Răutate

Mi-a fost dat să aud de multe ori cuvântul „răutate” în foarte multe contexte (con-texturi?) și cu aceeași semnificație, de om care nu are milă de sensibilitățile, vulnerabilitățile semenilor săi. Sunt sigur că viața noastră ar fi mai frumoasă dacă acești indivizi certați cu bunele maniere nu ar lua peste picior micile și nevinovatele noastre slăbiciuni. Oare așa sa fie? Pentru lămurirea speței voi da cîteva exemple edificatoare.

Despre cineva care întârzie la o întâlnire: „Boierul tot boier. Vine când vrea el și îi lasă pe pălmași să aștepte”.  Concluzia: „Răutate.”

Despre cineva care a luat în greutate: „Și tu când ai avut timp să crești în halul ăsta?” Concluzia: „Răutate.”

Despre cineva care se îmbolnăvește taman când trebuie să ducă la bun sfârșit un angajament: „N-ai mai văzut atâta sensibilitate. Responsabililățile o îmbolnăvesc subit.” Concluzia: „Răutate.”

Despre cineva care se plânge permanent că nu-și găsește sufletul pereche, dar zboară mereu din floare în floare: „Biata fată! Nimeni nu o întelege! Ochi alunecoși, inimă zburdalnică, suflet de vioară! Bărbații e porci!” Concluzia: „Răutate.”

Despre cineva care trage niște sfori pentru o viață (în 99% din cazuri, personală) mai bună: „Ar trebui să luăm exemplu de la el. Nimeni nu-l lasă indiferent. Asta da dovadă de altruism. Ne cultivă pe toți în speranța că va avea ce recolta mai târziu.” Concluzia: „Răutate.”

Despre cineva care arată bine, dar nu vrea să iasă în evidență: „Dacă stai la umbră asta nu înseamnă că nu o sa fii remarcată. Plantele cresc mai bine pe întuneric.” Concluzia: „Răutate.”

Despre cineva care se îmbracă strident pentru a atrage atenția: „Felicitări! Nu știam că te-ai angajat la circ.” Concluzia: „Răutate.”

Și ar mai fi și alte exemple, dar mă opresc aici pentru că simt mânia cum ar putea crește. Serios acum, asta e dovadă de răutate? Eu l-as numi un spirit al observației bine dezvoltat, împletit cu abilități de comunicare aflate în plenitudinea forțelor. Dacă n-am mai încerca să ne justificăm neîmplinirile prin scuze străvezii, nu ne-am mai bucura de observații mai mult sau mai puțin acide. Mai pe șleau spus atunci când bați câmpii cu grație s-ar putea ca unii să remarce și să contribuie la PR-ul tău, dar nu așa cum ți-ai dori tu. Am zis! 😀

Publicitate

Raia

Intrase ca o furtună în casă. Și măcar dacă era casa ei. Ea se simțea bine oriunde. Stătea puțin peste tot, dar lăsa în urma ei liniștea împricinaților total răvășită. Și-a așezat valiza într-un colț și a și început ancheta. Ne judeca aspru și în regim de urgență. Cine nu o cunoștea ar fi crezut că ea este stăpâna casei și nu un musafir care ne călca pragul destul de des. Așa era ea, Raia, iar noi nu ne supăram deloc. Ba din contra, pe fețele noastre se putea citi o curiozitate nedisimulată. Era atât de naturală încât noi ceilalți păream niște studenți picați la actorie cu note minore.

De ce venea ea așa de des la noi nu știu. Oricum nu-și anunța vizitele, doar o vedeam proțăpită în dreptul ușii cu geamantanul ei imens. Nu se sinchisea dacă erau persoane străine în casă. Ea venise și toți ceilalți trebuiau să se conformeze. Renunțam pe dată la tot ceea ce făceam atunci astfel încât până și cel mai nesimțit vizitator se simțea în plus și își lua tălpășița.  De abia apoi Raia se schimba pe dată. Începea să zâmbească și să scoată diverse cadouri pentru noi, copiii. Știam că așa se va întâmpla și poate de asta ne abandonam prietenii pe dată. Intram instant într-un fel de transă de care nu ne mai săturam.

Apoi se așeza pe un fotoliu și începea să sudeze țigările ei cu filtru și să-și bea tacticoasă cafeluța. Ne înecam cu toții în rotocoalele gri, dar nu ne dam bătuți. Rămâneam lângă ea așteptând  continuarea spectacolului. Ceșcuța consumată era întoarsă cu fundul în sus și, până la uscarea ei, Raia scotea un pachet de cărți. Nu era vizită de la Dumnezeu în care Raia nu să nu-și etaleze cărțile. Acum dacă stau bine și mă gândesc nu știu dacă era vorba de etalarea cărților sau a ei însăși. Feblețea Raiei erau copiii și de aceea se concentra pe viitorul nostru. Nu mai știu ce ne-a prezis, dar țin minte  că ne prevedea la toți un viitor măreț, înconjurați de oameni mari și cu obligatoria damă de pică, la drum de seară, în așternut. Și de fiecare dată noi râdeam cu gura până la urechi. Nu știam noi unde duce acel drum de seară, știam doar unde duc toate drumurile noastre zilnice, spre școală și înapoi. Fiind mici, noi circulam mai mult ziua, de aceea ne minunam că există și un drum de seară. Dar o credeam că nu aveam încotro. Despre dama de pică nu aveam nicio informație, Nu cunoșteam nicio damă la școală și nici nu știam ce înseamnă de pică.

