Tot aud de câteva săptămâni de lupta omului cu virusul, de parcă omul ar fi o mașină, spitalul un fel atelier auto, iar medicamentele sunt ulei de motor, lichid de frână sau lichid de parbriz. Și tot acum aud idei de genul: suntem egali în fața virusului și numai un medicament (încă neinventat) ne-ar putea scăpa.

Dar cum rămâne cu afirmațiile de mult timp răspândite de către doctori că nu există boli, ci există bolnavi, că starea de spirit influențează starea de sănătate și altele pe aceeași temă? Cum rămâne cu moralul oamenilor? Să înțelegem că impactul virusului este dat doar de vârstă, de starea de sănătate, de sex? Dar de spirit, adică de suflet, de ce nu vorbește nimeni? Oare nu joacă și el un rol important în protejarea sau nu a organismului? Sau nu avem voie să vorbim de suflet deoarece medicina nu are medicamente pentru suflet? Sau nu avem voie să vorbim despre suflet, deoarece existența sufletului nu poate fi demonstrată științific, și tot ce nu poate fi demonstrat nu există? Oare sufletul nu există?

Dacă suntem de acord cu ideea că există oameni puternici și oameni slabi, oameni care fac ușor față situațiilor critice și alții care se predau surprinzător de repede, oare de ce nu am folosi acest tipar de gândire și în cazul popoarelor? Oare istoria recentă a unui popor, din ultimii 100 sau 200 de ani, să zicem, nu joacă și aceasta un rol important în starea de spirit cu care acesta abordează gripa chineză?

Dincolo de faptul că italienii au mulți bătrâni, că locuiesc mai mult de două generații sub același acoperiș, că petrec mult din timpul lor liber în comunități largi, că apreciază contactul fizic, îmbrățișările și săruturile, oare nu sunt și alte explicații? Prea reducem totul la partea materială și nu dăm doi bani starea pe spirit, pe moralul, pe tăria de caracter a unui popor, pe sufletul lui. Cu alte cuvinte, ar trebui să vorbim mai mult  despre un element foarte greu de controlat și de pronosticat, moralul popoarelor. Lucrurile sunt mult mai complexe, iar ceea ce se întâmplă acum în Europa meridional-apuseană va da mult de gândit celor care fac strategii pe termen lung despre evoluția ulterioară a acelui colț de lume.

Închei cu un paragraf exemplificator dintr-o lucrare care ne arată ce anume contează din scurgerea noastră pe acest pământ:

<<Despre români într-un document NATO, cu 10 ani înainte de aderare:

„Erau prezentate avantajele pe care le poate aduce Armata României la „Strategia Națională de Securitate a SUA, de Angajament și de Lărgire”. Argumentele favorabile erau uluitoare la prima vedere: 1. Loialitatea Armatei Române față de aliatul care îi asigură și îi respectă integritatea teritorială; pierderea sprijinului atunci când acest principiu de alianță este încălcat, 2. Militarul român este răbdător, rezistent și atașat de țară, 3. Capacitatea Armatei României de a duce război pe teritorii străine (!) A fost o problemă de mentalitate, între cea a vechii doctrine românești „noi doar ne-am apărat, nu am atacat niciodată alte state” și privirea pragmatică asupra Istoriei a americanilor, lămurită într-o replică a lui Chris Donnelly, consilier al Secretarului General NATO pentru Europa Centrală și de Est: „M-am uitat cu atenție în istoria modernă a dumneavoastră. Războiul de Independență l-ați dus în Bulgaria. În Războiul Balcanic ați ajuns la Sofia. Primul Război Mondial l-ați terminat la Budapesta, iar în al Doilea Război Mondial ați ajuns în Est până la Stalingrad și apoi în Vest până la Viena. O astfel de mobilitate a forțelor este remarcabilă!” Alex Mihai Stoenescu, România în perioada Administrației Emil Constantinescu>>.    

Publicitate

Despre echilibru

Aud destui de mulți oameni care alerg, gonesc, maratonesc în căutarea echilibrului. Și aici nu vorbesc despre binomul viață-muncă. Aici vorbesc doar despre viață. Căci doar ea contează. Munca nu e decât un mijloc. Scopul e cu totul altceva. Și firește, revenind la oile mele, că oamenii aceștia nu-și găsesc echilibrul, deoarece reduc totul doar la partea materială. Eram să scriu partea militară, care este exact același lucru.

