De Ziua Copilului

copii-baiat-fetita-floriDe fiecare dată când vine 1 iunie eu mă gândesc en passant la Ziua Copilului și aproape mi se pare un non sens. Cum să existe o Zi a Copilului când fiecare zi din existența lui de pitic, de pic și poc este o zi a copilului, când elementul central în jurul căruia se învârt toți, de la mami, tati, bunici, mătușe, unchi și până, hăt, la cele mai îndepărtate neamuri, cu toții orbitează în jurul prichindelului, speranța și mândria familie, dar ce zic eu, a neamului întreg, care nu știe ce noroc l-a pălit (pe el, neamul) de când s-a sumețit pe astă lume el, copilul.

Nu știu cum a fost în cazul altora, dar ziua mea a fost în fiecare zi. Cum să fi fost altfel, când îmi aduc aminte cum săream de la locul meu de fiecare dată când auzeam cheia în ială, ca să mă agăț de gâtul mamei întrebând-o nerăbdător ce mi-a adus bun. Acum, de gâtul cui să sar și pentru ce bun? Cum să nu fie pururea ziua mea, când niciodată nu aveam nicio obligație și primeam de cele mai multe ori toată atenția, grija și iubirea celor mari. Cum să nu fie fiecare zi o continuă celebrare a mea când oricine ne trecea pragul trebuia să-mi aducă mai întâi mie un prinos omagiu șă să rabde panagericele mamei, cu ultimele mele fapte de vitejie, în urma cărora diversele obiecte din casă deveneau inutilizabile.

Și la fel se întâmpla oriunde mă duceam, orice discuție deschizându-se cu întrebările de rigoare ale tuturor, care mă trăgeau de fălcile nu prea bolfoase și-mi strecurau în palma microscopică câte o monedă de 5 lei. Oriunde mă duceam beneficiam de un tratament aparte, orice trăsnaie fiind explicată prin doar două cuvinte: e copil! Așa că, la câte zile ale mele am avut, să mai cer una care să fie înrămată anual, ca una de importanță strategică pentru fiecare copil în parte, mi se pare un cult al personalității puerile chiar exagerat.

Așa că, acum, stau și mă gândesc unde-s toți cei care-mi cântau mie, în anii copilăriei, imn de slavă. Stau și mă gândesc în ce procent m-am ridicat la nivelul marilor speranțe investite de niște oameni (părinții mei) care descopereau cam în același timp cu mine minunile lumii noi. Și din celebrare în celebrare am ajuns om mare: mare la stat, mic la sfat, vorba cronicarului. Ce-ar mai rămâne de spus decât că eu aș întoarce măcar pentru o zi reflectoarele de pe toți țâncii și le-aș îndrepta către cei care ne-au vegheat cu toată atenția, grija și iubirea lor.

Vântul prin sălcii

107629-4La fel ca-n povestea cu același nume simt vântul prin sălcii de fiecare dată când mă întorc. De altfel, doar asta se poate auzi. În rest se aude fiecare mișcare. Acolo simt pământul cum lucrează, zgomotul produs de vânt cânt întâlnește în cale o simplă păpădie. De fiecare dată când mă-ntorc mă-ncarc cu fiecare pas pe care-l fac. E ca și cum aș deschide carte după carte și ar rememora tot ce am făcut atunci, în fiecare zi pe care am petrecut-o acolo, înconjurat de sălcii, de vânt și de pârâul cel aproape neștiut.

Mă apropii de podul de lemn și privesc la pădurea din stânga și la casa ce se ridică dincolo de gard, în dreapta. Mă lovesc amintirile olfactive de la mâncarea ce se făcea încet în diferite recipiente unice. Într-o mână cu ceva de mâncare și-n cealaltă cu o nuia ruptă dintr-o salcie îmi începeam aventura, fiind în același timp și Paganel și ultimul incaș și Cid. Eram de toate în fiecare clipă, iar drumul de piatră și șanțurile săpate îmi erau coloane ce-mi susțineau o lume. Era lumea copilăriei și a vântului prin sălcii.