Cafeaua era un deliciu. Bine, nu pentru noi ci pentru Raia. O consuma cu mare atenție și, după ce se usca zațul, începea nebunia. Spunea câte în lună și stele. Vorbea mai mult despre trecut decât despre viitorul ei. Aveai senzația că nechezolul nu era decât un pretext să ne spună pe unde a mai fost, ce anume a mai făcut. Eram însă doar tare mirați de ce în cafeluța ei nu se vedea niciun valet de ghindă, niciun drum de seară care să ducă spre vreun așternut extra apretat. Azi așa, mâine așa, până într-o zi când eu mi-am luat inima în dinți și am abordat problema frontal, în spirit de școlar corigent la materiile de bază. Bine, bine, noi cu dama de pică, la drum de seară, la așternut, dar matele nimic? Acum că am învățat în sfârșit toate cărțile și toate zațurile, vrem să știm și noi cum de nu îți cade niciodată valetul de ghindă. M-a privit mohorâtă de am simțit că îngheață sângele în mine și, tacticoasă, și-a mai aprins o țigară cu filtru. Mutule, o dată ai vorbit și tu și știu că ai pus punctul pe I. Să știi și tu de la mine, mucosule, că valetul de ghindă a fugit la drum de seară cu tot cu așternut. Acum îi e frică să dea ochii cu mine, de aia nu apare nici în ceașcă și nici în cărți, anafura mamei lui! Apoi, îndreptându-și privirea spre ai mei, a continuat: să aveți grijă cu prâslea că e periculos rău. Nu-l văd bine. Va ajunge mare.

Fata de nota 10

Așa cum se întâmplă de multe ori în viață, momentele memorabile vin pe neașteptate și pleacă pe neanunțate. Când am cunoscut-o, toți îmi spuneau Popescu Bogdan. Pot să spun că am fost foarte surprins să o văd pe fata de nota 10 intrând în clasa noastră. Tocmai trecusem într-a 5 – a și viața noastră se schimbase radical. Nu mai învățam dimineața și nu mai aveam parte de un paznic (a se citi învățător). Eram de acum mari. Așa cum viața unor adulți începe la amiază, așa și a noastră, cu observația că atunci începeam noi orele. Revin la fata de nota 10. Ne-a fost sortit să ne fie nouă diriginte și pot spune cu destul de multă sinceritate că acest lucru ne-a schimbat nouă radical viața.

Nu mai văzusem până atunci asa ceva. Era tipul de fată care privea viața prin lentila optimismului și pronunța doar propoziții afirmative. Atunci când intram în lumea ei credeam că totul e posibil și prejudecățile pe care le dobândisem până atunci cădeau ca spicele în fața combinei. Ne-a surprins cu modul ei de a vorbi, atât de direct, dar atât de cald și plin de respect față de noi. Era în puternic contrast cu ceilalți profesori întrați deja în malaxorul pedagogiei de moda veche, care considerau elevii doar niște piese care trebuie să fie prelucrate, neținând cont de faptul ca aceste piese erau unice, fiecare în felul ei.

Am îndrăgit-o din prima clipă și nu înțelegeam de ce tocmai noi aveam parte de profa cea mai la modă din școală. Orele cu ea erau adevărate discuții libere despre orice, dar și despre ce vrem noi să facem în viață. Devenise o întrecere între noi, cine răspunde primul la întrebările ei. Învățatul nu mai era o corvoadă ci un sport extrem pe care numai noi, dintr-o anumită clasă a 5 – a, îl puteam practica. Îmi aduc aminte ca până la ea luasem 10 doar la sport și muzică. La purtare îmi era imposibil să mă apropii de perfecțiune. Despre celelalte materii nu-mi aduc aminte nimic. Odată cu tânăra diriginte o explozie de note maxime se înghesuiau la diferite materii. Notele nu contau pentru mine ci doar să-i fiu în grații. La o testare la matematică luasem 9,5. Ea m-a întrebat de ce doar atât. Știu că am intrat în pământ de rușine. Pentru ea nu exista decât perfecțiunea și noi nu doream decât să transformăm perfecțiunea în firesc.

