Motanul Arpagic

carbonelRar ajung să dau nas în nas cu oficialitățile noastre financiare. Și dacă n-am încotro, fac eu primul pas spre ele. Nu de alta, dar îmi dă ghes și interesul. Astăzi, după exact 6 ani, am călcat iar pe la administrația financiară. Și tot pe la cea de pe Amzei. Doar că acum s-a mutat. Nu mai e pe aceeași parte cu Ambasada Franței, acum ar fi chiar față în față, asta dacă n-am ține cont de vreo două clădiri ce stau să cadă care se interpun între ea și lumea fină pariziană de pe la noi.

Aflată în aceeași clădire cu Teatrul Ion Creangă, ți-e greu să crezi că nu vii la vreo reprezentație. Spațiile largi, construite în stil cubist, undeva prin perioada interbelică, contrastează puternic cu ideea de teatru și te face să te simți mai bine în lumea lui Kafka sau a lui Eugen Ionesco. Peste tot mișună o droaie de oameni: care să-și facă pașaportul, care să plătească vreun impozit, care să obțină vreun certificat fiscal. Oricum ar fi, de la vlădică până la opincă spațiul destinat zeciuirii populațiunii e sufocat de tot felul de fețe. Frapează alăturarea rochiilor cele mai fine cu șubele, pufoaicele, gecile din piele ecologică, toate asezonate cu pantaloni bufanți, mulăciuni din înlocuitori de lână sau deja celebrii pantaloni de fâș, care dau în cap modei, sau mai degrabă o redefinesc într-o pastișă mioritică.

Toată lumea de acolo nu e doar o Românie în miniatură, ci și cea mai bună dovadă că de la grotesc la profan nu e decât un pas, pasul făcut pe coridor, acolo unde parfumurile cele mai subțiri se întrepătrund cu diverse coloniale îndoielnice aruncate pe bietele precupețe cu găleata de gunoi de dimineață. Cât am stat și am așteptat să-mi vină rândul, eu având numărul 727, prin fața mea au defilat tot felul de cearcăne, fețe boțite și tunsori a la manivelă. M-am simțit ca într-un bazar oriental, în care personajele din Star Wars comercializau diverse ființe rătăcite de prin cine știe ce galaxii îndepărtate.

Despre comportamentul funcționarilor nici nu mai e loc de întors. Toți par a fi condamnați pe vecie să aibă de-a face cu alți oameni. Fiecărei întrebări i se răspunde cu trepidații fizice de ai spune că asiști la o exorcizare continuă, 8 ore pe zi, de luni până vineri. Noroc că azi e vineri! Își mai trag și bieții oameni sufletul în week-end. Căci greu e să lucrezi cu alți oameni. La întrebarea mea dacă mai apuc azi să ajung la ghișeu, o domniță adânc încercată de comunicarea interumană a icnit câteva cuvinte, de ai fi crezut că se zbate în cazanul cu smoală, iar cuvintele ei erau baloane de foc ce se spîrgeau la contactul cu muritorul de tine.

Recunosc că n-am stat mult pe culoarele care acum vreo 80 de ani reprezentau foaierul teatrului de pe Amzei. Am intrat în sala mare, care foarte posibil să fi fost loc de spectacole, după aproximativ o oră de fâțâieli pe coridor, deoarece n-aveam stare. Chiar când să ajung la funcționarul arondat mie, văd spatele unei doamne bine îmbrăcate că deschide gura înaintea mea. Vocea mi se părea cunoscută și de aceea mă apropii de ea și de funcționar, evident, și-i fac acestuia semn să o servească pe doamnă până ce eu mă dumiresc cine e. Trag un ochi pe copia de buletin a doamnei și numele mă descumpănește. Nu e cine cred eu că ar fi. Mă așez în stânga ei și o privesc discret, apoi mai mult decât discret. În ritmul ăsta termin toate timpurile verbale, iar eu altele nu cunosc. Și totuși nu m-am înșelat. E ea, Ana Blandiana! Vrea să rezolve o problemă legată de o proprietate.

