Noaptea minții

willful_ignorance_wide28129Aud că o femeie s-a plâns la OPC că și-a prins piciorul la metrou, între vagon și peron. De când există metroul, și la anul se fac 40 de ani, grădina acestui mijloc de transport s-a dovedit a fi mare. Nu știu cum se face dar când vine vorba de sesizări, reclamații sau plângeri ne dovedim foarte fecunzi. Oare cum o arăta femeia cu piciorul prins la metrou? Ziariștii au fotografiat-o, reporterii tv au filmat-o, internauții au tridimensionat-o? Sunt tare curios să știu cum arată și cum anume se deplasează aceasta prin lumea largă.

Păi după principiul deplâns de madama hurducăită de metrou, niciun tren sau autobuz nu ar mai trebui să mai plece din stație. Pâi, între podeaua autobuzului și nivelul șoselei sunt vreo 30 de cm, între podeaua vagonului de tren și peronul stațiilor sunt vreo 70 de cm. Ar trebui modificate toate stațile de autobuz și de tren, pentru ca între piciorușul greu încercat al călătoresei românce și mijlocul de locomoție să nu mai fie nicio diferență, pentru ca transbordarea de la stadiul de pieton la cel de călător să se facă fără nicio problemă.

Chiar așa! Ce ne face pe noi să fim cel mai reclamagiu popor? În loc să învățăm cum se folosesc diversele ustensile care ne definesc existența contemporană, noi ne plângem că nu am fost informați și parainformați. Întotdeauna, când pățim ceva, alții sunt de vină, noi fiind la fel de inocenți (și de inteligenți) ca niște pui de găini proaspăt expectorați din găoacea matrimonială.

Femeia asta chiar nu-și dă seama că s-a făcut de băcănie? Oare nu conștientizează că o mai proastă reclamă pentru ea și alții ca dânsa nici că se putea? Eu propun ca această femeie să fie căutată, intervievată și toate ideile debitate de mintea ei cea acuzatoare să fie transformate în postulate ce trebuie afișate la toate interescțiile, stațiile de orice fel, piețele alimentare și non, pentru a fi un bun exemplu al culmilor de liniște mentală și prea plin de sine la care te conduce un trai fără niciun fel de întrebări existențiale.

Măcar această femeie ne-a demonstrat încă o dată că noi am rezolvat toate problemele cu care se confruntă omul nou și că tot ce mai e de aranjat, de reparat sau de dres se află în curtea altora. Măcar așa știm unde ne aflăm în contemporaneitate. Concluzia pe care o putem trage e că progresul tehnologic nu garantează evoluția speciei umane. Și asta deoarece permanant descoperim dovezi că tocmai viața mai ușoară, mai lesnicioasă, datorată tehnologiei, face ca mintea umană să se prăbușească mai des în Gropa Marianelor, ca un superb omagiu dedicat somnului rațiunii. Trăiască noaptea minții!

Despre bere

a3331929e12573904d41c4f4f921f562Când vine vorba de bere, la noi se bea nu se glumește. La noi totul e pe bază de gâl-gâl-gâl. Păi de unde atâta gâl-gâl-gâl? Și mai ales cu cine? Că de când a apărut berea la pet, adică la ditamai damigenele de 3 litri, te aștepți să o vezi vândută și la sac de platic. Vă rog, un săcușor de 20 de litri de bere! La noi berea se bea de ai zice că nu mai există ziua de mâine. O bem așa cum rușii beau vodca. Adică dată direct pe gât. Și cel mai tare e că se dă direct pe gât halbă după halbă, ca și cum ar exista pericolul să ți-o înșface cineva din față.

Păcat că nu mai savurăm berea. O bem repede și multă și ne îmbătăm ca porcii. Despre discuțiile ce se pot înfiripa în jurul unei halbe de calitate, nici vorbă. Parcă vrem să uităm de noi, să ne desprindem de lumea asta prea crudă și prea nedreaptă. Oare cine mai savurează o bere, mai ales una neagră? Să o vezi cum curge încetișor din sticlă în halbă sau pint, să vezi cum colorează recipientul și cum diversele culori se amestecă și se întrepătrund precum lumina într-o auroră boreală de calitate. E indicat să o lași nițel să se așeze, gulerul să capete fermitate și apoi, între două fraze bine plasate de tine sau de comesenii tăi, să ciocnești paharele doldora, pentru ca într-un final să iei două – trei înghițituri meseriașe.

