O zi din viaţa Carolinei

Carolina… Ce viață, ce personaj! Întotdeauna i-a surprins pe toţi cei care au intrat în contact cu ea. Cum anume a făcut asta? Dumnezeu ştie! Dar haideţi să facem cunoştinţă cu ea, urmându-i paşii de-a lungul unei zile.

Ca jună pensionară are un program foarte strict, din care nu iese cu una cu două. Ziua ei începe la 6 dimineaţa, respectând acelaşi ritual. După trezirea onomatopeică, deschide televizorul, îşi face toaletarea de rigoare, îşi prepară micul dejun, iar la final o cană mare de cafea pe care o savurează în pat în ritm de ştiri interne. Ochii ei căprui strălucesc în fiecare dimineaţă de curiozitate. Este foarte satisfăcută că află totul (în realitate nimic) despre viaţa vedetelor autohtone. Ştirile dimineţii fac o recapitulare exactă a faptelor din ziua precedentă a oamenilor pe care Carolina îi iubeşte. Aici vorbim de cei care au curajul să nu aibă niciun complex dar şi nicio calitate. Înainte de revoluţie ultimele ştiri (mai degrabă bârfe) le auzea la radio şanţ sau, când avea norocul, din lunarul „Pentru patrie”. Această revistă a Ministerului de Interne era un potpuriu de crime, violuri, accidente si incendii premeditate, pe care vajnica Miliţie le rezolva în doi timpi şi trei mişcări. Dar acele vremuri atât de sărace în intimităţi a trecut. Har Domnului! Acum Carolina e la curent, cât e ziulica de lungă, cu tot ceea ce fac (sau mai de grabă ce nu fac) tot felul de dubioşi cocoţaţi la statutul de vedetă.

Dar să revenim la Carolina. În jur de ora 10 pleacă de acasă. Profită de faptul că cei încă în puteri sunt la slujbă, pentru a-şi face rondul zilnic prin oraş şi pentru a-şi cumpăra diverse lucruri trebuincioase. După aproximativ doua ore Carolina se întoarce acasă, asta dacă nu face o scurtă vizită medicului de familie. Deşi a dus o viaţă destul de cumpătată, iar aspectul ei exterior nu-i trădează vârsta reală, ipohondria, cât şi frica de moarte, o mână spre cabinetul medical. Ea are principii sănătoase. De ce să tratezi o boală dacă poţi să o previi. Are acasă diverse plante despre care crede cu obstinaţie că o vindecă sau o protejează de orice. Zilnic îngurgitează ceaiuri, săruri sau de-a dreptul frunzele diferitelor plante. Balconul ei seamănă cu o grădină suspendată de unde îşi procură plantele minune cu un efect placebo garantat şi unul medical mai mult presupus.

Prânzul o prinde acasă pregătindu-şi masa şi urmărind un nou calup de ştiri despre nimic. Urmează a doua cană mare de cafea şi primele telenovele (viaţa intimă a altora, dar într-o altă limbă). În jur de ora 4 începe să dea primele telefoane. Află sau transmite ce au făcut diversele personaje mondene în ultimele 24 de ore. Râde sau chicoteşte când i se spune că a avut dreptate atunci când şi-a dat cu părerea despre femeile şi bărbaţii intens mediatizaţi pe diverse canale de cancan. În jur de ora 5 întrerupe brusc conferinţele telefonice cu celelalte pensionare televizomaniace pentru că încep emisiunile de dupa-amiază pe cel puţin 3 canale simultan. Ar fi o mare dramă să piardă ultimele şmenuri, bârfe, şuşanele. Toate vedetele siliconate şi botuxate se perindă pe aceste posturi de ai crede că e vreo campanie electorală în care sunt înscrişi toţi cei care nu au alt crez decât impresionarea telespectatorilor înrăiţi.

Se face 7 seara. Acum e momentul ştirilor de peste zi. Atenţia Carolinei atinge cote paroxistice. În timp ce ia o cină uşoară, stă cu ochii pe cutia magică. Diverşi prezentatori, ştrangulaţi de emoţia ireală dată de citirea prompterelor, se dau de ceasul morţii să-şi convingă cohorta de dependenţi, că ceea ce au făcut azi vedetele va marca fără drept de tăgadă istoria acestei ţării. Cu ochii cât cepele Carolina urmăreşte hipnotizată bombardamentul mediatic. E atât de absorbită încât nici nu aude telefonul care zbârnie. Diverse neamuri fac ritualicul efort de a o contacta, pentru a se informa de la sursă cum anume mai merge ţara. Într-un târziu, în jur de 8 seara, îi sună pe toţi cei care au apelat-o, dându-le informaţiile exacte despre marile nimicuri ale zilei. Dar nu stă mult la telefon. Urmează telenovelele serii. Este ultimul atac de peste zi al vedetelor împăiate, fie din Turcia, fie din America Latină.

