Despre feedback

dau-c899i-iau-lecc89bii-de-feedbackEu, de fiecare dată când cineva îmi cere să dau feedback, adică mai pe românește, să-mi dau cu părerea, mă leg invariabil de ceva ce merge în acel om, de ceea ce funcționează, de ceea ce-l face pe el sau pe ea să fie mândru că există, îl face demn în fața mea, ca și în ochii oricui, îi scoate în evidență pasiunea de a fi exact așa cum e, căci nu pot vedea într-un om decât ceea ce funcționează, ceea ce merită să fie împărtășit și cu alții.

Nu cred că feedback-ul e făcut pentru a îndrepta un om, pentru a-l corija sau învăța ceva, căci cred cu foarte multă tărie că  nimic nu e mai valoros într-un individ decât ceea ce funcționează în el foarte bine și nu ceea ce poate fi adăugat în timp. De multe ori văd în cei care dau cu sârguință feedback doar niște oameni nefericiți care-și canalizează energia în a scoate în evidență punctele slabe ale altora. Ori, oameni suntem, toți avem puncte slabe, iar eu știu că nu putem construi relații, nu putem zidi punți între oameni consumându-ne energia pe ceea ce nu merge.

Privesc în jurul meu și-mi dau seama că toți suntem dotați cu o groază de calități, dar ne pierdem timpul să-i demontăm pe alții pentru că le lipsește calitatea X sau Y și neîntrebându-ne cum putem face ca acel om să și le pună mai bine în calități. Așa cum ne contrăm pe defectele altora, tot așa ucidem în noi orice posibilitatea de a învăța ceva din ceea ce alții au sau măcar să ne bucurăm sufletul de marele miracol al existenței în jurul atâtor oameni atât de dăruiți, căci, așa e, toți suntem dăruiți cu lucruri cu care putem dărâma munții, dar noi ne concentrăm toată voința pe necazul că muntele e plin de asperități.

Pentru mine a da feedback înseamnă să-i spun omului să continue nestingherit ceea ce știe să facă cel mai bine și să nu se preocupe de ceea ce nu-i stă în puteri să facă, acceptând datul că fiecare calitate vine la pachet cu un defect pe măsură, căci suma tuturor lucrurilor trebuie să fie până la urmă nulă. Nu ceea ce nu funcționează la noi ne definește ca oameni, ci ceea ce reușim să facem cu ceea ce am fost hărăziți. Restul nu sunt decât mofturi de genul: muieți-s posmagii?

Anunțuri

Despre Mădălina

Am să încep cu o negație. Eu nu pot să spun Mădă! Așa cum nu pot să spun Găbița lui Gabi, Răz lui Răzvan, Bogdănel lui Bogdan (apropo, mă cheamă Bogdan și nu Popescu) sau Beti lui Beatrice. Pur și simplu nu pot! Asta nu înseamnă că nu respect atunci când e de respectat, nu admir atunci când e de admirat sau nu urăsc când e de urât. Pur și simplu nu mă pot trage de șireturi cu oamenii cu care am raporturi de muncă. Cum nu sunt prieten cu ei, cum nu ne petrecem cel mai important timp al nostru, timpul liber, eu nu-mi permit intimități. În schimb, îmi permit să văd, să observ, să învăț și mai ales să nu uit ceea ce au oamenii unic în construcția lor interioară.

Acum despre Mădălina. Pentru mine personal (sic!) înseamnă imortalizarea, adică scrijelirea memoriei de lungă durată cu amintiri care marchează de fiecare dată un alt pas pe care eu l-am făcut în viață. Și acest lucru s-a întâmplat în cazul Mădălinei deoarece, de când o știu eu, și să fie vreo 6 ani și ceva, am văzut-o într-o continuă evoluție. Pentru mine, omul tânăr, omul în puteri, trebuie să fie într-o continuă transformare, căci viața tinerilor e un creuzet ce te transformă an după an, amintire după amintire. Accept menținerea în aceeași parametri doar a oamenilor ce-și trăiesc a treia tinerețe, căci în cazul lor a rămâne așa cum erai cândva înseamnă că ai puterea să fii contemporan cu lumea ce nu se mai oprește din mișcare.