Funcționarul, nefericit pe propria lui soartă, o tratează doar pe jumătate cu disprețul aferent poziției pe care el o ocupă în organigrama instituției și o pasează când poeta noastră îi susură remarca: eu nu mă pricep la proprietăți, eu mă pricep la poezii, altui funcționar. Presupun că această replică, intens exersată în multele decenii de viață ale creatorului Motanului Arpagic, a făcut minuni, iar uneori chiar miracole, deoarece măiastra doamnă a poeziilor pentru copii, își ridică papornița cu rădăcini apusene și se lasă total abandonată în mâinile experte ale unui funcționar ce nu-și băuse încă porția zdravănă de cucută, fără de care nu poate interacționa cu cei ce au impertinența să dorească ceva de la ei.

Apoi plec, mai mult fericit decât înciudat, fluturându-mi dovada papieristică a faptului că drumul până în buricul târgului a fost cu folos și las deoparte orice gând legat de Administrația Financiară a Sectorului 1. Eram să uit că doamna plasatoare din parcare din patroane nu m-a scos, drept pentru care i-am dat bacșiș de o cafea la dozator, 1,50 lei, echivalentul unei ore plătite pentru parcarea mașinii. A meritat toți banii. Altfel, cine știe dacă mai aveam ocazia să intru în Teatrul Ion Creangă și să descopăr armele de canonadă a unei poete mult cunoscută copilăriei mele.

Anunțuri

Despre Tudose, Mihai Tudose

mihai-tudoseO spun cu mâna pe inimă că nu mă interesează politica! Dacă ar ajunge celebra Nichita premier al României nici nu o să mă sinchisesc. În cel mai bun caz mă voi răsuci în pat pe partea cealaltă. Și în ciuda totalului meu dispreț pentru politica românească, în ciuda faptului că am deja un an de zile de când n-am mai văzut un buletin de știri, printre frânturi am auzit câteva vorbe rostite de actualul premier. Recunosc aici ritos că nici nu știam cum îl cheamă atunci când m-am apucat să scriu acest articol. A trebuit să întreb cum îl cheamă ca să găsesc o poza cu el.

Și cu toate acestea, în ciuda noncombatului meu politic, declarațiile episodice ale lui Mihai Tudose, așa mi s-a spus că-l cheamă, mi-au atras atenția, așa cum face un magnet de calitate cu un kil de pilitură de fier. Și tocmai cel mai bănuit premier ca fiind securist să aibă cea mai dezinvoltă exprimare, o vorbire în doi peri demnă de un om care în cel mai bun caz e liber cugetător și nu în stilul limbii de lemn a lui Iliescu sau a limbii peltice a lui Ion Cristoiu, care în ciuda Facultății de Filosofie absolvite la Cluj are o exprimare anostă demnă de un grefier de tribunal rural.

Cum spuneam, mi-a astras atenția actualul premier. Pentru mine declarațiile lui sunt sarea pământului. După pleiada de premieri parcă absolvenți Magna cum Laude a facultății de partid Ștefan Gheorghiu, cu exprimări greoaie, fără niciun sens, din care nu poți să extragi nimic, nici măcar mulțimea vidă, vine un nene, cu o față mototolită bine, cu un jumanfișism demn de un filosof în retragere și la foc automat vorbește relaxat despre orice, dând replici de duh la întrebările în mare parte analfabete ale unei generații de ziariști așijderea.

N-am nicio treabă cu politica, la următoarele alegeri, ca și la oricare altele, nu voi vota, ba îi voi îndemna și pe alții, așa cum am mai făcut-o, să boicoteze farsa de democrație de la noi, dar mie Mihai Tudose în place. Sunt fanul lui numărul 1. Până acum eram doar fanul lui Al Bundy, dar de acum am un nou tată spiritual, Mihai Tudose. Nu știu ce servicii secrete îl manevrează, nu știu ce votcă Săniuța consumă, dar ceea ce știu cu siguranță că e primul premier din istoria postrevoluționară a României care spune ceva cu subiect și predicat, care nu minte de îngheață apele, gen Ponta sau e trâmbița scadronului, gen Boc, dar omul ăsta are toate datele, de nu-l schimbă hoții din spatele lui, să rămână în istorie.