Echilibrul nu e un trofeu, nu e un ceva ce se cumpără de la supermarket. Echilibrul e o stare care se obține într-un mod unic și totalmente diferit de fiecare individ în parte. Și dacă vrei să continui filosofeala,  echilibrul se obține atunci când îți dau seama că tot ceea ce ai reprezintă o sumă nulă. Căci așa e! Nu poți să te bucuri de nimic dacă nu te îndepărtezi de acel nimic. Căci nimic e totul! Și ce bine e asta și ce frumoasă e viața atunci când îți dai seama că nu există niciun echilibru! Abia atunci îl atingi…

Toată viața mea, până la o anumită etate, am alergat după oameni. Îmi doream prieteni cu orice preț! De la o vârstă fragedă, până acum câți va ani, poate un deceniu, reduceam totul la relațiile cu alți oameni. Vedeam în oameni rezolvarea oricărei angoase interioare, a oricărei răbufniri de neputință. Apoi, mi-am dat seama, că cu cât mă țin la distanță de alți oameni, cu atât îi pricep mai bine, îi iubesc mai profund, dar la foc mic, și cu atât mai mult accept ceea ce nu pot controla, adică totul.

Și din clipa aia mi-am dat seama că totul mi-e mai clar cu cât mă îndepărtez de acest clar: oameni, locuri, fapte etc, că totul se rezumă la lumea mea interioară. Și că asta nu e o formă de egoism, ba din contra!, ci mai degrabă e acceptare a tot ceea ce mă înconjoară, așa cum e această lume, una plină de corole de minuni…

“Bătrânul marinar”

Mereu mi-am imaginat omul trecut prin toate, omul plin de experiență ca un bătrân marinar, cu hainele arse de soare, bătute de vânt, zdrențuite de timp, cu fața ridată de vremuri și cu privirea piezișă dar nealterată. De multe ori am trăit cu sentimentul că înaintarea în orice presupune o anumită ponosire exterioară ce însoțește construcția din interior. Am crezut că o anumită degradare în imagine e mereu dublată de anumite borne atinse, fiecare cu înțelesul ei, dar mai ales cu eliberarea necesară de angoasele provocate de necunoaștere.

Tot așa, ani de zile am trăit cu senzația că această alterare trupească e strâns legată de șirul de peripeții, de aventuri, de întâmplări, de geografii bătute, toate la timpul lor, adică atunci când nici nu te aștepți. Și sincer vorbind, tare aș mai vrea să cred că ponosirea noastră vizuală să aibă legătură cu faptele noastre. Dar, mă tem că nimic din relicvarea noastră nu are legătură cu tot ceea ce am înșiruit eu mai sus ci cu trecerea noastră prin viețile altora. Căci nimic nu te transformă mai mult, nu te schimbă mai dihai, nu te dă cu roțile în sus decât oamenii cu care interacționăm de-a lungul vieții noastre.

Fiecare rid, fiecare crăpătură în haine și în suflet nu e de ordin material, nu sunt provocate de trecerea noastră biologică prin lume, ci de ciocnirile noastre cu alți oameni. Și ciocniri nu înseamnă obligatoriu războaie sau orice fel de altercații ci urmările interacțiunii noastre cu cei ce ne-au fost dați să învățăm ceva de la ei, fără ca noi să știm, fără ca ei să înțeleagă.

Privesc și mă minunez ce impact formidabil avem asupra altora, dar refuzăm să acceptăm asta deoarece datul nostru pe care nu-l cunoaștem este să schimbăm sufletele în mișcare, comunicarea în fier înroșit pe văile minților noastre. Fiecare por asimetric, fiecare ureche lăsată, fiecare sprânceană mai puțin arcuită e mărturia momentelor în care am întâlnit pe cineva pe care l-am admirat voit sau nevoit și care ne-au marcat făptura speriată.