Casele risipite la sute de metri unele de altele semănau cu niște cazemate apărate de soldați strașnici, iar fiecare copac ce le străjuia era un turn de apărare ce se aștepta să fie cucerit de mine sau de oricine altcineva. Cu fiecare pas pe care l-am făcut peste ani am rememorat tot ceea ce-am fost și nu mai visez să fiu, căci fiecare clipă de atunci îmi seamănă acum cu un destin ce s-a împlinit în mine.

De fiecare dată când mă-ntorc nu scot niciun cuvânt ci-mi caut pașii de atunci prin praful ridicat de vântul ce pune în mișcare sălciile. Am timp pentru câteva secunde, atât cât am răbdare să rememorez, cât de împlinit eram atunci înconjurat de-o lume ce nu mai pot nici azi să mi-o scot din cap, nici măcar atunci când îmi aud vântul prin sălcii.

Pe jos, prin București

group_walking_cropped_38386600Experimentez mersul pe jos. Bine, fac asta cam de când mă știu. La început, lipsa mijloacelor bănești mă împingeau pe drumul picioarelor frumoase, iar mai apoi dintr-o necesitate, nu atât biologică ci mai mult una dobândită prin obișnuință. Așa că tot dau din picioare, încercând să calc pavelele, betoanele, bitumurile și la nevoie chiar drumurile pietruite sau doar de pământ tasat pentru a-mi ostoi dragostea asta bolnăvicioasă pentru mersul pe jos.

Spuneam bolnăvicioasă și parol dacă exagerez cu ceva. Profit la maxim de vremea asta nu foarte fierbinte din București pentru a mă deplasa cât mai mult pe jos. Dar mersul pe jos prin capitală nu e chiar floare la ureche. La câtă omenire de mașini sunt pe metru pătrat aerul e deja plin de toate, astfel încât fiecare preumblare a mea, cu scop sau fără scop, îmi permite să trag în piept aerul bogat de capitală, bogat în cele mai grele metale și în cea mai mare cantitate de praf care poate exista într-un oraș care nu a fost ridicat în mijlocul unui deșert.

Chiar mă gândesc ce bani aș face dacă aș reuși să recoltez toate metale care-mi bâzâie pe de-asupra capului, care-mi intră de peste în tot, eu fiind tot una, după cum se pare, cu tot ce are țara mai de preț, metalele. Dacă înainte de Revoluție Ceaușescu măsura gradul nostru de civilizație prin tone de metal pe cap de locuitor, acum, același grad de civilizație s-ar putea măsura în câte metale grele sunt de-a dreptul în noi. Și zău dacă duc lipsa de ceva. Am remarcat doar că imediat mă magnetizez, atrag după mine toate lingurile și polonicele. Regret doar că nu se mai fac bani din metal, cu excepția mărunțișului, căci atunci în fiecare plimbare prin București aș îmbina utilul cu plăcutul.

Gazele scoase din belșug de toate mașinile mă afumă de fiecare dată, paradoxul că se petrece fără c eu să fiu de extracție porcină. Dacă eu nu renunț la mersul pe jos, iar orașul la sutele de mii de mașini, sunt toate șansele să-mi rămână numele peste veacuri, deoarece, la cât fum am inhalat, am toate șansele să mă păstrez bine mersi, așa cum sunt acum și după câteva secole după ce nu voi mai fi. Și n-aș vrea să mă potcovesc în posteritate cu numele de sfânt al metalelor grele.

Despre oameni

citat-alfred-de-vignyAm de-a face cu tot felul de oameni, indubitabili oameni buni, dar nu despre asta vreau să scriu, ci despre ce impact are locul în care ne trăim primii ani de viață asupra întregului nostru destin. Volens,  nolens noi suntem predestinați la destine mai mult sau mai puțin împlinite, în funcție de locul în care ne-am născut. Privind pe cei cu care mă intersectez, mi-am dat seama că deschiderea, capacitatea de învățare, adaptare, evoluție, chiar și optimismul țin de locul în care ne-am trăit începutul vieții.

Astfel, nivelul de înțelegere, de acceptare, de socializare, de deschidere la nou și mai ales de încredere în noi și în ceilalți e direct proporțional cu locul în care am făcut primii noștri pași. Atât de important sunt primii ani, încât tot ceea ce facem din momentul în care intrăm pe porțile școlii, nu sunt decât niște simple adjuvante la niște abilități pe care deja ni le-am însușit. Nu conștientizăm ce impact fenomenal au primii 7 ani din viață asupra întregului nostru destin, cât de mult ne formează pe noi toate experiențele pe care le avem în acest interval de timp.

