Oamenii buni și succesul

Nu știu cum se face, dar de cele mai multe ori oamenii buni, atunci când cunosc succesul, își pierd busola. Când spun succes, mă refer la recunoașterea confraților din breaslă, la urcarea pe o scară etc. Și nu știu de ce se întâmplă așa. Și nu înțeleg de ce oameni realmente buni se transformă în ceva ce nu mai reprezintă nimic, iar toate speranțele în devenirea lor se prefac în fum.

Asta se întâmplă deoarece există o șleahtă întreagă de oportuniști de serviciu, de șobolani ai corăbiilor, cu un nas foarte fin, care simt imediat unde e rost de ros un os, unde e de sărutat cu poftă un dos, unde e de manipulat un om. Și cine poate fi mai ușor de manipulat decât un om bun, deoarece acesta, prin definiție, e plin doar de intenții bune, e departe de toate intrigile pe care le țes cei inepți, lipsiți de calități, a căror singură șansă de a se ajunge e să tămâieze pe cineva aflat în drum spre ceva anume, cum ar fi recunoșterea confraților, urcarea pe o scară etc.

Din păcate cei mai multi oameni buni au un defect. Le lipsește capacitatea de a vedea dincolo de prezent și iau corul lăudătorilor drept o confirmare pe viață a valorii lor, neînțelegând că niciodată un om de același rang cu ei, un om bun, nu-i va tămâia, nu-i va cultiva doar pentru faptul că sunt cineva pentru moment ci va căuta în ei acele calități care pot fi puse în valoare, iar și iar, ca un perpetuum mobile uman.

Și așa se pierd o groază de oameni buni pentru că nu știu să-și aleagă anturajul și se-nconjoară de tot felul de trepăduși dornici să fie utili azi, pentru că aceștia din urmă știu că le aduce foloase, dar sunt oricând pe picior de plecare. Și apoi te vezi cu oamenii aceștia care au fost buni și nu mai vezi în ei decât niște umbre, pentru că tot ceea ce au reprezentat ei s-a dus ca un fum risipit în urma șobolanilor corăbiilor, care sunt mereu în căutarea altor oameni nepregătiți să-și piardă bunătatea.

O viață interesantă… binișor

Tolsto

Sunt lucruri pe care trebuie să le faci, lucruri care se repetă la intervale de timp destul de scurte. Le faci azi, le faci mâine, până într-o zi când îți dai seama că nu te reprezintă, că-ți pierzi timpul făcându-le. Nu e vorba că faci ceva ce nu-ți place, ci că faci și tot faci același lucru și tu vrei o schimbare.

Atunci când am terminat facultatea şi ştiam ce am să fac până la pensie, m-a cuprins un sentiment ciudat de îngrijorare. Cum adică? Nu mai e nimic imprevizibil? Mă simțeam ca un condamnat care-și știa sentința. Și atunci mi-am jurat că n-am să fac același lucru o lungă perioadă de timp. N-aș mai avea bucuria de trăi. Și până acum cred că m-am ținut de cuvânt. Cam o dată la 3-4 ani am schimbat macazul și vreau sa fac asta până la final.

Știu că cei mai mulți…

Vezi articol original 207 cuvinte mai mult

Mai are rost să învățăm?

Trăim într-o minunată lume a iluziilor, în care banalul este adus la statut de valoare certă și mediocritatea certificată este considerată atuul principal pentru o viață împlintă. Asta cam așa ar fi dacă viața noastră s-ar consuma doar în fața micului ecran, ecran care nu mai prididește să ne convingă de ideea: cu cât ești mai prost cu atât ești mai fericit.

Promovând zilnic poveștile cusute cu ață albă ale unor analfabeți patentați, se creează falsa impresie că în viață nimic nu contează, că succesul e direct proporțional cu norocul și că orice încercare de educație te predestinează nebuniei. Norocul nostru este că anii tot trec și numărul celor care chiar și-au realizat visele de îmbogățire neavând la bază decât propriul primitivism este foarte mic, chiar insignifiant. Treptat, treptat ne vom îndrepta din noul privirile către sistemele de valori reale, care au la bază educația și încă una solidă.

