Puțin, foarte puțin!

05121334Cel mai prost lucru ce ți se poate întâmpla este să depinzi de cineva, să fii la mâna cuiva. Iar acel cineva este să-ți spună că trebuie să mai aștepți puțin, foarte puțin. La unii oameni aceste cuvinte au conotații multiple și extensii temporale foarte variate. De obicei, acel cineva când îți spune că mai ai de așteptat puțin, foarte puțin, în realitate nu are nicio treabă cu ceea ce face, deoarece termenul în cauză acoperă un interval de timp foarte generos, ce se poate întinde de la câteva ore, zile, luni, până la câțiva ani.

Această expresie: puțin, foarte puțin este apanajul celor care ocupă diverse poziții printr-un concurs de împrejurări foarte favorabile lui, ca și cum astrele s-ar alinia de-a-ndoaselea. Ca și cum ceea ce era negru e acum alb, ceea ce era discutabil devine infailibil și, în general, legea relativității capătă aplicabilitate practică imediată în viața celor ce au avut ghinionul să o cunoască.

De multe ori ne ascundem neștiința, prostia, neatenția, ignoranța, zăpăceala sau orice alt defect insesizabil, uman posibil, sub aceste 3 cuvinte: puțin, foarte puțin. Tot ce nu putem controla, cunoaște, pronostica, înțelege stă sub zodia acestui trinom: puțin, foarte puțin. E o lume întreagă ce depinde de acest puțin. Sunt destine contorsionate, vlăguite, exasperate și mai ales terminate de cei care devin cei mai buni mânuitori ai furcii puțin, foarte puțin.

Poate așa ne e dat, să întâlnim asemenea specimene umane, specializate pe de-a-ntregul pe manevrarea cu măiestrie a unui terțet lingvistic, care devine domeniul lor extrem de competență, de manifestare, de existență și în lipsa căruia toată construcția lor umană se prăbușește ca un castel de nisip sub cea mai slabă adiere de vânt. Întrebarea e: câți astfel de oameni vom mai întâlni în existența noastră pasageră? Iar răspunsul e foarte simplu: puțini, foarte puțini!

Anunțuri

Uneori e primăvară

Promise Of Spring HD Desktop BackgroundNu știu de câte ori s-a întâmplat altora, dar mie de multe ori. Dar e drept că foarte rar. Și asta doar atunci când am întâlnit oameni dibaci ca timpul petrecut cu ei să se dilate ca gumilasticul. De câte ori nu aș fi dat orice pe lumea asta să pot sta la taclale jumătate de oră, o oră și poate chiar două, interval de timp care să echivaleze cu zilele petrecute în compania altora. Și de fiecare dată după aceste interacțiuni să simt că cresc precum viteazul din poveste, eu fiind în postura calului.

Și, da, viața îți oferă uneori rarele ocazii în care interacțiunea cu alții să nu fie decât scânteieri de stele, stele pe care tu nu le-ai cunoscut niciodată. Oameni pe care îi prețuiești suficient îți întorc ceea ce nu e de întors, lumina ce-ți văpaie pieptul. De fiecare dată simți, ți se transmite, dar nu în forme clare, acea stare, acel lucru, care te transformă, iar tu simți acea limpezime ce nu o poți explica, căci departe de tine sunt cuvintele pe care tu le stăpânești destul de bine.

Atunci tu simți că uneori e primăvară, e ceea ce nu-ți pasă, căci e mai presus de tine și tu știi că ceea ce nu poți înțelege nici nu contează. Și cu toate astea îi privești pe oamenii cu care stai la taclale jumătate de oră, o oră și poate chiar două cu un zâmbet larg pe buze, căci tu știi că nu poți da ceea ce nu ai. Și nu te ai decât pe tine. Dar e reconfortant, căci tu știi că nu poți fi decât tu o victimă și că toți ceilalți nu vor simți ce li s-a întâmplat și asta te calmează.