Eu și Mădălina nu am fost de multe ori pe aceeași lungime de undă și nici nu a trebuit. Cel mai important lucru e că am văzut în ea niște calități care au pus în umbră defectele. Și dacă ar fi să mă limitez doar la câteva lucruri cu care ea se poate mândri este capacitatea de învățare, de autodepășire, capacitatea de a fi doar ea, într-un fel unic, ce lasă urme adânci când tu ești deschis să vezi și alte forme de manifestare ale inteligenței umane.

Știu, și asta destul de bine, deoarece noi doi suntem caractere atât de diferite, că nici nu trebuie să interacționez prea des cu Mădălina, deoarece capacitățile ei de prelucrare a realității mi se potrivesc mănușă. Nu știu de ce, dar am rămas după fiecare comuniune, uneori imperceptibilă, cu un bagaj suficient de mare de observații, ce mi-au dat răspunsuri la multe aha-uri interioare și au contribuit și ele fără ca Mădălina să conștientizeze la transformarea mea în omul care actualmente sunt.

Da, acum, în zilele acestea, eu am o foarte mare încredere în mine, unii spun că poate prea mare, dar acest lucru s-a produs nu doar datorită mie ci și celor ce mi-au ridicat mingi perfecte  la fileul vieții. Și azi un pic, mâine încă un pic, succesele adunându-se m-au transformat în omul care sunt, căci noi toți suntem suma propriilor noastre experiențe, dar și a calității oamenilor cu care ne înconjurăm, uneori poate pentru o clipă.

De aceea eu stau liniștit, deoarece peste 10 sau 20 de ani, dacă va fi să vie clipa revederii, eu voi vedea o altă Mădălina, căci ea-și va continua drumul sinuos prin viață, folosindu-și tendințele perfecționiste drept combustie pentru propriul ei destin. Și nici atunci, măcar atunci nu îi voi spune Mădă, ci tot Mădălina, căci n-am nevoie de sirop ca să-i transmit unui om că-l respect, că îl admir sau uneori că îl urăsc, dar nu în același timp, ci  pe rând, că-ci așa-i viața, un diapazon de stări. 🙂

Despre cei care se răzbună

untitled-5-jpegExistă o categorie de oameni pe care nu o înțeleg deloc. E vorba de selectul grup al răzbunătorilor, al celor care nu renunță să facă rău altora nici măcar peste ani. E ca și cum am avea de-a face cu o specie aparte de oameni, aceia care nu uită nimic și cu precădere lucrurile negative din viața lor, aievea sau mai ales închipuite. Sunt acei oameni care văd peste tot numai partea proastă a semenilor, ca și cum ar trăi într-un complot planetar, la care toți conjură, toți aceștia așteptând momentul ideal pentru a le distruge lor viața. Și prin urmare, ce pot face răzbunătorii noștri decât să țină sus garda, pentru a se apăra, evident, și ca niște pugiliști cu experiență ce sunt, caută să dea ei prima lovitură, pentru a-și pedepsi dușmanii, adică toată omenirea.

Pe răzbunători îi descoperi imediat, sunt falși până la Dumnezeu, întrețin relații de conveniență, tocmai cu scopul de a-i supraveghea pe alții, oricare ar fi acei alții, evident oameni care le-ar putea distruge lor fengșuiul, pe care, de altfel, nu l-au avut niciodată. Îi vezi cum mimează socializarea, cum sunt de acord în public cu orice curent majoritar, ei nefăcând niciodată o notă discordantă, deoarece acea notă ar putea atrage atenția celorlalți, adică a tuturor dușmanilor lor virtuali, care poate nu sunt azi, dar pot fi oricând mâine.

Îi simți cum vor să ți se strecoare între pielea și cămașa ta,  pentru a-ți adormi simțurile, convinși fiind că doar hipnotizându-te te pot nimici mai bine. Un om care nu uită un afront real sau imaginar nu poate fi decât un om care duce în propriul său sac al vieții prea multe neîmpliniri, o copilărie cu prea puțină iubire, o adolescență prea ratată și care vede în toți ceilalți, și mai ales în cei ce sunt împăcați cu sine, niște dușmani în adormire, care, la fel ca personajele din povești, se pot trezi și îi pot accentua suferința. De altfel, pentru fiecare dintre acești răzbunători, toți cei împăcați cu propriul lor trecut sunt o oglindă a propriului lor suflet smochinit de atâtea neîmpliniri interioare și care trebuie pedepsiți pentru că le reamintesc cât de uscați sunt pe interior.

