Aprilie – Cronica politică

Aud că Iohannis mai publică o carte. A doua în nici 5 luni. Când o fi având atâta timp pentru scris, că eu nu am timp nici pentru citit? Ah! Îmi dau seama. A candidat la președinție ca să stea în tihna Cotrocenilor și să scrie. Poate ia un Nobel pentru literatură. Ar fi ceva. Cu timpul o să uităm că avem un președinte și o să ținem minte că avem un literat sadea. Măcar dacă ar avea talent. Dar după modul în care se exprimă, de la super bolovănos în sus, mi-e teamă că va scrie o capodoperă geologică. Critica literară, dar și fața și postfața vor fi semnate de Emil Constantinescu, în calitatea lui de geolog. Cred că ar fi singura critică pe care ar accepta-o.

Deși de 4 luni stă pe tușă și privește cum marea sa Amazoană îți rememorează faptele în pușcărie, Băsescu nu tace. E ca și cum ar fi uitat că nu mai e președinte. Eu cred că Băsescu suferă de un fel de ceaușită cronică acută. Și știm și noi cum a fost tratată această boală în ultimul decembrie însângerat. El nu poate sta deoparte și basta. După cum se ambalează e clar că va ieși din politică doar cu picioarele înainte. Îl vrem, nu-l vrem, e clar că el ne vrea. Și ne vrea oricum. Ori vii, ori morți. Totul e ca măritul Sailor Moon să fie singur la comanda acestui vas. Nu știu de ce, dar se vede la el nivelul redus de civilizație. Dacă „bătrânul edec”, Iliescu și cel care nu „a lăsat nicio dâră în politica românească”, Constantinescu, au avut bunul simț să tacă după ce și-au terminat mandatele, Băsescu seamănă cu o colivăreasă cu stand în piață. Dacă nu-și bocește mandatele decedate, măcar își croiește verbal colegii zarzavagii în ale politicii.

Mai avem și un premier de 3 ani pe același scaun. Asta e o adevărată premieră. Stabilitatea e singura cale spre progres. Și pisicul nostru începe să pună cărniță pe el. Dacă după alegerea lui Iohannis abia dacă scotea câte un nazal miorlăit, acum începe din nou să ragă. Micuțul motan tinde să devină un leu, măcar cu glasul. Subit croiește verbal pe toți adversarii politici, exact așa cum a făcut până în decembrie trecut. Slabă memorie pentru un premier, dar o nouă viață pentru un pisic. Cum orice mâță are 9 vieți în pieptu-i de aramă, nu ne rămâne decât să-i contemplăm următoarele 8 sinucideri politice. Are omul acesta un talent în a-și da cu stângul în dreptul, de-ai crede că urmează o școală de înalte studii în ale prostiei umane. Un reality-show cu Ponta și prostiile debitate de el le-ar lăsa în fundurile babane pe iepușoarele armence din California, Kardașian.

Altceva pe scena politică nu mai există. DNA-ul joacă rolul de bătrâna cu coasa, mai reducând din rândurile obeze ale politicienilor aflați la putere ori în opoziție. E așa un plictis fără un președinte-jucător de talia scolii de corecție încât lipsa OTV-ului îndeamnă poporul la un somn numai bun de creat monștri. Petre P Carp spunea în 1918, după crearea României Mari, că Țara noastră are atât de mult noroc încât nu mai are nevoie de politicieni. Asta pentru că deși pierdusem războiul, am câștigat toate provinciile istorice. Acum, la aproape 100 de ani de la aceste cuvinte simbol pentru politica românească, situația pare aidoma. La Cotroceni, Victoria sau Parlament există atâta impotență și impostură încât politicienii se anihilează unii pe alții prin non-combat.

Va continua

Publicitate

Nu mai am cuvinte

Mi se întâmplă în ultima vreme destul de des ca în diverse adunări să tac. Să tac dar să fiu atent. Să vorbesc doar atunci când am ceva de spus și în rest să tac. E frumos să vezi ce spun alții. Simți cum te crești pe tine prin simpatie. Prin simpatie cu ei, firește. Păcat că adunările astea în care ajung și eu nu sunt prea dese.

Uneori chiar îmi bat capul să spun și eu ceva interesant, apoi mă liniștesc și-mi dau seama că oricum nu contează. Sau contează doar dacă ai ceva de spus. În rest e vorbă-n vânt. Și zău dacă nu plec bine dispus de la asemenea întâlniri. Zâmbesc sau mai bine zis am timp să zâmbesc. Chiar mă gândeam să exersez zâmbetul pentru că eu nu zâmbesc prea mult și mi-am dat seama că în asemenea cazuri eu zâmbesc chiar. Și vine de undeva din interior. Zâmbesc și basta.