Era un puternic contrast între fata de nota 10 și ceilalți profesori. Dacă unii erau blazați și nu-și dădeau silința de a face orele interesante, alții se concentrau doar pe elevii ai căror părinți le puteau satisface anumite nevoi. În acest peisaj nu tocmai bun pentru un copil s-a manifestat ea. Părea de-a dreptul ciudat, dar fata de nota 10 ne trata cu toată atenția, nefăcând diferențe între noi după niciun criteriu subiectiv. În fața ei eram toți gâsca cu ouăle de aur. Te făcea să te simți special, la un pas de o mare realizare personală. De aceea fiecare clipă petrecută de noi în preajma ei era unică. Ne făcea să spargem barierele propriei noastre vieți. Privind retrospectiv pot spune că viața noastră, înainte de a o cunoaște pe fata de nota 10, se consumase parcă într-o altă dimensiune, într-un alt spațiu. De la apariția ei nu mai aveam probleme cu disciplina, cu învățatul sau cu întârziatul la ore. Școala se transformase pe neașteptate dintr-o închisoare obosită a libertății noastre, într-o tabără unde, aproape în fiecare zi, plecam în expediție, expediție pe care o doream fără sfârșit.

Așa cum a apărut ca o furtună, așa a și dispărut din mijlocul nostru. Modul ei de a ne energiza, de a face ca biciul să pocnească, a atras atenția celor din conducere care i-au oferit o poziție executivă. Acest lucru a presupus nu doar să renunțe la a mai fi diriginte ci chiar de a mai preda. Astfel am fost văduviți de sursa noastră de energie pozitivă. Am intrat și noi pe mâna căpcăunilor (profesori blazați și/sau interesați). Fără ea viața noastră nu a mai fost la fel, dar nici viața profesorilor de modă veche. În cele câteva luni a reușit să ne schimbe atât de mult personalitatea, încât pentru noi era de de domeniul banalului să ne pregătim pentru diferite ore și să ne spunem părerea cu glas tare, noi niște țânci de 11 ani. Mai mult decât atât, datorită ei toți îmi spuneau Bogdan Popescu.

Moș Ion Roată și The Guardian

Moș Ion Roată tocmai primise acasă, cu poștalionul de seară, The Guardian. Era dornic să afle care mai este cotația porumbului la Bursa de la Londra. Anul acesta avusese o recoltă record și dorea să o trimită cu șlepul, pe Siret, până în port, la Galați. Spera să ia un preț bun. În primăvară citise în The Guardian cum că în Anglia și în fostele colonii se resimțea lipsa porumbului atât furajer cât și pentru populație. A deschis ca de obicei ziarul londonez la pagina 5. A rămas surprins. Nici gând de vreo cotație a porumbului. Măcar de ar fi fost cotația gazului lampant, așa ar fi știut dacă ar fi stat nopțile să pună la punct arhiva sa voluminoasă despre succesiunea anilor de secetă și a anilor ploioși în partea sa de Moldovă. Cum spuneam, nici gând de vreo cotație. Moșul a închis ziarul și a scrâșnit printre dinți: Bullshit!

Nu a avut încotro și s-a văzut nevoit să se îndrepte spre casa boierului. Era nerăbdător să știe ce va face cu porumbul său în exces. Boierul stătea ca de obicei proțăpit pe divan, în curtea largă. Tocmai venise de la Londra, unde își făcuse, la cei mai mari croitori de pe Oxford Street, costume chic, asa cum numai un dandy londonez putea avea. Era marele răcnet al modei în desfundata Moldovă. Am uitat să spun că era o toamnă ploioasă și rece ceea ce îi dădea boierului senzația plăcută că încă se află în perfidul Albion și nu pe o ulicioară medievală din principatul dunărean greu încercat de cizma rusă și șalvarul turcesc. Dar să revenim la povestea noastră. Moș Ion Roată dădu cu ochii de boierul nostru (pardon, al lui) care nu-și mai încăpea la propriu și la figurat în costumele sale englezești. La propriu pentru că și le comandase cu două numere mai mici. Dorea să mai dea jos din pântecul lăsat după moda turcească și cea muscălească. Acum, că soarele pentru toți românii de la Londra răsare, e musai ca și boierul nostru să-și pună organismul la muncă. Destul a mâncat baclavale, ciulamale, musacale, sarmale și alte ale. A venit vremea să treacă la un regim evropinesc.

„Bună ziua, cinstite boierule!”, îi spuse Moș Ion Roată. Boierul, ca scos din transă glăsuiește: „Are you govoriș to me? Ăăăă!” Se corectă repede „…Talking to me?” Se vede treaba ca trecerea asta așa bruscă de la o adunătură (răsăriteană) la o cultură (apuseană) încă îl punea pe boier în dificultate. Dar nu era el omul care să cedeze așa ușor. „Moșule, ce-i cu tine prin curtea mea? Ți-ai pus la punct arhiva? Parcă așa ne-a fost vorba. Vei deveni un arhivar de elită, chit ca vei fi singurul din țărișoara noastră. Să vii să stăm  de vorbă când putem estima cum va fi vremea la anul și în cei ce vor veni. Știi prea bine că am venit cu acareturi evropinești care să-mi mărească producția de cereale. Spune repede că nu am de pierdut vremea cu matale.”

„Boierule! Sunt total surprins! Nu am mai găsit cotația cerealelor în The Guardian și mă gândeam că dumneata, care ai stat atâta în Anglia, mi-ai putea împrumuta ultimul număr din Financial Times.” Siderat boierul se ridică și îl scuipă în față pe moșul nostru. „Cum?! Ești nebun?! Ce Financial Times?! Îți bați joc de mine?! Crezi că în Anglia apar toate porcăriile?! Dispari din fața mea, țăran necugetat!”