Și ca urmare, acești răzbunători își limitează întreaga lor filosofie de a fi doar la pedepsirea celorlalți, deoarece aceștia își trag energia doar din nefericirea celorlalți. Cu cât mai multe persoane pedepsite, cu atât sufletul lor mic și slut e mai drogat, drog care nu ține decât atâta timp cât are pe cine pedepsi. În restul timpului, acești oameni suferă o neîncetată chinuire a propriului suflet, deoarece ei nu au înțeles că fericirea lor nu are nicio legătură cu nefericirea altora. Și din acest motiv, acest cerc vicios al pedepsei și al drogării, continuă iar și iar, ca și cum fiecare pedeapsă ar fi prima și fiecare drogare ar fi ultima.

Ceea ce nu au înțeles răzbunătorii noștri, indiferent cât de sus ar ajunge ei social sau profesional – de alte evoluții nu au parte – e că succesul lor este strâns legat de bunăvoința unei persoane din trecutul lor, care, la începutul drumului lor, le-a întins o mână, le-a trecut cu vederea stângăciile, în speranța că un pic de generozitate poate rezolva rănile adânci ale copilăriei, care însă nu se pot rezolva decât într-un singur fel, când și tu, la rândul tău, răzbunătorule, din prea plinul tău oferi și altora. Dar acest lucru nu se poate pentru că atunci, pe cine ai mai pedepsi și tu? Iar răzbunarea e tocmai filosofia ta de-a fi, nefericitule!

Despre Dorin Tudoran

Zilele trecute am citit dosarele (da, dosare!; au fost mai multe) întocmite de Securitate poetului Dorin Tudoran, în anii 70 și 80. Și acum sunt mut de ceea ce am citit și acum sunt impresionat de calitatea denunțurilor, informărilor și notelor informative întocmite de către colegii lui Tudoran, cu toții mari scriitori, mari poeți, mari critici literari, membri ai Uniunii Scriitorilor. Cred, și asta fără teama de a greși, că am citit în această sinteză de multe sute de pagini cel mai bun colaj de literatură românească, din obsedanții ani ai dictaturii celui care pare să fie, datorită mediocrității celor care l-au urmat, cel mai mare președinte al României, un om cu 4 clase, deci un geniu, Nicolae Ceaușescu.

De altfel, în postfața cărțoiului, Nicolae Manolescu, prieten apropiat al lui Dorin Tudoran, remarca și el marea calitate literară a denunțurilor întocmite de confrații din Uniunea Scriitorilor. Eu, unul, am fost atât de impresionat de calitățile literare ale acestor note securiste, încât le-am citit de mai multe ori. Presupun că și ofițerii din Securitate care se ocupau de Uniunea Scriitorilor erau persoane cu o înaltă pregătire, persoane culte, căci, nu-i așa?, nu poți transforma scriitorii în complicii poliției secrete comuniste, ca și a celei prezente, dacă aceștia nu sunt dați pe brazdă de oameni subțiri, educați, din malefica Securitate.

Acest lucru mi-a adus aminte de un episod din viața mea. În anii 70, la Bacău, s-a înființat o unitatea specială de armată, unde urmau să-și satisfacă stagiul militar cei care tocmai intraseră în acel an la facultate. Așa era în comunism, studenții își începeau facultatea cu un stagiu de 9 luni în armată. Din acest motiv, la nivelul întregii Moldove s-a desfășurat un amplu program de identificare a tinerilor ofițeri ai Armatei Române care să aibă o cultură solidă, căci nu se cădea ca viitoarea elită economică a țării să fie “pizduită” de toții analfabeții deveniți ofițeri doar pentru că făcuseră diverse servicii României comuniste. Și printre acești tineri ofițeri s-a aflat și tatăl meu…