Și apoi, atunci cât ajungem și noi pe băncile școlilor, de la primară în sus, nu facem decât să adăugăm informații la un schelet deja format. Din acest motiv tot ceea ce ne poate oferi un loc mai mare, gen oraș de mari dimensiuni, reprezintă niște avantaje fenomenale pentru perioada pe care o vom petrece ca adulți. Cu alte cuvinte, dacă ți-ai petrecut copilăria într-un mare oraș, ai mai mari șanse să devii ceea ce vrei sau măcar să fii mai împăcat cu tine însuți, decât dacă ai dat nas în nas cu lumea într-un orășel sau într-un sat, oricare ar fi acesta.

Dacă am așeza oamenii pe o scară, la bază cei proveniți dintr-un cătun, iar în vârf cei din București, procentul celor care vor avea o viață împlinită e mai mare sus, decât jos. Pur și simplu contactul din primele momente ale vieții cu un mediu cosmopolit, tolerant, aspirațional, din care ai ce alege, potențează toate darurile cu care te-ai născut, pe când un sat sau un orășel nu face decât să-ți adoarmă, să-ți conserve pe vecie toate calitățile cu care te-a înzestrat Dumnezeu.

Cu siguranță că sunt și excepții, cu siguranță că și din târgul cel mai prăfuit pot ieși oameni cu adevărat mari, dar probabilitatea este mult mai mică decât în cazul unui oraș mare. Dacă aș avea un aparat care să înregistreze neîncrederea, suspiciunea, frica, conservatorismul, pesimismul și chiar sângele rău, cu siguranță acesta ar avea mult de muncă atunci când aș trece, și-n viteză, printr-un sat sau urbe de mici dimensiuni și ar fi mai mult în adormire dacă l-aș trece pe la nasul celor dintr-un oraș cu ștaif.

Oricum am da-o, oricum am drege-o, șansele în viață sunt direct proporționale cu posibilitatea de a avea acces la tot ce e mai bun și mai de actualitate din lumea contemporană. Vrem, nu vrem lucrurile cu care am dat nas în nas în primii ani de viață ne vor marca întreaga existență. Așa că, atunci când vine vorba despre o persoană, oricare ar fi aceea, n-am ce face și-mi dau seama că originea noastră ne predispune la un destin mai mult sau mai puțin împlinit.

O întâlnire

Așa mi-e dat, să cunosc oameni. Vreau, nu vreau, sunt cu oamenii după mine și mai ales în fața mea. Rar mi se întâmplă ca cineva să-mi atragă cu adevărat atenția și asta pentru că nu văd oamenii ca pe niște bidoane care transportă vreun lucru folositor mie. Caut de fiecare dată același lucru, adică nimic. Căci nimic este să nu pui viața ta, interesele tale pe mormântul nesăpat al altora. Așa că stau sau mai degrabă trec repede prin viața celorlalți ca să nu-mi alterez gândurile.

Și în ciuda acestei mizericordii de gen, am cunoscut un om mai altfel. De altfel, l-am ochit încă din prima clipă. Oricum, era greu de ratat, atât prin prezență, dar mai ales prin prestanță. Ce mi-a atras atenția la acest om a fost ferocea lui dorință de a reuși în viață. Atât de mult își dorește acest om să reușească, încât am trăit permanent, atunci când îl întâlneam, cu senzația că tot ce face în prezent nu e decât un preambul la reușitele ce vor veni. Cu alte cuvinte o credință oarbă ca el trebuie să reușească, poate mai puternică decât forța care poate face ca un om să leviteze către lună.

Asta da trăsătură de personalitate, mi-am spus! Și am început să tatonez terenul pentru a înțelege cum de vine treaba asta cu succesul care va fi să vie neapărat. Interesant e că nimic nu mai există pe lângă acest scop și prin urmare m-am lăsat transformat o vreme în bidonul despre care vorbeam în primul aliniat, pentru că nu strică să cunoști ceea ce-ți depășește capacitatea de a înțelege, mai ales că aveam în față un om, cu siguranță, extraordinar.