Privesc atâția oameni în jurul meu și nu știu de cine să mă mai minunez. Și aici nu e nicio doză de ironie. E doar admirație în formă pură. La asemenea adunări vin oameni cu toate țiglele pe casă, oameni care nu mai au cu ce epata sau tapa. Vin țintit spre un lucru. Ei nu au de ce să fie altfel. Ori au exersat de prea multe ori asta ori așa sunt ei.

Oricum, îmi dau seama că nu contează. Chiar m-am zărit din întâmplare într-o ușă de sticlă zâmbind. Mi se vedeau ridurile de pe frunte. Eram nostim. Am chicotit pe înfundate, după care am redevenit atent la ceea ce se spunea. Chiar mi-am scos și mâinile din buzunar să nu-mi mai stea sacoul înfoiat ca două perne gâtuite sub brațe. Și tot tac. Din când în când spun câte ceva.Doar atunci când știu ce zic.

Și apoi plec. Deja-s încărcat cu energia celor din jur. Dar nu debordez. E o energie liniștită, nenărăvașă. Nu știam cât de relaxat poți să fii când nu mai vrei să demonstrezi nimic. Și marele paradox e că eu nu am făcut aproape nimic. Nimic cu mine, firește. Și zâmbesc și nu spun nimic.

Dacă e marți e rost de inspirație

Primești o invitație la un eveniment la care cei care au reușit într-un fel sau altul în viață încearcă să vorbească și, dacă se poate chiar să te inspire. Nu spui nu. Chiar ți se pare interesant. Te spilcuiești și la ora anunțată prin diferite forme ești prezent la locul precizat. Acolo, loc din downtown, lume ca la un mare eveniment dedicat online-ulului. Tineret cât vezi cu ochii, care mai de care mai pus de cunoașterea celorlalți. Networking în fașă, ce mai! Tu, ca un adevărat autist social, o ții pe a ta și te concentrezi să vezi dacă știi pe cineva. După ce te convingi răsufli ușurat sau poate contrariat și-ți iei locul în sală.

Ca o gazdă bună amfitrioana te lasă să mai sporovăiești o clipă cu persoanele vecine ție și, când atmosfera începe să se încingă, face prezentările și intro-urile de rigoare. Citești pe foaie cine va vorbi și-ți dai seama că pe unii îi știi. În unele cazuri chiar de ani de zile. Nu-i nicio problemă, că nu asta contează ci ceea ce au de glăsuit către curioasa asistență preocupată să găsească inspirația eternă și, dacă nu se poate, măcar cea care să o salte binișor pe treptele devenirii de orice fel.

Nu-ți mai bați capul cu nimic și te concentrezi la cei care țin microfonul pe scenă și încerci să faci un portret robot al vorbitorilor, deși diferența de vârstă, experiență, educație îi face unici. Ce mai, niciunul nu seamănă cu altul. Constați că toți sunt oameni cu o puternică motivație, entuziasmați de ceea ce fac și capabili să ia decizii în situații nu prea plăcute. Mai remarci faptul că toți te privesc pe tine, dar și pe alții, drept în ochi. Semn că ei știu care e calea cea mai scurtă spre creierul celui ce trebuie să asculte. Te miră un pic că unii au au emoții, dar nu pui asta la suflet. Nu de alta dar sunt și ei oameni.

Tu știi că te plictisești repede și te gândești că temperamentul năvalnic să nu te pună într-o lumină prea proastă mai ales că te-ai așezat la o masă ce stă moț în sală. Dar timpul trece repede, semn că toți cei care tot te-au privit în ochi au avut câte ceva de zis. Pleci liniștit neștiind cum să-ți cuantifici acum inspirația. Ai văzut cum se poziționează cei care fac câte ceva în viață, acum rămâne să vezi ce ți se potrivește.

