Inima mea este pe înălțimi

06-inaltimeTrebuie să recunosc că mult timp n-am știut ce este generozitatea. În lumea mea mică și schimonosită o asemuiam tot timpul cu bunăstarea materială, cu disponibilitatea financiară, cu preaplinul prescurilor deșertate de un preacucernic ajuns creștin la răspântiile cerșetoriei. Și, Doamne, multe mai sunt răspântiile astea!

Multă vreme am crezut că generozitatea înseamnă să-ți rupi de la gură și să dai și altora din puținul tău. Am crezut și asta dintr-o nerozie cruntă, tipică omului limitat, că generozitatea e palpabilă, că ea seamănă cu un proces economic în care unul dă și celălalt primește.

Au trebuit să treacă ani, destui de mulți, că să experimentez pe propria piele ce e cu adevărat generozitatea. A trebuit să descopăr și asta după lungi icniri interioare și dezămăgiri apostate, că generozitatea nu e decât o stare de spirit pe care o ating cei care trec dincolo de bunăstarea materială, de disponibilitatea financiară sau de preaplinul prescurilor.

A trebuit să mă opintesc serios prin propria mea viață ca să contat că generozitatea nu e decât o poartă pe care cineva o ține permanent deschisă și-ți spune din proprie experiență ce te așteaptă, asta ca să fii pregătit cu nouă piei pe tine să faci față convulsiilor ce-ți vor da viața peste cap atunci când tu nici nu gândești.

Cu spatele arcuit de supraomeneasca constatare (sic!), am ajuns să-mi deschid ochii sub biciuirea ploilor ce m-au împovărat, convins fiind că știind ceea ce mă așteaptă, nu mă face decât mai înțelept cu o secundă înaintea deznodământului, dar suficient să pot sări peste groaza ce-mi va fi pus stăpânire pe mine dacă n-aș fi înțeles rostul nerostit al adevăratei generozități.

Căci, până la urmă ce e viața, decât o continuă canonadă! Un continuu tumult din care nu poți ieși decât într-un fel și acel fel e mereu la fel. Și, atunci, când ajungi la această constatare, cum să nu fie inima mea pe înălțimi?

Despre scris

large_image_15242N-am mai scris nimic în ultima perioada. Și asta pentru că am simțit că mă repet și pentru că n-am avut starea sufletească necesară. Bag seama că la mine starea trebuie să fie una de revoltat ca să mă iau la trântă cu literele, altfel nu fac decât să rememorez ce-am făcut și să constat că am atacat destul de multe teme. E drept, unele dintre ele nici nu trebuiau scrise, ca de exemplu cele despre politică. Totală pierdere de timp și de neuroni, fără niciun folos. Deși nu se știe când îi voi mai trage o scatoalcă primului neamț fanariot al țării… În schimb, altele îmi provoacă palpitații numai când mă gândesc la ele. Câtă putere de concizie, câtă determinare și câte luciditate de mă mir și eu cum am fost în stare de asemenea miracole literare! De unde concluzia că liniștea asta interioară nu e atât de bună pe cât pare. Sau e bună și mă alint eu. Zic!

Apoi, am stat și m-am gândit că oricum scrisul și cititul nu sunt pentru umerii tuturor, că oricum oamenii educați au fost o pojghiță subțire oricând în timp, acum ca și în orice alt moment, căci nu accesul la educație te înalță pe tine ca om ci indivizii care te-au făcut să aspiri, care te-au făcut să te îndrepți de șale atunci când aveai chef să stai tologit cu o tulpină de floare între măsele. Dovada cea mai vie că această pojghiță nu vrea să cedeze sub copitele încălțate până mai ieri în opinci, iar de azi în bocanci, e faptul că Ikea vinde în vastele sale spații anexate cantinei ce i-a adus faima minunatele biblioteci și nu policioarele așezate cuminte pe pereți, de-o parte și alta a televizorului, așa cum vedem prin casele neoburgheziei românești, ci construcțiile alea din lemn solid ce au rafturi de la podea până în tavan. Și la câte modele există spre vânzare prin cantina Ikea e clar că pojghița nu trosnește nici măcar sub greutatea chifteluțelor suedeze, mai celebre decât celebrele iepuroaice Playboy-eze din aceeași scandinavă peninsulă.

