Despre pensiile speciale

caricatura-12Nu știu cine mi-a spus mie, poate tradiția istorică atunci când dormeam pe-o ureche, că poliția, armata, justiția sunt coloana vertebrală a unui stat. Că de ele depinde buna funcționare a unei țări și-n interior și și-n exterior. Eu, care de felul meu sunt cam total rupt de gunoiul numit politică, am rămas siderat când am citit undeva pe net că vreo 700 de vajnici polițai – și acesta nu e decât primul lot – tocmai din cei în care ne puneam speranța că vor asigura liniștea acestei țări, că și-au depus voios dosarul de pensionare, pentru că, nu-i așa?, trebuie să existe viață și în timpul liber. Și să te ții de acum timp liber.

Eu, ca prostul, m-am speriat, după care, atunci când mi-am revenit în simțiri, mi-am zis că bine că s-au dus pe pustii cu oala în cap. A scăpat țara de asemenea loaze! Ce s-ar fi întâmplat dacă începea vreun război și ăștia erau în post? N-ar fi fugit primii cu burdihanele să stea să li se rupă spre prima ușă de salvare externă, oricare ar fi aceea? Atunci să te fi ținut haos, atunci să fi văzut la ce se poate deda românul săracul, cum fura el din avutul privat sau comun și punea deoparte, în cămăruța lui, în debaraua lui sau oriunde ar fi apucat, spre deplina lui fericire ulterioară?

Dar ce țară e aia în care oameni în puteri, oameni ajunși la deplina maturitate profesională, fie ei polițiști, militari sau magistrați, se pensionează cu o asemenea viteză de parcă s-a șters din constituție dreptul la pensie? Ce țară e aia ce stă cu mâinile în sân și admiră această totală depravare morală tocmai din partea instituțiilor de la care te- ai fi așteptat, în cel mai rău caz, la câteva puse de românism și hotărârea de a sluji patria, pentru că de aia s-au făcut ei polițiști, militari sau magistrați.

Nici dacă am fi cheltuit milioane de euro pentru ca un institut sociologic să facă a radiografie a societății românești actuale nu am fi avut un rezultat atât de corect și de palpabil. La cel mai mic semn că privilegiile le-ar fi putut fi micșorate toți șobolanii care colcăie pe această corabie care stă se scufunde, numită România, și-au pus coada urât mirositoare pe spinare și au abandonat-o. Chipurile tuturor acestor așa-ziși apărători ai statului de drept ar trebuie expuse pe toate gardurile, cu îndemnul strămoșesc: scuipați, vă rog, aici!

Oare nu avea dreptate Vâșinski când spunea că românii nu există ca popor, că românii sunt doar o profesie? Sau, așa cum spunea, la sfârșitul lui 1918, P.P. Carp: țara asta, la cât noroc are, nu mai are nevoie de politicieni. Dacă se desființează toată pensiile, oare câți mai rămânem în țara asta? Păi, pe bune, nu poporul român e o enigmă și un miracol istoric, România e o enigmă și un miracol istoric! Cum de mai există, dacă nimeni n-o iubește, nimeni nu o apără, nimeni nu o protejează? Halal țară, halal popor! Ne merităm soarta, borfașilor!

P.S. La anul, de 1 Decembrie, când vom aniversa 100 de ani de la Marea Unire, pe sub Arcul de Triumf s-ar putea să defileze trupe maghiare, căci ale noastre vor fi toate la pensie. Trăiască pensia, visul de aur al tuturor românilor!

Anunțuri

Cronica unei morți anunțate – Firea și banda unică de transport

646x404Azi dimineață, pe la ora 9, am rămas mască atunci când am văzut, la intrarea în București, o coadă de mașini lungă de aproape 20 de kilometri, de la Podul Băneasa până dincolo de comuna Săftica. Și toate acestea deoarece Firea, unul din numeroșii noștri primari ajunși în scaun cu ajutorul mijloacelor de propagandă, recte posturile de știri,  prin urmare o persoană total incompetentă pentru o asemenea poziție, unde impostura merge mână în mână cu șarlatania, a decis să dea drumul benzilor unice pentru transportul în comun, neținând cont de câteva caracteristici de bază ale Bucureștiului.