Așa că eu, de fiecare dată când simt prin preajma mea un „bătrân marinar”, încerc să ghicesc ce oameni minunați i-au populat viața de l-au transformat dintr-un brad într-un smochin, ceea ce e sublim, pe nervurile căruia se citesc fiecare moment de înălțare, fiecare clipă de cădere, pe care el sau ea le-a parcurs ca pe un montagne russe, negândindu-se decât dacă va supraviețui, dar neștiind că nu aventura e suprema experiență, ci oamenii pe care i-a întâlnit la fiecare arcuire în sus sau în jos a propriei sale vieți. 🙂

Curajul

Văd foarte mulți oameni. Cunosc foarte mulți oameni. Cu toate acestea, de abia acum încep să-i înțeleg pe unii dintre ei. N-aș fi crezut niciodată că voi aprecia curajul meu ca pe un lucru pozitiv. Eu îl știam că el există în mine și asta era. Dar am ajuns să privesc curajul dintr-o cu totul altă lumină de când am învățat că nu există ceva nu poate fi făcut, ceva ce nu poate fi spus. Apreciez curajul deoarece el m-a ajutat să retez multe iluzii de pe lunga mea listă de vise legate de oameni.

Datorită curajului am depășit limite pe care alții nici măcar nu cutează să și le imagineze. Am cunoscut oameni cu flamboaiante dimensiuni ale maiestuozității lor abia după ce am intrat în contact cu ei. Și mi-am dat seama că oamenii sunt la fel. Vorba poetului: nu-i nimeni drac, nici nimeni sfânt! În mare, diferențele există doar acolo unde nu te aștepți sau acolo unde mintea ta nu poate pătrunde. Și pe legea mea, că deosebirile reale există doar pentru ca cei inițiați să le poată dibui.

Curajul e o sabie în fața căruia nu poate rezista niciun nod gordian. Curajul e precum cafeaua de dimineața. Te trimite cu  suflet cu tot direct în rai. Și bine e în rai! Mă bucur că îndrăzneala m-a așezat cu picioarele pe pământ și m-a făcut să mă uit în ochii oricui cu inocența unui copil.

Curajul e piatra pe care evreul credincios o pune pe mormântul cuiva. E dovada clară că înțelegi viața dincolo de paravanele pe care unii sau alții ți le ridică în calea cunoașterii. Iar cunoaștere fără curaj nu face, vorba lui Ceaușescu, nici cât o ceapă degerată. Mă bucur să cunosc oamenii în adevărata lor dimensiune astrală. E reconfortant să-i vezi așa cum sunt și nu sub flamurile multicolore puse de alții pe umerii lor. E ultimul semn că liniștea vine doar odată ce cunoașterea și curajul ți s-au proțăpit în viață, deci în suflet.

Vârstele omului

Omul are mai multe vârste, adică etape pe care le parcurge mai repede sau mai încet. Una-i copilăria, alta-i adolescența și cu totul altceva e maturitatea. Problema e că la mine maturitatea și adolescența s-au inversat, maturitatea venind înaintea adolescenței, ceea ce a lăsat urme adânci în devenirea mea ca om.

Nu știu la alții cum a fost, dar după copilărie am simțit o maturizare timpurie și totală, ceea ce m-a făcut să văd altfel lumea cu ochii de atunci, aproape ai unui copil. Să fii matur atunci când alții de aceeași vârstă încă n-au ieșit din copilărie îți sentimentul ciudat că deja multe s-au întâmplat și întrebarea normală e: oare ce mai urmează?

Maturitatea unui adolescent seamănă foarte mult cu o încremenire în timp. Deoarece copilăria și adolescența se caracterizează printr-o volatilitate totală, printr-un curcubeu de stări prin care treci cât ai clipi și privești lumea prin lentilele colorate de același curcubeu. Și, în copilărie și în adolescență, ele sunt intens colorate în cele mai rozalii nuanțe ale spectrului de lumină.

Maturizarea precoce nu e o dramă, nu e nici măcar o problemă, căci a trăi viața într-un mod total lucid nu sperie ci doar provoacă reacții de constatare. Maturitatea asta timpurie îți anihilează aha-urile descoperilor și ți le transformă doar în constatări liniștite. Și, oare cum poate fi caracterizată o adolescență liniară în impulsuri și sentimente? Eu nu știu, doar scriu despre asta.

Și apoi a urmat adolescența mea. Problema e că ea a urmat tocmai când eu eram pe deplin matur, pe la vreo 20 de ani. În acest moment al vieții, a fi adolescent seamănă cu acoperirea lucidității și a rațiunii pure cu o pâclă groasă de sub care nu mai vezi mare lucru din viață, ci doar intuiești într-un mod total neclar cine ești, ce vrei de la viață sau de la oameni.