Degeaba există cazuri de milionari proveniți din rândul proletariatului promiscuu, atâta timp cât statutul de milionar este intangibil pentru cei mai mulți români. Mai devreme sau mai târziu pretendenții la îmbogățiri precoce vor percepe crudul adevăr că singurul lucru care asigură succesul în viață este să urci treptele educației. Pot părea cuvinte mari dar realitatea îmi dă dreptate și-mi tot dă de câteva mii de ani. Cam de când există civilizația umană.

Câți dintre cei cu doar cu 4 clase au o șansă reală în viață? Câți dintre cei fără nicio calificare recunoscută pot ocupa o poziție bine plătită. Câți dintre cei incapabili să execute munci peste cele fizice își pot permite să ducă o viață fără griji? Mi-e teamă că procentul acestora este unul nesemnificativ.

Oricum am da-o, oricum am suci-o valorile certificate de milenii ne spun că doar cunoașterea aduce cu sine succesul. Mai mult decât atât, acest succes presupune să-ți hrănești continuu curiozitatea, să ți-o stimulezi și să nu renunți niciodată la a învăța. Indiferent dacă viteza de înnoire a lumii ar fi mai lentă sau mai accelerată decât este acum, nivelul cunoașterii atins de tine la un moment dat nu are cum să fie suficient deoarece o singură minte nu poate cuprinde în scurta-i existență toate comorile civilizației umane, fie ea și una de nișă.

Și cum citesc, și citesc foarte mult, și cum știu că nu voi putea citi în această viață nici măcar a mia parte din ceea ce-mi propun, voi face de acum recenzii cărților care-mi vor cădea în mână, prezentându-le așa cum eu le văd. Vor fi doar recenzii pozitive. Măcar atât merită cartea din partea mea, celebrarea ei, deoarece învățarea e un proces permanent care se încheie odată cu moartea. Și atunci învățăm ceva. Învățăm să murim. Dar până atunci să continuăm procesul.

La Năvodari

Nu știu alții cum sunt, dar mie, când îmi aduc aminte de Năvodari, îmi mijeste un zâmbet candid. De când îmi spunea mama că voi merge în tabără, nu mai aveam stare. Și, cum eram un titirez, un perpetuum mobile în carne și oase, mă pregăteam destoinic de marea aventură la marea cea mare. Cum de obicei vara ajungeam la mamaia la țară, posibilitatea de a-mi asezona lunga vară fierbinte cu două săptămâni la margine de mare mi se părea o adevărată aventură a copilăriei.

Cum posibilitățile de a vântura țara în lung și lat – de străinătățuri nici nu pot pomeni – erau destul de improbabile, doar gândul de a străbate țara îmi punea mintea pe moațe. Emoțiile dădeau năvală și-n noaptea de dinaintea plecării nu mai puneam geană pe geană. Eram energizat de parcă aș fi consumat o sticlă de cola înainte de culcare. De unde concluzia că totul pornește de la minte. Acum depinde cătă minte are fiecare.

Orice drum începe cu primul metru. Și acest prim metru îl făceam în tren. Ni se oferea cu generozitate un bou-vagon, așa numeam eu vagoanele comune, folosite în acele vremuri doar la transportul navetiștilor. Am profitat de moment ca să mă urc sus, la cucurigu, adică acolo unde se pun bagajelele, admirând din mersul trenului peisajele care ni se deschideau înainte. Pe vremea aia totul era într-o continuă schimbare, de ți-era teamă că n-ai să mai recunoști locul de unde ai plecat.

După mai bine de 17 ore, trenul ajungea la Năvodari, ce părea o insulă a copiilor, deoarece fără tați și fără mame prea preocupate, aveam senzația fermă că trăim tinerețea copilăriei. Sute de copii din toată țara și doar o mână de adulți, cadre didactice hotărâte să combine utilul cu plăcutul. Și după cum constatam la întoarcere, plăcutul biruia mereu utilul.

Nu pot să uit mirosul de ciorbă din cantină ce te dădea gata încă de la micul dejun, deoarece atunci matusalemicele bucătărese începeau fierberea ei în cazane demne de o soartă mai bună. Dimineața mâncam în grabă pâine cu unt și marmeladă și cum nu eram acasă, fiecare zi mi se părea minunată. Aici nu mai aveam de ce să fac fasoane, deoarece nimic, după ridicarea de pe scaun, nu era tern. Ajuns pe plajă nu mai știam de nimeni și mă simțeam pirat și navigator în același timp. Chinuiam bietele meduze, pe care le îngropam în nisip ca pedeapsă pentru cutezanța de a ne urzica. Nu auzeam nici un fel de comandă din partea salvamarilor și ne aventuram în apă până când vreun val mai șui ne dădea de-a berbeleacul, convingându-ne pe loc că pe mal e mai bine.