Ca orice oraș, Bucureștiul are niște trăsături unice, care fac ca orice plan ce funcționează în vreo capitală europeană, aici să dea un chix formidabil. Față de orice oraș occidental, Bucureștiul are cea mai mare densitate de populație pe kilometrul pătrat: 8.500 locuitori, față de 4.000 în Viena, 5.000 în Madrid, 5.000 în Londra, 4.000 în Berlin etc. În plus, niciunul din orașele enumerate mai sus, mai puțin un sfert din Berlin, nu a trecut prin comunism, unde populația urbană a fost înghesuită în multe blocuri turn. La care trebuie să mai adăugăm că o altă mare diferență dintre București și celelalte metropole este dată de faptul că aproape orice bloc din occident are parcare subterană. Din acest motiv, locurile de parcare din București sunt foarte greu de găsit, oamenii fiind forțați aproape să parcheze pe unde apucă, pe prima bandă, de exemplu, pe acolo unde Firea vrea bandă unică pentru transportul în comun.

Ar mai trebui spus că Bucureștiul este cu siguranță singurul oraș din Europa cu cea mai săracă rețea de străzi, din acest motiv, a ajunge dintr-un capăt al altuia al orașului e un adevarat chin, deoarece nu există rute alternative, străzi secundare sau șosele de centură (subliniez:șosele, adică nu una, ci două sau trei, așa cum e în occident), pentru ca un om să poată ajunge într-un timp rezonabil oriunde vrea el. Și asta ca să nu mai spunem că actuala șosea de centură a capitalei e praf și pulbere. Mai spuneam că și structura unică a Bucureștiului e o mare problemă. Astfel, Bucureștiul are o singură șosea spre nord, DN1, din acest motiv toți cei care locuiesc în comunele dinspre Prahova, cât și cei care locuiesc în oraș, dar lucrează în companiile care își au sediul în nordul urbei, nu au decât un singur drum de acces, DN1.

Se mai pune problema și a locurilor de parcare în afara orașului, pentru cei care au o treabă în capitală. Aceste locuri lipsesc cu desăvârșire, din acest motiv oricine are o treabă trebuie să-și folosească mașina, deoarece transportul în comun este subdezvoltat. Metroul, principalul mijloc de deplasare în marile capitale, de 27 de ani de abia dacă a mai dat spre folosință 5 stații și acelea în zone slab populate. În timp ce în alte țări în același interval de timp s-au construit zeci de stații de metrou, în București abia dacă s-au putut fura banii destinați îmbunătățirii infrastructurii.

La toate acestea mai trebuie adăugate și aprobările de construcții date de toți primarii post-decembriști. Aproape toate blocurile noi sunt construite direct din stradă, fără spațiu verde, fără locuri de parcare subterane, distanța dintre ele fiind, în unele locuri, egale cu distanța dintre cele două tocuri ale unei uși de baie. Sunt cartiere nou-construite în care te simți ca într-un ghetou, unde vecinii de peste stradă se pot privi lejer direct în albul ochilor și dacă se împrietenesc pot face schimb de zahar, ulei sau sare doar întinzând mâna. Oare câte sute de milioane de dolari s-au dat mită pentru toată această junglă urbană? Oare câți primari ar ajunge la pușcărie dacă cineva i-ar lua la bani mărunți pentru felul în care ei și tot aparatul funcționăresc mafiot din primării au votat în favoarea acestor monstruozități arhitectonice?