Apoi să o simți cum ți se prăvale prin gătlej spre stomac, după ce a adăstat pentru plăcerea papilelor în cavitatea bucală. Starea de bine provocată de acest iureș controlat al lichidului maroniu-negricios provoacă la discuții ample pe orice temă, dar fără a rupe scaune, mese și fără un atac frontal cu înjurături și cu ponegriri ce au zăcut în matale pe parcursul berilor nebăute.

E și firesc să nu te grăbești în timp ce-ți savurezi berea pentru că societarii de la masă trăiesc fiecare clipă, văzând în bere un fel de material rulant care ușurează comunicarea între opinenți. Și nu se bea repede și nici mult, pentru că nimeni nu vrea să înlocuiască starea de euforie controlată cu o beție vecină cu tulburarea tuturor organelor senzoriale. Fiecare bere, nu mai mult de 2 sau de 3, durează preț cam la un ceas, pentru a savura momentul așa cum se cuvine, deoarece berea nu e motivul ci doar prilejul unei relaxări de calitate, între tovarăși ce nu au ce-și reproșa ci doar ce argumenta.

După ce berile gustate și împlinite sunt consumate în relanti, fiecare dintre prietenii berii pleacă acasă așa cum a venit, nu pe trei cărări și suduind în stânga și-n dreapta pe toți și toate, pentru ca starea de după să nu fie una de mahmureală plină de regrete ci de relaxare totală. Așa că păstrezi în minte efectul aproape insesizabil de bine provocat de bere, gândindu-te că poți să te bucuri de toate, dar cu măsură.

Ce mi se întâmplă uneori

Nu spun că li se întâmplă și altora, dar mie sigur mi se întâmplă și mi se va mai întâmpla. Soarta îmi scoate în cale diferite persoane, persoane de la care ar trebui să învăț câte ceva. Și nu știu cum se face, dar nu mă prind de asta și cum nu sunt suficient de inteligent, ajung să mă învârt în jurul propriei cozi, ca și cum mi-aș căuta propria cale. Uneori îmi ia ani să mă prind cum merg lucrurile.

E ca și cum, la naștere, ursitoarele mi-ar fi urat să nu pot progresa decât după ce învăț o anumită lecție. Și pentru că una dintre ursitoare era mai miloasă, aceasta mi-a rezervat pentru fiecare moment pe care îl parcurg câte o persoană care să-mi indice calea, dar nu, așa, pe față, ci prin indicii uneori prea fine.

Nu spun că li se întâmplă și altora, dar mi-e greu să ghicesc acea persoană care mă va duce dincolo de momentul actual. Și e greu, sincer, să ghicesc cine e. Uneori nu o găsesc acolo unde o caut, pentru că tocmai atunci aceasta se află sub nasul meu, dar nu în cercul preocupărilor mele. Asta-i problema. Și-mi pierd răbdarea până ce o dibuiesc…

Nu spun că li se întâmplă și altora, dar mi-e greu să intru în contact cu multă lume dacă eu nu sunt socializarea întruchipată. E ca și cum aș face lucruri contra ființei mele, să comunic cu cât mai mulți oameni, deși ceva din mine îmi spune zilnic că e destul, pentru că e mult steril până ce găsesc oameni adevărați. Dar ce să-i faci, că tocmai unui individ ca mine îi este dat să-și rupă gâtul printre atâția oameni, deși tot ceea ce mă definește mă ține deoparte de conexiunile fără de sfârșit.

Și-n condițiile acestea, oare nu-i e dat fiecăruia din noi să-nvețe câte o lecție care e dincolo de felul lui de a fi? Adică o persoană sociabilă să fie obligată să se retragă din miezul lucrurilor, iar una liniștită, retrasă să fie pusă în situația de a fi în tot și în toate? Așa ne învârte soarta pe degete încât, la un moment dat, nici nu mai știm cine suntem. Numai plictisitoare nu e viața…

Mă macină un gând…

S-a întâmplat ceva, cândva. Nu-mi mai aduc aminte, dar s-a produs o schimbare. Nu mai știu când, nu mai știu de ce, dar sigur e că s-a produs și acum o simt mai crâncen ca oricând. Mă macină gândul să las ceva în urma mea. Și aici nu mă refer la acel gest profund egoist de a sădi un copac, de a construi o casă și de a face un copil, ci a lăsa cu adevărat ceva în urma mea. Până la urmă toți suntem strângăreți și mânați de puseul nesfârșit al înavuțirii fără preget, până la cer și, dacă se poate, până la Dumnezeu și chiar dincolo de El.