De aceea și spuneam că timpul se dilată. Și deși durează atât de puțin, doar câteva zeci de minute, timpul petrecut cu folos, timpul petrecut cu har, îmi acoperă toată viața că nici nu mai știu de unde mi-am început peregrinările și nici către ce mă îndrept. Dar măcar știu prin ce-am trecut. Și, har Domnului!, dacă aș mai da înapoi din acest afunziș.  Mă-ndrept și simt că uneori e primăvară…

Foamea mea

ciorba-de-burta-cu-ardei-iute-si-smantana-la-casa-buniciiDe obicei, când se dă gongul amiezii, de piatră să fiu și tot mă apucă foamea. Și cum am un ambiț să nu depind de ea, indiferent de ceea ce fac, întrerup totul și-mi îndrept pașii spre un locaș alimentar, de obicei cu autoservire sau fără. De data aceasta, prin forța împrejurărilor am ajuns în preajma unui restaurant. Cum nu am mai trecut pe acolo de ceva ani, am intrat fără șovăire, gândindu-mă la o ciorbă ca la mama acasă, mâncată cu o ceapă roșie spartă de pumnul priceput al maestrului nostru bucătar, ce-și spune acum într-un mod simandicos și alterabil chef.

Deși bătea un vânt tăios, iar curtea spațioasă era mai mult goală, m-am ambiționat să ocup un loc la o masă din fier forjat și scaune așijderea. Cum geaca stătea bine lipită de corp, priveam episodul ca un fel de evadare în natură, la munte cum ar fi, unde ajungi să mănânci înconjurat de foioase, păioase sau feroase, depinde ceea ce îi prisosește omului nostru gospodar prin curte.

În cazul de față, doar o masă mai era ocupată de către 4 domni la vreo 60 de ani fiecare. Cum nu sunt de felul meu un tip prea sociabil, mi-am zis să-mi împing limitele un pic mai departe și m-am așezat chiar lângă dumnealor. Poate nu aș fi reținut nimic din conversația acestora dacă nu aș fi fost lovit de tonul molcom al celor patru comeseni, vorbă ce trăda o dedulcire la viața liniștită a unor persoane ce cunosc traiul acesta încă din fragedă copilărie.

Fiecare frază a lor, și să fi fost câteva sute sau mii rostite la acea amiază, mi-a dat senzația că asist la o discuție purtată de un Andrei Pleșu multiplicat de 3 ori. Fiecare din sexagenarii noștri vorbea rar, puțin apăsat, fără prea multe inflexiuni ale vocii și fără, mai ales, să se repete prea des în dizertațiile lor despre orice. Și dacă n-am auzit multe în timp ce-mi leorbăiam ciorba, atunci n-am făcut nimic. Fiecare subiect tratat, fiecare sticlă de vin roșu deschisă, erau tot atâtea pretexte de a trece nonșalant prin istoria România, prin geografia lumii, dar mai ales prin psihologia popoarelor, de la grecii ce s-au refugiat la noi după 1945, ca simpatizanți ai comuniștilor, până la rădăcinile udate de românism ale actualului președinte chinez.

Oricum ar fi fost, jumătatea de oră petrecută în rafalele vântului demn de coastele Atlanticului de Nord, mi-a dat o bună ocazie să-mi reamintesc la ce e foarte bun Bucureștiul, să descoperi acolo unde nici tu nu te aștepți noi prilejuri să te bucuri că în jurul nostru sunt atâtea motive de a inhala odată cu rafalele de vânt ceea ce civilizația românească a reușit să producă sub următoarele sale forme unice: oameni, locuri, fapte, în anul 28 al devenii noastre Capitaliste.

Despre simțuri

beethoven_deaf_by_artigas-568x410Un singur simț îmi este indispensabil, auzul. De restul mă pot dispensa ușor. Uneori mă simt ca și cum n-aș avea decât un singur simț, auzul, căci prin el eu ies la iveală, prin el înțeleg lumea ce mă înconjoară și-mi strunesc gândurile pe un do major cât mai major. Mi-a fost dat să trăiesc atâția ani cu convingerea că toate simțurile sunt la fel de importante, dar m-am înșelat. Poți vedea, poți pipăi, poți gusta, poți vedea, poți vorbi, dar dacă nu auzi e ca și cum ai fi fără suflet. Prin auz eu mă conectez la lume, prin auz detectez oamenii care sunt într-adevăr oameni, prin auz mă liniștesc interior, căci pacea interioară o acordez mereu la sunetul tăcut al cunoașterii.