În sfârșit aud un premier vorbind iar eu să nu adorm, ba mai mult, să izbucnesc în râs. Nu mi-a fost dat până acum să văd un politician pe care nici nu-l cunoșteam să fie mai relaxat decât un scenarist după ce a luat Oscarul. Sincer, acum! Când voi îmbătrâni știu cu cine vreau să semăn, cu Mihai Tudose. Chit că voi avea fața ca hârtia creponată, dar măcar știu că nu mă voi răhăți pe mine ca pleiada de premieri nevolnici: Roman, Stolojan, Ciorbea, Vasile, Isărescu, Năstase, Tăriceanu, Boc, Ungureanu, Ponta sau deja uitatul Grindeanu. Îmi placi, Tudose, îmi placi! Oare cât o costa o săniuța?

Despre pensiile speciale

caricatura-12Nu știu cine mi-a spus mie, poate tradiția istorică atunci când dormeam pe-o ureche, că poliția, armata, justiția sunt coloana vertebrală a unui stat. Că de ele depinde buna funcționare a unei țări și-n interior și și-n exterior. Eu, care de felul meu sunt cam total rupt de gunoiul numit politică, am rămas siderat când am citit undeva pe net că vreo 700 de vajnici polițai – și acesta nu e decât primul lot – tocmai din cei în care ne puneam speranța că vor asigura liniștea acestei țări, că și-au depus voios dosarul de pensionare, pentru că, nu-i așa?, trebuie să existe viață și în timpul liber. Și să te ții de acum timp liber.

Eu, ca prostul, m-am speriat, după care, atunci când mi-am revenit în simțiri, mi-am zis că bine că s-au dus pe pustii cu oala în cap. A scăpat țara de asemenea loaze! Ce s-ar fi întâmplat dacă începea vreun război și ăștia erau în post? N-ar fi fugit primii cu burdihanele să stea să li se rupă spre prima ușă de salvare externă, oricare ar fi aceea? Atunci să te fi ținut haos, atunci să fi văzut la ce se poate deda românul săracul, cum fura el din avutul privat sau comun și punea deoparte, în cămăruța lui, în debaraua lui sau oriunde ar fi apucat, spre deplina lui fericire ulterioară?

Dar ce țară e aia în care oameni în puteri, oameni ajunși la deplina maturitate profesională, fie ei polițiști, militari sau magistrați, se pensionează cu o asemenea viteză de parcă s-a șters din constituție dreptul la pensie? Ce țară e aia ce stă cu mâinile în sân și admiră această totală depravare morală tocmai din partea instituțiilor de la care te- ai fi așteptat, în cel mai rău caz, la câteva puse de românism și hotărârea de a sluji patria, pentru că de aia s-au făcut ei polițiști, militari sau magistrați.

Nici dacă am fi cheltuit milioane de euro pentru ca un institut sociologic să facă a radiografie a societății românești actuale nu am fi avut un rezultat atât de corect și de palpabil. La cel mai mic semn că privilegiile le-ar fi putut fi micșorate toți șobolanii care colcăie pe această corabie care stă se scufunde, numită România, și-au pus coada urât mirositoare pe spinare și au abandonat-o. Chipurile tuturor acestor așa-ziși apărători ai statului de drept ar trebuie expuse pe toate gardurile, cu îndemnul strămoșesc: scuipați, vă rog, aici!

Oare nu avea dreptate Vâșinski când spunea că românii nu există ca popor, că românii sunt doar o profesie? Sau, așa cum spunea, la sfârșitul lui 1918, P.P. Carp: țara asta, la cât noroc are, nu mai are nevoie de politicieni. Dacă se desființează toată pensiile, oare câți mai rămânem în țara asta? Păi, pe bune, nu poporul român e o enigmă și un miracol istoric, România e o enigmă și un miracol istoric! Cum de mai există, dacă nimeni n-o iubește, nimeni nu o apără, nimeni nu o protejează? Halal țară, halal popor! Ne merităm soarta, borfașilor!

P.S. La anul, de 1 Decembrie, când vom aniversa 100 de ani de la Marea Unire, pe sub Arcul de Triumf s-ar putea să defileze trupe maghiare, căci ale noastre vor fi toate la pensie. Trăiască pensia, visul de aur al tuturor românilor!