În drum spre casă îți sună telefonul. Tu crezi că o fi vreun vorbitor talentat, dar ai parte de o surpriză:
Ea: Vreau să vă propun un plan de investiții.
Tu: Nu mă interesează.
Ea: V-a mai propus cineva așa ceva?
Tu: Nu mă interesează.
Ea: Înseamnă că nu ați vorbit cu mine.
Tu: Vă rog să mă credeți! Nu mă interesează!
Ea: Atunci când să revin?
Tu: Insistența de care dați dovadă mă face să cred că am mai mulți bani decât în realitate. Vă mulțumesc!
Închizi telefonul și te gândești la inspirație. Așa că inspiri adânc. Și apoi expiri…

La Căldărușani

E cald și frumos. Chiar foarte frumos. Temperatura e ideală să umbli creanga undeva anume. Adică unde apuci. Pe cer nicio fărâmă de nor. Un cer albastru de nu știi de unde e luat. Nu se compară cu nimic. Parcă ar vrea să facă în ciudă norilor după cele vreo 30 de zile de anul trec când nu ni s-a arătat deloc. Așa că e momentul oportun să ne unduim trupurile neostenite încă spre niște locuri nu prea călcate de cei care zidesc România de azi.

Te apropii de Căldărușani cu o anumită surprindere. Cu cât înaintezi îți dai seama că nimic nu seamănă cu ceea ce știi despre zonele limitrofe Capitalei. Drumul începe să se unduiască, ba la stânga, ba la dreapta și apoi să o țină drept până la apropont, când o cotește scurt spre dreapta. Drumul e bun, chiar foarte bun pentru o uliță județeană. Dar să nu uităm că suntem în Ilfov, această aură a Bucureștilor. De ce aură? Pentru că acestui oraș îi da târcoale o salbă de mănăstiri. Oricât s-ar foi stimabilul oraș, între cosmopolitism occidental și ateism oriental, el tot nu poate să-și depășească istoria.

Nu știu cum de sunt atâtea mănăstiri în Ilfov, dar cert e că e greu să treci printre atâtea cazemate spirituale fără să le remarci rezistența la vremile ce le-au asaltat. Norocul lor, al mănăstirilor, pardon, al nostru, e că nu se află pe drumuri principale, altfel ar fi devenit niște mall-uri stropite cu aghiazmă, în care toți neștiutorii în ale credinței s-ar fi ițit pentru olecuță de pricopseală.

Mai ai de făcut doar un pic până în curtea bisericii și nimeni nu-ți cere taxă de trecere și nici numeroși credincioși în căutarea echilibrului material nu-ți taie calea. Remarci de la poartă că ești într-o mănăstire de taici după numărul bărbilor ce se vântură de acolo până acolo. Și nu fără de folos. În afară de vreo 4 călugări ce deșiră ața vieții pe o bancă, restul se pare că sunt la treburile lor. Unii în biserică, respectând orele de rugăciune, altii pe-ntinsul mănăstirii cu diverse treburi monahale.

Lume puțină, mai toată credincioasă ferventă. Prin urmare ești lăsat în pace, ceea ce-ți permite să dai întâi târcoale apoi să-nconjuri vechea biserică pentru ai simți măreția. Totul e așa de vechi și în multe privințe chiar degradat de te aștepți ca dintr-o clipă în alta să-l vezi pe Mărgelatu scuipând semințe și curățându-și pistolul cu rachiu din anason. Liniștea nu e tulburată de nimic, nici măcar de peștii din heleșteul ce sprijină mănăstirea din mai multe laturi. Profiți de ocazie și te afunzi în biserică de simți în toți rărunchii cum trec peste tine cei aproape 400 de ani ai locului. Te minunezi cum de mai avem istorie vie și te îndrepți spre ieșire cu gândul să aprinzi o lumânare la cei din a lume, dar și celor care se căznesc să n-o părăsească pe asta. Ești surprins să vezi că nimeni nu vinde lumânări ci poți să ți le iei singur, lăsând contravaloarea într-o cutie, printr-o fantă abia zărită. Te minunezi din nou de încrederea sfinților părinți în cinstea mirenilor și-ți dai seama că speranță de mai bine există aici destul de mult. Le cumperi, fără să privești în stânga și-n dreapta, semn de cinste totală, plătești cât se cuvine și te-ndrepți spre locul de veșnică pomenire prin lumină.

După ce-ți termini clipele solemne de intimitate spirituală cu ai tăi dragi, te-ndrepți spre ieșire, sub lumina unui soare ce vrea să rumenească nu doar fructele ce-ncep să crească ci și propriile tale gânduri, în timp ce tu te-nfuzi în drumul ce duce direct de unde ai plecat, adică în orașul acesta fără de odihnă. Dar tu te simți odihnit acum. Ai văzut de unde ai venit. Acum preumblarea prin viață nu mai e așa sfioasă.

