Despre Coronavirus și popoare

Tot aud de câteva săptămâni de lupta omului cu virusul, de parcă omul ar fi o mașină, spitalul un fel atelier auto, iar medicamentele sunt ulei de motor, lichid de frână sau lichid de parbriz. Și tot acum aud idei de genul: suntem egali în fața virusului și numai un medicament (încă neinventat) ne-ar putea scăpa.

Dar cum rămâne cu afirmațiile de mult timp răspândite de către doctori că nu există boli, ci există bolnavi, că starea de spirit influențează starea de sănătate și altele pe aceeași temă? Cum rămâne cu moralul oamenilor? Să înțelegem că impactul virusului este dat doar de vârstă, de starea de sănătate, de sex? Dar de spirit, adică de suflet, de ce nu vorbește nimeni? Oare nu joacă și el un rol important în protejarea sau nu a organismului? Sau nu avem voie să vorbim de suflet deoarece medicina nu are medicamente pentru suflet? Sau nu avem voie să vorbim despre suflet, deoarece existența sufletului nu poate fi demonstrată științific, și tot ce nu poate fi demonstrat nu există? Oare sufletul nu există?

Dacă suntem de acord cu ideea că există oameni puternici și oameni slabi, oameni care fac ușor față situațiilor critice și alții care se predau surprinzător de repede, oare de ce nu am folosi acest tipar de gândire și în cazul popoarelor? Oare istoria recentă a unui popor, din ultimii 100 sau 200 de ani, să zicem, nu joacă și aceasta un rol important în starea de spirit cu care acesta abordează gripa chineză?

Dincolo de faptul că italienii au mulți bătrâni, că locuiesc mai mult de două generații sub același acoperiș, că petrec mult din timpul lor liber în comunități largi, că apreciază contactul fizic, îmbrățișările și săruturile, oare nu sunt și alte explicații? Prea reducem totul la partea materială și nu dăm doi bani starea pe spirit, pe moralul, pe tăria de caracter a unui popor, pe sufletul lui. Cu alte cuvinte, ar trebui să vorbim mai mult  despre un element foarte greu de controlat și de pronosticat, moralul popoarelor. Lucrurile sunt mult mai complexe, iar ceea ce se întâmplă acum în Europa meridional-apuseană va da mult de gândit celor care fac strategii pe termen lung despre evoluția ulterioară a acelui colț de lume.

Închei cu un paragraf exemplificator dintr-o lucrare care ne arată ce anume contează din scurgerea noastră pe acest pământ:

<<Despre români într-un document NATO, cu 10 ani înainte de aderare:

„Erau prezentate avantajele pe care le poate aduce Armata României la „Strategia Națională de Securitate a SUA, de Angajament și de Lărgire”. Argumentele favorabile erau uluitoare la prima vedere: 1. Loialitatea Armatei Române față de aliatul care îi asigură și îi respectă integritatea teritorială; pierderea sprijinului atunci când acest principiu de alianță este încălcat, 2. Militarul român este răbdător, rezistent și atașat de țară, 3. Capacitatea Armatei României de a duce război pe teritorii străine (!) A fost o problemă de mentalitate, între cea a vechii doctrine românești „noi doar ne-am apărat, nu am atacat niciodată alte state” și privirea pragmatică asupra Istoriei a americanilor, lămurită într-o replică a lui Chris Donnelly, consilier al Secretarului General NATO pentru Europa Centrală și de Est: „M-am uitat cu atenție în istoria modernă a dumneavoastră. Războiul de Independență l-ați dus în Bulgaria. În Războiul Balcanic ați ajuns la Sofia. Primul Război Mondial l-ați terminat la Budapesta, iar în al Doilea Război Mondial ați ajuns în Est până la Stalingrad și apoi în Vest până la Viena. O astfel de mobilitate a forțelor este remarcabilă!” Alex Mihai Stoenescu, România în perioada Administrației Emil Constantinescu>>.