Să revin la carte. Și acum simt cum mintea îmi stă în loc de câteva zile. De câteva zile mintea mea a căzut în admirație! De câteva zile mă gândesc ce talent uriaș au avut multe pene subțiri, și la propriu și la figurat, care au servit nu doar literele ci și interesele tenebroase ale bolșevismului de sorginte naționalistă (adică ceaușistă). Și acum stau ca prostul și nu-mi vine să cred cât de mulți mari prozatori, mari poeți, mari critici literari au fraternizat cu mașina de distrus conștiințe, de distrus vieți, ce ne-a făcut ca timp 45 de ani, vorba unei celebre cărți, să vedem întuneric la amiază.

Și acum, cum tot stau într-o fermentată prostație, mă gândesc cum sunt eu încondeiat de unii și de alții care-și doresc propria înălțare prin scufundarea altora, aplicând în neștiința lor slugarnică principiile arhimediene. Spre deosebire de Radu Tudoran eu nu am parte de capodopere ale datului în fapt, căci cei mai mulți care mă ponegresc pe la colțuri sunt niște sărmani inculți, niște simpli impostori. Și din acest motiv, al inculturii lor fără de margini, e posibil ca forurile care se delectează cu asemenea lături să nu poată înțelege tot ceea ce-am spus sau mai ales ce n-am spus, dar un nerod care se vrea tot timpul util, în prostia lui atavică, înțelege pe de-a-ndoaselea spusele mele, în speranța că el va fi răsplătit pentru slugărnicia lui de nulitate complexată.

Peste ani, când voi fi foarte bătrân, n-aș vrea să citesc ce au scris alții despre mine. N-aș vrea să fiu pus în ipostaza profesorului ce trebuie să corecteze tezele unor corijenți. Sper să mă protejeze Dumnezeu de un asemenea moment. Dar nu se știe niciodată. Arta delațiunii a fost dusă în cazul lui Dorin Tudoran la un asemenea nivel încât orice altă pâră va părea doar o onomatopee. Și pupăza, zbârrr, pe o dugheană! Am spus!

Despre Summer Well

Nu m-aș fi dus niciodată la un asemenea expozeu al marketingului de produs, ce are aceleași atribute cu propaganda de orice fel, dacă nu aș fi primit un bilet moca. Mi-am zis, hai să vedem și noi cum arată și cum se comportă protipendada petrecerilor, adică unele frânturi din generațiile în care ne punem noi speranța unui viitor mai bun, de la acest început de secol, acest Belle Epoque al vieții fără de cusur și fără de grijă.

Din capul locului trebuie să recunosc că m-am proțăpit la poarta mare a domeniului Știrbey pe la ora 4, de după prânz, scopul fiind să-mi fac o idee cât mai puțin depășită despre ce anume au în target departamentele de marketing de pe la diversele companii ce scornesc surprinzător de multe pretexte pentru a-și umple teșchereaua aninată de un cont gras, de prin diversele paradisuri fiscale. Tot așa, trebuie să recunosc că nu mi-am propus decât să trag o raită și să mă retrag pe nevăzute înainte ca mașinăria bine unsă a hipnotizării celor ce nu pot trăi fără a fi hipnotizați să duduie.

Am remarcat imaginația debordantă a companiilor de scos bani și din piatră seacă, de a profita de această proprietate, atât de unică în arealul dâmbovițean, de exploatare nemiloasă a potențialului dat de un loc încărcat de istorie, pe altarul profitului maxim. Astfel, pe tăpșanurile ce populează domeniul mai sus amintit erau presărate tot ceea ce vezi cu bucurie în orice club sau bar mai de Doamne ajută din București sau de aiurea. Orice loc mai drept, pentru că proprietatea e un parc ce nu a mai beneficiat de îmbunătățiri în glorioșii ani ai democrației de consum, era luat în stăpânire de spații ample, pe care reprezentanții diverselor companii sponsorizatoare te îmbiau, contracost firește, să simți pelinul dulce al diferitelor licori mai ales bahice sau să molfăi diverse combinații de alimente, unele mai mult sau mai puțin comestibile ca altele.