Cum de această realitate sumbră a Bucureștiului știam de dinainte ca Firea, această păpușă politică, prost manevrată de șmecheri din serviciile secrete, să ordone benzile unice, nu era decât o chestiune de timp până când falimentul acestei decizii să nu se lățească la suprafață în toată splendoarea lui. Trebuie să recunosc că nici în cele mai optimiste gânduri ale mele nu-mi imaginam că dezastrul va fi atât de repede pus în operă. Cred că e pentru prima dată când o decizie crucială pentru un așa mare oraș să fie anulată în doar 6 ore de la implementare. Mai mult decât atât, amînarea anunțată de Firea va fi înlocuită de o suspendare sine die, deoarece, indiferent ce moment va alege ea, dezastrul va fi același.

E adevărat că benzile unice sunt o necesitate, dar fă-le atunci când trebuie, atunci când sunt suficiente locuri de parcare în oraș, în afara orașului, atunci când transportul în comun e suficient dezvoltat. Altfel, unde își vor lăsa oamenii mașinile, dacă acolo nu ai voie, dincolo nici atât și tot așa? Căci mașinile nu sunt biciclete să le cari seara în casă și să le rezemi de peretele din balcon.

Din păcate, asta e România și astăzi am fost martorul unei realități demne de cele mai negre vise ale unei societăți utopice. Oare ce urmează? Păi, e simplu! După ce că facem banda unică de autobuz, să facem și banda unică pentru bicicliști. Astfel, automobiliștilor nu le mai rămâne decât să-și bage mașinile în fund. Nu contează ce se poate face cu adevărat în București, totul e să copiem, că tot suntem noi maimuțele Europei, ce fac alții. Ce contează că nu se poate, principalul e să arătăm că vrem! Atitudinea e totul! Mama ei de atitudine!

Piața Unirii și Prințul Charles

queen-elizabeth-nicolae-ceausescu-londonAstăzi, a fost o plăcere să trec prin Piața Unirii. De altfel, tot timpul e o plăcere să trec pe acolo. De când asfaltul a fost înlocuit cu plăci dintr-un fel de pastă de piatră, traversarea acelei imensități fără cap și fără coadă se transformă într-un exercițiu de echilibristică. Cum orice muncă făcută de primărie în folosul comunității trebuie să iasă în evidență fără prea multe eforturi, la fel e și cu lucrarea de față bine mântuită. Plăcile nu mai stau lipite de mult, cam de când au fost puse, și din acest motiv te simți ca și cum ai călca prin străchini. Și înțeleg și chiar accept ca uneori să dau în străchini, dar nu ca în Piața Unirii, permanent și fără zăbavă.

Fiecare placă mișcătoare e ca un apel al pavimentului către noi înșine. Ceva de genul: uită-te și la mine în ce hal sunt! Și halul e hal, nu glumă! Dar plăcile, ca plăcile, dar cel mai tare sunt oamenii din această piață. Nici dacă s-ar fi dat cu praf de aur prin zonă nu s-ar fi strâns atâți certați cu munca pe metru pătrat. Și ce zic eu certați, ba de-a dreptul aflați la cuțite cu munca. Or fi din ăia care au luat la propriu că munca e brățară de aur și când au constatat că în actul muncii nu le crește aur pe mânuțe, și-au zis că așa nu se mai poate și s-au dus cu toții, că mulți mai sunt, să i se plângă lui Dumnezeu. Și unde e mai lesnicios să i te adresezi divinității supreme decât luând cu asalt Dealul Mitropoliei, ca să se roage la biserica patriarhală întru veșnica smolire a celor care i-au dus în ispită, adică spre muncă, pe cei ce văd munca doar prin expresia: munca de jos.

