personalitate, propriul destin și să te dezvălui celor de lângă tine sau oricui, aiurea, fără să simți nicio undă de regret.

N-am răbdare! Pur și simplu nu am răbdare să mă bucur de acești oameni minunați. Îmi fuge mintea în atâtea direcții, spre atâtea lucruri, spre atâtea locuri, spre atâtea oameni încât îmi e imposibil să am răbdare cu cei din preajma mea sau de oriunde. Nu încerc decât să fiu eu însumi și să merg mai departe. Constat, iar de ceva vreme cu o anumită detașare, că oamenii sunt înmărmuriți de cutezanța asta a mea de a nu medita în prealabil la consecințe și apoi, unii dintre ei, ajung singuri la concluzia că există câte unii care se descoperă tocmai pentru că nu așteaptă nimic.

N-am răbdare! Pur și simplu nu am răbdare să văd că fiecare om se deschide în jurul meu. Pur și simplu simt că nu am timp să aștept ca fiecare om să se detașeze de masca pe care și-o pune pe față în clipa în care intră în viață de sine stătător. Știu că e tare greu să fii tu însuți, dar mai știu cât de mult pierzi tu, dar mai ales toți cei cu care intri în contact, dacă nu arăți minunea de om ce ești. Căci asta suntem cu toții, niște minuni, pe care le ținem ascunse sub mii de oboroace, pentru că nu îndrăznim să ne fim noi înșine.

N-am răbdare! Pur și simplu nu am răbdare să mă bucur de toți oamenii minunați care-și urmează propria cale pentru că e greu ca 2 la fel să meargă pe același drum. Ei sunt făcuți, sunt predestinați, să treacă de la unul la altul, precum un chibrit care aprinde mii de lumânări înainte să se stingă. E un sentiment liniștitor să știi că în urma ta n-au rămas lucruri ci oameni care trepidează așa cum ai trepidat tu în căutarea oamenilor minunați, pentru că tu știi de pe acum că și aceștia nu vor avea răbdare. Pur și simplu ei nu pot avea răbdare. 🙂