Așa cum stă bine unui loc ce-și propune să provoace o creștere halucinantă a vânzărilor, peste tot vedeai oameni cu pahare de bere în mână, ca și cum am fi fost la o mare procesiune religioasă, în care lumânările, semn clar al unei înapoieri gregare, de-a dreptul obscene, erau înlocuite cu semnul definitoriu al capitalismului de mucava, consumul în cantități pantagruelice. Dacă cineva nu gâlgâia, nu molfăia ceva era un mare suspect, un om ce nu se bucură de binefacerile încercării intestinelor, prin ce are ultima perioadă mai frumos, pe care cu mândrie o numim epoca capitalismului de cumetrie, devenirea materială și chiar intestinală a întregului nostru popor.

Pentru un viitor studiu sociologic s-ar putea lua în calcul relația dintre textilă și piele și cine din acest conflict ancestral va învinge. După numărul fetelor mai mult dezbrăcate decât îmbrăcate, ce s-ar fi vrut mai mult încălecate decât pe jos, cred că, dacă nu vine iarna polară peste noi, pielea va învinge cu prisosință. Am văzut fete atât de bine îmbrăcate, încât o simplă privire de bărbat hulpav, fără discriminare de vârstă, și am văzut acolo mulți lupi bătrâni, le-ar fi lăsat pe vecie, adică pe durata bâlciului, crunt de dezbrăcate. Și zău dacă acestea ar fi fost șocate de o asemenea calamitate!

Nu pot să nu remarc și asta tot pe pielea fecioarelor despletite, numărul mare de bocanci, semn clar de egalitate între sexe, dar și de implicare a femeii tot mai mult în rolul bărbatului. Oricum, la numărul mare de bocanci pe care l-am văzut, e clar că în cazul unul eventual război știm pe cine să ne bazăm. Vai de mama noastră!

Nu pot să închei această destrăbălare a mea neuronală prin locurile buftiene, fără o notă optimistă, subliniind încă o dată vivacitatea unei părți a tinerelor generații și dorința acestora de a gusta cât mai mult din bucuriile vieții, chiar cu supra de măsură, pentru a putea povesti ulterior, generațiilor ce vor veni, câte se puteau face pe vremea în care valorile materiale erau valori, nu glumă și când orice femeie care se respecta putea bea cu multă râvnă, cot la cot cu cel mai bețivan bărbat din stirpea noastră.

Pot spune acum, fără teama de a greși, că unii reprezentați de frunte ale noilor generații merg direct spre paradis, paradisul frumos pictat și cântat de către cei ce știu cel mai bine cum să te lase fără bani, chiar dacă nu mai ai buzunare, pentru că, nu-i așa?, în lupta de secole dintre piele și textilă, pielea începe să învingă. Neapărat! Așa că, am plecat acasă hotărât să scap de acest simbol decadent, haina, și să mă alătur și eu acestor cohorte ce vor face de mâine istoria, împopoțonându-mă pe viitor, în fața oricui va vrea, așa cum mama m-a făcut, adică fără prejudecăți, fără ipocrizie, fără interdicții. Ce pielea mea!

Anii mei și bătrânețea

thumb-1400x733Mulți oameni când află ce vârstă am sunt perplexați de marea descoperire ce o fac și spun: ce tare ar fi fost dacă erai așa, acum 10 sau 20 de ani. Iar eu le răspund că nu puteam să fiu cel de acum decât la actuala vârstă, căci dacă aveam acest comportament acum 10 sau 20 de ani aș fi fost cu totul altul acum. Noi nici nu ne dăm seama cât din ceea ce suntem ne datorăm nouă și cât lumii exterioare. Noi suntem noi, poate, nici în proporție de 1%, la restul au contribuit oamenii, vremurile și ce-a mai fost să dea peste noi de-a lungul vieții noastre.