Spectacolele de teatru, de muzică, vizitele la acvariu sau la delfinariu îți dădeau tot atâtea subiecte de discuție, de nu mai știai la final ce te dor mai tare: ochii pe care-i căscai mari, pentru că totul era în premieră pentru tine sau fălcile care erau supuse unui șuvoi de cuvinte ce trebuia să facă față amazonului de gânduri ce-ți inunda mintea.

Seara, ajuns în camera gen cazarmă, în care dormeam vreo 20 de pici, nici nu prindeam de veste când intram în lumea viselor, deoarece ultimele amintiri mă zugrăveau pe mine vorbind și cu mâinile, reproducând tot ceea ce văzusem în acea zi pentru prima dată.

Apoi urma întoarcerea acasă, unde eram înconjurat cu multă curiozitate de toți puștii care nu au fost așa de norocoși ca mine. Mă simțeam ca un explorator întors din locuri virgine, așa că nu știu cât adevăr era în povestirile mele despre aventura la mare și câtă imaginație pusă în mișcare de atâtea evenimente minunate de care am avut parte.

Castro – Partea lui de adevăr

La vreo 3 ani distanță am reușit să citesc două biografii ale lui Castro. Prima scrisă pentru americani, adică simplistă, ușor de înțeles, în care totul a fost împărțit în alb și negru. La finalul cărții nu aveai cum să nu ai deja o părere foarte puternică despre Cuba în vremea lui Castro. Și iată că acum am descoperit, din absolută întâmplare, o carte-interviu, de aproape 1.000 de pagini, în care El Comandante răspunde la întrebările unui jurnalist respectat de la Le Monde Diplomatique.

Un interviu care acoperă 1.000 de pagini? Dar mult mai vorbește Fidel ăsta! Și am citit cartea. E partea lui de adevăr. E povestea vieții lui spusă așa cum el o vede, prin prisma propriilor sale idealuri și a Revoluției. Am terminat cartea și am acum o singură certitudine, că Revoluția cubaneză este Fidel Castro însuși. Nu există Revoluție fără Castro, dar nici Castro fără Revoluție. De altfel, el reduce totul la el însuși, pardon, la Revoluție.

Din toată cartea răzbate frustrarea unui om, cu o energie și o forță herculeană, de a fi stat întreaga viață într-o continuă încleștare cu uriașul vecin american, care, prin intermediul Havanei Nord (orașul Miami, din Florida) nu a încetat să-i cânte prohodul. S-au cam strâns ceva ani de când americanii tot cântă. Să fie vreo 66. Mi-e să nu-i fi tras curentul în sudicul port american. Și nici nu avea cum să nu contabilizeze numeroase neîmpliniri atâta timp cât, în toată existența cu adevărat Independentă a Cubei, Fidel și-a numărat dușmanii fără număr, decât prietenii unici.

Ca orice lider care se respectă apelează permanent la micromanagement. Știe tot ce se întâmplă în Cuba, de la prețul pâinii, până la numărul persoanelor care au fost la scăldat pe oricare plajă a Havanei. E obsedat de ideea de control și, dacă stau bine și mă gândesc, am avut și noi unul, care 25 de ani tot se muncea să ne muncească și a sfârșit muncit de alții. De altfel, micromanagementul, fie el la nivel de stat sau de firmă, dezvăluie o neîncredere în toți ceilalți, care nu sunt demni de statutul pe care l-au câștigat, și dacă n-ar fi el, El Lider Maximo, indiferent cum l-ar chema, toată cuceririle revoluționare s-ar pierde ca un fum.

A vobit de mii de ori în cele aproape 1.000 de pagini despre Revoluție încât mă întreb cât de mult se poate iubi un om. Iar noi avem un exemplu de om care s-a iubit atât de mult încât, la un moment dat, nu mai știa nimic de el. Dar ceea ce m-a frapat cel mai mult citind cartea este o altă trăsătură al liderului providențial, faptul că sfârșește prin a fi dezamăgit de cei care-l înconjoară. Castro, Ceaușescu sau oricine altcineva care se crede brațul providenței suferă șocul provocat de neimplicarea 100% a tuturor celorlalți în munca titanică dusă în numele Revoluției sau al oricărui alt crez.