Copilăria nu se termină niciodată

Nu știu ce-a mai rămas din copilăria mea, dar cert e că-mi aduc aminte destul bine multe lucruri cu foarte picante amănunte. Acest lucru căpiază pe cei care au copilărit cu mine, deoarece readuc în actualitate lucruri de mult uitate. Că tot veni vorba de copilărie am să relatez ceva important. Eu nu-mi amintesc ca în vacanțele de vară sau de iarnă eu să fi beneficiat de evenimente ieșite din comun când vine vorba de tabere. Fie școlare, fie preșcolare, fie la munte, fie la mare, toate erau la fel de plictisitoare. Ajungeai acolo, te cazai, erai sub o strictă supraveghere a educatoarelor sau a profesoarelor, încolonat participai la diferite activități educativ-distractive și finalizai cu același foc de tabără. De unde aveau ei așa de multe sare de aruncat în foc, eu nu știu. Eu îmi amintesc doar că era o mare criză de sare. Așa că…

Orice copil e plin de energie. Oriunde s-ar afla, el e într-un continuu dute-vino, scopul fiind epuizarea acesteia. Dar în tabere nu prea aveai parte de așa ceva. În cel mai bun caz, înregimentați doi câte doi făceai vreo drumeție, adică mergeai pe jos până cădeai lat sau te bălăceai prin mare un timp limitat. Asta era toata activitatea de aventurier. Tot ceea ce citeai tu în cărțile pentru copii, tot ceea ce vedeai în filmele vârstei tale nu reușeai să regăsești în nicio tabără. Taberele noastre semănau cu niște universități ale cioclilor. Scopul fundamental al profesoarelor, învățătoarelor sau educatoarelor era să nu pățești nimic, pentru ca, la întoarcerea acasă, nimeni să nu le frece ridichea, de la părinți, trecând prin directorime și terminând cu partidul care era în tot și în toate. Din acest motiv ne întorceam acasă mai plini de energie ca niciodată. Prin urmare marile pozne de-abia acum urmau. Și, sincer să fiu, puțini părinți s-au prins de fază pentru a nu ne mai trimite niciodată în aceste locuri generatoare de ulterioare necazuri.

Și uite că anii au trecut și am descoperit în capitalismul nostru lipsit de originalitate locuri numai bune pentru aventuri copilărești. Și, cum nu am reușit să-mi ucid de tot amintirile, m-am comportat ca atare. Undeva aproape de București există amenajate, în păduri, locuri numai bune să te cațeri, să sari, să faci cucuie fără să te smiorcăi, să te julești într-un mod fundamental fără să-ți pese, într-un cuvânt să te bucuri de câteva clipe de copilărie autentică.

Dacă vrei să te narcotizezi din plin cu asemenea momente este indicat să vii la primele ore ale programului. Astfel locul nu va fi prea aglomerat. Dacă vă gândiți ce fel de copii bătătoresc asemenea edenuri ale copilăriei, nu vă mai bateți capul că vă spun eu. Copii ai diverșilor manageri de multinațională, români sau extaziați expați. Știu că străinii sunt extaziați să vină în România deoarece primesc un consistent stimulent financiar pentru locarea temporară într-o țară înapoiată. Dacă vă întrebați de unde știu că sunt copii de șefi, vă pot spune că nu e greu de descoperit asta, deoarece progeniturile bogate pronunță cuvintele rar spre foarte rar, așa cum face orice șef care se respectă. Șeful știe că tu, ca subaltern, nu ai ce face decât să suporți polologhia lui. Doar asta e o dovadă de putere. Părinții, indiferent de sex, sunt destul de crispați, fericirea copiilor nereușind să-i scoată din gravele probleme cu care se confruntă în fiecare zi. Din acest motiv eu nu am rostit niciun cuvânt, nedorind să le sporesc surmenarea. Nu de alta, dar aș fi afectat creșterea PIB-ului pe următorul cincinal, de m-ar fi acuzat televiziunile de scandal de subminarea economiei naționale.

La momentul oportun, adică după vreo 3 ore, am spălat putina. Era de altfel momentul. Locul se umpluse se tot ce va avea țara mai valoros peste vreo 30 de ani, adică atunci când copiii șefilor de azi vor ajunge șefii noștri de mâine. Dacă mai aveam vreo îndoială legată de situația socială a generației născută cu internetul în sânge, atunci aceasta s-a risipit la plecare. Parcarea amenajată în natură, într-un imens luminiș, ce egala prin dimensiune ego-urile reunite ale tuturor șefilor din pădure, gemea de toată gama mașinilor de teren de firmă. Am căutat cu privirea un Duster. Mi-a fost imposibil. Ceea ce înseamnă că subalternii nu-ți petrec timpul liber cu șefii. Cu toate acestea eu sunt hotărât să mai cutreier aceste locuri, nu de alta dar vreau ca peste 30 de ani să trăiesc un sentiment de deja vu.