Aș mai fi scris dacă aș fi avut sentimentul că cineva dincolo de marea tumultuoasă a vieții intra în posesia mesajului meu din sticlă, căci așa mi-am văzut tribulațiile plebee, ca pe texte cu un mesaj precis, predestinat unor oameni care nu l-au citit încă. Și atunci, de ce atâta trudă să înșiri gânduri ce nu pot fi înțelese de oricine, când firescul este luat drept nefiresc și orice prostie debitată cu emfază de înțelepți provoacă tulburări în ceaunul vieții? Asta dacă subiectele de doi bani ale zilei nu distrag atenția, așa cum căluții colorați și năzdrăvani din carusel mereu ne-au captivat, deși erau toți la fel, ceea ce-i direcția fiind emoția cu care-i copleșeam, ca la vederea exponatului unic dintr-un milion de copii, pe care noi îl luam de prototip sau protopop. Nu mai știu ce tip era, dar proto cu siguranță.

În rest, aștept să mă tulbur…

Niciodată nu mi-a fost ușor

sherpas-fund-8Niciodată nu mi-a fost ușor. Și poate așa și trebuie! De fiecare dată când încep un drum nou nu știu ce e aia calea dreaptă, lină și ușoară. De fiecare dată când a trebuit să fac ceva a trebuit să lupt, să lupt pentru mine ca și cum aș lupta chiar cu mine însumi. Și de multe ori am mai luptat și mai lupt și acum, chiar cu mine.

Niciodată nu mi-a fost ușor și poate de aceea am privirea străjuită de sprâncene ce se arcuiesc de fiecare dată când intru în contact cu cineva. Cum nu știu ce-s alea relații de pamplezir, din alea superficiale, precum o boare peste o baltă ce stă să sece, am mereu pretenții de la oamenii pe care mi-i scoate Dumnezeu în cale. În realitate, eu am pretenții doar de la mine și din acest motiv țin sus ștacheta, ca nu cumva să mă amăgesc că sunt cineva în forul meu interior, deși eu nici pe mine nu mă cunosc.

Niciodată nu mi-a fost ușor și asta am luat-o mereu ca pe o formă de a mă construi pe mine. Și poate din acest motiv pun atât de puțin preț pe atât de mulți și de multe. Când superficialitatea e la putere nimic nu e ușor, nici măcar să te bucuri de tine însuți. De fiecare dată când mă uit în urmă încă îmi mai simt colbul ce mi l-am ridicat în cap, așa cum uneori mi-i ridic pe cei ce nu au așteptări înalte de la ei înșiși.

Niciodată nu mi-a fost ușor și niciodată nu va fi altfel. Dar eu sunt împăcat cu asta. E o formă de cunoaștere. Tot ce te marchează, te definește, iar eu am început pe nevăzute să mă cunosc pe mine. Și ăsta-i darul cel mai de preț, că știu ce-mi va rămâne din lunga cursă către un moment când mă voi opri, dar bănuiesc că nici atunci nu-mi va fi ușor, dar măcar atunci voi putea să-mi limpezesc privirea lăsându-mă liniștit în voia lui Dumnezeu.

Deja vu

"I'm having amnesia and deja vu at the same time. I think I've forgotten this before."Cred că sunt ciumat! Se țin deja vu-urile laie după mine! Nici nu mai știu cum să-mi interpretez trecutul. Dar n-am încotro și trebuie să îl accept exact așa cum e. Știți cum e cu deja vu-urile astea? Nici eu. Adică nici eu nu am știut. Apoi, m-a pus cineva în temă. Cred că eram destul de mic, poate printr-a patra, când, fiind într-un oraș vecin, am exclamat: eu parcă am mai fost pe aici!, deși niciodată până atunci nu mai călcasem prin urbea despre care e vorba în propoziție. Nici nu am terminat bine să perorez la o vârstă atât de imberbă că aud un nene că-mi spune: ăsta nu e deja vu! Deja vu e atunci când ai senzația că ai fost printr-un loc, că prietenești cu o față simandicoasă, că ai posedat ceva sau că ești cineva anume, deși tu niciodată n-ai trecut pe acolo, nu te-ai intersectat cu cutare, nu ai posedat nimic și mai ales ești un nimeni. Marcat de aceste vorbe bine meșteșugite m-am târâit prin viață în căutarea deja vu-ului perfect.