E ca și cum mintea ar cădea la pat și de ea s-ar ocupa inima cea inconștientă, iar tu ai fi în miezul lucrurilor, dar nu poți reacționa căci mintea s-a retras ca tu să-ți trăiești adolescența. Și asta e imposibil odată ce tu ai fost matur, căci dincolo de maturitate nu mai e nimic, decât și mai multă maturitate. A fi adolescent atunci când tu ar trebui să fii matur e ca și ai fi obligat să-ți faci patul când tu nu ai nici măcar casă.

Și, cum uleiul iese întotdeauna la suprafață, nu pot spune același lucru despre adevăr, maturitatea a învins definitiv atunci când adolescența și-a terminat de făcut damblaua și s-a retras așa cum a venit, pe nesimțite, lăsându-mi de atunci, și au trecut ceva ani, ciudata senzație că mi-am trăit toate cele 3 vârste în același timp, din ele nemairămânând nimic, decât, poate, niște urme de om.

Revoluționarul de profesie

Mulți ani în copilăria mea am auzit sintagma asta: revoluționar de profesie și a trebuit să trăiesc aproape dublu in capitalism ca să-i înțeleg pe propria piele întreaga semnificație. Un revoluționar de profesie e acea persoană pentru care propria viață e o permanentă revoluție, în care revoluția e o stare de fapt care înseamnă schimbarea neîncetată a lumii înconjurătoare, dar și a lui însuși.

Revoluționarul de profesie e acea persoană care nu vede viața ca pe un instrument ci ca pe scopul final, e acea persoană care nu vede banul ca pe un țel ci doar ca pe un mijloc, care prin acumulare nu înțelege mai multă avere ci mai multe experiențe unice în propria lui viață. Cam asta era imaginea din copilăria mea a revoluționarului de profesie, adică a comunistului care cel puțin teoretic, pe baza învățăturii marxist-leniniste, vedea scopul final al omului pe pământ, evoluția lui neîntreruptă.

Acum, după 28 de ani de capitalism mioritic, am ajuns să mă simt un revoluționar de profesie, dar fără comunism. Am ajuns în ipostaza în care îmi dau seama că nu pot trăi fără un crez, că nu-mi pot imagina propria viață trăită doar pentru un scop final și acela de a avea mai multe lucruri azi decât ieri și mâine mai multe decât azi. Nu mă văd murind în patul, nu mă văd savurând pensia, nu mă văd retrăgându-mă într-un loc cu verdeață. Și asta pentru că nu văd viața decât ca viață, adică trăită în fiecare zi ca-n prima zi.

Unii oameni mor de la prea multă muncă, eu mor de la prea multă inactivitate. Să dăm șansa fiecărui om să moară în felul lui. Decât o viață, scânteie, aleg o zi întreagă, vâlvătaie.

Puțin, foarte puțin!

Cel mai prost lucru ce ți se poate întâmpla este să depinzi de cineva, să fii la mâna cuiva. Iar acel cineva este să-ți spună că trebuie să mai aștepți puțin, foarte puțin. La unii oameni aceste cuvinte au conotații multiple și extensii temporale foarte variate. De obicei, acel cineva când îți spune că mai ai de așteptat puțin, foarte puțin, în realitate nu are nicio treabă cu ceea ce face, deoarece termenul în cauză acoperă un interval de timp foarte generos, ce se poate întinde de la câteva ore, zile, luni, până la câțiva ani.

Această expresie: puțin, foarte puțin este apanajul celor care ocupă diverse poziții printr-un concurs de împrejurări foarte favorabile lui, ca și cum astrele s-ar alinia de-a-ndoaselea. Ca și cum ceea ce era negru e acum alb, ceea ce era discutabil devine infailibil și, în general, legea relativității capătă aplicabilitate practică imediată în viața celor ce au avut ghinionul să o cunoască.

De multe ori ne ascundem neștiința, prostia, neatenția, ignoranța, zăpăceala sau orice alt defect insesizabil, uman posibil, sub aceste 3 cuvinte: puțin, foarte puțin. Tot ce nu putem controla, cunoaște, pronostica, înțelege stă sub zodia acestui trinom: puțin, foarte puțin. E o lume întreagă ce depinde de acest puțin. Sunt destine contorsionate, vlăguite, exasperate și mai ales terminate de cei care devin cei mai buni mânuitori ai furcii puțin, foarte puțin.

