De Ziua Copilului

copii-baiat-fetita-floriDe fiecare dată când vine 1 iunie eu mă gândesc en passant la Ziua Copilului și aproape mi se pare un non sens. Cum să existe o Zi a Copilului când fiecare zi din existența lui de pitic, de pic și poc este o zi a copilului, când elementul central în jurul căruia se învârt toți, de la mami, tati, bunici, mătușe, unchi și până, hăt, la cele mai îndepărtate neamuri, cu toții orbitează în jurul prichindelului, speranța și mândria familie, dar ce zic eu, a neamului întreg, care nu știe ce noroc l-a pălit (pe el, neamul) de când s-a sumețit pe astă lume el, copilul.

Nu știu cum a fost în cazul altora, dar ziua mea a fost în fiecare zi. Cum să fi fost altfel, când îmi aduc aminte cum săream de la locul meu de fiecare dată când auzeam cheia în ială, ca să mă agăț de gâtul mamei întrebând-o nerăbdător ce mi-a adus bun. Acum, de gâtul cui să sar și pentru ce bun? Cum să nu fie pururea ziua mea, când niciodată nu aveam nicio obligație și primeam de cele mai multe ori toată atenția, grija și iubirea celor mari. Cum să nu fie fiecare zi o continuă celebrare a mea când oricine ne trecea pragul trebuia să-mi aducă mai întâi mie un prinos omagiu șă să rabde panagericele mamei, cu ultimele mele fapte de vitejie, în urma cărora diversele obiecte din casă deveneau inutilizabile.

Și la fel se întâmpla oriunde mă duceam, orice discuție deschizându-se cu întrebările de rigoare ale tuturor, care mă trăgeau de fălcile nu prea bolfoase și-mi strecurau în palma microscopică câte o monedă de 5 lei. Oriunde mă duceam beneficiam de un tratament aparte, orice trăsnaie fiind explicată prin doar două cuvinte: e copil! Așa că, la câte zile ale mele am avut, să mai cer una care să fie înrămată anual, ca una de importanță strategică pentru fiecare copil în parte, mi se pare un cult al personalității puerile chiar exagerat.

Așa că, acum, stau și mă gândesc unde-s toți cei care-mi cântau mie, în anii copilăriei, imn de slavă. Stau și mă gândesc în ce procent m-am ridicat la nivelul marilor speranțe investite de niște oameni (părinții mei) care descopereau cam în același timp cu mine minunile lumii noi. Și din celebrare în celebrare am ajuns om mare: mare la stat, mic la sfat, vorba cronicarului. Ce-ar mai rămâne de spus decât că eu aș întoarce măcar pentru o zi reflectoarele de pe toți țâncii și le-aș îndrepta către cei care ne-au vegheat cu toată atenția, grija și iubirea lor.

Anunțuri

Vântul prin sălcii

107629-4La fel ca-n povestea cu același nume simt vântul prin sălcii de fiecare dată când mă întorc. De altfel, doar asta se poate auzi. În rest se aude fiecare mișcare. Acolo simt pământul cum lucrează, zgomotul produs de vânt cânt întâlnește în cale o simplă păpădie. De fiecare dată când mă-ntorc mă-ncarc cu fiecare pas pe care-l fac. E ca și cum aș deschide carte după carte și ar rememora tot ce am făcut atunci, în fiecare zi pe care am petrecut-o acolo, înconjurat de sălcii, de vânt și de pârâul cel aproape neștiut.

Mă apropii de podul de lemn și privesc la pădurea din stânga și la casa ce se ridică dincolo de gard, în dreapta. Mă lovesc amintirile olfactive de la mâncarea ce se făcea încet în diferite recipiente unice. Într-o mână cu ceva de mâncare și-n cealaltă cu o nuia ruptă dintr-o salcie îmi începeam aventura, fiind în același timp și Paganel și ultimul incaș și Cid. Eram de toate în fiecare clipă, iar drumul de piatră și șanțurile săpate îmi erau coloane ce-mi susțineau o lume. Era lumea copilăriei și a vântului prin sălcii.

Casele risipite la sute de metri unele de altele semănau cu niște cazemate apărate de soldați strașnici, iar fiecare copac ce le străjuia era un turn de apărare ce se aștepta să fie cucerit de mine sau de oricine altcineva. Cu fiecare pas pe care l-am făcut peste ani am rememorat tot ceea ce-am fost și nu mai visez să fiu, căci fiecare clipă de atunci îmi seamănă acum cu un destin ce s-a împlinit în mine.

De fiecare dată când mă-ntorc nu scot niciun cuvânt ci-mi caut pașii de atunci prin praful ridicat de vântul ce pune în mișcare sălciile. Am timp pentru câteva secunde, atât cât am răbdare să rememorez, cât de împlinit eram atunci înconjurat de-o lume ce nu mai pot nici azi să mi-o scot din cap, nici măcar atunci când îmi aud vântul prin sălcii.