Acum socot că mi-am înțeles menirea, căci n-am să mă pot racorda la viitor decât ascultând ceea ce e de ascultat și ocolind ceea ce nu-mi dă nicio lecție. Stau acum și mă gândesc câtă energie am pompat în vedere și mai ales în cuvinte. Am crezut că am să fiu o parte din lumea înconjurătoare impresionându-mă de ceea ce văd și să intru în comunicare vorbind cu ea ca și cum m-aș asculta pe mine însumi. Dar nu a fost să fie așa. Imaginea contează acolo unde nu e decât zgomot, zgomotul ce ascunde abisul mediocrității, iar vorbele acolo unde mai e cineva de sedus și apoi de abandonat, ca pe o fecioară după primul ei contact cu lumea.

Așa că tac, evit să privesc și-mi încordez auzul să mă racordez cu lumea exterioară. Și nu știu cum se face dar auzul ăsta e surd și mut cu mine, nu mă ascultă și pace, căci el caută mereu frecvența pe care se pot asculta doar sunetele care contează, căci restul nu sunt decât mult zgomot pentru nimic. Și din acest motiv adesea nu aud nimic, nici măcar pe mine, nu înțeleg ce e în jurul meu, căci rapsodia sirenelor nu-l pot ademeni ușor pe Ulise ce s-a oploșit undeva în interiorul meu.

Cu cât îmbătrânesc mai mult îmi dau seama cât de importantă e tăcerea, ca o pauză între războaie, căci oamenii adevărați spun mai mult prin necuvinte decât un ipochimen al prefăcătoriei într-un tom mare cât un Larousse generos cu el însuși. E grea tăcerea necuvintelor, dar mai grea e prostia  asurzitoare care bâzâie ontinuu în jurul nostru în căutarea ascultătorilor gură-cască. Uneori nu sunt surd, deci exist! 🙂

Despre feedback

dau-c899i-iau-lecc89bii-de-feedbackEu, de fiecare dată când cineva îmi cere să dau feedback, adică mai pe românește, să-mi dau cu părerea, mă leg invariabil de ceva ce merge în acel om, de ceea ce funcționează, de ceea ce-l face pe el sau pe ea să fie mândru că există, îl face demn în fața mea, ca și în ochii oricui, îi scoate în evidență pasiunea de a fi exact așa cum e, căci nu pot vedea într-un om decât ceea ce funcționează, ceea ce merită să fie împărtășit și cu alții.

Nu cred că feedback-ul e făcut pentru a îndrepta un om, pentru a-l corija sau învăța ceva, căci cred cu foarte multă tărie că  nimic nu e mai valoros într-un individ decât ceea ce funcționează în el foarte bine și nu ceea ce poate fi adăugat în timp. De multe ori văd în cei care dau cu sârguință feedback doar niște oameni nefericiți care-și canalizează energia în a scoate în evidență punctele slabe ale altora. Ori, oameni suntem, toți avem puncte slabe, iar eu știu că nu putem construi relații, nu putem zidi punți între oameni consumându-ne energia pe ceea ce nu merge.

Privesc în jurul meu și-mi dau seama că toți suntem dotați cu o groază de calități, dar ne pierdem timpul să-i demontăm pe alții pentru că le lipsește calitatea X sau Y și neîntrebându-ne cum putem face ca acel om să și le pună mai bine în calități. Așa cum ne contrăm pe defectele altora, tot așa ucidem în noi orice posibilitatea de a învăța ceva din ceea ce alții au sau măcar să ne bucurăm sufletul de marele miracol al existenței în jurul atâtor oameni atât de dăruiți, căci, așa e, toți suntem dăruiți cu lucruri cu care putem dărâma munții, dar noi ne concentrăm toată voința pe necazul că muntele e plin de asperități.