Poate așa ne e dat, să întâlnim asemenea specimene umane, specializate pe de-a-ntregul pe manevrarea cu măiestrie a unui terțet lingvistic, care devine domeniul lor extrem de competență, de manifestare, de existență și în lipsa căruia toată construcția lor umană se prăbușește ca un castel de nisip sub cea mai slabă adiere de vânt. Întrebarea e: câți astfel de oameni vom mai întâlni în existența noastră pasageră? Iar răspunsul e foarte simplu: puțini, foarte puțini!

Uneori e primăvară

Nu știu de câte ori s-a întâmplat altora, dar mie de multe ori. Dar e drept că foarte rar. Și asta doar atunci când am întâlnit oameni dibaci ca timpul petrecut cu ei să se dilate ca gumilasticul. De câte ori nu aș fi dat orice pe lumea asta să pot sta la taclale jumătate de oră, o oră și poate chiar două, interval de timp care să echivaleze cu zilele petrecute în compania altora. Și de fiecare dată după aceste interacțiuni să simt că cresc precum viteazul din poveste, eu fiind în postura calului.

Și, da, viața îți oferă uneori rarele ocazii în care interacțiunea cu alții să nu fie decât scânteieri de stele, stele pe care tu nu le-ai cunoscut niciodată. Oameni pe care îi prețuiești suficient îți întorc ceea ce nu e de întors, lumina ce-ți văpaie pieptul. De fiecare dată simți, ți se transmite, dar nu în forme clare, acea stare, acel lucru, care te transformă, iar tu simți acea limpezime ce nu o poți explica, căci departe de tine sunt cuvintele pe care tu le stăpânești destul de bine.

Atunci tu simți că uneori e primăvară, e ceea ce nu-ți pasă, căci e mai presus de tine și tu știi că ceea ce nu poți înțelege nici nu contează. Și cu toate astea îi privești pe oamenii cu care stai la taclale jumătate de oră, o oră și poate chiar două cu un zâmbet larg pe buze, căci tu știi că nu poți da ceea ce nu ai. Și nu te ai decât pe tine. Dar e reconfortant, căci tu știi că nu poți fi decât tu o victimă și că toți ceilalți nu vor simți ce li s-a întâmplat și asta te calmează.

De aceea și spuneam că timpul se dilată. Și deși durează atât de puțin, doar câteva zeci de minute, timpul petrecut cu folos, timpul petrecut cu har, îmi acoperă toată viața că nici nu mai știu de unde mi-am început peregrinările și nici către ce mă îndrept. Dar măcar știu prin ce-am trecut. Și, har Domnului!, dacă aș mai da înapoi din acest afunziș.  Mă-ndrept și simt că uneori e primăvară…

Foamea mea

De obicei, când se dă gongul amiezii, de piatră să fiu și tot mă apucă foamea. Și cum am un ambiț să nu depind de ea, indiferent de ceea ce fac, întrerup totul și-mi îndrept pașii spre un locaș alimentar, de obicei cu autoservire sau fără. De data aceasta, prin forța împrejurărilor am ajuns în preajma unui restaurant. Cum nu am mai trecut pe acolo de ceva ani, am intrat fără șovăire, gândindu-mă la o ciorbă ca la mama acasă, mâncată cu o ceapă roșie spartă de pumnul priceput al maestrului nostru bucătar, ce-și spune acum într-un mod simandicos și alterabil chef.

Deși bătea un vânt tăios, iar curtea spațioasă era mai mult goală, m-am ambiționat să ocup un loc la o masă din fier forjat și scaune așijderea. Cum geaca stătea bine lipită de corp, priveam episodul ca un fel de evadare în natură, la munte cum ar fi, unde ajungi să mănânci înconjurat de foioase, păioase sau feroase, depinde ceea ce îi prisosește omului nostru gospodar prin curte.

În cazul de față, doar o masă mai era ocupată de către 4 domni la vreo 60 de ani fiecare. Cum nu sunt de felul meu un tip prea sociabil, mi-am zis să-mi împing limitele un pic mai departe și m-am așezat chiar lângă dumnealor. Poate nu aș fi reținut nimic din conversația acestora dacă nu aș fi fost lovit de tonul molcom al celor patru comeseni, vorbă ce trăda o dedulcire la viața liniștită a unor persoane ce cunosc traiul acesta încă din fragedă copilărie.