Cronica unei morți anunțate – Firea și banda unică de transport

646x404Azi dimineață, pe la ora 9, am rămas mască atunci când am văzut, la intrarea în București, o coadă de mașini lungă de aproape 20 de kilometri, de la Podul Băneasa până dincolo de comuna Săftica. Și toate acestea deoarece Firea, unul din numeroșii noștri primari ajunși în scaun cu ajutorul mijloacelor de propagandă, recte posturile de știri,  prin urmare o persoană total incompetentă pentru o asemenea poziție, unde impostura merge mână în mână cu șarlatania, a decis să dea drumul benzilor unice pentru transportul în comun, neținând cont de câteva caracteristici de bază ale Bucureștiului.

Ca orice oraș, Bucureștiul are niște trăsături unice, care fac ca orice plan ce funcționează în vreo capitală europeană, aici să dea un chix formidabil. Față de orice oraș occidental, Bucureștiul are cea mai mare densitate de populație pe kilometrul pătrat: 8.500 locuitori, față de 4.000 în Viena, 5.000 în Madrid, 5.000 în Londra, 4.000 în Berlin etc. În plus, niciunul din orașele enumerate mai sus, mai puțin un sfert din Berlin, nu a trecut prin comunism, unde populația urbană a fost înghesuită în multe blocuri turn. La care trebuie să mai adăugăm că o altă mare diferență dintre București și celelalte metropole este dată de faptul că aproape orice bloc din occident are parcare subterană. Din acest motiv, locurile de parcare din București sunt foarte greu de găsit, oamenii fiind forțați aproape să parcheze pe unde apucă, pe prima bandă, de exemplu, pe acolo unde Firea vrea bandă unică pentru transportul în comun.

Ar mai trebui spus că Bucureștiul este cu siguranță singurul oraș din Europa cu cea mai săracă rețea de străzi, din acest motiv, a ajunge dintr-un capăt al altuia al orașului e un adevarat chin, deoarece nu există rute alternative, străzi secundare sau șosele de centură (subliniez:șosele, adică nu una, ci două sau trei, așa cum e în occident), pentru ca un om să poată ajunge într-un timp rezonabil oriunde vrea el. Și asta ca să nu mai spunem că actuala șosea de centură a capitalei e praf și pulbere. Mai spuneam că și structura unică a Bucureștiului e o mare problemă. Astfel, Bucureștiul are o singură șosea spre nord, DN1, din acest motiv toți cei care locuiesc în comunele dinspre Prahova, cât și cei care locuiesc în oraș, dar lucrează în companiile care își au sediul în nordul urbei, nu au decât un singur drum de acces, DN1.

Se mai pune problema și a locurilor de parcare în afara orașului, pentru cei care au o treabă în capitală. Aceste locuri lipsesc cu desăvârșire, din acest motiv oricine are o treabă trebuie să-și folosească mașina, deoarece transportul în comun este subdezvoltat. Metroul, principalul mijloc de deplasare în marile capitale, de 27 de ani de abia dacă a mai dat spre folosință 5 stații și acelea în zone slab populate. În timp ce în alte țări în același interval de timp s-au construit zeci de stații de metrou, în București abia dacă s-au putut fura banii destinați îmbunătățirii infrastructurii.

La toate acestea mai trebuie adăugate și aprobările de construcții date de toți primarii post-decembriști. Aproape toate blocurile noi sunt construite direct din stradă, fără spațiu verde, fără locuri de parcare subterane, distanța dintre ele fiind, în unele locuri, egale cu distanța dintre cele două tocuri ale unei uși de baie. Sunt cartiere nou-construite în care te simți ca într-un ghetou, unde vecinii de peste stradă se pot privi lejer direct în albul ochilor și dacă se împrietenesc pot face schimb de zahar, ulei sau sare doar întinzând mâna. Oare câte sute de milioane de dolari s-au dat mită pentru toată această junglă urbană? Oare câți primari ar ajunge la pușcărie dacă cineva i-ar lua la bani mărunți pentru felul în care ei și tot aparatul funcționăresc mafiot din primării au votat în favoarea acestor monstruozități arhitectonice?