Cu o asemenea faună umană și floră pavimentală, toată zona Pieței Unirii nu putea fi mai primitoare pentru o înaltă față înnobilată, cea a Prințului Charles, acest prinț al tristei figuri, care așteaptă și tot așteaptă succesiunea la tron, neștiind că superbissima sa mamă e urmașa lui Highlander, decisă să supraviețuiască până când n-o mai rămânea urmă din urmaș. Și prin urmare, exasperat de această permanentă îndepărtată înscăunare a sa, pe tronul lui Henric al VIII – lea, vajnicul back up la continuitate se  ocupă cu turismul istoric, mai precis cu cel legat de rădăcinile sale. Indiferent care sunt acestea, prințul, un ditamai bătrân de 68 de ani bătuți cu briliante pe toate muchiile, se preumblă ca un spiriduș irlandez (lepreachaun), pe unde apucă și el, săracul. Azi aici, mâine-n Sascut, ce-am avut și ce-am pierdut.

Așa că, azi, Piața Unirii și buza Dealului Mitropoliei duduiau de agenți de poliție în uniformă regulamentară, cât și în uniformă de civil, că tare bine mai știu să mimeze diversitatea! Puhoaiele de oameni care călcau în străchinele primăriei, nici nu mai puteau auzi vaietele, icnetele și expectorațiile filosofice scoase direct din canalele RADET-ului de către nemunciții noștri atârnători și asta în condițiile în care agenții de la circulație nu mai pridideau să oprească sau să grăbească circulația într-un anumit sens sau altul, numai bine să-i facă drumul lin veșnicului așteptător întru decesul bătrânei ce s-a împietrit pe tron.

Tocmai când îmi treceau aceste gânduri de circulație umană pe tronuri prin cap, liniștea mea interioară a fost spulberată de o coloană formată din limuzine negre, ce-l urcau spre Patriarhul Daniel pe prințul nostru englez. De unde concluzia că dacă prințul e al nostru, atunci și noi suntem engleji. Hopa! Tocmai ce-am ieșit din UE!  Ce tristețe incomensurabilă!… Tocmai în acele clipite mă gândeam cu câtă pompă a fost primit Ceaușescu, în 1978, de regină, cu mai mult fast și plecăciuni decât orice alt șef de stat. Apoi mi-am văzut de ale mele. Cu toate acestea, un gând nu mi-a dat pace. Poate, la întoarcerea de la întâlnirea cu burduhosul nostru patriarh, Charles va flutura la baza dealului, în Piața Unirii, sub ochii cohortelor de cerșetori patentați, o brățară de aur, spre deplina stupoare a hergheliilor de paraziți, că totuși munca există. Pardon! Am vrut să spun că Moș Crăciun există! O tempora, o mores!

În trecere pe la Cașin

funny252bbeggar_935adb_4923312Frumoasă zi a fost astăzi! Soare, vânt care abia adia și trafic nesemnificativ. Toate astea fac din București, destul de rar de altfel, un oraș frecventabil. Profitând de tot acest melanj de oportunități am plecat într-un scurt periplu de cartier. După ce am trecut de stadionul de rugby al federației de specialitate am intrat curtea bisericii de la Cașin. Cum orele erau trecute de 11, slujba era în toi, ceea ce însemna că interiorul acesteia gemea de prezența celor care văd venind mereu o lumină de sus.

Orice slujbă religioasă e un nou pretext, deși vechi de când a apărut prima religie, ca zona să fie înțesată de cerșetori de toate dimensiunile și etățile, unii mai demolați decât alții. De altfel, la noi, cerșetoria e elementul definitoriu atunci când vine vorba de asemenea evenimente. Orice contact cu biserica în asemenea condiții atrage asupra ta vulturii decrepiți ai cerșetoriei, care mai de care încercând să te îmbie să-ți verși cornul abundenței religioase asupra lor, cu tot felul e texte, dar mai ales înfățișări demne de perioadele de mult apuse ale istoriei, precum evul mediu timpuriu.

Nici nu pun bine piciorul pe prima treaptă a bisericii că sunt luat în primire de o pirandă bine făcută pe exterior și vraiște pe interior, cu fraza: N-aveți să-mi dați un pachet? Care pachet? Ce pachet?, îmi spun  eu în sinea mea. Și nici acasă n-aveam niciunul. Deci, nu se putea pune problema să-l fi uitat. Se pare că am dezarmat-o destul de repede, deoarece la replica mea: Unde vezi tu vreun pachet, a ușchit-o reglementar spre 2 românce trecute de multe etăți, posesoare de pachetele salvatoare.

