Oamenii buni și succesul

Nu știu cum se face, dar de cele mai multe ori oamenii buni, atunci când cunosc succesul, își pierd busola. Când spun succes, mă refer la recunoașterea confraților din breaslă, la urcarea pe o scară etc. Și nu știu de ce se întâmplă așa. Și nu înțeleg de ce oameni realmente buni se transformă în ceva ce nu mai reprezintă nimic, iar toate speranțele în devenirea lor se prefac în fum.

Asta se întâmplă deoarece există o șleahtă întreagă de oportuniști de serviciu, de șobolani ai corăbiilor, cu un nas foarte fin, care simt imediat unde e rost de ros un os, unde e de sărutat cu poftă un dos, unde e de manipulat un om. Și cine poate fi mai ușor de manipulat decât un om bun, deoarece acesta, prin definiție, e plin doar de intenții bune, e departe de toate intrigile pe care le țes cei inepți, lipsiți de calități, a căror singură șansă de a se ajunge e să tămâieze pe cineva aflat în drum spre ceva anume, cum ar fi recunoșterea confraților, urcarea pe o scară etc.

Din păcate cei mai multi oameni buni au un defect. Le lipsește capacitatea de a vedea dincolo de prezent și iau corul lăudătorilor drept o confirmare pe viață a valorii lor, neînțelegând că niciodată un om de același rang cu ei, un om bun, nu-i va tămâia, nu-i va cultiva doar pentru faptul că sunt cineva pentru moment ci va căuta în ei acele calități care pot fi puse în valoare, iar și iar, ca un perpetuum mobile uman.

Și așa se pierd o groază de oameni buni pentru că nu știu să-și aleagă anturajul și se-nconjoară de tot felul de trepăduși dornici să fie utili azi, pentru că aceștia din urmă știu că le aduce foloase, dar sunt oricând pe picior de plecare. Și apoi te vezi cu oamenii aceștia care au fost buni și nu mai vezi în ei decât niște umbre, pentru că tot ceea ce au reprezentat ei s-a dus ca un fum risipit în urma șobolanilor corăbiilor, care sunt mereu în căutarea altor oameni nepregătiți să-și piardă bunătatea.

Mai are rost să învățăm?

Trăim într-o minunată lume a iluziilor, în care banalul este adus la statut de valoare certă și mediocritatea certificată este considerată atuul principal pentru o viață împlintă. Asta cam așa ar fi dacă viața noastră s-ar consuma doar în fața micului ecran, ecran care nu mai prididește să ne convingă de ideea: cu cât ești mai prost cu atât ești mai fericit.

Promovând zilnic poveștile cusute cu ață albă ale unor analfabeți patentați, se creează falsa impresie că în viață nimic nu contează, că succesul e direct proporțional cu norocul și că orice încercare de educație te predestinează nebuniei. Norocul nostru este că anii tot trec și numărul celor care chiar și-au realizat visele de îmbogățire neavând la bază decât propriul primitivism este foarte mic, chiar insignifiant. Treptat, treptat ne vom îndrepta din noul privirile către sistemele de valori reale, care au la bază educația și încă una solidă.

Degeaba există cazuri de milionari proveniți din rândul proletariatului promiscuu, atâta timp cât statutul de milionar este intangibil pentru cei mai mulți români. Mai devreme sau mai târziu pretendenții la îmbogățiri precoce vor percepe crudul adevăr că singurul lucru care asigură succesul în viață este să urci treptele educației. Pot părea cuvinte mari dar realitatea îmi dă dreptate și-mi tot dă de câteva mii de ani. Cam de când există civilizația umană.

Câți dintre cei cu doar cu 4 clase au o șansă reală în viață? Câți dintre cei fără nicio calificare recunoscută pot ocupa o poziție bine plătită. Câți dintre cei incapabili să execute munci peste cele fizice își pot permite să ducă o viață fără griji? Mi-e teamă că procentul acestora este unul nesemnificativ.

Oricum am da-o, oricum am suci-o valorile certificate de milenii ne spun că doar cunoașterea aduce cu sine succesul. Mai mult decât atât, acest succes presupune să-ți hrănești continuu curiozitatea, să ți-o stimulezi și să nu renunți niciodată la a învăța. Indiferent dacă viteza de înnoire a lumii ar fi mai lentă sau mai accelerată decât este acum, nivelul cunoașterii atins de tine la un moment dat nu are cum să fie suficient deoarece o singură minte nu poate cuprinde în scurta-i existență toate comorile civilizației umane, fie ea și una de nișă.

