Despre Green Book

Fusesem săptămânile trecute la acest film. Inițial, nu intenționasem să scriu nimic despre el. Eu am resimțit filmul acesta, sau mai bine zis jocul lui Mahershala Ali, ca pe un vânt bun prin sălcii, ca o vigoare nouă într-un corp ostenit, ca o zi cu soare după nopți terne. M-am răzgândit după ce am aflat că filmul și actorul au luat fiecare câte un Oscar. Și cum știu cum se dau Oscarurile, asta m-a pus pe gânduri.

În lumea pe care o trăim – care nu diferă prea mult de cea de acum 100 sau două sute de ani, poate doar prin formele omniprezente ale propagandei, deoarece atunci, cândva, ea nu ți se putea iți peste tot în intimitate, pentru că nu exista radio, televiziuni și mai rău internet – cam tot ce mișcă e strâns legată de propagandă.

În general, nu doar la Oscar ci și la Cannes și așa mai departe, premiile sunt date după scopul pe care filmul îl slujește. Propaganda, căci ăsta e scopul ei, este să popularizeze și să răsplătească prim premii orice creație care îi poate sluji scopurile. Cu alte cuvinte, dacă o operă, de orice gen ar fi ea, nu va fi în centrul atenției, dacă nu îndeplinește canoanele propagandei, are toate șansele să moară mare speranță.

La americani, ca și la ruși, la francezi sau la germani există un interes structural care primează. Dacă acel interes este slujit de o creație, atunci acea creație va fi premiată, apreciată și canonizată nu pentru valoarea ei intrinsecă ci pentru că slujește scopul celor care mânuiesc această măciucă teribilă: propaganda.

Cu alte cuvinte, filmul despre care nu am spus nimic până la acest rând, Green Book, a fost premiat pentru că trata teme veșnic interesante la Hollywood: diversitatea de orice fel, dar mai ales de orice gen, segregarea rasială, egalitatea femeii cu ea însăși, moartea valorilor mai vechi decât Hollywood-ul și așa mai departe.

Văzând jocul exemplar al lui Mahershala Ali mi-am a adus aminte de o sumedenie de filme sovietice, adevărate opere de artă, dar absurde din orice alt punct de vedere: moral, logic, dar mai ales emoțional. Norocul lui Mahershala s-a numit tema tratată în film și nu jocul lui propriu-zis. Dacă el nu era pe aceeași lungime de undă cu interesele celor ce ne țin azi și orișicând sub focul intens al propagandei, filmul despre care mă căinesc să vorbesc, ar fi murit de mult în neagra neștiință a ignoranților care apreciază ca valoros doar ceea ce este pe toate gardurile, precum numele unor semeni de-ai noștri.

De aia și spuneam, că am avut marele noroc ca interesele propagandei să coincidă cu cele ale autorilor acestei opere, iar filmul să aibă parte de un destin colosal, deși tare mă îndoiesc că mulți privitori au înțeles ceva din el, ei mergând la film teleghidați de vocea suavă a propagandei. Și uite, că fără să vreau, am umplut o foaie de hârtie despre acest film fără să spun nimic despre jocul lui Mahershala. Sublim? 🙂

Publicitate

“Bătrânul marinar”

Mereu mi-am imaginat omul trecut prin toate, omul plin de experiență ca un bătrân marinar, cu hainele arse de soare, bătute de vânt, zdrențuite de timp, cu fața ridată de vremuri și cu privirea piezișă dar nealterată. De multe ori am trăit cu sentimentul că înaintarea în orice presupune o anumită ponosire exterioară ce însoțește construcția din interior. Am crezut că o anumită degradare în imagine e mereu dublată de anumite borne atinse, fiecare cu înțelesul ei, dar mai ales cu eliberarea necesară de angoasele provocate de necunoaștere.

Tot așa, ani de zile am trăit cu senzația că această alterare trupească e strâns legată de șirul de peripeții, de aventuri, de întâmplări, de geografii bătute, toate la timpul lor, adică atunci când nici nu te aștepți. Și sincer vorbind, tare aș mai vrea să cred că ponosirea noastră vizuală să aibă legătură cu faptele noastre. Dar, mă tem că nimic din relicvarea noastră nu are legătură cu tot ceea ce am înșiruit eu mai sus ci cu trecerea noastră prin viețile altora. Căci nimic nu te transformă mai mult, nu te schimbă mai dihai, nu te dă cu roțile în sus decât oamenii cu care interacționăm de-a lungul vieții noastre.

Fiecare rid, fiecare crăpătură în haine și în suflet nu e de ordin material, nu sunt provocate de trecerea noastră biologică prin lume, ci de ciocnirile noastre cu alți oameni. Și ciocniri nu înseamnă obligatoriu războaie sau orice fel de altercații ci urmările interacțiunii noastre cu cei ce ne-au fost dați să învățăm ceva de la ei, fără ca noi să știm, fără ca ei să înțeleagă.

Privesc și mă minunez ce impact formidabil avem asupra altora, dar refuzăm să acceptăm asta deoarece datul nostru pe care nu-l cunoaștem este să schimbăm sufletele în mișcare, comunicarea în fier înroșit pe văile minților noastre. Fiecare por asimetric, fiecare ureche lăsată, fiecare sprânceană mai puțin arcuită e mărturia momentelor în care am întâlnit pe cineva pe care l-am admirat voit sau nevoit și care ne-au marcat făptura speriată.

Așa că eu, de fiecare dată când simt prin preajma mea un „bătrân marinar”, încerc să ghicesc ce oameni minunați i-au populat viața de l-au transformat dintr-un brad într-un smochin, ceea ce e sublim, pe nervurile căruia se citesc fiecare moment de înălțare, fiecare clipă de cădere, pe care el sau ea le-a parcurs ca pe un montagne russe, negândindu-se decât dacă va supraviețui, dar neștiind că nu aventura e suprema experiență, ci oamenii pe care i-a întâlnit la fiecare arcuire în sus sau în jos a propriei sale vieți. 🙂