Ajuns pe prispa bisericii mă ia în primire o barbă cândva albă, acum mai mult gălbuie, bine îmbibată în toate lichidele posibile, care au un termen de degradare destul de mare. Fără niciun dinte în gură – asta mi-am dat seama după modul în care pronunța litera P – moșul din dotarea bisericii mi-a spus fără ca eu să-l întreb și să fiu curios a ști, eu nefăcând taman atunci vreun studiu sociologic asupra impactului cerșetorilor asupra credinței – că el e paznicul vechiului lăcaș și că iar trebuie să sune la Poliție, că nu se mai poate cu toți pomanagii ăștia, care vor să destabilizeze frumoasele noastre sărbători, deși între el și viermuiala de leneși patentați ce înconjurau biserica nu era nicio deosebire.

Dau să intru în biserică, dar renunț repede, deoarece credința la români căpătase forme fizice, fiecare centimetru pătrat fiind burdușit cu credincioși de-ai noștri. Privesc lung spre locul unde se vând lumânări și mă gândesc că dincolo de orice lumina credinței se poate lua și fără suport din ceară și dau să cobor din nou cu picioarele pe pământ, când piranda de la sosire, mă altoiește verbal și la plecare. Ceri bani, adică ochiul nenumitului, în casa Domnului?, îi replic eu, femeii. Vezi să nu trăsnească! Surprinsă presupun de acest acces de logică din partea mea, femeia tuturor fustelor colorate din lume s-a dat un pas înapoi, și-a tras o cruce astronomică și apoi s-a dus acolo unde îi era locul, la poarte principală spre deplina vămuire a credincioșilor noștri care-și demonstrează tăria emoțiilor religioase prin îngrijirea cerșetoriei.

Am plecat așa cum am venit, adică ferm convins că între biserică și credincioși nu se interpune doar preotul, ci și această pătură destul de condensată și adaptabilă, formată din deșeuri sociale care profită de orice moment pentru a extrage din emoțiile noastre tot ce e mai material, că de o vorbă bună, un sfat sau o încurajare se lipsesc mintenaș. Acest aspect de Indie europeană în inima ortodoxiei nu e decât o altă dovadă că sincretismul religios la noi nu cunoaște nicio limită, nici spirituală (credința) și nici materială (pachete, bani și alte alea).

Anatomia Prostiei

4a4b69edf54f72bf6d14e2e9aa020c71Am trăit s-o văd și pe asta! La etatea, mea cuprinsă undeva între sfârșitul tinereții și jumătatea de veac, am crezut că le-am văzut pe toate, am crezut că le-am experimentat pe toate, am crezut că între Demiurg și Drac nu e decât un om, un om mic, gârbovit, cu dinții rari și cu o mustață la fel de convingătoare. Dar m-am înșelat! Mi-am dat sama acum, acum după ce am experimentat pe propria piele că nu există niciun fel de limite, că bariere ne punem noi, din automulțumire sau prostie.

Astăzi, da – da, astăzi! – am înțeles cât de adâncă, de profundă, de magnifică și de neînțeles este prostia umană. A trebuit ca partidul bolșevic să câștige alegerile într-o manieră în care niciun alt partid nu a mai făcut-o niciodată în ultimii 27, dar ce zic eu, 100 de ani, ca tot ceea ce s-a întâmplat după acest moment să frizeze absurdul, ultima barieră a logicii, ca să înțeleg că acolo unde nu e, nici Dumnezeu nu cere.