Și cum citesc, și citesc foarte mult, și cum știu că nu voi putea citi în această viață nici măcar a mia parte din ceea ce-mi propun, voi face de acum recenzii cărților care-mi vor cădea în mână, prezentându-le așa cum eu le văd. Vor fi doar recenzii pozitive. Măcar atât merită cartea din partea mea, celebrarea ei, deoarece învățarea e un proces permanent care se încheie odată cu moartea. Și atunci învățăm ceva. Învățăm să murim. Dar până atunci să continuăm procesul.

La Năvodari

Nu știu alții cum sunt, dar mie, când îmi aduc aminte de Năvodari, îmi mijeste un zâmbet candid. De când îmi spunea mama că voi merge în tabără, nu mai aveam stare. Și, cum eram un titirez, un perpetuum mobile în carne și oase, mă pregăteam destoinic de marea aventură la marea cea mare. Cum de obicei vara ajungeam la mamaia la țară, posibilitatea de a-mi asezona lunga vară fierbinte cu două săptămâni la margine de mare mi se părea o adevărată aventură a copilăriei.

Cum posibilitățile de a vântura țara în lung și lat – de străinătățuri nici nu pot pomeni – erau destul de improbabile, doar gândul de a străbate țara îmi punea mintea pe moațe. Emoțiile dădeau năvală și-n noaptea de dinaintea plecării nu mai puneam geană pe geană. Eram energizat de parcă aș fi consumat o sticlă de cola înainte de culcare. De unde concluzia că totul pornește de la minte. Acum depinde cătă minte are fiecare.

Orice drum începe cu primul metru. Și acest prim metru îl făceam în tren. Ni se oferea cu generozitate un bou-vagon, așa numeam eu vagoanele comune, folosite în acele vremuri doar la transportul navetiștilor. Am profitat de moment ca să mă urc sus, la cucurigu, adică acolo unde se pun bagajelele, admirând din mersul trenului peisajele care ni se deschideau înainte. Pe vremea aia totul era într-o continuă schimbare, de ți-era teamă că n-ai să mai recunoști locul de unde ai plecat.

După mai bine de 17 ore, trenul ajungea la Năvodari, ce părea o insulă a copiilor, deoarece fără tați și fără mame prea preocupate, aveam senzația fermă că trăim tinerețea copilăriei. Sute de copii din toată țara și doar o mână de adulți, cadre didactice hotărâte să combine utilul cu plăcutul. Și după cum constatam la întoarcere, plăcutul biruia mereu utilul.

Nu pot să uit mirosul de ciorbă din cantină ce te dădea gata încă de la micul dejun, deoarece atunci matusalemicele bucătărese începeau fierberea ei în cazane demne de o soartă mai bună. Dimineața mâncam în grabă pâine cu unt și marmeladă și cum nu eram acasă, fiecare zi mi se părea minunată. Aici nu mai aveam de ce să fac fasoane, deoarece nimic, după ridicarea de pe scaun, nu era tern. Ajuns pe plajă nu mai știam de nimeni și mă simțeam pirat și navigator în același timp. Chinuiam bietele meduze, pe care le îngropam în nisip ca pedeapsă pentru cutezanța de a ne urzica. Nu auzeam nici un fel de comandă din partea salvamarilor și ne aventuram în apă până când vreun val mai șui ne dădea de-a berbeleacul, convingându-ne pe loc că pe mal e mai bine.

Spectacolele de teatru, de muzică, vizitele la acvariu sau la delfinariu îți dădeau tot atâtea subiecte de discuție, de nu mai știai la final ce te dor mai tare: ochii pe care-i căscai mari, pentru că totul era în premieră pentru tine sau fălcile care erau supuse unui șuvoi de cuvinte ce trebuia să facă față amazonului de gânduri ce-ți inunda mintea.

Seara, ajuns în camera gen cazarmă, în care dormeam vreo 20 de pici, nici nu prindeam de veste când intram în lumea viselor, deoarece ultimele amintiri mă zugrăveau pe mine vorbind și cu mâinile, reproducând tot ceea ce văzusem în acea zi pentru prima dată.

Apoi urma întoarcerea acasă, unde eram înconjurat cu multă curiozitate de toți puștii care nu au fost așa de norocoși ca mine. Mă simțeam ca un explorator întors din locuri virgine, așa că nu știu cât adevăr era în povestirile mele despre aventura la mare și câtă imaginație pusă în mișcare de atâtea evenimente minunate de care am avut parte.

Castro – Partea lui de adevăr

La vreo 3 ani distanță am reușit să citesc două biografii ale lui Castro. Prima scrisă pentru americani, adică simplistă, ușor de înțeles, în care totul a fost împărțit în alb și negru. La finalul cărții nu aveai cum să nu ai deja o părere foarte puternică despre Cuba în vremea lui Castro. Și iată că acum am descoperit, din absolută întâmplare, o carte-interviu, de aproape 1.000 de pagini, în care El Comandante răspunde la întrebările unui jurnalist respectat de la Le Monde Diplomatique.