Cum de această realitate sumbră a Bucureștiului știam de dinainte ca Firea, această păpușă politică, prost manevrată de șmecheri din serviciile secrete, să ordone benzile unice, nu era decât o chestiune de timp până când falimentul acestei decizii să nu se lățească la suprafață în toată splendoarea lui. Trebuie să recunosc că nici în cele mai optimiste gânduri ale mele nu-mi imaginam că dezastrul va fi atât de repede pus în operă. Cred că e pentru prima dată când o decizie crucială pentru un așa mare oraș să fie anulată în doar 6 ore de la implementare. Mai mult decât atât, amînarea anunțată de Firea va fi înlocuită de o suspendare sine die, deoarece, indiferent ce moment va alege ea, dezastrul va fi același.

E adevărat că benzile unice sunt o necesitate, dar fă-le atunci când trebuie, atunci când sunt suficiente locuri de parcare în oraș, în afara orașului, atunci când transportul în comun e suficient dezvoltat. Altfel, unde își vor lăsa oamenii mașinile, dacă acolo nu ai voie, dincolo nici atât și tot așa? Căci mașinile nu sunt biciclete să le cari seara în casă și să le rezemi de peretele din balcon.

Din păcate, asta e România și astăzi am fost martorul unei realități demne de cele mai negre vise ale unei societăți utopice. Oare ce urmează? Păi, e simplu! După ce că facem banda unică de autobuz, să facem și banda unică pentru bicicliști. Astfel, automobiliștilor nu le mai rămâne decât să-și bage mașinile în fund. Nu contează ce se poate face cu adevărat în București, totul e să copiem, că tot suntem noi maimuțele Europei, ce fac alții. Ce contează că nu se poate, principalul e să arătăm că vrem! Atitudinea e totul! Mama ei de atitudine!

Piața Unirii și Prințul Charles

queen-elizabeth-nicolae-ceausescu-londonAstăzi, a fost o plăcere să trec prin Piața Unirii. De altfel, tot timpul e o plăcere să trec pe acolo. De când asfaltul a fost înlocuit cu plăci dintr-un fel de pastă de piatră, traversarea acelei imensități fără cap și fără coadă se transformă într-un exercițiu de echilibristică. Cum orice muncă făcută de primărie în folosul comunității trebuie să iasă în evidență fără prea multe eforturi, la fel e și cu lucrarea de față bine mântuită. Plăcile nu mai stau lipite de mult, cam de când au fost puse, și din acest motiv te simți ca și cum ai călca prin străchini. Și înțeleg și chiar accept ca uneori să dau în străchini, dar nu ca în Piața Unirii, permanent și fără zăbavă.

Fiecare placă mișcătoare e ca un apel al pavimentului către noi înșine. Ceva de genul: uită-te și la mine în ce hal sunt! Și halul e hal, nu glumă! Dar plăcile, ca plăcile, dar cel mai tare sunt oamenii din această piață. Nici dacă s-ar fi dat cu praf de aur prin zonă nu s-ar fi strâns atâți certați cu munca pe metru pătrat. Și ce zic eu certați, ba de-a dreptul aflați la cuțite cu munca. Or fi din ăia care au luat la propriu că munca e brățară de aur și când au constatat că în actul muncii nu le crește aur pe mânuțe, și-au zis că așa nu se mai poate și s-au dus cu toții, că mulți mai sunt, să i se plângă lui Dumnezeu. Și unde e mai lesnicios să i te adresezi divinității supreme decât luând cu asalt Dealul Mitropoliei, ca să se roage la biserica patriarhală întru veșnica smolire a celor care i-au dus în ispită, adică spre muncă, pe cei ce văd munca doar prin expresia: munca de jos.

Cu o asemenea faună umană și floră pavimentală, toată zona Pieței Unirii nu putea fi mai primitoare pentru o înaltă față înnobilată, cea a Prințului Charles, acest prinț al tristei figuri, care așteaptă și tot așteaptă succesiunea la tron, neștiind că superbissima sa mamă e urmașa lui Highlander, decisă să supraviețuiască până când n-o mai rămânea urmă din urmaș. Și prin urmare, exasperat de această permanentă îndepărtată înscăunare a sa, pe tronul lui Henric al VIII – lea, vajnicul back up la continuitate se  ocupă cu turismul istoric, mai precis cu cel legat de rădăcinile sale. Indiferent care sunt acestea, prințul, un ditamai bătrân de 68 de ani bătuți cu briliante pe toate muchiile, se preumblă ca un spiriduș irlandez (lepreachaun), pe unde apucă și el, săracul. Azi aici, mâine-n Sascut, ce-am avut și ce-am pierdut.