Ajuns acasă, mai mult de-o lună moșul nostru se perpeli și nu înțelesese de ce l-a scuipat boierul. Sărmanul Mos Ion Roată, el nu știa că nu e bine s-o iei înaintea timpurilor pe care le trăiești. De unde să știe el ca Financial Times avea să apară abia peste 30 de ani. De unde să știe el ca lumea nu se schimbă în ritmul dorit de el? Halal țară! Halal boier! Abătut și trist moșul plecă spre coteț să se intereseze de prognoza meteo de la meteorologul de serviciu. Doar porcul îi mai putea spune cum va fi vremea la iarnă, în funcție de paiul luat sau nu în gură, deoarece boierul retrograd îi banase accesul spre site-ul acuș vremea, pardon, accuweather.

Cu dragoste despre ipocrizie

De multe ori mi-a fost dat să mă dau cap în cap cu oameni care se îndrăgostesc de ceea ce nu sunt. Pare ciudat dar mimarea firescului devine o normă universală. Nu știu cât vine din faptul că peste tot se promovează o imagine stereotipă a fericirii și cât vine din faptul ca nu știm să ne folosim de calitățile noastre unice. Și din acest motiv vrem să-i convingem pe cei care ne înconjoară cât de mulțumiți suntem de noi înșine.

Scriban spunea că ipocrizia este o simulare a virtuții. Eu nu înțeleg de ce ar trebui să am o virtute. Adicătălea, de ce ar trebui sa fiu eu un fel de supraom la care să se uite ceilalți ca la o minune contemporană? Adicătălea, nu pot să mă simt bine în pielea mea dacă nu țin cont și de părerea altora? Nu pot să respir dacă ceilalți nu mă bagă în seamă? Nu pot să dorm noaptea dacă nu am lăsat în ochii celorlalți o imagine bună despre mine? În esență, dorința de a-i impresiona pe ceilalți duce la falsitate, la teama de a nu dezamăgi așteptările. Care așteptări? Când începem o relație, o simplă legătură, atunci când bem o bere cu prietenii semnăm o cartă, în care ne angajăm să fim perfecți? Din câte îmi aduc aminte, eu nu am semnat nimic în fața nimănui. De aceea nu simt nevoia de a impresiona.

Sunt mereu surprins să descopăr în jurul meu oameni profund nefericiți, oameni care nu-și trăiesc viața pentru că nu-i interesează decât ce gândesc alții despre ei și în ce măsură pot manipula gândurile acestora. Cu disprețul cuvenit trebuie sa le spun că nu mă interesează acest lucru, că nu sunt într-o competiție decât cu mine însumi și că dorința lor de a impresiona nu-mi poate provoca decât cel mult o grimasă. E ca și cum eu aș vrea să controlez mișcările maselor de aer. Cât de disperat trebuie să fii să te gândești mereu la ce gândesc alții despre tine și în ce măsură ai putea să-i manipulezi?

Stau și mă gândesc dacă acești oameni nu-și dau seama cât de obositori sunt, cât de milă îmi este de ei când îi văd cum îmi cerșesc atenția, cum vor să îi privesc cu admirație, când în mod obișnuit nu-i privesc în niciun mod, pentru că existența lor nu mă interesează. Se pare că tocmai asta le stârnește ambiția. Ei vor să fie băgați în seamă cu orice preț. Cu cât lumea lor interioară e mai pustie, cu atât ei vor să-și populeze lumea exterioară și pentru asta caută exemplare cât mai exotice, ca să arate cât de cosmopoliți sunt ei, deși în realitate lumea lor e la fel de diversă ca a unui gibon de pe un vârf de munte.

Poate vei avea succes o dată, de două ori, dar nu poți să te aștepți să-i minți mereu pe cei care te înconjoară. Dacă tot vrei să impresionezi, eu nu înțeleg de ce nu apelezi la calitățile tale, la acele trăsături pe care doar tu le ai. Poate aici e problema, că toți ipocriții nu conștientizează ca au și ei niște calități unice, pe care dacă le-ar folosi, acestea i-ar putea propulsa sus în ochii tuturor. Dar se vede că e mai ușor sa fii fals, mincinos, profitor, laș, trădător decât să fii măcar pentru o secundă tu însuți. Se pare că e mai ușor să fii mereu la modă decât să fii mereu același. E mai ușor să te înconjori de o mie de oameni cu care nu ai nimic în comun decât dorința de a-i impresiona, în loc să ai 2 prieteni corecți și loiali.

Pentru toate astea stau și mă întreb de ce atâta trudă să-i convingi pe alții că ești ceea ce nu ești, deși știi că acest lucru nu-ți va aduce în schimb, nici măcar o clipă de fericire, ci doar îngrijorarea că nu ai făcut totul pentru a-i impresiona pe cei care nu dau o ceapă degerată pe tine. Pentru toți aceștia nu am să le ofer decât o dragoste ipocrită.

Când e bine să taci

Când nu ai nimic de spus.

Când nu ești sigur pe tine.