Undeva, în jur de 10 seara, răpusă de efortul depus pe parcursul întregii zile, pentru a înmagazina atâtea nimicuri despre oamenii de nimic, adoarme cu zâmbetul pe buze. Nu regretă că pierde bârfele de noapte din ultimele emisiuni de cancan. Ştie că a doua zi dimineaţa le va afla la ştirile care trec în revistă ziua precedentă. Acum mai importat este să-şi facă somnul necesar. Mai bine să prevină o boală decât să o trateze. Carolina ştie că odihna este cel mai bun scut împotriva bolii. În plus, plantele din balcon sunt chezăşia faptului ca ea gândeşte sănătos.

A doua zi dimineaţă, după trezirea onomatopeică, Carolina deschide televizorul, îşi face toaletarea de rigoare, îşi prepară micul dejun…

Am citit o carte…

Am citit o o carte… Întotdeauna mi-am dorit să-i înțeleg viața după ce i-am cunoscut realizările… Puternic marcat de un tată care nu-i acorda suficientă atenție, a făcut totul nu pentru a-i intra în grații ci pentru a-i depăși realizările. Și așa a și fost. Astăzi despre tatăl său nu mai știm nimic, despre el, în schimb, știm totul sau aproape totul. A urmat o școală militară, deși era cel mai indisciplinat băiat. A luat toate examenele fără să-l intereseze notele ci cunoștințele care îi puteau fi utile apoi. Ajuns ofițer a făcut totul nu pentru a nesocoti ordinele (așa cum s-a și întâmplat de altfel) ci pentru a înțelege mai repede decât ceilalți ce e util și ce nu dintr-un război. A intuit mersul istoriei solicitând cu insistență alianța cu un stat în ascensiune și a avertizat asupra pericolului reprezentat de un vecin măreț. Devenit ministru și-a canalizat toate energiile pentru ca statul să funcționeze mai abitir ca oricând. În vreme de război n-a pregetat să se aventureze în linia întâi pentru a afla de la fața locului ceea ce merge și ce nu în războiul modern. În anii de pace care au urmat, fie la putere fie în opoziție, a creionat destinul națiunii sale, arătând cu pasiune drumul ce-i este hărăzit. Lunga-i existență a presărat-o cu numeroase cărți în care, dacă nu a spus întotdeauna adevărul, măcar nu a lăsat niciun subiect de actualitate netratat. La final s-a retras în panteonul figurilor emblematice ale civilizației europene. Și pentru că acest destin trebuia să aibă un nume, i s-a spus Churchill, Winston Churchill.

La vot

Mă trezesc, mă scol din pat și deschid toate ferestrele. Afară soare și multă liniște. Zgomotul motoarelor nu se mai aude. E duminică dimineață. Duminica alegerilor pentru Parlamentul Europei. Aș cam vrea să merg la vot. Am fost la aproape toate alegerile, fie locale, naționale sau europene. De data asta e un pic mai diferit. Nu mă atrage niciun partid. Nu pot să spun nimic despre doctrine deoarece nimeni nu a vorbit despre așa ceva în campania electorală. Sincer vorbind nici nu știu ce vor face europarlamentarii noștri la Bruxelles. Cu toate acestea mă simt precum câinele lui Pavlov. Ceva inexplicabil mă trage spre urne.

Pe la amiază plec de acasă. Secția de votare e destul de aproape. În drum spre centrul urbei nu strică să fac un popas electoral. În fața școlii, unde e secția de votare, nu sunt decât 6 polițiști, cu vârste fragede, plictisiți de misiunea lor. Trebuie să asigure buna desfășurare a alegerilor. Ținând cont de faptul că în secția de votare eu sunt singurul votant de la acea oră, îmi dau seama că își vor îndeplini datoria fără mari probleme.