De câtă recunoaștere avem nevoie?

Știu! Suntem animale sociale. Ba mai mult decât atât niște animale sociale concurențiale. De la vârsta cea mai mică vrem să fim mai buni ca alții și drept urmare primim o bulină la grădiniță, o notă bună la școală, o fată/un băiat peste medie ca iubită/iubit, un loc de muncă mai bun și mai călduț, o casă cu de toate în interior și cu o mașină corespunzătoare din toate punctele de vedere bine poziționată la scară.

Dar asta nu e de ajuns. Noi vrem mai mult. Chiar dacă ne satisfacem toate dorințele, avem nevoie de un combustibil care să ne facă viața mai frumoasă. Și acest combustibil se numește recunoaștere. Recunoașterea e necesară atunci când vrei să demonstrezi ceva, când vrei să-ți fie apreciate rezultatele, atunci când vrei să fii acceptat pentru tot ceea ce ești, atunci când vrei să-ți fie validate alegerile. Recunoașterea asta seamănă cu un preot de la care vrei să-ți iei binecuvântarea. Și zău dacă nu-ți place acest combustibil, acest preot pluri-religios.

Avem nevoie de recunoaștere pentru că ea ne confirmă așteptările, ne poziționează pe o ierarhie undeva mai în față sau chiar în față de tot. Dar ce te faci când ajungi dependent de acest combustibil precum un narcoman de doza lui zilnică drog? Oare nu punem atunci căruța înaintea cailor? Oare în această situație nu ajungem să confundăm scopul cu mijloacele? Spun mijloace deoarece recunoașterea e un mijloc necesar, dar nu hotărâtor, atunci când dorim să ne asigurăm că suntem pe calea cea bună.

Dependența de recunoaștere dezvăluie o persoană nesigură, slabă, profund legată de cei care pot trasa un trend, de la un simplu șef, până la un lider informal, care e acea persoană care are în ADN-ul său cea mai mică doză din acest drog, numit recunoaștere. Și al naibii să fiu dacă nu tocmai acești lideri informali devin ținta dependenților de recunoaștere. Sunt asaltați precum o benzinărie singuratică într-un deșert mereu în expansiune.

Dependenții de recunoaștere seamănă cu niște copii care caută mereu brațele mamei. Au nevoie permanentă de suport, pentru că încrederea în ei înșiși e destul de mică. Uite un exemplu luat la întâmplare, unul care nu ne caracterizează pe noi, românii. Un subiect cam științifico-fantastic. De câtă recunoaștere are nevoie un consumator de gunoi uman reciclabil, recte de rahat? De toată câtă există pe lumea asta. Chiar și cel mai lingău dintre lingăi, acela care a câștigat în existența lui an după an titlul de gândacul de bălegar primus inter pares, tot nu ajunge să fie liniștit. Și asta se întâmplă pentru că obișnuința devine a doua noastră natură. Dacă ne-am obișnuit să depindem de părerile altora, de recunoașterea lor, apoi să fim siguri că nu ne va fi ușor să ne dezvățăm.

Cel mai trist este că nu vom ajunge să fim niciodată mulțumiți de noi. Pentru că dependența de recunoaștere ne va duce prin viață așa cum un vânticel de vară deplasează o coajă de nucă pe o baltă a porcului. Așa că eu am decis să iau măsuri. De azi înainte nu mai mănânc nuci, banane sau pepeni. Mă specializez doar pe mere, pere sau agrișe. De înotat știu, așa că nu-mi pasă cât de tare bate vântul. Dar trebuie să mă opresc aici. Știe cineva cum e vremea afară? Că nu vreau să ies echipat necorespunzător și să râdă lumea de mine. Atât mi-ar trebui!

De ce nu reușim în viață?

Cum am face, cum am drege tot nu e bine. Suntem mereu nemulțumiți cu ceea ce-am făcut cu noi înșine. Stăm tăcuți în banca noastră, în așteptarea unei schimbări miraculoase care să vină de undeva și care să ne pună acolo unde ne este locul. Pentru că, nu-i așa, toți suntem valoroși dar nu avem norocul să o demonstrăm. Dar oare ne-am gândit vreodată că nici nu știm să ne arătăm valoarea? Mai mult decât atât, avem oare puterea să recunoaștem că nici nu știm ce vrem de la viață?