Un interviu care acoperă 1.000 de pagini? Dar mult mai vorbește Fidel ăsta! Și am citit cartea. E partea lui de adevăr. E povestea vieții lui spusă așa cum el o vede, prin prisma propriilor sale idealuri și a Revoluției. Am terminat cartea și am acum o singură certitudine, că Revoluția cubaneză este Fidel Castro însuși. Nu există Revoluție fără Castro, dar nici Castro fără Revoluție. De altfel, el reduce totul la el însuși, pardon, la Revoluție.

Din toată cartea răzbate frustrarea unui om, cu o energie și o forță herculeană, de a fi stat întreaga viață într-o continuă încleștare cu uriașul vecin american, care, prin intermediul Havanei Nord (orașul Miami, din Florida) nu a încetat să-i cânte prohodul. S-au cam strâns ceva ani de când americanii tot cântă. Să fie vreo 66. Mi-e să nu-i fi tras curentul în sudicul port american. Și nici nu avea cum să nu contabilizeze numeroase neîmpliniri atâta timp cât, în toată existența cu adevărat Independentă a Cubei, Fidel și-a numărat dușmanii fără număr, decât prietenii unici.

Ca orice lider care se respectă apelează permanent la micromanagement. Știe tot ce se întâmplă în Cuba, de la prețul pâinii, până la numărul persoanelor care au fost la scăldat pe oricare plajă a Havanei. E obsedat de ideea de control și, dacă stau bine și mă gândesc, am avut și noi unul, care 25 de ani tot se muncea să ne muncească și a sfârșit muncit de alții. De altfel, micromanagementul, fie el la nivel de stat sau de firmă, dezvăluie o neîncredere în toți ceilalți, care nu sunt demni de statutul pe care l-au câștigat, și dacă n-ar fi el, El Lider Maximo, indiferent cum l-ar chema, toată cuceririle revoluționare s-ar pierde ca un fum.

A vobit de mii de ori în cele aproape 1.000 de pagini despre Revoluție încât mă întreb cât de mult se poate iubi un om. Iar noi avem un exemplu de om care s-a iubit atât de mult încât, la un moment dat, nu mai știa nimic de el. Dar ceea ce m-a frapat cel mai mult citind cartea este o altă trăsătură al liderului providențial, faptul că sfârșește prin a fi dezamăgit de cei care-l înconjoară. Castro, Ceaușescu sau oricine altcineva care se crede brațul providenței suferă șocul provocat de neimplicarea 100% a tuturor celorlalți în munca titanică dusă în numele Revoluției sau al oricărui alt crez.

Acum, la zenit, când se pregătește să intre în al 89 – lea an de viață, Castro se transformă într-un Lenin neîmbălsămat, fiind singurul revoluționar de stânga care și-a văzut opera funcționând, mai cu hopuri, mai cu opinteli, dar funcționând. Cred că atunci când nu va mai fi, pe piatra lui tombală va fi scris doar un cuvânt: Fidel. Fidel unei idei, unei Revoluții (deci sieși), unei țări care a fost cu adevărat independentă în timpul vieții lui. Oare câte țări de pe lumea asta se pot lăuda că sunt cu adevărat independente? Asta da moștenire a unui om fidel.

Palatul Știrbey

Dacă ieși din București prin nord și reziști tentației să te oprești la Mogoșoaia, la palatul omonim, care, fie vorba între noi, s-a transformat într-un fel de salon intensiv de nunți și mai ai ai răbdare timp de maxim 10 minute, ajungi în Buftea, la Palatul Știrbey. Cum lumea nu știe nimic sau aproape nimic despre familia Știrbey, locul nu este atât de bătătorit precum fostele proprietăți ale lui Vodă Brâncoveanu. Dacă ar fi știut bietul vodă la ce se folosesc acum întinsele sale grădini italiene, cu siguranță ar fi ridicat pe acel loc un grajd. Așa că las în urmă moștenirea renascentistă pentru o preumblare incognito prin parcul îmbătrânit din Buftea.

Nefiind la strada principală și fiind înconjurat de un gard înalt și rezistent, locul cu pricina nu se bucură de năvala celor care nu-și doresc decât să-și marcheze existența banală prin nunți fastuoase în locuri la care, într-o lume normală, nu ar fi avut niciodată acces. Cum toți dorim să fim miezul pe acest pământ și cum impresionarea oricărui neam, coleg, vecin sau simplu trecător este scopul nostru în viață, facem cheltuieli de neam îndoielnic pentru a ne marca trecerea pe acest pământ. Cum unii rămân în istorie inventând, descoperind, conducând sau dăruind ceva din preaplinul lor, cei mai mulți dintre trăitorii de azi nu-s capabili decât să pângărească ceea ce alții au făcut cu multă trudă, pasiune și dragoste de țară.