Când prezența ta nu este necesară.

Când cei din jurul tău sunt sătui de atâta zgomot.

Când cei care te ascultă nu înțeleg nimic de ceea ce spui.

Când ești răgușit.

Când ești penibil.

Când ești foarte supărat.

Când nu e nimeni care să te asculte.

Când simți că te repeți.

Când cei care te ascultă nu dau doi bani pe tine.

Când nu crezi în ceea ce spui.

Când ceea ce spui nu urmărește decât un scop meschin.

Când tu nu înțelegi ceea ce spui.

Când ești depășit de situație.

Când ești fericit. Acest lucru se întâmplă foarte rar sau poate chiar niciodată. Se aplică în funcție de situație.

Casa dintre dune

Primise moștenire casa de la o mătușă îndepărtată. Nu înțelegea de ce tocmai el dintre toți verii se bucura de acest favor. Despre mătușă nu știa prea multe, decât că lucrase mulți ani la reprezentanța noastră diplomatică de la Rio de Janeiro. Poate de aceea mătușa își făcuse o casă într-o zonă puțin circulată de pe malul mării, dincolo de Corbu, undeva spre Gura Portiței.

Era un început de mai când el a plecat spre mare împreună cu iubita sa. Era foarte mulțumit de cele întâmplate deoarece el era îndrăgostit de mare. În sfârșit  avea  o casă la țărm. De câte ori nu visase la această clipă, deși era conștient că nu e decât o iluzie. Nu avea suficienți bani pentru o casă, indiferent unde ar fi fost construită: la șes, deal, munte, mare, podiș, sat sau oraș. Dar așa cum Dumnezeu îi face cuib berzei chioare, tot așa cineva a avut grijă de el de-a lungul vieții. Urmase o facultate bună, avea un job mulțumitor și acum își împărțea viața cu o fată minunată. Toate ca toate, dar fata nu iubea marea. Ea era îndrăgostită de munte. Pentru că îl iubea mult veneau împreună în fiecare an la mare, ea stând mai mult la umbră, în timp ce el cutreiera plajele, înota, prindea pești și juca fotbal cu băieții din împrejurimi.  Acum era momentul să petreacă mai mult timp la mare.

Casa era într-un loc de vis, izolată între dunele de nisip veritabil adus de mare la fiecare furtună. Nisipul fin și curat acoperea lespezile care înconjurau casa. În fața casei mătușa ridicase un baldachin și o fântână. Construcția nu avea niciun etaj. Era dezvoltată doar pe orizontală. O bucătărie, o baie, un leaving și două dormitoare. Era predestinată celor care doreau o viață intimă. Era clar ca mătușa făcuse casa doar pentru ea și iubirea sa, un rus provenit din vechea aristocrație țaristă. Pe o rază de mai mulți kilometri nu era nicio casă, niciun drum, nicio cărare. Ce putea fi mai frumos! Intimitate totală! Undeva între dune era îngropată mătușa. Mormântul era aproape insesizabil. Dacă n-ar fi fost plantat acolo un stâlp de telegraf nici n-ai fi zis că acolo se odihnește cineva.

Treptat-treptat fata a început să îndrăgească mai întâi casa și apoi și locul. Se simțeau acolo ca niște exploratori în Extremul Orient. Singurii oameni albi într-o lume ce aștepta să fie descoperită la fiecare pas. În vara care a venit și-au petrecut toate sfârșiturile de săptămână acolo.  Deși aveau luate încă de la Crăciunul trecut bilete pentru o vacanță la Madeira, au renunțat la ele considerând casa de pe plajă Madeira lor. Nu au regretat banii dați pe bilete și nici vinul portughez din insulă. Aveau propriul lor vin, vinul lăsat de mătușă acolo. Era vin chilian de cea mai bună calitate, vin care le dezlega limbile în fiecare seară petrecută între dune.

Odată cu toamna vizitele lor acolo au început să se rărească. Vremea se răcea cu fiecare zi, valurile erau tot mai mari și mai colțuroase, dar lor tot le plăcea să vină acolo. Și-au promis să revină între dune și la sfârșit de an pentru a putea petrece doar ei doi Revelionul. Știau că acest lucru îi va deranja pe prietenii lor, dar pentru ei era mai important să fie acolo, locul care le alimenta iubirea. Casa asta îi scosese cu desăvârșire din circuitul socializării. Dacă până atunci erau înconjurați aproape în fiecare zi de prieteni, din momentul în care poposiseră la mare, pentru ei nu mai conta decât dragostea lor.