Dacă am ajuns ceea ce suntem astăzi, asta nu se datorează doar părinților noștri care ne-au înconjurat cu dragostea și grija lor, ci și mediului în care am trăit, am crescut. N-am fi ajuns oamenii care suntem acum fără să punem la socoteală școlile prin care am trecut, oamenii pe care i-am cunoscut în acest răstimp. Și uite așa, fără să ne dăm seama, noi ne-am transformat, am dat jos foile de ceapă de pe noi și am progresat și poate încă o facem fără să ne dăm seama.

Cred că a venit vremea constructorilor, a celor care zidesc case, fabrici, oameni, a celor care nu se limitează doar la familia lor, deoarece starea comunității în care aceștia trăiesc nu-i lasă indiferenți. Căci, până la urmă, cât poți strânge doar pentru tine și ai tăi? Cât poți să lași alor tăi și cât de mult contează asta dacă dincolo de poarta casei tale se cască un hău de sărăcie, ignoranță și prostie? Dacă cei care s-au ajuns sau au ajuns nu dau exemple, atunci cine?

Într-o lume în care gesturile de generozitate se pot număra pe degetele unei mâini, orice eveniment de acest gen nu poate fi decât un exemplu pentru cei mai puțini norocoși că se poate trăi și altfel. Și cine ar putea face aceste gesturi decât cei care au ajuns la un anumit nivel de înțelegere, cărora nu le este indiferentă soarta acestei țări, a comunității, mai mari sau mai mici, din care fac parte. Și tocmai de aceea ziceam că mă macină un gând, să las ceva în urma mea…

Ce-am învăţat de la Cristi

Cred că rostul unor oameni pe pământ este să ne tragă pe noi de mânecă. De mâneca vieţii, desigur. Şi în această categorie se încadrează Cristi. Eu, care de felul meu sunt un om hain, am văzut întotdeauna relațiile ca fiind ceva bazat pe o rațiune atât de pură încât însăși Critica rațiunii pure a lui Kant s-ar dovedi deșuetă. Dar până la urmă, ce a făcut așa de deosebit Cristi de ne-a dat cu șublerul vieții peste buricele degetelor? Păi a fost el însuși, dincolo de aparențele prefăcătoriei zilelor noastre și de o bunătate supărătoare. Pe mine chiar mă scotea din toți bojocii (sau toți pepenii, nu m-am decis încă).

Dar de ce e el atât de bun? Ca ce chestie? Ce urmărește? Ce plan ascuns, adânc ticluit, pune la cale împotriva noastră, a celorlalți, cei atât de egocentrici? Ca ce chestie e el corect, săritor și mereu aproape cu o vorbă bună? Adică, ce, vrea să ne scoată pe noi în evidență cât de răi suntem? Ăsta e o mostră de individualism, de egocentrism de ce mai pură extracție și nu o putem tolera. Asemenea oameni ar trebui interziși pentru că ne dau peste cap tot ce am creat noi cu atâta trudă, în lumea noastră, a oamenilor realiști (mă mânca limba să spun mercantili, dar n-o spun. Ce-s fraier?).

În plus, tot comportamentul ăsta a lui mă duce pe culmile disperării. E foarte greu să fii așa de bun, cum este el. E inuman! Pur și simplu mă face să mă simt ca ultimul om pe lumea asta și să-mi spun fără să-mi dau seama: ce rău sunt! Rău, ne-rău, asta e! Așa sunt eu, așa suntem noi! Pot să-l acuz că e fără suflet, pentru că ne obligă, prin felul lui de a fi, să devenim mai buni. Cum adică mai buni? Ca ce chestie? Adică să ne schimbăm acum? Abia de-am intrat în matca egoismului și preaplinului și să ne schimbăm iar? Asta e de nesuportat!

Un asemenea om trebuie găbjit și băgat la gros, pentru a fi dat drept exemplu altora care, Doamne ferește!, i-ar putea urma exemplul. Păi în ritmul ăsta va trebui să devenim cu toții umani și asta e de neconceput. Eu unul sunt hotărât să mă opun cât pot, chiar cu prețul pierderii rațiunii. Pure sau ne-pure, asta nu mai contează. Totul e să înțeleagă și el că nu tolerăm oameni diferiți de noi. Sper să-i intre și lui foarte bine în cap că a fi bun nu e bine. Asta e și fără comentarii! Am zis!