Pentru mine a da feedback înseamnă să-i spun omului să continue nestingherit ceea ce știe să facă cel mai bine și să nu se preocupe de ceea ce nu-i stă în puteri să facă, acceptând datul că fiecare calitate vine la pachet cu un defect pe măsură, căci suma tuturor lucrurilor trebuie să fie până la urmă nulă. Nu ceea ce nu funcționează la noi ne definește ca oameni, ci ceea ce reușim să facem cu ceea ce am fost hărăziți. Restul nu sunt decât mofturi de genul: muieți-s posmagii?

Despre Mădălina

Am să încep cu o negație. Eu nu pot să spun Mădă! Așa cum nu pot să spun Găbița lui Gabi, Răz lui Răzvan, Bogdănel lui Bogdan (apropo, mă cheamă Bogdan și nu Popescu) sau Beti lui Beatrice. Pur și simplu nu pot! Asta nu înseamnă că nu respect atunci când e de respectat, nu admir atunci când e de admirat sau nu urăsc când e de urât. Pur și simplu nu mă pot trage de șireturi cu oamenii cu care am raporturi de muncă. Cum nu sunt prieten cu ei, cum nu ne petrecem cel mai important timp al nostru, timpul liber, eu nu-mi permit intimități. În schimb, îmi permit să văd, să observ, să învăț și mai ales să nu uit ceea ce au oamenii unic în construcția lor interioară.

Acum despre Mădălina. Pentru mine personal (sic!) înseamnă imortalizarea, adică scrijelirea memoriei de lungă durată cu amintiri care marchează de fiecare dată un alt pas pe care eu l-am făcut în viață. Și acest lucru s-a întâmplat în cazul Mădălinei deoarece, de când o știu eu, și să fie vreo 6 ani și ceva, am văzut-o într-o continuă evoluție. Pentru mine, omul tânăr, omul în puteri, trebuie să fie într-o continuă transformare, căci viața tinerilor e un creuzet ce te transformă an după an, amintire după amintire. Accept menținerea în aceeași parametri doar a oamenilor ce-și trăiesc a treia tinerețe, căci în cazul lor a rămâne așa cum erai cândva înseamnă că ai puterea să fii contemporan cu lumea ce nu se mai oprește din mișcare.

Eu și Mădălina nu am fost de multe ori pe aceeași lungime de undă și nici nu a trebuit. Cel mai important lucru e că am văzut în ea niște calități care au pus în umbră defectele. Și dacă ar fi să mă limitez doar la câteva lucruri cu care ea se poate mândri este capacitatea de învățare, de autodepășire, capacitatea de a fi doar ea, într-un fel unic, ce lasă urme adânci când tu ești deschis să vezi și alte forme de manifestare ale inteligenței umane.

Știu, și asta destul de bine, deoarece noi doi suntem caractere atât de diferite, că nici nu trebuie să interacționez prea des cu Mădălina, deoarece capacitățile ei de prelucrare a realității mi se potrivesc mănușă. Nu știu de ce, dar am rămas după fiecare comuniune, uneori imperceptibilă, cu un bagaj suficient de mare de observații, ce mi-au dat răspunsuri la multe aha-uri interioare și au contribuit și ele fără ca Mădălina să conștientizeze la transformarea mea în omul care actualmente sunt.

Da, acum, în zilele acestea, eu am o foarte mare încredere în mine, unii spun că poate prea mare, dar acest lucru s-a produs nu doar datorită mie ci și celor ce mi-au ridicat mingi perfecte  la fileul vieții. Și azi un pic, mâine încă un pic, succesele adunându-se m-au transformat în omul care sunt, căci noi toți suntem suma propriilor noastre experiențe, dar și a calității oamenilor cu care ne înconjurăm, uneori poate pentru o clipă.

