Joker – Cronica unei tragedii anunțate

La fiecare film în care joacă Joaquin Phoenix mă duc ca la pomul lăudat. Mă prezint cu un sac mare, dornic să culeg câte mai multe roade și, până acum, n-am fost dezamăgit. Spre deosebire de fratele său care avea mult mai cu lipici la oameni, River cel decedat acum vreo 20 de ani, zice-se, dintr-o supradoză de droguri, Joaquin nu a atras niciodată atenția printr-un aspect angelic sau debordând de erotism, ci prin adâncimea sentimentelor care-l parcurgeau, indiferent de caracterul interpretat.

Cine s-a așteptat să vadă un personaj din seria pentru adulții necopți, Batman, a suferit o crâncenă decepție. Povestea filmului, deși plasată într-un ipotetic Gotham City, putea să se petreacă în orice oraș de pe coasta nordică a Atlanticului, iar verosimilitatea ei, dincolo de caracterul său ficțional, e dincolo de orice dubiu. Aș putea spune că cele întâmplate în film se pot petrece oriunde pe lumea asta, chiar și la noi.

Nu știu ce au avut în cap realizatorii, dar eu n-am putut să nu mă gândesc că drama din film poate fi o consecință nu atât a unei societăți lipsite de preocupări pentru semenii noștri aflați în probleme, ci mai mult a unei prea mari concentrări pe propriile nevoi, ceea ce-i face pe oameni să ignore drama altora. Și că acolo se poate ajunge atunci când obișnuim oamenii cu un anumit standard de preocupare pentru soarta lor, iar apoi renunțăm la acesta. Omul se revoltă, percepând ajutorul ca pe un drept și nu ca pe o situație de excepție. Cu alte cuvinte, asta se întâmplă când te complaci. Te obișnuiești.

Atât de bine a intrat Joaquin în pielea personajului încât stau și mă gândesc cât este el de obișnuit cu durerea, cu decepția, cu eșecul. Îți trebuie o mare doză de cunoaștere umană ca să poți personifica eroi aflați dincolo de limitele patologicului, oameni care nu se mai au decât pe sine și asta doar în capetele lor. Din acest motiv, ca un exercițiu de evaluare a prestației lui Joaquin, am încercat să mi-i imaginez pe Jim Carey și pe Kevin Spacey interpretând același personaj. Și sincer vorbind, n-am reușit să-mi duc imaginația prea departe, deoarece Jim l-ar fi făcut prea tăcut și izolat, iar Kevin prea diabolic și posedat.

Deși subiectul filmului nu pot spune că m-a cucerit, jocul lui Joaquin m-a dat pe spate. Rar mi-a fost dat să văd explicat ca pentru proști toate stările, toate angoasele, toate permutările sufletești prin care trece un om a cărei sănătate mintală a trecut de mult de limita normală și pe care îl mai împinge înainte doar dorința de acceptare, de iubire până la urmă, din partea semenilor săi. Și atunci când acesta primește doar indiferență, dispreț și batjocură, i se deformează percepția realității atât de mult încât i se distruge nu doar precarul lui echilibru interior, ci și pacea generală a semenilor săi atât de nepăsători la tot și la toate.

Ca o notă de culoare, nici măcar după acest film nu-mi pot explica și nu pot admite reacția de bucurie a sălii de cinema, aici mă refer la mulți spectatori, la violența uneori exagerată din film, de lipsa de compasiune a semenilor noștri față de cei aflați în necaz și durere. Descopăr că în anonimitatea unei săli mari, învăluită în întuneric, oamenii își exprimă sentimentele lor reale, acestea nefăcându-le în viziunea mea cinste. Dacă oamenii se bucură când văd sânge, când un personaj de o bonomie fără cusur din film este cât pe ce să fie ucis, mă gândesc ce experiențe triste au marcat existența românilor noștri de ajung să jubileze la umilirea, la călcarea în picioare a unui om.

Dincolo de toate acestea, am părăsit sala de cinema convins că Joaquin m-a ajutat să mai decriptez un personaj, chiar dacă acesta nu reprezintă un ideal pozitiv. Zic pozitiv, deoarece unii oameni din sală ne dau dovezi că răul atrage, provoacă și este adulat, căci, pare-se, e cea mai scurtă cale spre a modifica un echilibru interior, deși dezechilibru s-ar numi mai degrabă situația în care îmbrățișezi răul ca pe un lucru firesc. Iar despre Joaquin nu pot să mai spun decât că e tipul de actor ale cărui filme, dacă te interesează omul în toată complexitatea lui, merită să le vezi, dar nu și să le revezi, așa cum, după ce ai asistat la o dramă din viața cuiva, nu mai vrei să fii părtaș la ea, iar și iar, deși unii din cei prezenți în sală ar spune contrariul.