Bietele femei…

M-am uitat zilele astea la gala de decernare a premiilor Golden Globe și, dincolo fastul care cuprinde și gâtuie bine de tot un asemenea eveniment, un moment important la care m-am binoclat a fost așa-zisul covor roșu. Moment ce precede evenimentul, în care toate personalitățile defilează pentru a se promova pe ele, prin ținutele celor mai șic case de modă. O turmă de presari așteaptă pe margine pentru a smulge ultima platitudini ale actorilor, regizorilor, scenariștilor și ale întregii faune ce pășunează prin lumea filmului hipercomercial.

Ca de fiecare dată eu îmi arunc o privire la covor pentru a mai vedea ce actriță se dă în stambă, făcând diferite piruete, în fața camerelor de luat vederi. Și de data aceasta n-am contenit să căinez statutul femeii în lumea occidentală – despre cea orientală nici nu vreau să vorbesc -, expusă ca o marfă pe galantarele marketingului vizual. Prin câte trebuie să treacă o femeie pentru a arăta ca scoasă din cutie, într-o rochie nou-nouță și pe care să nu o poarte vreo surată. Câte săptămâni de mers la cosmetician, antrenor de sport și chiar plastician nu trebuie să suporte fiecare dintre ele, pentru ca rochia să cadă perfect, iar formele bine lucrate ale corpului să pună în evidența rochia, dar și actrița.

Când vine vorba de bărbați regulile lipsesc aproape cu desăvârșire. Indiferent de aspect, corpul se acoperă cu un costum, de data asta se poartă smoking-ul, culoarea e mereu aceeași – neagră – și, cum eu nu mă pricep deloc la modă, nu pot să fac minima distincție între tipul de costum care s-a purta anul trecut și cel de anul acesta. Halal să-mi fie! Această discriminare în favoarea bărbatului ne arată că indiferent cât ni se trâmbițează de către toți egalitariștii deplina egalitate între sexe, în realitate bărbații sunt egali între ei și femeile la fel. Sper că m-ați înțeles…

Singurul lucru pe care nu-l pot pricepe și pace este situația în care se complac femeile, că acceptă să fie tratate ca niște păpuși, mereu într-o luptă contracronometru împotriva îmbătrânirii. Cu cât e doamna mai în etate, cu atât se dă mai tare de ceasul morții să pară mai tânără, în timp ce nătărăul, considerat jumătatea sa, își arată toți anii, fiind mereu în căutarea unor femei care n-au început încă lupta. E cert că această situație le convine de minune bărbaților, dar ceea ce nu înțeleg eu este de ce cele mai multe defilează pe covorul roșu precum porcul la tăiere.

La ritmul în care actrițele sunt înlocuite în filmele americane, nu m-ar mira ca peste puțină vreme, fetițe de vreo 9 ani să joace în rol de amante, soții iubitoare și neveste disperate – ba chiar soacre înverșunate -, în speranța că vor putea prinde mai mulți ani în această branșă care devorează femeile, dar care pe bărbați îi lasă în pace. Oricum, și la Hollywood, ca și aiurea, bărbatul nu trebuie să fie decât un pic mai frumos decât dracul. Dar cu femeia ce-ați avut?

Despre ideea de concurență

Pe mine ideea de a fi în concurență cu cineva nu mă mișcă sub nicio formă. Dacă cei mai mulți oameni se simt energizați de a fi mai buni decât alții, pe mine lucrul ăsta mă lasă total indiferent. Spun asta deoarece eu văd doar consecințele concurenței. Cei mai mulți oameni care concurează între ei ajung să se urască, să se desfidă și, în cel mai bun caz, văd la ceilalți doar punctele slabe. Iar eu, care nu doresc să urăsc, nu pot să intru în concurență cu nimeni.

Am exersat și eu ura cât am fost chibiț de fotbal și, sincer, mi-a ajuns cât pentru mai multe vieți. Ura asta, provocată de ideea de concurență, în niciun caz nu mă poate face să fiu mulțumit de mine, pentru că ura seamănă cu un sac plin cu tot felul de rahaturi pe care-l porți în spate de colo până colo, toată viața. N-aș vrea ca la bătrânețe să vorbesc despre oamenii cu care am lucrat doar cu dispreț și ură, ci cu detașare și cu un zâmbet în colțul gurii.