Intru în sala destinată exercițiului democratic și mă simt ca o vedetă aflată în raza teleobiectivelor. În cazul meu teleobiectivele sunt de fapt 6 perechi de ochelari ale membrilor comisiei de votare. Doar eu și ei. Ce relație caldă! O plăcere să simți ochii sfredelitori ai celor 6 pensionari vajnici apărători ai democrației. Norocul meu este ca dioptriile lor mari îi împiedică să mă vadă cu mare atenție.

Dau cartea de identitate, iau buletinul de vot și mă îndrept spre cabină. În urma mea aud vocea unui pensionar. Vocea, destul de pierdută în anii construirii comunismului biruitor, îmi spune: „Sunteți al 30 – lea votant. Să fie într-un ceas bun!” Mulțumesc pentru urare și intru în cabină. Votez cu cine am mai votat și în alte vremuri postrevoluționare (reflexul lui Pavlov, deh!) și pun votul în urnă. La ieșire, unul dintre polițiști îmi spune: “Sunteți persoana cea mai tânără care a votat la această secție. Halal democrație! Viitorul ni-l decid tot cei care și-au făcut veacul în comunism.”

Cu vorbele lui în cap îmi continui drumul spre centrul urbei, gândindu-mă la ce rost au alegerile dacă cei care votează sunt cei care au trăit o viață executând ceea ce alții decideau în birourile capitonate de pe la Moscova sau aiurea. Nu-i nimic, îmi zic. Tot răul spre bine. Va veni o vreme când cei care au trăit în comunism nu vor mai fi. Atunci să vezi participare la vot. Trăiască viitorul luminos!

Oamenii excepţionali

Zilnic ajung să cunosc o mulţime de oameni. De fiecare dată sau aproape de fiecare dată mă încearcă sentimentul admiraţiei necondiţionate faţă de cei care dau celor din jur mai mult decât primesc. Să mă explic. Nu vorbesc de sfinţi sau de supraoameni ci de oamenii excepţionali. Dacă te-ai întrebat vreodată dacă şi tu ai dat peste oameni excepţionali, să ştii că răspunsul este afirmativ şi este foarte probabil să faci şi tu parte din aceeaşi tagmă.

În esenţă toţi suntem exceptionali, dar nu conştientizăm asta. Suntem ca un automobil cu foarte multe dotări care, din păcate, îşi pune în valoare doar dotările de bază. Din acest motiv mulţi oameni nu ajung să realizeze ceva notabil în propria lor viaţă, contând în ea doar numeric. Aici vorbim de oamenii care nu şi-au folosit niciodată calităţile excepţionale (cele cu care te naşti) şi prin urmare nu au de unde şti că sunt excepţionali. Din adoua categorie fac parte cei care îşi pun în mod sporadic, accidental calităţile în valoare. Aceştia trebuie să intre în contact cu oameni excepţionali şi doar aşa vor conştientiza că sunt şi ei excepţionali. Din ultima categorie fac parte oamenii care acţionează zi de zi într-un mod exceptional.

În esenţă toţi suntem excepţionali, dar pentru asta trebuie să ne depăşim cercul îngust al preocupărilor egoiste, să încercăm să dăm celor din jur o parte din darurile cu care ne-a înzestrat natura şi să avem un sentiment de satisfacţie atunci când cei care ne înconjoară îşi descoperă şi pun în valoare propriile calităţi. Ca urmare, pentru a fi excepțional nu îţi trebuie decât doua lucruri: să conştientizezi că ai calităţi unice şi să ai încredere în ele. Restul e un joc de copii.

O zi din viaţa lui Dolores

N-ar fi crezut că poate simţi o asemenea durere. Era pentru prima dată în viaţa ei când viitorul nu mai era previzibil. Mişu murise şi o lăsase săracă pământului. Mişu avea 47 de ani când s-au cunoscut. Iar ea doar 17. Ea frumoasă, trasă prin inel, frumos proporţionată, în timp ce el era gras, îndesat şi urât mirositor. Şi totusi era ceva ce-i unea. Dolores nu avea nicio leţcaie, în timp ce Mişu ducea lipsă de o femeie frumoasă. S-au potrivit de la început şi schimbul s-a petrecut în natură. Deci cum ar fi putut fi vorba de dragoste. Măcar între ei nu era loc de ipocrizie. Fiecare ştia ce putea obţine de la celălalt.