De aceea eu stau liniștit, deoarece peste 10 sau 20 de ani, dacă va fi să vie clipa revederii, eu voi vedea o altă Mădălina, căci ea-și va continua drumul sinuos prin viață, folosindu-și tendințele perfecționiste drept combustie pentru propriul ei destin. Și nici atunci, măcar atunci nu îi voi spune Mădă, ci tot Mădălina, căci n-am nevoie de sirop ca să-i transmit unui om că-l respect, că îl admir sau uneori că îl urăsc, dar nu în același timp, ci  pe rând, că-ci așa-i viața, un diapazon de stări. 🙂

Despre cei care se răzbună

untitled-5-jpegExistă o categorie de oameni pe care nu o înțeleg deloc. E vorba de selectul grup al răzbunătorilor, al celor care nu renunță să facă rău altora nici măcar peste ani. E ca și cum am avea de-a face cu o specie aparte de oameni, aceia care nu uită nimic și cu precădere lucrurile negative din viața lor, aievea sau mai ales închipuite. Sunt acei oameni care văd peste tot numai partea proastă a semenilor, ca și cum ar trăi într-un complot planetar, la care toți conjură, toți aceștia așteptând momentul ideal pentru a le distruge lor viața. Și prin urmare, ce pot face răzbunătorii noștri decât să țină sus garda, pentru a se apăra, evident, și ca niște pugiliști cu experiență ce sunt, caută să dea ei prima lovitură, pentru a-și pedepsi dușmanii, adică toată omenirea.

Pe răzbunători îi descoperi imediat, sunt falși până la Dumnezeu, întrețin relații de conveniență, tocmai cu scopul de a-i supraveghea pe alții, oricare ar fi acei alții, evident oameni care le-ar putea distruge lor fengșuiul, pe care, de altfel, nu l-au avut niciodată. Îi vezi cum mimează socializarea, cum sunt de acord în public cu orice curent majoritar, ei nefăcând niciodată o notă discordantă, deoarece acea notă ar putea atrage atenția celorlalți, adică a tuturor dușmanilor lor virtuali, care poate nu sunt azi, dar pot fi oricând mâine.

Îi simți cum vor să ți se strecoare între pielea și cămașa ta,  pentru a-ți adormi simțurile, convinși fiind că doar hipnotizându-te te pot nimici mai bine. Un om care nu uită un afront real sau imaginar nu poate fi decât un om care duce în propriul său sac al vieții prea multe neîmpliniri, o copilărie cu prea puțină iubire, o adolescență prea ratată și care vede în toți ceilalți, și mai ales în cei ce sunt împăcați cu sine, niște dușmani în adormire, care, la fel ca personajele din povești, se pot trezi și îi pot accentua suferința. De altfel, pentru fiecare dintre acești răzbunători, toți cei împăcați cu propriul lor trecut sunt o oglindă a propriului lor suflet smochinit de atâtea neîmpliniri interioare și care trebuie pedepsiți pentru că le reamintesc cât de uscați sunt pe interior.

Și ca urmare, acești răzbunători își limitează întreaga lor filosofie de a fi doar la pedepsirea celorlalți, deoarece aceștia își trag energia doar din nefericirea celorlalți. Cu cât mai multe persoane pedepsite, cu atât sufletul lor mic și slut e mai drogat, drog care nu ține decât atâta timp cât are pe cine pedepsi. În restul timpului, acești oameni suferă o neîncetată chinuire a propriului suflet, deoarece ei nu au înțeles că fericirea lor nu are nicio legătură cu nefericirea altora. Și din acest motiv, acest cerc vicios al pedepsei și al drogării, continuă iar și iar, ca și cum fiecare pedeapsă ar fi prima și fiecare drogare ar fi ultima.

Ceea ce nu au înțeles răzbunătorii noștri, indiferent cât de sus ar ajunge ei social sau profesional – de alte evoluții nu au parte – e că succesul lor este strâns legat de bunăvoința unei persoane din trecutul lor, care, la începutul drumului lor, le-a întins o mână, le-a trecut cu vederea stângăciile, în speranța că un pic de generozitate poate rezolva rănile adânci ale copilăriei, care însă nu se pot rezolva decât într-un singur fel, când și tu, la rândul tău, răzbunătorule, din prea plinul tău oferi și altora. Dar acest lucru nu se poate pentru că atunci, pe cine ai mai pedepsi și tu? Iar răzbunarea e tocmai filosofia ta de-a fi, nefericitule!