Acum, așa, ca între noi, oamenii: nici nu cred că există vreun deja vu, eu cred că nu există decât o dorință a noastră de a ști măcar cu o clipă înainte ce ne pregătește soarta și de aceea noi, în cocoșimea noastră, ne dăm rotunzi cum că noi știm, pentru că am avut un deja vu. Ce e deja vu-ul? E cineva pregătit să facă o demonstrație pentru toți pitecantropii din România? Nimeni! Absolut nimeni! Și tocmai de aia mă agit că tot nu înțeleg ce e cu deja vu-ul ăsta! Vreau să știu și eu ce mă va paște în viitor, dar viitorul ăsta nu-mi zice nimic și pace!

Acum, dacă ar  fi să mă întrebe cineva pe mine, deja vu ar fi atunci când locurile văzute doar o clipită în goana trenului, oamenii cu care ai schimbat doar o silabă la sindrofii solemne, lucruri care ți-au plăcut, dar nu ți le-ai dorit pentru te-ai prins că nu le poți avea sau dorința de a fi ceva ce nu se poate, devin cu toate realitate atunci când nici nu te gândești. E ca și cum ai zice: ia-te uită, dom’le!, ce mi s-a întâmplat! Locuri, oameni, lucruri și fapte pe care nu am reușit să le cuprind cu destulă ușurință în viața mea dau acum năvală peste mine ca și cum Moș Crăciun și-ar fi scăpat sacul cu bunătăți tocmai în ograda vieții mele!

Dar cel mai tare mi se pare, atunci când vine vorba de deja vu-uri, că toate astea ajung să se întâmple, să se petreacă în viața ta tocmai atunci ajungi să nu ți le mai dorești, atunci când conștientizezi ce greu e să fii într-un anume loc, cât de multe trebuie să știi ca să poți silabisi mai multe cu persoanele pe care le vezi la toate sindrofiile cu coc din lumea asta, faptele pe care le-ai săvârșit, tocmai pentru că le-ai făcut de prea multe ori nu ți se par în cale-afară de deosebite și ceea ce doreai să fii, adică să crezi despre tine, nu mai contează pentru că prețul pe care ar trebui să-l plătești nu ți-l permiți.

Dar tocmai atunci intervine Cel de Sus, tocmai atunci intervine mâna omnipotentă și omniprezentă ce ne veghează și tocmai atunci îți dă brânci acolo unde ai uitat să visezi, te-agață în discuții divine cu cei pe care sindrofiile abia de-i mai înghit, îți oferă lucruri ce nu-ți mai spun nimic și te pune în postura să fii ceea ce nici tu însuți nu mai crezi că are rost să fii. Și toate astea se întâmplă pentru că atunci, cândva, ai cutezat să speri, să-ți imaginezi și să te imaginezi în tot felul de ipostaze, neștiind că totul pe lumea asta să plătește. Sau poate că Doamne, Doamne te-mpinge în toate cele tocmai că știe că de-abia acum ești pregătit să călătorești, să relaționezi, să posezi și să fii, atunci când nu mai arzi pentru toate astea. Locuri, oameni, lucruri, fapte… Și să mai zică cineva că viața nu e frumoasă! Ăsta e adevăratul deja vu! Am zis! 🙂

Despre intuiție

636013867324070190-1862394647_intuitionConstat cu o oarecare detașare că nu am intuiție. Cum mereu ni se inoculează ideea că intuiția e de gen feminin și e prezentă din plin la femei, eu nici nu-mi mai bat capul să scormonesc în existența mea dovezi de intuiție. Sincer vorbind, nici nu mă interesează. De altfel, chiar dacă aș avea cea mai mică preocupare spre a-mi cultiva intuiția, mediul înconjurător mă dezarmează aproape instantaneu. De nenumărate ori, când sunt în compania mai multor persoane, după diverse evenimente când cineva anume, nu pot spune deoarece am uitat, a debitat frumoase platitudini de magherniță, sunt întrebat: ce-a vrut să spună cu acel cuvânt, dar de ce-a făcut o pauză așa de mare între subiect și predicat? Ce-a vrut să spun autorul?