Anii treceau, Mişu si Dolores se plictiseau unul de celalalt, noroc că schimbul în natură decurgea la un curs favorabil pentru amândoi. Nu dormeau împreună. Ar fi fost imposibil. Mişu sforăia profund. Nimeni în jurul lui nu ar fi pus geană pe geană dacă dormea în aceeaşi încăpere cu el. Casa era mare, cu două etaje. El locuia la mansardă, în timp ce Dolores s-a cuibărit în camera din spate. Avea mai multă intimitate. Şi sincer vorbind, ea chiar avea nevoie de intimitate, aşa cum avea nevoi pe care Mişu, la etatea lui, nu le putea satisface. Aşa că lumea a început să o bârfească. „Putoarea! S-a căsătorit cu Mişu pentru banii lui.” Însă ei nu-i păsa. Şi chiar dacă i-ar fi păsat, cum ar fi putut să închidă gura lumii?

A încercat să-şi facă prietene, dar a fost imposibil. Femeile din oraş o urau pentru norocul ei. Tânără, frumoasă – acum bogată – cu un succes revoltător la bărbaţii însuraţi sau nu. Ce poate fi mai scandalos. Eterna invidie feminină… Cu toate acestea Dolores nu se comporta ca o piţipoancă. Nu se îmbrăca strident, nu-şi etala bogăţia dobândită atât de uşor pe străzile urbei, nu se plimba decât însoţită de Mişu. Şi asta se întâmpla destul de rar pentru că Mişu era astmatic. În plus avea un picior mai scurt de la un accident de automobil.

Moartea lui Mişu, tocmai cand Dolores aniversa 37 de ani, nu a luat-o prin surprindere. Deşi Mişu nu i-a făcut acte pe o parte din proprietăţile lui, ştia de un testament prin care primea casa şi 2 maşini. Surpriza a fost totală când notarul a citit testamentul. Nu a primit nimic, dar absolut nimic. Crezuse că poate să rămână în casa în care au locuit în ultimii 20 de ani, dar nu a fost chip. Rudele lui Mişu au dat-o afară. Au ameninţat-o cu bătaia şi din curvă nu au scos-o. E drept că nu l-a iubit pe Mişu, dar cine l-ar fi putut iubi.

A ajuns în stradă doar cu hainele de pe ea. Acolo alt pocinog. Nu a avut timp nici măcar să-şi plângă de milă, că a şi fost abordată de doi dubioşi, laţi în ceafă. I-au pus mâna în gât şi i-au cerut 2 milioane de dolari, bani pe care Mişu i-ar fi datorat. Dar ea nu ştia de niciun ban. Mişu nu o lăsa să se bage în afacerile lui. În două săptămâni trebuie să facă rost de bani sau să fugă în lume.

Şi asta nu a fost decât prima zi din noua viaţă a lui Dolores.

Prilejul

Stă tolănit pe divan și își admiră opera. Pictorul profită de ocazie să-l imortalizeze. Ocazia e unică. Știe că nu are mult timp la dispoziție. Omul de pe divan zâmbește candid și turuie vrute și nevrute cu cei care-i cad în raza vizuală. Nici nu știi de unde să-l iei. Nu face niciodată tapaj de ceea ce este, dar vrea să-i fie recunoscută poziția primordială pe care o ocupă în tot și în toate. Privirea nu prea spune multe deoarece fandează cu dexteritate, știind cum să evite un ochi avizat. Iese la atac atunci când simte că nu poate pierde ceea ce i se cuvine și, slavă Domnului, i se cuvin multe.

Dorești „să-l faci”? Află că nu vei reuși. Are un simț extrem de dezvoltat și i se transmite imediat când cineva se apropie cu scopuri ticluite. Avem de-a face cu o felină de mari dimensiuni, cu șapte vieți în piept și, deocamdată, o străbate pe prima.

E un mare magn(e/a)t de suflete. Pune în mișcare toate energiile vlăguite sau nepătate. Orientează torentul și se răcorește sub jetul lui puternic. Arde de nerăbdare să schimbe lucrurile, dar îi acceptă pe ceilalți așa cum sunt. Marele paradox este că ceilalți se lasă schimbați de mâna lui, în timp ce el rămâne aproape împietrit în singurătatea sa.

Caută cu fervoare compania celor care ies ușor din anonimatul contemporan, proiectându-se în logica lor, retrăgându-se pe nesimțite după ce lucrurile nu mai pot reveni la starea inițială. Dacă i se atrage atenția asupra atitudinii sale, replică imediat că oamenii l-au urmat din proprie voință, el nefăcând decât să încurajeze dorințele de mult reprimate.