Acum, la zenit, când se pregătește să intre în al 89 – lea an de viață, Castro se transformă într-un Lenin neîmbălsămat, fiind singurul revoluționar de stânga care și-a văzut opera funcționând, mai cu hopuri, mai cu opinteli, dar funcționând. Cred că atunci când nu va mai fi, pe piatra lui tombală va fi scris doar un cuvânt: Fidel. Fidel unei idei, unei Revoluții (deci sieși), unei țări care a fost cu adevărat independentă în timpul vieții lui. Oare câte țări de pe lumea asta se pot lăuda că sunt cu adevărat independente? Asta da moștenire a unui om fidel.

Palatul Știrbey

Dacă ieși din București prin nord și reziști tentației să te oprești la Mogoșoaia, la palatul omonim, care, fie vorba între noi, s-a transformat într-un fel de salon intensiv de nunți și mai ai ai răbdare timp de maxim 10 minute, ajungi în Buftea, la Palatul Știrbey. Cum lumea nu știe nimic sau aproape nimic despre familia Știrbey, locul nu este atât de bătătorit precum fostele proprietăți ale lui Vodă Brâncoveanu. Dacă ar fi știut bietul vodă la ce se folosesc acum întinsele sale grădini italiene, cu siguranță ar fi ridicat pe acel loc un grajd. Așa că las în urmă moștenirea renascentistă pentru o preumblare incognito prin parcul îmbătrânit din Buftea.

Nefiind la strada principală și fiind înconjurat de un gard înalt și rezistent, locul cu pricina nu se bucură de năvala celor care nu-și doresc decât să-și marcheze existența banală prin nunți fastuoase în locuri la care, într-o lume normală, nu ar fi avut niciodată acces. Cum toți dorim să fim miezul pe acest pământ și cum impresionarea oricărui neam, coleg, vecin sau simplu trecător este scopul nostru în viață, facem cheltuieli de neam îndoielnic pentru a ne marca trecerea pe acest pământ. Cum unii rămân în istorie inventând, descoperind, conducând sau dăruind ceva din preaplinul lor, cei mai mulți dintre trăitorii de azi nu-s capabili decât să pângărească ceea ce alții au făcut cu multă trudă, pasiune și dragoste de țară.

Tocmai din acest motiv am ajuns să evit Mogoșoaia, care a devenit un fel de mall fără de magazine. Te calci pe picioare cu toți neaveniții. Nu cer ca accesul să fie interzis, dar măcar trecutul să fie respectat pentru că altfel, sub picioarele cotropitoare ale miilor de zilnici vizitatori, din bietul așezământ florentin, nu vor mai rămâne decât potecile săpate de papucii mall-arilor și munții de gunoaie care le certifică trecerea pe acolo.

Norocul Palatului Știrbei mai constă și în aspectul său relativ neîngrijit, în aleele asfaltate cândva, poate acum vreo 30 de ani, prin lipsa iluminatului nocturn de pe alei și prin preponderența arborilor deja decedați, invadați de ciuperci uriașe, ca niște castroane decolorate de vreme. Puținii plimbăreți ai locului nu pot să nu remarce corturile ridicate și aici în așteptarea nuntașilor moderni. Tocmai aspectul învechit al locului face ca zona să nu fie tot atât de prețuită precum Palatul lui Brâncoveanu. Cu cât e mai rău pentru îmbogățiții de serviciu ai țării, cu atât e mai bine pentru cei care vor să se bucure de această oază de liniște.

Fiecare metru făcut pe alei nu înseamnă doar liniște, sănătate ci și apropiere de istoria locului. Aici s-a semnat, în 1918, rușinoasa pace de la Buftea, prin care noi cedam germanilor, austro-ungarilor și bulgarilor o jumătate din România Mică și toate bogățiile țării pe aproape nimic. Era să uit că aici, pentru 2 ani, a locuit mareșalul Mackensen, supranumit spărgătorul de fronturi, în perioada în care Muntenia nu era decât un teritoriu ocupat de germani, din 1916, până în 1918. Tot pe aici, apoi, prințul Știrbei se preumbla cu Regina Maria, în timp ce regele Ferdinand se preocupa de altceva. Atât de fecunde au fost aceste plimbări încât regina s-a pomenit cu o odraslă ce semăna suspect de bine cu bietul prinț.