Cum eu nu am fost atent nici când a pronunțat acel cuvânt, subliniez, acel cuvânt și cum nici nu am observat pauza aproape impertinentă dintre subiect și predicat, mă simt dator să mă predau și să mă declar un inapt când vine vorba de intuiție. Căci numai despre intuiție aș zice eu că ar fi vorba în discuțiile de după, când diverse persoane, nu le pot numi deoarece le-am uitat numele, întorc subiectul tratat de persoana care a plecat pe față și pe dos, ca pe o plapumă veche numai bună de cusut și răscusut, în vederea unei utilizări de durată.

Și, pe onoarea mea că nu sunt atent la detalii și finețuri lingvistice care vin de la neica nimeni. Cum preopinentul nu e nici Shakespreare și nici Tolstoi, capacitatea mea intelectuală de a sorbi cu polonicul mare al curiozității toate banalitățile debitate de orișicare individ ce debordează de aerul credul al importanței, capacitatea mea de a penetra dedesubturile superficiale ale comunicării este moartă din fașă. Pur și simplu nu pot să intuiesc, nu pot să demantelez, nu pot să descifrez, nu pot să decortichez ghemotocul minuscul al nimicului, pentru a descoperi adevăruri imuabile bine ascunse acolo unde nici nu există.

Și chiar dacă aș vrea nu sunt capabil de așa ceva. Mă dau bătut în fața sorții și în fața oricărui tribunal legal constituit pe bazele sfinte ale jurisprudenței intuitive că pentru mine vorbele au înțelesul din dicționar, că fiecare șpagat printre cuvinte îl iau tocmai ceea ce este, un slab antrenament lingvistic, o dovadă că personajul vorbitor nu are ce să zică și că se opintește printre cuvinte în speranța că va da gata orice rătăcit ce se întreabă: de ce plouă?, de ce se luminează dimineața?, de ce e frig iarna? și, în general, ce se pitește în spatele fiecărui de ce? Ahh, că-i greu fără intuiție!

Despre neîncredere

citat-george-calinescuPentru mine e ultima barieră umană. Dincolo de ea e totul, înainte nu e nimic. E ca și cum viața omului s-ar împărți în înainte și după. Tot ce e înainte e imposibil de descris, de povestit, de simțit. E ca o boală lungă ce te paralizează, îți suge din energii, îți năucește simțurile și îți distruge potențialul. Da, potențialul, căci despre acesta este vorba în viață. E acel ceva ce îl ai ca un dar primordial și tu îți bați joc de ele așa cum ai face cu un ghemotoc de hârtie numai bun de aruncat la coș.

Neîncrederea e o boală grea de care suferă cei mai mulți oameni. Cred de aici și marea falsitate cu care cei mai mulți își schimonosesc viețile, crezând că le protejează, deși în realitate se ascund în cel mai cleios noroi: noroiul propriei vieți. În primul rând e vorba de neîncrederea în forțele proprii. Și din acest motiv pe cei mai mulți oameni de acest fel îi vezi cum se retrag în ei înșiși, cum țes tot felul de planuri fantasmagorice, parodii paranoide ale unor semne citite invers. Ce e alb, la ei e negru, lacrimile ascund zâmbete, iar cuvintele de alin ascund ură. Și tot așa, pe acest calapod, oamenii noștri fără de încredere în ei înșiși se zidesc dincolo de orice speranță.

Apoi mai e neîncrederea în ceilalți, care izvorăște bineînțeles din propria lor neîncredere. Pentru ei toți au ceva de ascuns, totul miroase urât, toți se pregătesc să le-o tragă pe la spate, ca și cum viața ar fi un joc de șah în care învingătorul așteaptă greșeala adversarului. Dacă aceștia dau peste oameni la fel ca ei,  corida neîncrederii poate să înceapă. Acum încep să înflorească, să revină la viață, căci cine îi poate provoca mai tare decât unul ca ei. Dar e o luptă cu morile de vânt, căci și unul și celălalt joacă doar la cacealma, deoarece un om care nu are încredere în el însuși nu are cum să lupte, lupta fiind un lucru care se exclude prin el însuși.