Nu-i o rușine să recunoști că nu știi ce vrei de la tine. Nu e o rușine să recunoști că te irosești făcând lucruri nesemnificative. Spun asta deoarece ceea ce ne lipsește cu adevărat pentru a reuși, pentru a nu mai fi prăfuiți, pentru a fi relaxați sunt modelele. Da, modelele! Nouă ne lipsesc modelele credibile, luate din viața reală și pe care să le urmăm pentru a reuși.

Cei care se fălesc îndeobște la televizor că au reușit ceva în viață se mint pe ei înșiși înainte să ne amăgească pe noi. Sunt oameni cu un simț al ridicolului subdezvoltat și din acest motiv sunt capabili să facă orice pentru un succes iluzoriu. Se exhibiționează la tv și cred că asta le ține loc de reușită în viață. Când nu vor mai fi în centrul atenției, și asta se va întâmpla curând, vor rămâne cu buzele umflate, ca un circar fără de circ. Mai sunt câțiva ce se perindă zilnic pe la tv și care chiar s-au realizat. Dar au făcut-o pe căi necinstite, unii furând cu sacul, alții cu vaporul. Aceștia din urmă nu pot fi modele deoarece cu toții ne dăm seama că nu avem noi șansa asta de a fura în cantități industriale.

Și atunci nu ne rămâne decât să ne zgâim seară de seară la pseudoviețile celor ce se vând pentru o brună de celebritate pasageră. E trist dar adevărat. Cei care au reușit prin forțe proprii, cei care au făcut ceva cu viețile lor și care ar putea fi modelele pe care să le urmăm nu-și doresc să iasă în evidență deoarece tot ceea ce au făcut pentru ele nu reprezintă nimic ieșit din comun. În plus adevăratele modele au un puternic simț al ridicolului. Ele știu că nu tot ceea ce au făcut poate fi replicat de către alții. În plus pe noi nu ne interesează poveștile de succes petrecute în ani ci doar cele peste noapte. Ne plac poveștile și nu credem decât în cele scurte.

Și uite așa trec anii și ne mulțumim să trăim bucăți din succesele altora, viețile noastre lăsându-le amanet la televiziuni. În tot acest timp, toți cei care au simțul ridicolului continuă să trăiască, să reușească și să se simtă împliniți cu propriile vieți pe care le transformă în timp. Și pentru ei asta contează mai mult decât să tânjească după ceea ce nu pot avea. E o viață trăită în anonimat, în discreție, dar trăită în mod pozitiv. De aceste modele avem noi nevoie. Păcat că nu-și doresc celebritatea. Așa am reuși și noi un pic în viață.

Al Pacino – ultimul film

Cum poți să-ți termini săptămâna luminată decât cu un film cu Al Pacino. Și nu orice film ci ultimul. Cum trăim în epoca în care doar ce e nou e bun, normal că doar ultimul lui film e cel mai bun. Așa că iată-mă-s la mall să mă bucur de ce a făcut Al Pacino mai nou în film. Într-o sală mare cât cea a congreselor comuniste s-au adunat vreo 7 persoane de peste 60 de ani. Presupun că sunt fani istorici ai actorului american. M-aș fi putut simți stânjenit dacă sala ar fi fost mai mică, dar așa am trăit sentimentul că sunt martor la facerea istoriei. Rar mai ai parte de comentariile pertinente ale celor care au trecut prin istoria filmului cu propria ființă așa cum trec eu prin propria viață. Așa că am fost ochi și urechi la ce se deșira pe ecran, nu de alta dar nu doream să fiu mai prejos decât cei 7 mânji ai anilor 60.

Al Pacino pare din ce în ce mai tânăr. Dacă se mai cuțitoiește mult va avea chip de bebeluș. Un bebeluș precoce, încă de pe vremea când era doar june. Nu că aș avea ceva cu operațiile estetice. Adevărul e că-l prind. Totul e ca și piesele din interior să cadreze cu noul ambalaj. Am venit cu mari așteptări la acest film și cred că am greșit din nou. Al Pacino s-a jucat pe el însuși. Personajul interpretat de el nu poate fi decât Al într-o proporție aproximativă de 100%. Prin urmare n-a schițat niciun gest că s-ar forța să joace. A fost ca o zi la SPA pentru domnia sa. A trăit molcom pe durata celor 90 de minute ale filmului, așa că nu mi-am dat seama dacă s-a luat în serios măcar o secundă.