Problema mea e că mă plictisesc repede, mai ales când mă dumiresc că nu faci decât să-ți selectezi cu grijă panseluțele, în timp ce vorbești cu mine, pe care vrei să le plantezi apoi pe lângă pietrele tombale ale altora. Și din acest motiv plec. Plec repede. Am o lungă istorie a plecărilor. Va trebui să mă gândesc mai serios la cea a sosirilor. Păcat că unii oamenii își irosesc timpul cu viețile altora. Întotdeauna ale altora.

Tolo și Interesul Național

image-2014-09-4-18035320-70-catalin-tolontanPrecum bine se vede, a început sezonul  sinuciderilor. Și măcar dacă ar fi sinuciși cei mari, cei ce învârt și trag de toate manetele pe la spate. Dar, nu! Sunt sinuciși doar cei din personalul auxiliar, gen cei ce au pus botul și au acceptat să fie ei în acte proprietari pe la diferitele firme ale Interesului Național. Și cum Interesul Național e mare – a se citi serviciile secrete dezvoltate de către Ceaușescu – și de 26 de ani acesta face și desface guverne, șefi de state și tot ce mai are timp să nenorocească, sunt mirat să constat că există persoane umane – după persoanele non-umane ale unui parlamentar (nu spui cine!) – care îndrăznește să tulbure zi de vară până în seară Interesul Național.

Interesul Național e la putere în țara asta, el veghează ca totul să iasă așa cum trebuie, adică în conformitate cu Interesul Național. Din acest motiv pe la puterea de fațadă, gen guvern, parlament, președinție, magistratură, presă etc se perindă toți neica nimeni, analfabeți patentați, numai buni să fie paravanul perfect în spatele căruia Interesul Național să apere, evident, Interesul Național.

Numai dacă mă uit la ipochimenul de Iohannis îmi vine să mă dau singur cu capul de calea ferată în așteptarea transsiberianului. Cât de proști am fost ca între o trompetă a Interesului Național și un buhai de baltă al Interesului Național, noi să fim fanii bălții. Când mă gândesc cât m-am agitat ca cel mai platfusian candidat ever la președinție să fie ales în fruntea bucatelor, îmi vine să mă regret pe mine însumi. De ce, de ce, de ce am fost doar un instrument al Interesului Național când puteam să fiu și eu firește o paiață, cum sunt toți cei care se perindă cât e ziulica de lungă pe la televiziunile de știri și ele, fiind, firește, în slujba Interesului Național.

Acum că l-au sinucis pe cel cu dezinfectanții îndoiți în două sau în nouăzeci și nouă, mai treacă meargă. Ca orice păpușă gonflabilă ce-a fost, avea și el un termen de folosire. Acum altul la rând. Dar cum rămâne cu Tolo? Cum de nimeni nu-l sinucide și pe fostul ziarist sportiv? Cum de scapă acest nesimțit mondial care cutează se ia de Interesul Național? El nu a înțeles că nimic din țara asta nu e la voia întâmplării, că totul respectă și e în slujba Interesului Național? Cum de-și permite acest ziarist, și încă unul fost sportiv, să se pună de-a curmezișul Interesului Național? El nu înțelege că dincolo de Interesul Național nu mai e nimic? Că noi toți suntem – vrem nu vrem, știm nu știm – totuna cu Interesul Național?

Sper ca până la urmă atât de logicul, de lucidul și încăpățânatul ziarist să-și  accepte soarta rușinoasă și să se pună și el, măcar în ceasul al doisprezecelea, în slujba Interesului Național. Dacă s-ar simți și el măcar o dată, n-ar mai tulbura Interesul Național de la treburile Interesului Național, pentru că Tolo nu e decât o virgulă și, dacă mă gândesc mai bine, nu e decât o pauză între două cuvinte, dintre cuvintele “Interesul” și „Național”, evident. N-aș vrea ca peste ceva vreme, cineva să spună despre Tolo: „Un fleac! L-au sinucis!”