Acum, serios, dacă sunt ceea ce sunt e tocmai datorită vârstei mele. Mi-ar fi fost imposibil acum 10 sau 20 de ani să gândesc ca acum deoarece, indiferent de experiențe, nu aveam vârsta necesară. Așa cum văd eu acum lumea exterioară nu aș făcut-o niciodată în toată existența mea anterioară. Ceea ce mă deosebește brutal de fundamental de cel ce-am fost nu sunt experiențele cât răbdarea interioară pe care am căpătat-o într-un mod inconștient odată cu vârsta. Aș vrea ca mulți din cei care mă înconjoară să vadă anii ce vin în viața lor cu bucurie, ca o nouă treaptă ce o parcurg în devenirea lor. Căci ce e viața în adevărul ei nedivulgat tuturor decât un pământ luxuriant ce pare că nu-l parcurgi decât o dată. O dată deoarece peste 10 ani aceleași experiențe le vei interpreta altfel și totul datorită înțelegerii pe care o capeți volens-nolens.

Ce mă bucură cel mai mult, odată cu bătrânețea, este desprinderea de lumea materială. Nu pot să uit nici acum, la vârsta mea, cu câtă perplexitate priveam lucrurile pe care le posedau unii și alții, acum 10 sau 20 de ani. Acum, aceleași lucruri le privesc ca și cum ar fi exponate dintr-un muzeu medieval. Ceea ce înseamnă că în doar 20 de ani am parcurs drumul civilizației umane de la evul întunecat până spre epoca modernă. Ce mă bucură cel mai mult e că am ajuns să mă definesc pe mine prin mine, prin trăirile mele, prin logica mea, prin mâinile întinse noaptea, să nu mă vadă nimeni și nu prin ce și-ar dori o lume întreagă, deși acele lucruri sunt mai perisabile decât noi, cei dornici de proprietate.

Dar acum, privind după 20 de ani, îmi dau seama că toate erau necesare. Cum aș putea să fiu eu cel de acum, dacă n-aș fi simțit gustul lucrurilor, dezamăgirilor și prieteniilor ratate? Le așez acum, pe toate acestea, ca pe niște piese unice de puzzle, fără de care n-aș putea să îmbătrânesc în felul meu neobosit, mereu cu ochii larg deschiși. Sunt bucuros de tot ce-am trăit, sunt împăcat cu ce-am înțeles și sunt fericit că m-am descoperit.

Noi, fotbaliștii din tribună

rapid-are-suporteri-fanaticiCitisem undeva pe net că Dan Petrescu, fostul fotbalist al Stelei și al lui Chelsea, a făcut ca toți dracii în timpul meciului jucat de echipa criptică FCSB în preliminariile unei importante competiții europeni. Am stat și am zâmbit gândindu-mă la anii petrecuți de mine pe stadioane, indiferent de vreme, de temperatură, de forma precipitațiilor și mai ales indiferent de importanța partidei. De la meciuri din cel de-al treilea eșalon, până la partidele din cupele europene, eram nelipsit dacă undeva în raza de mea de acțiune avea loc vreun meci de fotbal. Dar ce zic că eram nelipsit, eu eram certitudinea de dinaintea oricărui meci, pentru că mă proțăpeam pe gradene, iar mai apoi de scaunul de plastic, nu înainte să împing  deoparte grămăjoara de coji de semințe ce dăinuia acolo nu doar de la ultimul meci, ci chiar de la ultima ploaie mai torențială, care putea să fi avut loc și cu câțiva ani mai în urmă.

Pot spune că aveam chiar un ceremonial, care se repeta ca la marile religii în fiecare dimineață, la fiecare prânz și cu siguranță în fiecare seară, cunoscând în orice moment ce meci se joacă azi, mâine, peste o săptămână, o lună și chiar un an, aici sau aiurea. Cea mai greu de traversat era perioada dintre două partide, care însemna trăirea la foc maxim a rezultatului ultimei partide și încărcarea bateriilor pentru următorul meci. Dacă ultima partidă era o înfrângere, apoi viața devenea un coșmar și orice aș fi vrut să fac era marcat teribil de eșecul ce părea fatidic și greu de suportat ca o condamnare la muncă zilnică pe viață. Noroc că trăiam câte o viață nouă după fiecare partidă, altfel nu știu cum m-aș fi descurcat. Dacă ultima partidă însemna victorie, atunci aveam înainte o săptămână întreagă de piept bombat în față, de vânt ce-mi sufla perfect în pânze, indiferent de suișurile și răsucirile corăbiei mele.