Așa că, azi, Piața Unirii și buza Dealului Mitropoliei duduiau de agenți de poliție în uniformă regulamentară, cât și în uniformă de civil, că tare bine mai știu să mimeze diversitatea! Puhoaiele de oameni care călcau în străchinele primăriei, nici nu mai puteau auzi vaietele, icnetele și expectorațiile filosofice scoase direct din canalele RADET-ului de către nemunciții noștri atârnători și asta în condițiile în care agenții de la circulație nu mai pridideau să oprească sau să grăbească circulația într-un anumit sens sau altul, numai bine să-i facă drumul lin veșnicului așteptător întru decesul bătrânei ce s-a împietrit pe tron.

Tocmai când îmi treceau aceste gânduri de circulație umană pe tronuri prin cap, liniștea mea interioară a fost spulberată de o coloană formată din limuzine negre, ce-l urcau spre Patriarhul Daniel pe prințul nostru englez. De unde concluzia că dacă prințul e al nostru, atunci și noi suntem engleji. Hopa! Tocmai ce-am ieșit din UE!  Ce tristețe incomensurabilă!… Tocmai în acele clipite mă gândeam cu câtă pompă a fost primit Ceaușescu, în 1978, de regină, cu mai mult fast și plecăciuni decât orice alt șef de stat. Apoi mi-am văzut de ale mele. Cu toate acestea, un gând nu mi-a dat pace. Poate, la întoarcerea de la întâlnirea cu burduhosul nostru patriarh, Charles va flutura la baza dealului, în Piața Unirii, sub ochii cohortelor de cerșetori patentați, o brățară de aur, spre deplina stupoare a hergheliilor de paraziți, că totuși munca există. Pardon! Am vrut să spun că Moș Crăciun există! O tempora, o mores!

În trecere pe la Cașin

funny252bbeggar_935adb_4923312Frumoasă zi a fost astăzi! Soare, vânt care abia adia și trafic nesemnificativ. Toate astea fac din București, destul de rar de altfel, un oraș frecventabil. Profitând de tot acest melanj de oportunități am plecat într-un scurt periplu de cartier. După ce am trecut de stadionul de rugby al federației de specialitate am intrat curtea bisericii de la Cașin. Cum orele erau trecute de 11, slujba era în toi, ceea ce însemna că interiorul acesteia gemea de prezența celor care văd venind mereu o lumină de sus.

Orice slujbă religioasă e un nou pretext, deși vechi de când a apărut prima religie, ca zona să fie înțesată de cerșetori de toate dimensiunile și etățile, unii mai demolați decât alții. De altfel, la noi, cerșetoria e elementul definitoriu atunci când vine vorba de asemenea evenimente. Orice contact cu biserica în asemenea condiții atrage asupra ta vulturii decrepiți ai cerșetoriei, care mai de care încercând să te îmbie să-ți verși cornul abundenței religioase asupra lor, cu tot felul e texte, dar mai ales înfățișări demne de perioadele de mult apuse ale istoriei, precum evul mediu timpuriu.

Nici nu pun bine piciorul pe prima treaptă a bisericii că sunt luat în primire de o pirandă bine făcută pe exterior și vraiște pe interior, cu fraza: N-aveți să-mi dați un pachet? Care pachet? Ce pachet?, îmi spun  eu în sinea mea. Și nici acasă n-aveam niciunul. Deci, nu se putea pune problema să-l fi uitat. Se pare că am dezarmat-o destul de repede, deoarece la replica mea: Unde vezi tu vreun pachet, a ușchit-o reglementar spre 2 românce trecute de multe etăți, posesoare de pachetele salvatoare.

Ajuns pe prispa bisericii mă ia în primire o barbă cândva albă, acum mai mult gălbuie, bine îmbibată în toate lichidele posibile, care au un termen de degradare destul de mare. Fără niciun dinte în gură – asta mi-am dat seama după modul în care pronunța litera P – moșul din dotarea bisericii mi-a spus fără ca eu să-l întreb și să fiu curios a ști, eu nefăcând taman atunci vreun studiu sociologic asupra impactului cerșetorilor asupra credinței – că el e paznicul vechiului lăcaș și că iar trebuie să sune la Poliție, că nu se mai poate cu toți pomanagii ăștia, care vor să destabilizeze frumoasele noastre sărbători, deși între el și viermuiala de leneși patentați ce înconjurau biserica nu era nicio deosebire.