Știu că sunt oameni total surprinși de reacția mea, de indiferența pe care o manifest atunci când se încearcă să mi se vândă ceva în contrapartidă cu alții. Poate la cei mai mulți funcționează, poate la cei mai mulți ideea de a-i învinge pe alții le ridică adrenalina la cote maxime sau poate le dă o energie suplimentară pentru că îi sperie gândul că ar putea pierde. Ei, uite, aici e chichirezul. Mie nu mi-e frică să pierd. Ba chiar vreau să pierd, oameni buni! Ei, și? N-am să mai fiu în viață?

Și asta doar pentru că eu nu concurez cu alții, eu o fac doar cu mine însumi, cu trecutul meu, pentru că marile satisfacții nu le am când îi văd pe alții învinși și cu capul pleoștit, ci atunci când știu că mi-am demonstrat mie ceva și pot trece liniștit mai departe, la un alt nivel, spre o altă perspectivă și asta pentru că la final nu va conta pe câți i-am învins, ci cât de mult m-am bucurat în viața asta.

Etern și fascinant

În primul volum al autobiografiei sale, Singur între două veacuri, Mihai Tatulici povestește întâlnirea pe care a avut-o imediat după 90, cu ambasadorul României dintr-o țară sud-americană, pare-mi-se Argentina. Episodul, relatat mai mult întâmplător, nu a părut prea important pentru Tatulici, ca peste ani să-l reinterpreteze și să-i aloce un loc important în destinul său și al României. Cu ocazia întâlnirii, ambasadorul i-a spus că cea mai grea moștenire a celor 25 de ani de dictatură ceaușistă este lipsa oricărei personalități bine conturate care să reprezintă o alternativă la deceniile de comunism și că marile probleme de abia acum vor începe. Și a avut dreptate.

Ceea ce am trăit în ultimul sfert de veac este o consecință directă a lipsei acute a oricărui lider puternic care să fie capabil să conducă România, asumându-și responsabilități și, firește, riscuri. În schimb, noi am avut parte de personalități slabe și foarte slabe care s-au mulat pe modificările din politica internațională, neexprimând niciodată un punct de vedere care să apere interesele țării noastre. Indiferent de numele său: Iliescu, Constantinescu, Băsescu, Văcăroiu, Năstase, Tăriceanu, Isărescu, Boc, Ponta sau Cioloș, politica românească nu a reprezentat nimic pe scena internațională.

Toți cei care s-au perindat la conducerea României au fost prea slabi să-și asume vreo responsabilitate și, în afara faptului că au coordonat jaful avuției naționale, nu au făcut decât să cumpere bunăvoința oamenilor cu pomeni electorale. Și toate astea, vorba ambasadorului, din cauza lui Ceaușescu, care nu a fost interesat să crească pe nimeni în jurul său, de teama de a nu-i lua locul.

După 25 de ani de la căderea lui Ceaușescu, dacă mă uit pe scena politică, nu văd niciun politican mai de Doamne ajută, deoarece aceștia nu pot crește decât la umbra unor politicieni pe măsură. Iar în acest moment toți sunt o apă și un pământ. Dacă ar fi să fac portretul politicianului actual, aș spune că se caracterizează prin incultură, prin incompetență, prin oportunism politic de cea mai joasă speță (trecerea de la un partid la altul se face cu nonșalanța individului fără niciun principiu), prin iresponsabilitate și corupție cât încape. Tocmai acest potpuriu de „calități” îl face eligibil în ochii celor care trag sforile în politica românească, deoarece e puțin probabil ca asemenea specimene să nu joace după cum li se cântă.

De altfel, ar fi greu să avem parte și de alte persoane în politică și asta pentru că televiziunile (restul mijloacelor de informare aproape nu contează) sunt proprietatea unor mafioți cu legături cu lumea serviciilor secrete, care promovează pe sticlă doar personajele care le pot sluji interesele. Dacă am lua-o pe căprării, am vedea că toți patronii anteriori sau actuali ai televiziunilor de știri sunt la pușcărie, au avut și au mari interese economice și asupra tuturor planează suspiciunea de a fi cureaua de transmisie a intereselor serviciilor secrete. Și atunci ce șanse are un om cinstit să reușească în politică?