Nu pot să nu vorbesc de frumoasa biserică de pe proprietate, care, prin forma sa, îmbia pe toți cei invitați la palat, să se căsătorească. Cred că, fără să vrea, prințul Știrbey a contribuit cu mult la creșterea natalității și așa mari în acele vremuri. Nu ai cum să nu recunoști splendoarea bisericii, cum puține sunt, care demonstrează că suntem înconjurați de lucruri fenomenal de frumoase și pe care nu le observăm dacă nu avem un dram de considerație pentru educație.

Am plecat de la palat așa cum am sosit, pe nebăgate de seamă, deoarece nu doresc să tulbur liniștea locului și nici să contribui la degradarea memoriei încă vii a proprietății. Aștept și alte ocazii să mă preumblu pe alei și să mă bucur de ce-au lăsat cei care nu s-au gândit doar la ei ci și la posteritate. Căci de un lucru sunt sigur privind mai atent trecutul nostru, că avem pe ce ne întemeia viitorul. Nu e decât o chestiune de timp până când generații mai destupate la cap vor prețui la adevărata valoare moștenirea tuturor antecesorilor noștri și vor încuviința nunți, botezuri, cununii doar la restaurante, rezervând palatele, castelele, grădinile primite moștenire de la înaintași, pentru generațiile ce vor veni ca o mărturie că având trecut sigur avem și-un viitor.

Plimbări de vară

Iar s-a anunțat o vară secetoasă. Cu alte cuvinte va ploua mult. Cei de la ANM sunt renumiți prin prognozele lor alandala. Măcar acum nu e cald. E bine. 25 de grade la amiază mi se pare o temperatură eminamente plăcută care te-ndeamnă la mișcare, la plimbare prin oraș. Plimbare per pedes, bineînțeles. Cine spune că nu ai ce vedea prin urbea noastră de două ori capitalistă se înșală amarnic.

Păi la tot pasul, printre blocurile comunistoide, cu trăsăturile lor anoste, se văd clădiri demne de toată atenția. Și zău dacă astea din urmă nu merită osteneala de a fi studiate. Dacă excludem blocurile de 4 etaje, ițite în cartierele de case, ridicate de diverși conlocuitori cu trecut în căruțe de coviltir și care fac viața riveranilor un infern, chiar că merită să te benoclezi în stânga și dreapta. Chiliman să trăiască! I-a făcut și pe ăștia oameni. Și ce oameni! Au ajuns miezul în acest sector și zău dacă meritau atâta stimă. Dar unde banul e, totul e.

Nu știu cum li se par unora Bucureștii, dar pe mine fiecare incursiune pedestră îmi spune multe despre fiecare clădire în parte. Și nici nu e necesar să te deplasezi în zona centrală. Nu! Chiar în zona în care stau, pe o rază de 10 kilometri se înghesuie atâtea lucruri interesante încât nici nu are rost să să părăsesc zona. Profit și de vremea blândă ca să stau cocoșat, uitându-mă la mai toate casele care mi se ridică în cale.

Nu sunt deloc atent la oameni. Mă opresc din loc în loc să admir ceea ce văd. Pe o stradă se-nghesuie atâtea stiluri arhitectonice încât, cei de la Arhitectură, și-ar putea ține cursurile aici, în natură. În funcție de pricopseala proprietarilor, fațadele sunt sau nu bine întreținute. Fiind predominant zonă de case, circulația nu e prea intensă, așa că farmecul fiecărui loc iese mult mai ușor în evidență.

De fiecare dată când îmi fac rondul, mă simt contemporan cu cei care au ridicat fiecare casă. Încerc să înțeleg mult mai bine prin ce a trecut acest oraș și încerc să mă conving că încă e timp de fapte interesante. Dacă ai sta să asculți povestea din spatele fiecărei case, ți-ai da seama ce lucruri minunate s-au petrecut acolo în ultimi, poate, 100 de ani și ai fi și tu mândru de trecutul acestei țări, așa cum sunt eu. Promit să nu mă opresc aici. Mai sunt atâtea case superbe de văzut.