Plimbări de vară

Tolsto

Iar s-a anunțat o vară secetoasă. Cu alte cuvinte va ploua mult. Cei de la ANM sunt renumiți prin prognozele lor alandala. Măcar acum nu e cald. E bine. 25 de grade la amiază mi se pare o temperatură eminamente plăcută care te-ndeamnă la mișcare, la plimbare prin oraș. Plimbare per pedes, bineînțeles. Cine spune că nu ai ce vedea prin urbea noastră de două ori capitalistă se înșală amarnic.

Păi la tot pasul, printre blocurile comunistoide, cu trăsăturile lor anoste, se văd clădiri demne de toată atenția. Și zău dacă astea din urmă nu merită osteneala de a fi studiate. Dacă excludem blocurile de 4 etaje, ițite în cartierele de case, ridicate de diverși conlocuitori cu trecut în căruțe de coviltir și care fac viața riveranilor un infern, chiar că merită să te benoclezi în stânga și dreapta. Chiliman să trăiască! I-a făcut și pe ăștia oameni. Și ce…

Vezi articol original 260 de cuvinte mai mult

Pe jos, prin București

group_walking_cropped_38386600Experimentez mersul pe jos. Bine, fac asta cam de când mă știu. La început, lipsa mijloacelor bănești mă împingeau pe drumul picioarelor frumoase, iar mai apoi dintr-o necesitate, nu atât biologică ci mai mult una dobândită prin obișnuință. Așa că tot dau din picioare, încercând să calc pavelele, betoanele, bitumurile și la nevoie chiar drumurile pietruite sau doar de pământ tasat pentru a-mi ostoi dragostea asta bolnăvicioasă pentru mersul pe jos.

Spuneam bolnăvicioasă și parol dacă exagerez cu ceva. Profit la maxim de vremea asta nu foarte fierbinte din București pentru a mă deplasa cât mai mult pe jos. Dar mersul pe jos prin capitală nu e chiar floare la ureche. La câtă omenire de mașini sunt pe metru pătrat aerul e deja plin de toate, astfel încât fiecare preumblare a mea, cu scop sau fără scop, îmi permite să trag în piept aerul bogat de capitală, bogat în cele mai grele metale și în cea mai mare cantitate de praf care poate exista într-un oraș care nu a fost ridicat în mijlocul unui deșert.

Chiar mă gândesc ce bani aș face dacă aș reuși să recoltez toate metale care-mi bâzâie pe de-asupra capului, care-mi intră de peste în tot, eu fiind tot una, după cum se pare, cu tot ce are țara mai de preț, metalele. Dacă înainte de Revoluție Ceaușescu măsura gradul nostru de civilizație prin tone de metal pe cap de locuitor, acum, același grad de civilizație s-ar putea măsura în câte metale grele sunt de-a dreptul în noi. Și zău dacă duc lipsa de ceva. Am remarcat doar că imediat mă magnetizez, atrag după mine toate lingurile și polonicele. Regret doar că nu se mai fac bani din metal, cu excepția mărunțișului, căci atunci în fiecare plimbare prin București aș îmbina utilul cu plăcutul.

Gazele scoase din belșug de toate mașinile mă afumă de fiecare dată, paradoxul că se petrece fără c eu să fiu de extracție porcină. Dacă eu nu renunț la mersul pe jos, iar orașul la sutele de mii de mașini, sunt toate șansele să-mi rămână numele peste veacuri, deoarece, la cât fum am inhalat, am toate șansele să mă păstrez bine mersi, așa cum sunt acum și după câteva secole după ce nu voi mai fi. Și n-aș vrea să mă potcovesc în posteritate cu numele de sfânt al metalelor grele.

Despre oameni

citat-alfred-de-vignyAm de-a face cu tot felul de oameni, indubitabili oameni buni, dar nu despre asta vreau să scriu, ci despre ce impact are locul în care ne trăim primii ani de viață asupra întregului nostru destin. Volens,  nolens noi suntem predestinați la destine mai mult sau mai puțin împlinite, în funcție de locul în care ne-am născut. Privind pe cei cu care mă intersectez, mi-am dat seama că deschiderea, capacitatea de învățare, adaptare, evoluție, chiar și optimismul țin de locul în care ne-am trăit începutul vieții.