Cea mai mare nerealizare a lui Ceaușescu a fost tocmai moștenirea sa politică. Ucigând orice tentativă de manifestare și afirmare a unei personalități diferite de a sa, Ceaușescu ne-a condamnat pe noi la un destin mediocru. Dar cea mai perversă consecință a politicii sale este faptul, că odată cu trecerea anilor, lipsa cronică de lideri puternici nu va face decât să-i mărească lui Ceaușescu statuia. Trăim decenii de neîmpliniri mărețe. Mai vorbim peste 25 de ani…

Despre pupături

Avem noi, cei care ne considerăm civilizați, tot felul de ritualuri. Ca de exemplu, ritualul folosit atunci când ne întâlnim cu o persoană pe care o cunoaștem, dar de care nu ne leagă nimic. Ne apropiem una de alta (aici e vorba de persoane), ne atingem fălcile și imităm sunetul pupăturii. Adică, vezi Doamne, simțim față de acea persoană un respect vecin perete în perete cu dragostea, deși, în realitate, nu avem nimic în comun cu ea. Nu știu cum se face, dar pe mine unul mă irită această ipocrizie de salon socializat, această minciună motrice, repetată cu asiduitate ca într-o scenetă de pantomimă.

Din acest motiv, atunci când mă văd cu asemenea persoane, față de care nu mă străbat sentimentele iubirii paterne, frățești sau de orice de altă natură, refuz să iau parte la acest ritual. De fiecare dată când fac rabat de la propria mea conduită eu decad în proprii mei ochi și devin mai nesuferit decât orice pe lumea asta.

Ipocrizia asta relațională mă dă gata. Vorba aia, mă gătește de zile, și mă face să disprețuiesc până aproape de ură toate acele persoane care doar mimează prietenia, bucuria de a te vedea, bunul-simț, în cele din urmă, deoarece sistemul meu de valori spune că îmbrățișările, strângerile la piept și pupăturile sunt rezervate doar acelor persoane față de care nutresc cele mai sincere, mai pure și mai calde sentimente de prețuire, respect și iubire.

O simt ca o intruziune în altarul vieții mele, unde le e îngăduit să intre doar celor pe care îi admir și față de care nu simt decât o nesfârșită recunoștință. Și tu, tam-nesam, calci în picioare crezământul meu sfânt și-mi terfelești sentimentele maimuțărindu-te. Oare n-ar fi mai simplu dacă ne-am limita doar la o strângere de mână sau, și mai bine, la o simplă înclinare a capului, ca semn de salut? Cam de aici ar trebui să pornească manejul comunicării noastre. De aici ar trebui, ca doi oameni civilizați ce suntem, să construim o relație, care în timp, poate în ani, să ne dea dreptul să ne îmbrățișăm și să ne pupăm, în semn de respect, fără a scoate acel sunet idiot, produs prin țuguierea buzelor. Amin!

Despre emoții…

Mereu am crezut – și asta destulă vreme până m-am maturizat – că emoțiile sunt un semn de slăbiciune. Apoi, a venit un moment când am avut un declic, când am simțit nevoia să le dau frâu liber, dar cu măsură. Căci așa le-a fost dat emoțiilor să fie apreciate la justa lor valoare doar dacă sunt manifestate doar cu măsură. Emoția cu măsură e cea mai bună dovadă că-ți pasă, că ai un pic de emoții, că ți-e frică. Și ce e mai frumos la un om decât să știi că-l încearcă emoțiile, dar cu măsură.

Emoția cu măsură e cea mai bună dovadă că treci prin propria ta viață fără să provoci victime colaterale. Căci ce sunt emoțiile fără nesaț decât un turbion care înghite tot, inclusiv nevinovații de prin preajmă. Doar ochii îmi trădează emoția asta cu măsură. Păcat că sunt prea puțini care știu să o citească. Căci așa e dat, ca lucrurile ce nu sparg gura târgului să treacă aproape pe nevăzute.

Păstrându-mă cu măsură, mă feresc să răscolesc ceea ce nu înțeleg, să distrug ceea ce n-am construit și să uit ceea ce n-am cunoscut. Privesc și mă minunez cât de puțin e apreciată emoția cu măsură căci noi, oamenii, suntem înclinați să fim șuvoaie de sentimente, pentru ca apoi să ne uscăm ca pielea de pe spatele unui șarpe deșertic. Decât chintale de dovezi de iubire și adorație mai bine grăunțe de respect și de cunoaștere, căci nimic nu e mai nociv pentru emoție decât necunoașterea.

Și așa azi, așa mâine, ajung să mă emoționez cu măsură, atunci când simt că e cazul, căci exuberanța trăirilor te duce mereu pe cărarea deziluziilor crâncene. Și nimic nu e mai dureros să vezi și să suporți la cei din jurul tău, ori la tine însuți, decât neîmplinirea aspirațiilor pentru că emoțiile n-au fost investite cu măsură. Ah! Am emoții… Și nu e nimic rău în asta, pentru că ele mă-ncearcă doar cu măsură…