Tocmai din acest motiv am ajuns să evit Mogoșoaia, care a devenit un fel de mall fără de magazine. Te calci pe picioare cu toți neaveniții. Nu cer ca accesul să fie interzis, dar măcar trecutul să fie respectat pentru că altfel, sub picioarele cotropitoare ale miilor de zilnici vizitatori, din bietul așezământ florentin, nu vor mai rămâne decât potecile săpate de papucii mall-arilor și munții de gunoaie care le certifică trecerea pe acolo.

Norocul Palatului Știrbei mai constă și în aspectul său relativ neîngrijit, în aleele asfaltate cândva, poate acum vreo 30 de ani, prin lipsa iluminatului nocturn de pe alei și prin preponderența arborilor deja decedați, invadați de ciuperci uriașe, ca niște castroane decolorate de vreme. Puținii plimbăreți ai locului nu pot să nu remarce corturile ridicate și aici în așteptarea nuntașilor moderni. Tocmai aspectul învechit al locului face ca zona să nu fie tot atât de prețuită precum Palatul lui Brâncoveanu. Cu cât e mai rău pentru îmbogățiții de serviciu ai țării, cu atât e mai bine pentru cei care vor să se bucure de această oază de liniște.

Fiecare metru făcut pe alei nu înseamnă doar liniște, sănătate ci și apropiere de istoria locului. Aici s-a semnat, în 1918, rușinoasa pace de la Buftea, prin care noi cedam germanilor, austro-ungarilor și bulgarilor o jumătate din România Mică și toate bogățiile țării pe aproape nimic. Era să uit că aici, pentru 2 ani, a locuit mareșalul Mackensen, supranumit spărgătorul de fronturi, în perioada în care Muntenia nu era decât un teritoriu ocupat de germani, din 1916, până în 1918. Tot pe aici, apoi, prințul Știrbei se preumbla cu Regina Maria, în timp ce regele Ferdinand se preocupa de altceva. Atât de fecunde au fost aceste plimbări încât regina s-a pomenit cu o odraslă ce semăna suspect de bine cu bietul prinț.

Nu pot să nu vorbesc de frumoasa biserică de pe proprietate, care, prin forma sa, îmbia pe toți cei invitați la palat, să se căsătorească. Cred că, fără să vrea, prințul Știrbey a contribuit cu mult la creșterea natalității și așa mari în acele vremuri. Nu ai cum să nu recunoști splendoarea bisericii, cum puține sunt, care demonstrează că suntem înconjurați de lucruri fenomenal de frumoase și pe care nu le observăm dacă nu avem un dram de considerație pentru educație.

Am plecat de la palat așa cum am sosit, pe nebăgate de seamă, deoarece nu doresc să tulbur liniștea locului și nici să contribui la degradarea memoriei încă vii a proprietății. Aștept și alte ocazii să mă preumblu pe alei și să mă bucur de ce-au lăsat cei care nu s-au gândit doar la ei ci și la posteritate. Căci de un lucru sunt sigur privind mai atent trecutul nostru, că avem pe ce ne întemeia viitorul. Nu e decât o chestiune de timp până când generații mai destupate la cap vor prețui la adevărata valoare moștenirea tuturor antecesorilor noștri și vor încuviința nunți, botezuri, cununii doar la restaurante, rezervând palatele, castelele, grădinile primite moștenire de la înaintași, pentru generațiile ce vor veni ca o mărturie că având trecut sigur avem și-un viitor.

Plimbări de vară

Iar s-a anunțat o vară secetoasă. Cu alte cuvinte va ploua mult. Cei de la ANM sunt renumiți prin prognozele lor alandala. Măcar acum nu e cald. E bine. 25 de grade la amiază mi se pare o temperatură eminamente plăcută care te-ndeamnă la mișcare, la plimbare prin oraș. Plimbare per pedes, bineînțeles. Cine spune că nu ai ce vedea prin urbea noastră de două ori capitalistă se înșală amarnic.

Păi la tot pasul, printre blocurile comunistoide, cu trăsăturile lor anoste, se văd clădiri demne de toată atenția. Și zău dacă astea din urmă nu merită osteneala de a fi studiate. Dacă excludem blocurile de 4 etaje, ițite în cartierele de case, ridicate de diverși conlocuitori cu trecut în căruțe de coviltir și care fac viața riveranilor un infern, chiar că merită să te benoclezi în stânga și dreapta. Chiliman să trăiască! I-a făcut și pe ăștia oameni. Și ce oameni! Au ajuns miezul în acest sector și zău dacă meritau atâta stimă. Dar unde banul e, totul e.