Simte pericolul din orice parte s-ar iți, căzând mereu în picioare. Deh, e felină! Era de așteptat să se întâmple așa ținând cont de faptul că este o persoană profund ancorată în realitate. Sincer vorbind, am senzația uneori că realitatea asta nu e decât un hobby de-al lui. O practică mereu cu plăcere.

Nu te ascultă niciodată până la capăt. I-a ascultat pe alții înaintea ta încât intuiește unde bați, iar el nu mai bate de mult la aceleași porți ca și tine. Dacă vrei să primești răspunsuri la care nu te-ai gândit niciodată, e indicat să te oprești la ușa lui, dar numai dacă ești sigur că ești dispus să-ți schimbi viața. Apoi e totul așa de ușor încât e indicat să te descurci singur.

Deodată omul se scoală de pe divan și pleacă. Pictorul, în urma lui, își dă seama că pe pânză nu a reprodus decât un singur lucru, cuvântul “mentorist”.

Fericitul

S-a uitat atent la mine și mi-a spus: Hai că ție îți spun povestea pentru că îmi ești simpatic. Să știi și tu și, poate, nu ai să faci aceleași greșeli ca și mine. Au fost ani – mulți, chiar prea mulți – în care doar m-am chinuit, nu am avut satisfacții la nivelul așteptărilor. Și știi de ce? Pentru că nu am avut curajul să fiu eu însumi, pentru că eram prea complexat de slăbiciunile mele.

Credeam atunci că, dacă muncesc la punctele mele slabe, la complexele mele, voi reuși să răstorn universul. Din păcate nu a fost așa. M-am înșelat amarnic. A fost o mare țeapă. Oricât mă iluzionam că voi reuși în tot ceea ce îmi propuneam, rezultatul nu era pe măsura așteptărilor. Și chiar dacă așteptările erau împlinite, tot lipsea ceva care să mă mulțumească deplin. Lipsea plăcerea de a munci, de a face ceea ce îmi plăcea cu adevărat. Îmi dădeam seama că indiferent cât m-aș fi străduit, tot nu aș fi putut fi mulțumit de mine, deoarece succesele nu aveau nicio legătură cu mine însumi. Nu mă defineau cu niciun chip.

Mai mult de atât, mi-a fost frică să nu-i dezamăgesc pe alții. Era suficient ca cineva să-mi spună că pot face cutare lucru, că de mine depinde bunul mers al lucrurilor, ca eu să mă dau peste cap pentru a mă ridica la nivelul marilor așteptări. Care așteptări? Ale mele? M-a întrebat cineva ce-mi doresc, ce vreau de la viață? Află că nu. Se cerea doar dedicație și multă muncă, indiferent dacă îmi plăcea sau nu ceea ce făceam. Sincer vorbind acum, cred că nu există egoism mai mare decât să impui altora sisteme de valori și ținte care pentru tine nu înseamnă nimic, dar absolut nimic. În esență cu cât îi dezamăgeam mai puțin cu atât mă amăgeam pe mine, deveneam mai nefericit și mă îndepărtam și mai mult de ceea ce mă putea împlini pe mine.

Și apoi a intervenit un moment când m-am plictisit de toate și de toți cei prea importanți doar pentru ei, dar nu și pentru mine. În acel moment mi-am băgat picioarele și mi-am jurat că de acum înainte nu voi face decât ceea ce-mi face plăcere, că a venit vremea să mă folosesc de calitățile cu care natura m-a înzestrat atât de generos. La naiba, mi-am zis, cu dezvoltarea punctelor mele slabe! Indiferent cât de mult lucram la ele, tot slabe erau, iar frustrarea era din ce în ce mai mare. Oare de ce suntem mereu tentați să ne preocupăm de ceea ce nu merge la ființa noastră, în loc să ne punem în valoare calitățile înnăscute?

Din clipa în care am luat această decizie, nimic nu a mai fost ca înainte. Lucrurile s-au schimbat fundamental. Cheful de viață mi-a revenit, oamenii mă priveau acum cu o curiozitate nedisimulată, sentimentul împlinirii personale era din ce în ce mai evident. Era ca o aură care nu mă acoperea doar pe mine ci și pe cei cu care intram în contact. Din acel moment nu i-am mai băgat în seamă pe cei dornici doar să profite de pe urma mea, în mâna cărora nu eram decât o unealtă. Ba mai mult decât atât, am cunoscut oameni cu care aveam aceleași idealuri și cu ajutorul cărora destinul meu a devenit unul împlinit… Apoi a plecat. Era fericit.