Fiecare frază a lor, și să fi fost câteva sute sau mii rostite la acea amiază, mi-a dat senzația că asist la o discuție purtată de un Andrei Pleșu multiplicat de 3 ori. Fiecare din sexagenarii noștri vorbea rar, puțin apăsat, fără prea multe inflexiuni ale vocii și fără, mai ales, să se repete prea des în dizertațiile lor despre orice. Și dacă n-am auzit multe în timp ce-mi leorbăiam ciorba, atunci n-am făcut nimic. Fiecare subiect tratat, fiecare sticlă de vin roșu deschisă, erau tot atâtea pretexte de a trece nonșalant prin istoria România, prin geografia lumii, dar mai ales prin psihologia popoarelor, de la grecii ce s-au refugiat la noi după 1945, ca simpatizanți ai comuniștilor, până la rădăcinile udate de românism ale actualului președinte chinez.

Oricum ar fi fost, jumătatea de oră petrecută în rafalele vântului demn de coastele Atlanticului de Nord, mi-a dat o bună ocazie să-mi reamintesc la ce e foarte bun Bucureștiul, să descoperi acolo unde nici tu nu te aștepți noi prilejuri să te bucuri că în jurul nostru sunt atâtea motive de a inhala odată cu rafalele de vânt ceea ce civilizația românească a reușit să producă sub următoarele sale forme unice: oameni, locuri, fapte, în anul 28 al devenii noastre Capitaliste.

Despre simțuri

Un singur simț îmi este indispensabil, auzul. De restul mă pot dispensa ușor. Uneori mă simt ca și cum n-aș avea decât un singur simț, auzul, căci prin el eu ies la iveală, prin el înțeleg lumea ce mă înconjoară și-mi strunesc gândurile pe un do major cât mai major. Mi-a fost dat să trăiesc atâția ani cu convingerea că toate simțurile sunt la fel de importante, dar m-am înșelat. Poți vedea, poți pipăi, poți gusta, poți vedea, poți vorbi, dar dacă nu auzi e ca și cum ai fi fără suflet. Prin auz eu mă conectez la lume, prin auz detectez oamenii care sunt într-adevăr oameni, prin auz mă liniștesc interior, căci pacea interioară o acordez mereu la sunetul tăcut al cunoașterii.

Acum socot că mi-am înțeles menirea, căci n-am să mă pot racorda la viitor decât ascultând ceea ce e de ascultat și ocolind ceea ce nu-mi dă nicio lecție. Stau acum și mă gândesc câtă energie am pompat în vedere și mai ales în cuvinte. Am crezut că am să fiu o parte din lumea înconjurătoare impresionându-mă de ceea ce văd și să intru în comunicare vorbind cu ea ca și cum m-aș asculta pe mine însumi. Dar nu a fost să fie așa. Imaginea contează acolo unde nu e decât zgomot, zgomotul ce ascunde abisul mediocrității, iar vorbele acolo unde mai e cineva de sedus și apoi de abandonat, ca pe o fecioară după primul ei contact cu lumea.

Așa că tac, evit să privesc și-mi încordez auzul să mă racordez cu lumea exterioară. Și nu știu cum se face dar auzul ăsta e surd și mut cu mine, nu mă ascultă și pace, căci el caută mereu frecvența pe care se pot asculta doar sunetele care contează, căci restul nu sunt decât mult zgomot pentru nimic. Și din acest motiv adesea nu aud nimic, nici măcar pe mine, nu înțeleg ce e în jurul meu, căci rapsodia sirenelor nu-l pot ademeni ușor pe Ulise ce s-a oploșit undeva în interiorul meu.

Cu cât îmbătrânesc mai mult îmi dau seama cât de importantă e tăcerea, ca o pauză între războaie, căci oamenii adevărați spun mai mult prin necuvinte decât un ipochimen al prefăcătoriei într-un tom mare cât un Larousse generos cu el însuși. E grea tăcerea necuvintelor, dar mai grea e prostia  asurzitoare care bâzâie ontinuu în jurul nostru în căutarea ascultătorilor gură-cască. Uneori nu sunt surd, deci exist! 🙂