Nu știu cum li se par unora Bucureștii, dar pe mine fiecare incursiune pedestră îmi spune multe despre fiecare clădire în parte. Și nici nu e necesar să te deplasezi în zona centrală. Nu! Chiar în zona în care stau, pe o rază de 10 kilometri se înghesuie atâtea lucruri interesante încât nici nu are rost să să părăsesc zona. Profit și de vremea blândă ca să stau cocoșat, uitându-mă la mai toate casele care mi se ridică în cale.

Nu sunt deloc atent la oameni. Mă opresc din loc în loc să admir ceea ce văd. Pe o stradă se-nghesuie atâtea stiluri arhitectonice încât, cei de la Arhitectură, și-ar putea ține cursurile aici, în natură. În funcție de pricopseala proprietarilor, fațadele sunt sau nu bine întreținute. Fiind predominant zonă de case, circulația nu e prea intensă, așa că farmecul fiecărui loc iese mult mai ușor în evidență.

De fiecare dată când îmi fac rondul, mă simt contemporan cu cei care au ridicat fiecare casă. Încerc să înțeleg mult mai bine prin ce a trecut acest oraș și încerc să mă conving că încă e timp de fapte interesante. Dacă ai sta să asculți povestea din spatele fiecărei case, ți-ai da seama ce lucruri minunate s-au petrecut acolo în ultimi, poate, 100 de ani și ai fi și tu mândru de trecutul acestei țări, așa cum sunt eu. Promit să nu mă opresc aici. Mai sunt atâtea case superbe de văzut.

Un individ oarecare

Să te luăm drept exemplu pe tine. Ești un om ca mulți alții, nici mai bun, nici mai rău. Doar că ți se rupe de ce zic alții despre tine. În mare îți vezi de drumul tău, de visurile tale și nu prea te sinchisești de gura lumii. Cu alte cuvinte îți duci crucea. Știi că ai o viață și vrei să ți-o trăiești în stilul tău de marcă înregistrată.

Remarci la un moment dat tot felul de indivizi care încep să te cultive. Indivizi de ambe sexe cu care nu ai nimic în comun, nici în clin, nici în mânecă. Oameni cu care interacționezi pentru că așa îți e dat și pentru că știi că nici în viața ta nu strică nițică diversitate. Ai și tu nevoie de niște contraste care să-ți valideze alegerile. Dar e vorba de oameni cu care, repet, nu ai niciun fel de compatibilitate. Îi respecți pentru ceea ce sunt, pentru ceea ce fac, dar nu vrei să-i iei și acasă. Cu alte cuvinte doar relații publice întreții cu ei.

Mai mult decât atât, nu poți înțelege acest interes al lor față de tine, deoarece tu știi că ei disprețuiesc felul tău de a fi, valorile tale, simpatiile tale. Cu atât mai mult ei insistă. Cum pot ei dori să socializeze cu tine, în condițiile în care ești diametral opus lor? În situația asta nu ar fi decât o explicație, că ai de-a face cu niște indivizi care doresc să cultive relații cu tot felul de oameni, de la maneliști demni de secolul 21, până la intelectuali sadea.

Toată ambiția asta a lor, de a avea relații apropiate cu toată lumea, te face să te gândești la un fel de menajerie populată cu oameni sau la o colecție personală formată tot doar din oameni. E ca în piesa aia de teatru argentiniană: Centrul înaintaș a murit în zori. Așa se întâmplă cu unii oameni, își doresc recunoașterea din partea tuturor, de ajung să semene cu o valiză cu etichete de prin toate porturile lumii. Sau mai degrabă indivizii ăștia sunt niște snobi care confundă relațiile cu oamenii cu niște haine de firmă. Ei cred că, dacă se-nvârt prin tot felul de cercuri, care mai de care mai simandicoase, stârnesc admirația celorlalți.

Dar ție ți se rupe pentru că știi că nu ai nimic în comun cu ei. A petrece timpul cu ei nu înseamnă absolut nimic pentru tine. E doar timp pierdut și basta. Cât respect, câtă curiozitate, câtă amabilitate poți să manifești față de cineva care te disprețuiește într-un mod atavic? Aproape zero. Acesta e răspunsul. Dar ei nu cedează, ei vor să te cultive cu orice preț. Încearcă să te cucerească vorbindu-ți de bani, mașini, femei, relații sus-puse, doar doar te dai pe brazdă și-ți manifești apetența pentru ceva anume.