A venit și iarna și împreună cu ea emoția revederii casei de la țărm. Mai bine de o săptămână s-au pregătit pentru marea reîntoarcere cumpărând toate cele necesare. În jurul datei de 22 decembrie au plecat spre mare. Aveau parte de o iarnă umedă dar caldă. Totul drumul a plouat. Casa îi aștepta mohorâtă dar caldă. Doar pe ei doi. Vântul iernii făcuse curat în jurul casei, de aceea nu se simțea nevoia ca ei să deretice pe afară. Doar un pic de ordine prin casă și totul era pregătit pentru Sărbătorile de Iarnă în doi. Brad nu aveau, de aceea au decorat fântâna. Era bradul lor din natură, bradul lor de piatră. În Seara de Ajun s-au plimbat ca de obicei pe plajă. De data aceasta bine înfofoliți pentru că bătea un vânt sălbatic. La întoarcere au rămas surprinși să vadă o mașină trasă în fața bradului. Au glumit pe seama acestui lucru spunând ca Moșul și-a tras mașină. În baldachin stătea o fată. Fata i-a întâmpinat grăbită și, într-o engleză aproximativă, le-a spus ca are să le dea un borcan de ness. În borcan se afla cenușa aristocratului rus. Ultima lui dorință a fost să fie îngropat lângă mătușă. Măcar așa iubirea lor avea să se consume într-o comuniune deplină.

După ce rusoaica a plecat s-au gândit unde să-l așeze pe aristocrat. Au găsit de cuviință să pună ness-ul sub baldachin. Era aproape de bradul lor personalizat. Chiar au râs pe seama ciudatei vizite, spunând că vor avea parte de sărbători galante în casa dintre dune, care dintr-odată devenea nobilă. Și-au zis chiar să cumpere o bibliotecă și, în onoarea rusului fugar, să o populeze cu tomuri din literatura rusă. Și în special cu „Un cuib de nobili” de Turgheniev. Se simțeau astfel și ei un pic speciali. Iar locul lor preferat, datorită mătușii și a marii ei iubiri, era casa dintre dune, unde se consuma dragostea lor de acum nobilă.

Cum nu a cunoscut orașul

Ce să mai vorbim, nu știa nimic despre oraș. Stătea de doi ani în el și se rătăcea de fiecare dată. Cunoștea doar două drumuri. Unul spre muncă și altul spre ieșirea din oraș. Nu înțelegea la ce i-ar fi ajutat să-l cunoască. Oricum l-a urât din prima. Atât de mare, de aglomerat, de murdar și de rece… Era mai mult decât putea duce. Era o corvoadă să se deplaseze în diferite cartiere. Ce să mai spunem că se făcea de baftă atunci când lua pe cineva în mașină. Se rătăcea de fiecare dată. Și asta îi provoca o repulsie și mai mare. Ura orașul așa cum ai urî o persoană care te ignoră constant.

Și dacă nu ar fi fost unii colegi care râdeau de acest lucru poate ar fi încercat să-l cunoască. Dar așa făcea doar cele două drumuri. Venea devreme la muncă și pleca târziu tocmai pentru a nu da cu ochii de toți deștepții ăștia. La acele ore și traficul era mai lejer. Ajungea repede la muncă și înapoi acasă. Se putea spune că orașul îi provoca o alergie cronică acută. Respingea tot ce avea legătură cu el, până și oamenii. În cei doi ani nu-și făcuse nicio cunoștință, nu ieșise la o cafea, nu vizitase un parc, nu văzuse un film la mall.

Și n-ai spune ca era o persoană antisocială. Nu! Era doar orașul ăsta nenorocit, în care nu-ți poți păstra personalitatea așa cum dorești tu. Orașul ăsta era ca un compresor. Și-i făcea pe toți la fel și exact acest lucru nu dorea să pățească.  De aceea în fiecare weekend o zbughea spre casă. Fericirea începea vineri la amiază și se termina lunea dimineață când iar dădea nas în nas cu traficul infernal, cu cohortele de cerșetori și de facilitatori de locuri de parcare. Doamne, cât chin să trăiești aici! Sincer vorbind dacă nu ar fi fost munca asta atât de frumoasă nu ar fi venit niciodată aici. Dar după doi ani simte că nu mai are energie să dea ochii cu urbea asta nebună.  Răbdarea sa s-a cam sfârșit. Și nu se poate spune că nu e persoană inteligentă. Sunt deja 6 luni de când își caută un loc de muncă mai aproape de casă. Din păcate nicio ofertă nu-i convine. Toate sunt în domenii care nu i-ar pune în valoare experiența și valoarea. Și asta îi adâncește și mai mult nemulțumirea. Ce rost are să faci ceea ce nu-ți place, când, o viață întreagă, ai făcut totul din suflet. Și asta nu-i dă pace.

Dar iată ca norocul a apărut și pe strada sa. Din întâmplare a aflat de o poziție pe gustul său la o companie din orașul de baștină. Își ia câteva zile libere și merge la interviu. Acolo creează o puternică impresie și fără mari eforturi obține postul. Ba mai mult decât atât, pachetul de angajare include casă, masă și mașină plătite de către companie. După ce semnează actele se duce la biserică să-i mulțumească lui Dumnezeu pentru acest lucru minunat. Își dă demisia de la fostul loc muncă și se pregătește de noua carieră.