Personajul feminin, Annette Bening, câștigătoare de Oscar, la fel ca soțul ei, Warren Beatty, dar ca și cumnățica ei, Shirley MacLaine, a făcut tot posibilul să nu-l deranjeze pe marele Al. Astfel că șederea la SPA a marelui actor nu a fost tulburată de nimeni pe toată durata filmului. Din când în când frumoasa actriță, ajunsă la o vârstă a relaxării temporale, își etala ce are ea mai frumos, dantura. Despre ceilalți actori nu am nimic de spus și asta pentru că uitarea se așterne repede când totul este plictisitor. În rest, cum nu sunt un fin cunoscător al detaliilor vestimentare, nu cred că am mai remarcat ceva.

La final am plecat exact așa cum am venit. Nu am câștigat, nu am pierdut nimic. Poate doar timpul. Și stau să mă întreb cine a aruncat banii pe fereastră. Eu, pentru că am văzut filmul sau Al Pacino, pentru că l-a făcut.

De ce suntem săraci

Mi-am început Săptămâna luminată cu un șoc. A începe e un fel de-a zice. Pentru că ne respectăm noi ne începem săptămânile marțea. Poate de aia ne și merge cum ne merge. Cred că avem nenorocul să demarăm în trombă tocmai într-una din cele 3 ceasuri rele ale oricărei zile de marți. Cum spuneam, am fost șocat marți să citesc în Ziarul Financiar un articol despre cât se câștigă în România.

Voi evita folosirea termenului de român pentru că-l consider prea exclusivist. E ca și cum la noi ar locui doar români verzi, cu pedigriu-ul translucid încă de pe vremea lui Ștefan cel Mare, deși, în domeniul actelor de identitate, e greu să cobori la noi înainte de Cuza. Abia atunci preoții au fost obligați să țină evidența nașterilor și deceselor. Și cum la noi mulți preoți erau pe atunci analfabeți…

Dar să mă întorc la articolul cu pricina. Datele obținute de la Institul de Statistică mi-au făcut părul măciucă, aceasta fiind o premieră mai mult decât medicală. De unde reiese că problemele de pilozitate craniană pot fi rezolvate prin șocuri puternice. Cum se poate ca 29% din angajați să câștige salariul minim brut pe economie, adică 975 de lei? Cum se poate ca 83% din totalul celor care pontează (oare și Ponta pontează?…) lună de lună să nu atingă salariul mediu brut, adică 2.415 lei? Oare atât de săraci să fim?! Cum se face că doar 4% au un salariu brut mai mare de 5.000 de lei? Oare conștientizăm cât de săraci suntem? Oare înțelegem de unde ne vine înapoierea care ne separă de orice țară aflată mai la vest de noi?

Cred că puțini oameni pot da răspunsul la aceste întrebări. Cauzele se găsesc undeva în timp. Sunt cauze străvechi ce dăinuie de sute de ani, pe care nici măcar comunismul cu „davai ceas, davai palton” nu a reușit să le rezolve. E vorba în primul rând de atitudinea noastră fața de muncă și de gradul nostru de școlarizare, adică de nivel de educație. Dacă aproape o treime din angajați câștigă doar 975 de lei asta spune că acei oameni nu au niciun fel de specializare sau că practică meserii unde nu se cere nici un fel de calificare. Munci brute gen: măturător, hingher, paznic de noapte, pălmaș pe diferite șantiere etc. Tot aici mai întâlnim oameni care în realitate câștigă mai mult dar patronul le trece pe cartea de muncă doar salariul minim.

Dacă 83% dintre lefegii câștigă sub salariul mediu brut pe economie asta ne spune că în realitate, vorba lui Nenea Iancu, economia noastră este sublimă dar lipsește cu desăvârșire. Cei 2.415 lei reprezintă în realitate, ca net, doar vreo 1.600 de lei. Câte lucruri poți face într-o lună cu 1.600 de lei? Mai nimic. Câte poți cumpăra cu acești bani? Ce bancă și cu ce sumă te poate împrumuta? Dacă 83% dintre chenzinari iau lună de lună sub 1.600 de lei atunci să nu ne mai mire starea generală proastă a celor care trăiesc în România.