Dau să intru în biserică, dar renunț repede, deoarece credința la români căpătase forme fizice, fiecare centimetru pătrat fiind burdușit cu credincioși de-ai noștri. Privesc lung spre locul unde se vând lumânări și mă gândesc că dincolo de orice lumina credinței se poate lua și fără suport din ceară și dau să cobor din nou cu picioarele pe pământ, când piranda de la sosire, mă altoiește verbal și la plecare. Ceri bani, adică ochiul nenumitului, în casa Domnului?, îi replic eu, femeii. Vezi să nu trăsnească! Surprinsă presupun de acest acces de logică din partea mea, femeia tuturor fustelor colorate din lume s-a dat un pas înapoi, și-a tras o cruce astronomică și apoi s-a dus acolo unde îi era locul, la poarte principală spre deplina vămuire a credincioșilor noștri care-și demonstrează tăria emoțiilor religioase prin îngrijirea cerșetoriei.

Am plecat așa cum am venit, adică ferm convins că între biserică și credincioși nu se interpune doar preotul, ci și această pătură destul de condensată și adaptabilă, formată din deșeuri sociale care profită de orice moment pentru a extrage din emoțiile noastre tot ce e mai material, că de o vorbă bună, un sfat sau o încurajare se lipsesc mintenaș. Acest aspect de Indie europeană în inima ortodoxiei nu e decât o altă dovadă că sincretismul religios la noi nu cunoaște nicio limită, nici spirituală (credința) și nici materială (pachete, bani și alte alea).

Anatomia Prostiei

4a4b69edf54f72bf6d14e2e9aa020c71Am trăit s-o văd și pe asta! La etatea, mea cuprinsă undeva între sfârșitul tinereții și jumătatea de veac, am crezut că le-am văzut pe toate, am crezut că le-am experimentat pe toate, am crezut că între Demiurg și Drac nu e decât un om, un om mic, gârbovit, cu dinții rari și cu o mustață la fel de convingătoare. Dar m-am înșelat! Mi-am dat sama acum, acum după ce am experimentat pe propria piele că nu există niciun fel de limite, că bariere ne punem noi, din automulțumire sau prostie.

Astăzi, da – da, astăzi! – am înțeles cât de adâncă, de profundă, de magnifică și de neînțeles este prostia umană. A trebuit ca partidul bolșevic să câștige alegerile într-o manieră în care niciun alt partid nu a mai făcut-o niciodată în ultimii 27, dar ce zic eu, 100 de ani, ca tot ceea ce s-a întâmplat după acest moment să frizeze absurdul, ultima barieră a logicii, ca să înțeleg că acolo unde nu e, nici Dumnezeu nu cere.

Numai după o victorie capitală poate urma un eșec total, ca să putem înțelege că în cadrul partidului bolșevic între extaz și agonie nu stă decât el, alesul, farul călăuzitor al pomanagiilor, al celor care vor să trăiască fără să facă nimic, decât  să subziste, pe spinarea celor care muncesc ca proștii, el Baronul de Telemea! E de domeniul patologiei, al sociologiei duse la extrem ceea ce a făcut acest pitencantrop de Dunăre, ca să poți înțelege ce-i face pe oameni să creadă că un succes în alegeri reprezintă absolutul, că între ei și Dumnezeu nu e decât el, mustață rară și grizonată, care, în cele 4 clase ale sale, făcute pe bune, se află toată înțelepciunea unui țăran, ce și-a uitat în toiag și anii și credința.

Rar mi-a fost dat să văd oameni care prin autoîmplinirea lor au frizat și chiar frezat absurdul. Oameni ca Ponta, generalul de/în izmene Oprea și însuși Dragnea ne arată cât suntem de mici, noi oamenii, și, oricâte forțări și vrăji am face noi, niciodată nu ne vom depăși condiția dacă nu ne-om accepta-o. Tot ceea ce s-a întâmplat, de la 11 decembrie încoace, e cea mai clară dovadă că nu e nicio brânză de capul nostru, nici măcar dacă ne-ar chema Baronul de Telemea.