Astfel, nivelul de înțelegere, de acceptare, de socializare, de deschidere la nou și mai ales de încredere în noi și în ceilalți e direct proporțional cu locul în care am făcut primii noștri pași. Atât de important sunt primii ani, încât tot ceea ce facem din momentul în care intrăm pe porțile școlii, nu sunt decât niște simple adjuvante la niște abilități pe care deja ni le-am însușit. Nu conștientizăm ce impact fenomenal au primii 7 ani din viață asupra întregului nostru destin, cât de mult ne formează pe noi toate experiențele pe care le avem în acest interval de timp.

Și apoi, atunci cât ajungem și noi pe băncile școlilor, de la primară în sus, nu facem decât să adăugăm informații la un schelet deja format. Din acest motiv tot ceea ce ne poate oferi un loc mai mare, gen oraș de mari dimensiuni, reprezintă niște avantaje fenomenale pentru perioada pe care o vom petrece ca adulți. Cu alte cuvinte, dacă ți-ai petrecut copilăria într-un mare oraș, ai mai mari șanse să devii ceea ce vrei sau măcar să fii mai împăcat cu tine însuți, decât dacă ai dat nas în nas cu lumea într-un orășel sau într-un sat, oricare ar fi acesta.

Dacă am așeza oamenii pe o scară, la bază cei proveniți dintr-un cătun, iar în vârf cei din București, procentul celor care vor avea o viață împlinită e mai mare sus, decât jos. Pur și simplu contactul din primele momente ale vieții cu un mediu cosmopolit, tolerant, aspirațional, din care ai ce alege, potențează toate darurile cu care te-ai născut, pe când un sat sau un orășel nu face decât să-ți adoarmă, să-ți conserve pe vecie toate calitățile cu care te-a înzestrat Dumnezeu.

Cu siguranță că sunt și excepții, cu siguranță că și din târgul cel mai prăfuit pot ieși oameni cu adevărat mari, dar probabilitatea este mult mai mică decât în cazul unui oraș mare. Dacă aș avea un aparat care să înregistreze neîncrederea, suspiciunea, frica, conservatorismul, pesimismul și chiar sângele rău, cu siguranță acesta ar avea mult de muncă atunci când aș trece, și-n viteză, printr-un sat sau urbe de mici dimensiuni și ar fi mai mult în adormire dacă l-aș trece pe la nasul celor dintr-un oraș cu ștaif.

Oricum am da-o, oricum am drege-o, șansele în viață sunt direct proporționale cu posibilitatea de a avea acces la tot ce e mai bun și mai de actualitate din lumea contemporană. Vrem, nu vrem lucrurile cu care am dat nas în nas în primii ani de viață ne vor marca întreaga existență. Așa că, atunci când vine vorba despre o persoană, oricare ar fi aceea, n-am ce face și-mi dau seama că originea noastră ne predispune la un destin mai mult sau mai puțin împlinit.

Nu pot orice

Tolsto

De exemplu, nu pot să țin legătura cu oamenii pe care-i știu de mult, dar cu care nu am amintiri pozitive. Rude, vecini, colegi de școală, chiar prieteni, se înghesuie pe lista asta. Pur și simplu îmi este imposibil să vorbesc cu ei. Nu-i vorba că i-aș urî, că i-aș privi cu superioritate sau că i-aș pizmui. Pur și simplu în preajma lor fălcile mi se încleștează, mintea intră într-o scanare continuă printre amintiri, în căutarea unor lucruri care să-mi facă ochii să clipească, și nimic! Dar absolut nimic!

Îi privesc în ochi, aplec capul pe o parte și încet-încet mă dau bătut. Nimic nu poate reabilita relația de demult: gradul de rudenie, vecinătatea apartamentelor, banca împărțită la școală sau prietenia cauzată de vârsta inocenței absolute. Și plec fără să spun nimic. La început mă încerca un sentiment de jenă, de vină pentru reacția mea de fugă tăcută, dar apoi…

Vezi articol original 288 de cuvinte mai mult

Femei serioase

Tolsto

Subiectul de azi e unul delicat cât încape. E un subiect pentru care am material cât pentru un Larousse. E un subiect pe care l-am vizionat încă din fragedă copilărie și care, mai apoi, m-a însoțit în toată evoluția mea. Pot spune, chiar, mi-a dictat destinul, eu nefiind suficient de inteligent să opun rezistență.

Spuneți-mi și mie de ce există femei încrâncenate? De ce avem femei rigide, serioase, determinate? De ce sunt ele soldați fără simbrie în solda unui crez de mult apus? De ce sunt atât de habotnice, de talibane? De ce sunt mereu în competiție cu oricine și orice? De ce sunt atât de încordate? De ce sunt atât de dedicate, dincolo de orice logică?

Știu că sunt și femei ieșite din acest tipar, dar nimeni nu mă poate contrazice că sunt și din genul descris de mine. Și am atâtea exemple că uneori nici eu nu mai…

Vezi articol original 190 de cuvinte mai mult