Cei 83% se uită cu invidie nedisimulată la cei 4% cu câștiguri brute de peste 5.000 de lei. Parcă îi și aud cum spun: “’Reați ai dracu’, îmbuibaților!”. Adevărata dramă nu e reprezentată de faptul că unii câștigă peste 5.000 brut ci de faptul că dacă i-am elimina pe aceștia salariul mediu brut ar scădea și mai tare, ceea ce dezvăluie starea generalizată de sărăcie în care ne complacem. Și totul vine de la educație, educație pe care am hulit-o în ultimii 25 de ani.

Dacă zi de zi, ceas de ceas televiziunile propovăduiesc un anumit model de viață: golănia, impostura, incultura atunci să nu ne mai mirăm că educația nu mai reprezintă un scop al marii mase de oameni. Doar prin educație, instruire oamenii pot pretinde câștiguri mai mari. Doar un nivel ridicat de cunoaștere îl protejează pe om de manipularea de joasă speță a televiziunilor de doi bani care reprezintă interesele analfabete ale unei clase așișderea. Un popor incult e un popor ușor manevrabil, iar o clasă politică formată din tot ce are țara asta mai demn de disprețuit nu are nevoie de oameni care să judece cu mințile lor.

Trist sau nu, acest procent de 83% nu va putea fi schimbat prea iute. Creșterea nivelului de educație a unui popor se face în zeci de ani. Abia după ce sistemul de învățământ va redeveni unul competitiv vom putea spera într-o rebalansare a salariilor, prin creșterea ponderii celor care câștigă peste salariul mediu brut pe economie. Până atunci nu ne rămâne decât să ne uităm în continuare la televizor, la toți maneliștii, la toate prostituatele, la toți bișnițarii care-și spun oameni de afaceri, la toate telenovelele turcești și să așteptăm de la Dumnezeu îmbunătățirea nivelului de trai. Sunt sigur că Dumnezeu ne va ajuta. Dovadă stau numeroasele biserici ridicate după Revoluție. Nu ne rămâne decât să ne agățăm traistele de mânerele bisericilor. Sigur Dumnezeu ne va pune tot ce avem nevoie în traistă.

Orașul Volkswagen Golf

Nu, nu e în Germania. E la noi în România. Există la noi un oraș, de dimensiuni un pic sub medie, care e o citadelă a constructorului german. Adică să nu credem că la noi se fac. La noi doar se folosesc. Acel oraș e un fel de Florida a mașinilor. Adică foarte multe mașini pensionate se lăfăie sub soarele românesc. Și dacă stau bine și mă gândesc în acest oraș vedem o Germanie în miniatură de acum 10-15 ani.

Sunt atât de multe mașini Volkswagen, născute undeva prin anii 2000, de ai crede că tour-operatorii germani propovăduiesc România ca ultimă destinație a acestor automobile. Se pare că la noi se ruginește bine, pardon, se trăiește bine! Oriunde te-ai uita doar mașini din astea vezi. Și în special din alea, precum Dacia Break, numai bune de cărat cât mai multe cu ele, de la saci cu orice până la soacre îmbuibate. Pentru că așa e românul, preocupat de volum, în special din cele mai mari.

Cum spuneam, orașul acesta al nostru, duduie în stil german. Aici mă refer la zgomotul motoarelor și nu la ritmul de muncă. Aici se muncește ca oriunde în România. Adică fără mai sforțări. Cel mai deranjant e că Loganurile nu prea au succes în acest oraș. Oricât de mult te-ai uita în toate părțile nu ai să prea vezi Dacii refranțuzite. Poate ale celor de la Poliție sau de la ANAF. Dar despre cinstea și corectitudinea acestui oraș nu vreau să vorbesc acum.

Primarul acestei urbe ar trebui să popularizeze această trăsătură a orașului său. Aici s-ar putea organiza în fiecare an un festival Volkswagen, deoarece nici măcar în Germania nu există un oraș așa de bine reprezentat de „mașina poporului”. Și zău dacă aici nu regăsim numeroși reprezentanți ai poporului. Dacă stau bine și mă gândesc în acest oraș s-ar putea organiza în fiecare an un salon auto al mașinilor scoase din uz de acum 10-15 ani. Cred că ar avea un succes monstru. Păi la câte extenuate și poluate circulă pe străzile noastre ar fi păcat să nu arătăm nemților că ne preocupă starea mediului. Drept dovadă toate mașinile expirate la ei, la noi își trăiesc ultimii ani. Și uite așa România ajunge a doua Germanie.