Numai după o victorie capitală poate urma un eșec total, ca să putem înțelege că în cadrul partidului bolșevic între extaz și agonie nu stă decât el, alesul, farul călăuzitor al pomanagiilor, al celor care vor să trăiască fără să facă nimic, decât  să subziste, pe spinarea celor care muncesc ca proștii, el Baronul de Telemea! E de domeniul patologiei, al sociologiei duse la extrem ceea ce a făcut acest pitencantrop de Dunăre, ca să poți înțelege ce-i face pe oameni să creadă că un succes în alegeri reprezintă absolutul, că între ei și Dumnezeu nu e decât el, mustață rară și grizonată, care, în cele 4 clase ale sale, făcute pe bune, se află toată înțelepciunea unui țăran, ce și-a uitat în toiag și anii și credința.

Rar mi-a fost dat să văd oameni care prin autoîmplinirea lor au frizat și chiar frezat absurdul. Oameni ca Ponta, generalul de/în izmene Oprea și însuși Dragnea ne arată cât suntem de mici, noi oamenii, și, oricâte forțări și vrăji am face noi, niciodată nu ne vom depăși condiția dacă nu ne-om accepta-o. Tot ceea ce s-a întâmplat, de la 11 decembrie încoace, e cea mai clară dovadă că nu e nicio brânză de capul nostru, nici măcar dacă ne-ar chema Baronul de Telemea.

Liderul care ne lipsește

“Dacă îi vorbeşti unui om într-o limbă pe care o înţelege, cuvintele tale vor ajunge la mintea lui. Dacă îi vorbeşti în propria lui limbă, cuvintele ajung la inima lui.”

Nelson Mandela

nelson20mandelaPur și simplu, în țara asta, e o lipsă profundă de lideri. Și aici mă refer la lideri politici. Nu știu cum se face, dar la noi s-a împământenit ideea că simplul fapt că ești în fruntea unor oameni, de la orice fel de organizație, până la un partid politic, tu ești un lider. Nimic mai fals! Liderul e acel om care dincolo de autoritatea dată de poziție, acționează, motivează, explică și direcționează pe baza realizărilor sale, pe baza capacității sale de a împărtăși și altora din ceea ce el știe, poate și chiar simte.

Mă uit la actualii lideri politici, de la toate partidele, fără nicio excepție, și mă iau cu mâinile de cap! Toți sunt o apă și un pământ. Toți au ajuns acolo prin manevre de culise, deoarece, nu-i așa?, principala calitate a unui șef de partid de la noi este șmecheria, sforăria, prieteniile, cumetriile, înțelegerile pe sub masă, astfel încât el să poată ajunge în fruntea bucatelor, deși nimic nu-l recomandă.

Mă uit la actualii lideri politici și nu aud nimic, nu-mi transmit nimic, nu-mi spun nimic. Pentru că niciun unul din ei nu are carismă, niciun unul dintre ei nu e nici măcar pe sfert orator. Pur și simplu când unul vorbește, fie Dragnea, fie Tăriceanu, fie Turcan, fie Nicușor Dan, nu simți nimic, pleoapa dreaptă nu ți se zbate, nu te oprești din  ceea ce faci, nu-ți ciulești urechile și, într-un final, nu-ți ridici capul să-l privești, pe el, liderul, cel care are puterea să-ți stopeze gândurile, să te ducă mental pe calea sa, să înțelegi care e punctul lui terminus și, într-un final, să-ți dea o motivație politică pentru gesturile sale.

Din păcate, nimic din toate astea nu se petrec. Toți, dar absoluți toți șefii de partide vorbesc ca niște funcționari care tocmai și-au dat jos mânecuțele albe, și-ai luat de pe ochi ochelarii și au lăsat din mână creionul cu care completează în neștire tot felul de acte, care mai de care mai neînsemnate și mai nenecesare. Asta e o cruntă realitate, pentru că nu poți crede, nu poți urma un om, nu-i poți îmbrățișa viziunea și accepta doctrina politică atâta timp cât niciunul dintre ei nu e credibil, nu e motivațional, nu are viziune, nu are și nici nu cunoaște nicio doctrină politică și, în esență, nu e deloc credibil.