Dar să luăm un meci oarecare. Încă de dimineață dedicam tot timpul meu interior partidei, indiferent de ceea ce făceam, gândul era la meciul de fotbal. Cam cu 3 ore înainte de meci plecam spre stadion, cu inima cât un purice așteptând marele deznodământ. Urcam în tribună, mereu pe aceeași gradenă și așteptam începerea meciului. Cum ajungeam acolo cu vreo 2 ore înainte, puteam să stau oriunde, că oricum stadionul era gol. Dar eu, nu! Deci stăteam în același loc, la tribuna a II – a, undeva  pe partea dreaptă, unde de obicei ai noștri atacau în repriza a doua.

Timpul trecea ca mișcările iubitorilor de yoga, încet și foarte încet. Oricum, mintea mea era setată doar pe meciul de fotbal, așa că nici nu-mi dădeam seama cânt tribuna se umplea și un val de țigări blonde mă invadau din toate direcțiile, ca semn că fotbalul e drogul clasei muncitoare. Din clipa în care arbitrul fluiera începutul partidei nu se mai putea discuta cu noi, cei din tribună. De-a lungul celor aproape 2 ore, dacă cineva neatins de virusul fotbal ar fi vrut să ne întrebe orice, n-ar fi avut pe cine. Pe clipă ne metamorfozam cu toții în niște damnați ce nu mai știam decât de fotbal și de echipa favorită.

Dacă cineva ar fi pus o cameră video pe chipurile noastre, ar fi descoperit nebunia ce ține numai două ore. De la sudalme calculat aruncate în toate părțile, până la smulsul părului din clap, răcnind din toți bojocii, nu mai era decât un pas. Milioanele de nord-coreeni ce plângeau la aflarea veștii morții lui Kim Ir Sen erau mici copii pe lângă noi. Dacă atunci ar fi trecut pe lângă noi un angajat al ospiciului municipal, pe dată ar fi cerut să nu i se mai dea drumul din acasă, spre a-și proteja integritatea facultăților mintale.

Oriunde te uitai, chiar și cu ochii închiși, nu auzeai decât răcnete disperate, mâine ce se agitau ca într-o procesiune africană și zeci de mii de țigări ce erau fumate pe dată. De aici trag concluzia că cele mai câștigate după un meci de fotbal sunt companiile tabacice, pentru că acolo, pe stadioane, țigările se sudează ca-n vremurile bune ale Combinatului Siderurgic din Galați. Cât dura meciul, dacă vreun om sănătos la minte pica pe stadion, nu avea nicio șansă să facă un pas. Nu avea unde. Mișcările browniene ale microbiștilor funcționând ca niște bariere ilogice, ce se coboră și se ridică atunci când nici nu te aștepți. Să mergi la baie, nici nu aveai unde, nici nu existau pe vremea aia, ca și acum, de altfel, să bei ceva, un pahar de apă, era imposibil. Odată așezat în tribună trebuia să rabzi, să te canonești, să reziști ca Moise în pustiu.

Odată meciul terminat, eram cu toții sub starea rezultatului final. Fie exaltați, în caz de victorie, fie murați sufletește, în caz de eșec. Și toată lumea cu care ne intersectam pe stradă își dădea seama de rezultatul final după starea noastră. Dacă vorbeam, era clar semn de victorie, dacă eram tăcuți și leșinați, apoi doar eșecul ne-a luat în primire. În asemenea ritm se consumau anii aceea, de suporter înfocat, cu suișuri și coborâșuri săptămânale, până în clipa în care am spus stop, când mi-am dat seama că toate aceste fluctuații sunt prea dese și că pierd din vedere alte lucruri interesante ale vieții.

Așa că acum, când se joacă un meci nici nu mă uit, deoarece a dispărut miracolul ce înconjoară fotbalul. Mai arunc, doar așa, un ochi, și mă minunez ce inimă de piatră am ajuns. Indiferent de vreme, de oră, de anotimp, de importanța partidei, mie mi se par toate partidele la fel și mă întreb ce Doamne, iartă-mă!, am căutat eu acolo, în minunata lume a fotbalului.