Cât de imbecil poți să fii încât să-ți dorești bani, mașini, femei, relații sus-puse de la cineva pentru care tu nu reprezinți decât un trofeu numai bun de prins în piept. Și tu îi refuzi și pleci, iar ei rămân în urma ta perplecși că nu ai cedat, pentru că mulți alții înaintea ta au făcut-o. Pe semne că tu ești nebun și nu știi ce e bun pentru tine. Dar asta e! Tu nu ai ce căuta într-o lume în care nu însemni nimic, poate, în cel mai bun caz, o virgulă în viața unui individ oarecare. Și ție ți se rupe…

Că n-ai încotro

Ce frumos e vara! Da! E nemaipomenit! Acum e momentul să te integrezi în natură. Ce mai! Acum poți sta mult mai mult în aer liber, deși un inconvenient ar fi soarele care va dogori din ce în ce mai mult. Un mare avantaj al verii este eliberarea orașelor de oameni, mai ales aici, în sud, unde verile sunt ca-n pampas, adică aerul devine irespirabil, de-i face pe oameni să se târască din punctul A în punctul B. Dar măcar nu mai e așa de aglomerat. Te simți ca Moise în pustiu.

În condițiile care se prefigurează la orizontul verii n-ai încotro și cauți să părăsești pădurea de betoane și asfalt. Că n-ai încotro! Altfel te integrezi în natura artificială urbană de-ți ies ochii de-un metru. Și unde te poți duce să-ți petreci clipele de vară decât la munte sau la mare. Dacă ajungi la mare depinde unde ajungi. Adică depinde de buget. Și dacă bugetul te orientează spre Mamaia, aia e. N-ai încotro și faci plajă.

Acolo, la Mamaia, vara e în felul ei mai urbană. Te bucuri de kilometricele faleze acoperite cu dale sau stai proțăpit la soare pe șezlong sau pe cearșaf, după cum îți place. Acum dacă ai ales șezlongul, e musai să-l asezonezi și cu ceva și zău dacă nu, de la o vreme, în Mamaia, vezi o groază de oameni cu diferite cărți în mână, de tinzi să crezi că vara asta se poartă cărțile pe pielea burții. Căci așa le-am văzut și eu pe plajă. Și dacă ar mai fi fost și cărți subțirele și-n formă și-n conținut, mai treacă-meargă, dar fiecare adept al soarelui de vară ținea între degete ditamai ceasloavele, de ai crede că de mâine acestea vor fi interzise spre deplina satisfacție a feisbucismului.

M-am simțit ca-ntr-o colonie de dependenți de carte. Ca să fiu sincer colonia era populată și de numeroase burți respectabile de bărbați și de copii însoțiți de bunici sau doici. Acum părinții socializează cu propriile odrasle prin intermediul persoanelor însărcinate cu educația micuților, viitorul inteligent al țării, ce mai. Cei care citeau erau destui de cuminți, dar cei care-și aduseseră odraslele împreună cu brațul lung al educației (bunicuțe sau dădace) erau tot timpul cu gura pe progeniturile neastâmpărate. Dacă acestea erau pline de energie și simțeau nevoia să o reverse pe plajă, eu nu am de unde să știu. Știu doar că e greu să trăiești înconjurat de atâtea mame grijulii cu supraveghetoarele de copii. Au făcut atâtea vocalize, încât, atunci când se vor întoarce în sânul building-urilor cu ferestre turnate, vor simți o nevoie acută să nu mai vadă pe nimeni.

După ce-ți iei porția zdravănă de natură marină sau montană te dai întors acasă. Că n-ai încotro. Așa e făcută vara, de te obligă să te întorci de unde ai venit, adică între betoane și asfalt, acolo unde vacarmul vieții cotidiene acoperă febril orice urmă de personalitate, retransformându-te în ceea ce erai, un titirez în căutarea propriului punct de sprijin. Că n-ai încotro.

Cum să faci muci o piesă de teatru

Am fost duminică la teatru. N-aș mai fi fost! Nici acum nu mi-am revenit. Eram tentat să scriu imediat după eveniment, dar mi-am dat seama că aș fi vituperat în van. Acum, după 4 zile, îmi dau seamă că, ori la cald, ori la rece, părerea mea despre cele întâmplate la Teatrul Metropolis a rămas neschimbată. Asta chiar că e ciudat. Am ajuns să gândesc la fel indiferent de momentul în care mă raportez la un anumit eveniment.

Clădirea teatrului e una mică, aproape intimă. Acolo se intră ca-ntr-o catedrală a teatrului. Noroc că sala are vreo sută de ani, asta asigură condiții prielnice de slăbit. În cele 150 de minute ale piesei, noi, cei vreo 200 de oameni care am încăput acolo, am făcut un program intensiv de slăbire bazat pe propria transpirație. Încă de la intrare am remarcat câteva perechi de pantaloni scurți. La teatru, în budigăii de sport? S-o fi dând și bere, m-am gândit eu.