Aceștia încearcă să amâne cât se poate de mult deznodământul previzibil, ridicând în jurul lor un nor de fum, care să le poată permită o continuă repliere, ca și cum dușmani invizibili i-ar ataca din toate părțile. Când într-un final cad istoviți de lupta lor internă, care se reduce doar la dilema cum pot intra mai bine în propria lor carapace protectoare, îi poți auzi lamentându-se cum că i-a făcut mama lor fără de noroc și cum mișeii adversari au trișat în jocul vieții, punându-i mereu în situații imposibile, ei omițând cu bună știință informația că mișeii sunt una și aceeași persoană cu ei înșiși.

Off! Și câtă frăsuială, câtă energie consumată în van, cu oameni care, prin neîncrederea lor în ei înșiși și pe cale de consecință în tot ce mișcă în jurul lor, speră să-i convingă pe oricine ar cuteza să se oprească și să-i asculte de câte sunt ei în stare, doar, doar s-o găsi cineva capabil să le acorde o șansă.  Și așa se mai consumă o zi din lungul șir de zile ale acestor Sisifi, care în loc de globul pământesc duc pe umerii lor propria neîncredere în ei înșiși și pe cale de consecință în tot ce mișcă în țara asta (sau oriunde în lume): râul, ramul…

Eu – omul excepțional!

in-all-nations-an-exceptional-man-exists-that-compensates-the-deficiencies-of-the-remainder-in-quote-1Da! E de ajuns un da! Cred în asta mai mult decât în orice! Am văzut destule până la vârsta mea ca să pot zice acum că sunt un om excepțional! Cel ce scrie aceste rânduri este un om excepțional, că doar excepțional e cel ce nu se gândește doar la sine, ci dincolo de el, la lumea care-l înconjoară. Excepțional e cel ce e fericit când vede zâmbete pe fețele celorlalți, excepțional e cel ce-i pasă de starea celorlalți. Excepțional e cel ce nu se mulțumește cu ceea ce este, ci-și dorește o continuă evoluție egală cu destinul său. Și cum să nu fiu excepțional atâta timp cât caut zi de zi, ceas de ceas oameni excepționali în jurul meu. Și câți sunt, dar din păcate ei nu-și dau seama!…

Sunt un om excepțional deoarece fericirea mea depinde de fericirea celorlalți, când tot ceea ce sunt și tot ceea ce simt e legat sine qva non de destinul celor care mă înconjoară, când îmi pasă dacă un om pleacă liniștit acasă sau abătut, ca după o furtună care îi lasă vasul fără catarg. Sunt excepțional deoarece îmi dau seama cine sunt și asta dincolo de orice modestie, care a devenit în zilele noastre, doar o mantie sub care se ascund toți impostorii.

Sunt un om excepțional deoarece nu trăiesc doar pentru mine și nu mi-e indiferent de ce se va întâmpla atunci când eu nu voi mai fi  – și asta se va întâmpla mai repede decât crede oricine, căci ce suntem noi, decât niște ochiuri de apă în eternitatea mării. Sunt un om excepțional deoarece caut cu lumânarea excepționalitatea pe oriunde trec, pe oriunde calc și sunt ferm convins că ea e mai des prezentă decât însăși viața în jurul nostru, cu condiția să ne conștientizăm menirea.

Sunt un om excepțional deoarece caut în orice om acel lucru care m-ar putea înălța și pe cale de consecință, tocmai pe acel om, dar eu continui să sper că dincolo de existența noastră pasageră noi putem privi un pic mai departe, ca și cum un orb ar fi conștient că ochelarii care i se atârnă de nas nu sunt pentru a vedea lumea exterioară, ci pentru a se bucura de universul lui interior, care e mai bogat în excepționalitatea lui decât orice altceva. Suntem cu toții excepționali și ce bine ar fi dacă mai mulți dintre noi am conștientiza asta! Ce bine e să fii excepțional! Sunt un om excepțional!…