Începe lucrul la noua companie. Totul merge ca pe roate. Se bucură de sprijinul colegilor și succesele nu se lasă mult timp așteptate. Ideile sale atrag atenția celor din conducere care îi oferă șansa să facă parte din tot felul de proiecte de dezvoltare. Mai mult decât atât, dupa primele 6 luni câștigă premiul de “Cel mai bun angajat al companiei”.  E noua vedetă! Cu această ocazie Directorul General face un anunț surpriză. Compania se va extinde și în alte orașe unde se vor deschide birouri permanente. Ei au decis că firma să fie reprezentată în aceste orașe de angajați care au o legătură cu acestea. Cu inima stând să-i spargă pieptul, eroul nostru speră că firma să nu-l nominalizeze tocmai pentru orașul unde a lucrat ultima dată. N-are nicio șansă. L-a mâncat undeva să iasă în evidență! Normal ca va fi reprezentatul companiei tocmai în acel oraș. Și măcar dacă ar fi știut mai mult de două străzi.

Timiditate

Trecuse prin câteva relații și mai multe contacte pasagere. Simțise față de unele fete sentimente diverse, pe unele chiar le-a iubit, dar nu fusese niciodată cu adevărat îndrăgostit. Își tot aduce aminte de unii amici care au plâns de durerea pricinuită de iubiri neîmpărtășite, însă el nu cunoscuse așa ceva. Nu plânsese după nicio fată, deși pe unele le-a iubit. Asta și, poate, pentru că el plecase primul din fiecare relație.  Se maturizase mult. Era conștient de el însuși, de ceea ce poate și de ceea ce nu poate. Se simțea mândru în pielea sa. Cu siguranță că nu atrăgea atenția prin frumusețea sa ci prin personalitatea sa foarte frumos conturată. Stârnea celor din anturaj o curiozitate nedeclarată. Cu toate acesta el nu putea afirma că a fost vreodată fericit, dar un sentiment de împlinire interioară tot îl străbătea din când în când.

Acum era un pic abătut. O tristețe abia perceptibilă îl făcea ca în fiecare seară să nu mai aibă chef de nimic. Era ciudat ceea ce simțea, tocmai el, individul înconjurat de atâția prieteni. Nu a fost niciodată sufletul petrecerilor, dar nici spărgător al acestora nu putea fi declarat. Într-un mod ciudat nu mai simțea nevoia să iasă serile în oraș. Deși prietenii trăgeau de el, se simțea în localurile veseliei teribil de singur. Și atunci a hotărât să-și ia câteva zile libere pe care ți le-a petrecut la alor săi, în orașul plin de istorie de sub munte.

S-a reîntors acasă la fel de nefericit. A sperat că starea de tristețe să-i fi fost provocată de rutina în care intrase la muncă, dar se vede treaba că problema era mult mai gravă. Fără tragere de inimă a ieșit într-o seară din casă. Dorea să se plimbe prin parcul din apropiere. Nu avea chef de nimic. Totul i se părea fără de orizont. Privind copacii care separau aleile, a zărit-o le Lina, o colegă de muncă. Era una din fetele din companie cu care nu a vorbit niciodată. Deși frumoasă, elegantă și educată, Lina intra greu în dialog cu cineva.

Fata aceasta i-a plăcut dintotdeauna, dar de fiecare dată când el s-a aflat în preajma ei, intervenea câte un episod care făcea imposibilă comunicarea. Își amintește că o dată i s-a adresat fetei în glumă.  Se pare că Lina nu a gustat umorul său marcă înregistrată, pentru că l-a privit cu condescendență și a plecat fără să spună nimic. El s-a simțit atunci ca un bufon. A doua oară a fost într-un magazin de haine, cu mai puțin de o lună în urmă. Dorea să-și cumpere o geacă de primăvară, pe care o ochise de ceva vreme. Apropiindu-se de casă pentru a plăti, a dat nas în nas cu ea. Lina i-a adus aminte de gluma nesărată. Surprins, și un pic rușinat, a plecat din magazin fără geacă.

Cu gândul la Lina s-a reîntors acasă. Turnându-și un pahar de vin a început să-și citească mail-urile de la muncă. Privirea i-a căzut pe un mail de la Lina, pe o tema spinoasă din companie. A renunțat să-l mai citească și s-a întrebat dacă fata asta poate fi găsită pe una din rețelele de socializare. A identificat-o ușor,a adăugat-o în lista de prieteni și i-a scris în aceeași seară o scurtă scrisoare. Cu un pic de teamă, a recunoscut într-un mod foarte direct că i-a plăcut mereu de ea și că ea este prin definiție o femeie pe care și-ar dori-o orice bărbat. Amețit de vin s-a culcat la fel de trist, cu gândul la cum va reacționa Lina când va citi mail-ul.

Dimineață s-a trezit cu o durere puternică de cap și fără niciun fel de chef de muncă. A decis să rămână acasă. Undeva, pe la amiază, a deschis calculatorul și, surprins, a găsit răspunsul Linei la mail-ul său. Directă și sinceră această i-a spus că se îndoiește de sinceritatea sentimentelor lui deoarece, de când lucrează împreună, el a trecut prin mai multe relații. Dacă totuși ar fi adevărat, ar fi avut suficient timp să-i arate că ține la ea.