Printre pantaloni scurți și aburii propriilor trupuri ne așezăm tacticoși pe locurile noastre. Sala strâmtă și joasă măcar beneficiază de o acustică bună. Cei de pe scenă, unii dintre ei cunoscuți ca mari actori, nu trebuie să-și folosească prea mult plămânii pentru a emite sunete articulate. În sfârșit începe piesa. E vorba de Gaițele lui Kirițescu. Eu, având în minte capodopera radiofonică din 1953, cu Silvia Dumitrescu Timică pe post de Aneta Duduleanu și filmul Cuibul de viespi,din 1987, cu Tamara Buciuceanu Botez, în rol de capo di tutti capi, mă așteptam să văd un joc la același nivel. De altfel numele de pe afiș cam asta și sugera: Florina Cercel, Ileana Stana Ionescu, Rodica Popescu Bitănescu etc.

Ceea ce am văzut de-a lungul celor 150 de minute mi-a permis să-mi rememorez viața și să caut motivul pentru care sunt supus la această grea caznă, să văd cum actorii din distribuție se chinuie să scape de rolurile pe care singuri și le-au asumat. Păi să o luăm pe rând. Florina Cercel, în rolul Anetei Duduleanu, a fost total pe lângă rol. Nu a transmis nimic din bucuria de a trăi a unei femei bogate, liberă, în sfârșit, după dispariția jumătății îmbogățite. Replicile erau spuse de parcă avea o sulă-n coaste. Despre umorul aproape involuntar ce trebuia să iasă la iveală din jocul ei nici pomeneală. Semăna ca un pom de crăciun fără ramuri. Unde să mai pui și globurile?

Ileana Stana Ionescu, în rolul uneia dintre surori – Lena – ne-a mai demonstrat încă o dată teoria că atunci când forma fizică e dusă pe apa sâmbetei împreună cu tinerețea, e indicat să te pensionezi. Cât timp a avut ceva de spus sau de fiecare dată când se mișca pe scenă, stăteam cu inima cât un purice să nu asist cumva la ultimele ei suflări. Așa că despre interpretarea ei nu pot să spun nimic. Eu înțeleg că numele mari fac afișul, dar nici chiar așa. În ritmul acesta prin afișele de teatru vom face necrologul teatrului românesc.

Singura care a jucat cât de cât bine a fost Rodica Popescu Bitănescu, în rolul celeilalte surori, Zoia. Dar interpretarea ei a fost limitată de talentul înghețat al celorlalți. Am simțit-o ca pe un mare tenisman care nu are cu cine schimba niște mingi bune. Mai mult a monologat, pentru că ceilalți actori s-au întrecut în gafe și în autocălcări pe bătături.

Nu știu cum o cheamă pe actrița care a jucat-o pe Margaretuța sinucigașă și nici nu vreau să știu, dar aspectul ei exterior făcea casă bună cu talentul actoricesc. Sincer vorbind nu am avut nicio pretenție de la ea. Și când știu că toată povestea se construiește și crește în jurul ei, stau și mă gândesc dacă se putea face o alegere mai proastă. Acum știu de ce Mircea s-a amorezat de Wanda. Păi la cât de fadă era fata Anetei, nici nu-i de mirare că Mircea călca strâmb. Dar nici cu Wanda nu mi-e rușine. Dacă aia era femeie frumoasă, trecută prin școala pariziană a vieții, atunci eu am făcut școală la Sorbona.

Nu am văzut nicăieri tristețea lui Mircea și a Wandei. În cazului bărbatului, pentru că era prins într-o căsnicie monetară, cu visele de mare gazetar spulberate, în timp ce, în cazul femeii, blazarea cauzată de eșecul aventurilor galante de peste graniță.

Pentru ca eșecul să fie total au pus un umăr și actorii care i-au interpretat pe cei doi fii ai Anetei. Nici că se putea o alegere mai obosită. Cred că dacă ar fi tăcut, jocul lor ar fi fost mult mai bun. Scena în care aceștia citesc scrisorile de amorez ale lui Mircea către Wanda, de altfel punctul culminant al piesei, a fost făcută muci de doi antitalenți patentați. Nu s-a înțeles nimic din lectura de analfabeți funcționali ai celor doi. Dacă în locul lor ai fi pus doi mimi, cu siguranță oricine din sală ar fi înțeles cât de șugubăț era Mircea. O mai distrugătoare antireclamă adusă teatrului nici că se putea.