Și e firesc să fie așa, deoarece orice persoană care îndeplinește toate condițiile enumerate de mine fuge ca dracul de tămâie de politică, știind ce guzgani rozalii, stacojii și brumării colcăie pe acolo. Pur și simplu politica a fost confiscată de tâlhari care fac tot posibilul să o discrediteze pentru a nu fi interesantă, seducătoare pentru cei ce-ar putea face din ea un mijloc și un scop de parvenire materială. Ca urmare, de fiecare dată când urmăresc vorba vreunui șef de partid nu fac decât să mă autoflagelez, pentru că e ca și cum aș asculta iar și iar, la infinit, aceeași propoziție, poate singura cunoscută de către acel politician, indiferent care ar fi acela, fie Dragnea, fie Tăriceanu, fie Turcan, fie Nicușor Dan: altă întrebare!, altă întrebare!, altă întrebare!…

Corporatist în pauza de masă

16473156_10210924123594620_1481614063303761079_nTaman în pauza de masă am trecut și eu prin piață. Am trecut și eu pe acolo, vorba lui Conu’ Leonida față cu nevastă-sa, reacțiunea, să văd și eu cum mai merge țara. Era ceva lume, da nu ca la revoluție, ci ca moși. Și totuși era un semn distinctiv, semn al extracției superioare a participanților, gunoiul rezultat din consumul de ceai, cafea, apă, suc, țigări nu era semănat în mod echilibrat și arbitrar pe tot întinsul pieței, ci zăcea solemn în mici grămăjoare, din loc în loc, semn că această minoritate scandalizată de noile succese ale bolșevismului românesc nu lasă după ea potopul.

Domnul din poza atașată nu sunt eu, eu fiind exact în spatele lui, e posibil să mi se vadă mânuțele sub brațul lui stâng, ci un corporatist, ca și mine, în binecuvântata lui pauză de masă. Sociologic vorbind cei din piață par să fie destul de bine educați, celebrele forme de comunicare: băi, ulă! și  introducerile și extracțiile din canale lipsind cu desăvârșire, semn că toți cei care sunt bogați la limbaj au rămas alături de șefii lor pentru a le matifia ce e de matifiat.

Numeric vorbind, nu mă pot pronunța foarte clar. Să fi fost vreo 2, 3 mii de antibolșevici, destul de liniștiți la orele amiezii, așteptând cu răbdare ora 17, atunci când grosul constructorilor conștienți și demni ai capitalismului, ceilalți corporatiști, să lase înaltele idealuri ale profitului de multinațională și să se preocupe nițel și de propria țară. În general, atât cât am dat eu ture și cercuri prin mulțimea adunată, am văzut fețe destul de educate și divers îmbrăcate, de la fete foarte gingașe, cu ochelari de vedere cu ramă groasă, până la bărbați de 30, 40 de ani cu bărbi bine crescute.

În aer se simțea o scandalizare generală, așa cum nu o simți decât la oamenii inteligenți și care nu trebuie exprimată musai prin bojoci expandați, ci mai ales printr-o atitudine de acum ori niciodată. Cât m-am învârtit pe acolo, privind diverse fețe, m-am gândit care or fi dintre ele de la serviciile secrete, demne apărătoare ale cuceririlor revoluționare, fie ele din august 44 sau decembrie 89 (tot un drac!). Pe lângă multitudinea de tineri, vagi cunoscători ale trecutului nostru comunist, am văzut și persoane în vârstă ce simt și trăiesc disprețul față de bolșevismul ce nu se mai pierde.

La final, după ce am mai dat o tură, am văzut în zare fostul muzeu al partidului comunist acoperit de schele, semn că restaurația comunistă e în tot și în toate. Apoi, am luat-o la vale pe calea victoriei, printre mașinile care claxonau frenetic, gândindu-mă cum ar fi ca acești corporatiști în pauza  lor de masă să  primească sarcină de la șefii lor să pună de o revoluție. Pun prinsoare că atunci ar reuși?