Tulburat și în același enervat de tupeul fetei, s-a gândit să-i răspundă printr-o nouă scrisoare electronică. Însă o vede online și profită de situație să pună lucrurile l-a punct. Dar, nu știu ce s-a întâmplat atunci, deoarece discuția a durat mai mult de 5 ore neîntrerupte. Schimbul de gânduri dintre ei îi face pe amândoi să descopere în celălalt un tovarăș agreabil cel puțin de dialog. Azi așa, mâine așa, cleveteala de pe platforma electronică nu dă senzația ca cei doi ar putea epuiza curând subiectele de conversație. Singur, dar mai puțin trist, el simte cum cheful de viață îi reapare. Sigur pe el, o invită pe Lina în oraș. Aceasta însă refuză. Consideră că nu a convins-o de statornicia sentimentelor lui. Se pare ca fostele lui relații funcționează ca o barieră între cei doi.

Acest lucru l-a enervat teribil, dar reușește să-și păstreze cumpătul. Își dă seama ce fată extraordinară este Lina. Cel mai mult îl intrigă faptul că avut-o mereu sub nas, dar nu a remarcat-o. Își ținu însă cumpătul și perorațiile dintre ei continuară într-un ritm și mai îndrăcit. El socoate că va veni timpul când Lina v-a răspunde afirmativ invitațiilor sale. Au mai trecut mai bine de două săptămâni de comunicare doar electronică. Acum cheful de viață i-a revenit în totalitate. Cu toate acestea evită ieșirile cu prietenii. Apreciază mai mult dialogurile la distanță cu Lina. Acum ei comunică oriunde și oricând. Telefoanele astea electronice mențin cu ușurință legătura dintre oameni.

Într-una din seri o invită din nou pe Lina în oraș. Aceasta îl refuză din nou. De data aceasta îi spune că are motive întemeiate deoarece are ceva foarte important de făcut. Enervat de acest nou refuz el pleacă în oraș să-și cumpere geaca. Nu mare i-a fost uimirea când o găsește pe Lina în magazinul de haine. Amândoi, fâstâciți de această întâlnire neașteptată, se evită reciproc. Rușinat și deprimat el părăsește magazinul așa cum a venit. Când să urce în mașină, Lina îl ajunge din urmă. Se opresc amândoi față în față fără să scoată un sunet. Simte față de această fată un sentiment foarte puternic și nu știe cum să reacționeze. Cu ochii umeziți Lina îi întinde o plasă în care se afla geaca lui mult dorită. Mut de uimire se uită fix în ochii ei, o ia în brațe și o sărută cu foc. A făcut un pas spre fericire!

De ce un NU hotărât politicii

Pentru că de la Alecsandri (1879) încoace motto-ul politicienilor a fost „Scoală-te de la locul tău, să mă pun eu”.

Pentru că I.L.Caragiale este încă actual. Ceea ce înseamnă că noi nu am progresat deloc, iar politicienii au rămas la fel de primitivi ca în „O scrisoare pierdută”.

Pentru că politicienii se gândesc mereu la un singur viitor – al lor, fireşte, şi nu al ţării. După doar un mandat averile împricinaţilor ne aduc aminte de Caritas. Cresc într-o zi cât a oamenilor cinstiţi în 8 ani.

Pentru că nivelul de educaţie al politicienilor nu e mai mare mare decât al minerilor. Cu scuzele de rigoare de rigoare pentru mineri, care nu au avut şanse deosebite de a reuşi în viaţă.

Pentru că nivelul de inteligenţă al politicienilor se situează undeva între capacităţile intelectuale ale unui preşcolar şi ale unui cioban rămas blocat în munţi încă de la naştere (Excepţie face Ghiţă Ciobanu’). Toţi repetă aceeaşi poezie de grădiniţă, încât îţi dau senzaţia ca avem de a face cu un singur politician multiplicat în tiraj de masă.

Pentru că te pot baza pe cuvântul politicienilor aşa cum te poţi baza pe prognozele meteo. Atunci când ţi se spune că va fi soare, e recomandabil să-şi iei cu tine o umbrelă voluminoasă şi rezistentă.

Pentru că politicienii nu sunt mândri că sunt români. Singura lor mândrie este aceea de a face parte dintr-un clan pus pe înavuţire cu orice preţ.

Pentru că responsabilitatea politicienilor este lucrul pe care oamenii de ştiinţă  britanici (atât de citaţi de mizerabilele ziare de scandal) nu l-au descoperit încă şi nici nu cred că o vor face.

Pentru că a vota cu un anumit partid politic e ca şi ţi-ai ipoteca toate bunurile pe care le deţii  unor curve.

Pentru că politica atrage, precum o hârtie de prins muşte, tot ce e mai rău, mai putred şi mai condamnabil în Ţara Românească.  A trece în CV că ai făcut politică e ca şi cum ai recunoaşte ca ai făcut prostituţie pe Centura Capitalei şi că ai avut ca şi clienţi propriile rude de gradul I.

Pentru că politicienii noştri au compromis până şi idea de politică. Cu scuzele de rigoare pentru politicienii din Germania, Danemarca, Suedia, Norvegia sau Finlanda.

Pentru toate acestea spun un NU hotărât politicii!