Eu, dacă aș fi fost actor, mi-ar fi crăpat obrazul de rușine să joc într-o piesă cu un asemenea renume în România. O capodoperă a comediei autohtone a fost transformată într-o șandrama artistică. Una peste alta actorii au mai bifat o reprezentație, după care au fugit repede fiecare la casa lui. Păcat că noi nu am înțeles nimic din jocul lor modern. Așa e când ești plin de prejudecăți. Prin prejudecată înțeleg să mai fi văzut înainte interpretările altor actori. Ajungi să nu mai înțelegi nimic. Uite așa mi-am încheiat eu săptămâna. Și totuși cu Kirițescu ce-au avut? Dacă au vrut să demonstreze că a fost un dramaturg fără talent, apăi chiar c-au reușit.

Timpul care ne separă

Se iau două persoane – obligatoriu cu un trecut comun – și se pun față în față. Obligatoriu oameni care nu s-au văzut constant în ultimii ani. Pot fi rude, prieteni, foști colegi – de la grădiniță, până la ultimul loc de muncă. Acești oameni trebuie obligatoriu să socializeze din nou, ca și cum timpul nu și-a pus amprenta pe felul de a fi a fiecăruia, din prezent.

Uite cam așa suntem puși destul de des să socializăm, să mimăm bucuria, să dăm dovadă de exces de sentimente, cu persoane cu care la un moment dat, cândva, am fost în relații foarte apropiate. Și acum, peste ani, când suntem împreună pentru câteva ore sau zile, ne dăm seama că o sumedenie de lucruri ne separă. Că, în tot noianul acesta de ani, în care nu am mai fost în contact permanent, fiecare din noi s-a schimbat – dacă în bine, asta ține de sistemul de valori al fiecăruia.

Acum suntem în postura de a socializa din nou, dar ne dăm seama că prea multe lucruri ne separă. În condițiile în care fiecare om evoluează în timp, influențat fiind de anturaj, bucurii sau necazuri, nivelul de educație, calitatea oamenilor care ne înconjoară – toate acestea marcându-ne aspirațiile -, simțim că nu ne mai unește decât trecutul. Dar cum trecutul nu e bun decât ca aducere aminte și ca lecție utilă pentru viitor, ne simțim stânjeniți când vedem că celălalt/cealaltă (prieten/coleg/rudă) e total diferit/diferită în comparație cu noi.

Nouă ne place să petrecem și să descărcăm în stomăcel diverse licoruri bahice, în timp ce cunoștința noastră e de o abstinență dezarmantă. Nouă ne place să ne lăudăm cu realizările noastre, chit că sunt la fel de banale ca ale oricărui altuia – de la ridicarea unei case, plantarea unui copac sau creșterea unor copii -, în timp ce persoana amintirilor comune e mai discretă din acest punct de vedere, considerând viața intimă un lucru personal, care așa trebuie să rămână. Nouă ne place să ne petrecem timpul înconjurat de mulți oameni, indiferent dacă îi cunoaștem sau nu, în timp ce omul cu amintirile de altădată e mai solitar de felul lui și nu se dă în stambă cu orice ocazie.

Ce facem în astfel de situații, cum ne comportăm când ne dăm seama că nu mai avem nimic de zis? Oare continuăm să cultivăm relații cu rude, cu prieteni din perioada timpurie a vieții noastre, cu care nu mai avem nimic în comun în prezent și cu siguranță nici în viitor? Sau avem curajul să recunoaștem că timpul, distanța, experiențele unice, oamenii diferiți care ne-au marcat, toate acestea ne-au pus pe traiectorii diferite și că, dacă vrem să ne păstrăm candoarea și sinceritatea, e mai bine să recunoaștem că nimic nu ne mai ține împreună și că singurul lucru pe care îl mai putem face în viitor este să ne auzim doar cu diferite jubilee, deși jubileu înseamnă sărbătorirea a 50 de ani de la petrecerea unui anumit moment.

Știu că sinceritatea necesită ceva curaj din partea noastră, dar, decât să otrăvim amintirile comune, mimând exaltarea unei întâlniri peste ani, mai bine să recunoaștem că timpul pe care-l petrecem acum împreună nu aduce niciunuia dintre noi nimic bun, doar o iritare agasantă, deoarece oamenilor diferiți le e greu să comunice, darămite să mai găsească ceva interesant unul/una la altul/alta. Așa, fiecare din noi câștigă timp, timp pe care-l poate investi în relațiile cu oamenii cu care are în comun aceleași gânduri și idealuri.

Așa că se iau două persoane – trecutul comun nu contează – și se pun față în față. Pot fi rude, prieteni, foști colegi – de la grădiniță, până la ultimul loc de muncă – sau oricine altcineva. Dacă oamenii de față au ceva în comun în prezent, cum ar fi gândurile sau idealurile, restul nu mai contează.