Toți oamenii din viața ta

Îți dai seama – și asta fără să vrei – că toți oamenii din viața ta sunt toți cei de care-ți aduc aminte. Cel mai interesant e că încep să-ți aduci din ce în ce mai puțin aminte de cei care ți s-au pus de-a curmezișul crezând că așa te fac pe mine mare, deși tu nu ți-ai dorit niciodată asta. Deși ajungi rar ză intru în contact cu oamenii care contează cu adevărat în viața ta – uneori chiar niciodată -, fiecare întâlnire e un pas mai apăsat făcut prin viață și din acest motiv găsești o explicație pentru ceea ce ești și ce nu-ți doresc să fii.

Paradoxul vieții e că toți oamenii din viața ta nu te înconjoară în fiecare zi, deoarece, fiecare dintre ei își vede de propriul destin. Și mai paradoxal e că toți oamenii din viața ta nu urmăresc să obțină nimic de la tine și tocmai din acest motiv aceștia valorează atât de mult pentru tine și asta în contrapartidă cu toți ceilalți ce te înconjoară cu frenezie, dar asta nu înseamnă că sunt în viața ta.

În plus, nu e obligatoriu ca toți oamenii ăștia din viața ta să fie contemporani cu tine, căci ceea ce te poate marca nu e strict legat de cei ce trăiesc odată cu tine. Și tocmai din acest motiv sentimentul că ești înconjurat peste tot de oameni care contează cu adevărat este mai puternic. Nu contează unde ești, câte persoane te privesc, îi asculți sau îți vorbesc, deoarece tu ești tot timpul înconjurat de toți oamenii din viața ta.

Undeva, aici, între toți oamenii din viața ta și toți ceilalți, e un punct de echilibru, pentru că îți dai seama că atâta timp cât ceea ce ai cu adevărat e suficient, pentru că dincolo de toți oamenii din viața ta nu mai contează cine este sau nu. Tu știi doar că azi, mâine sau poimâine – și asta poate însemna oricând – alți oameni de oriunde și oricând pot intra în viața ta, îmbogățindu-te pe tine, așa cum au făcut-o și cu alții înaintea ta, reamintindu-le ce e important pentru ei, aici sau aiurea.

O cafeluță la mall

Uneori e bine să bei o cafeluță la mall, așa cum e cafeneaua Gloria Jeans, din Băneasa. Nu e pe culoarul principal, dar nici prea retrasă nu e, tocmai bună să stai la taifasuri, pe scaune tipice de bodegi vieneze și nu numai. Astfel, descoperi, cu o oarecare surpriză, dar și cu un pic de explicații bine venite, că de la acel loc, într-o zi de sâmbătă, când ai ceva mai multă răbdare, poți să-ți îmbogățești cunoștințele de sociologie privind trecătorii și mai ales trecătoarele.

De ce mai ales trecătoarele, am să explic imediat. Am remarcat că mall-ul a devenit nu doar un loc de defilare, ca un fel de imens catwalk, ci și un loc numai bun pentru evaluat și poate pentru găbjit persoanele care se ițesc pe acolo. În mall, oamenii și mai ales fetele nu sunt doar pentru a cumpăra diverse, și mai ales lucruri de purtat, ci și pentru a evalua stadiul concurenței, dar și a posibilelor partide.

Stând cu cafeluța într-o mână și cu cealaltă pe un imaginar carnet de notat reacțiile umane, poți observa că femeile, privind o surată ce le atrage atenția prin atitudine sau vestimentație, trec imediat la scanarea concurenței. Cele mai multe dintre ele încep procesul de evaluare totală pornind de la încălțări, trecând prin pantaloni, fustă sau rochie, continuând cu orice altceva ce poate acoperi trunchiul, neratând poșetele din ce în ce mai volumice și finalizând cu modul în care este pieptănat părul. Nu sunt omise alte mici detalii, cum ar fi inelele, colierul, cerceii, dar și forma nasului, forma ochilor și fruntea mai mult sau mai puțin boltită. Ți se poate spune că tot acest proces de evaluare se face într-o fracțiune de secundă, persoana care a trecut în revistă concurența putând să-ți dea detalii inclusiv despre tipul de parfum, detergent și chiar balsam de rufe folosit.

Dacă fraza de mai sus a fost lungă, asta a fost și pentru că femeile se îmbracă fercheș pentru a-și doborî adversarele și nu pentru cucerirea potențialilor pretendenți, pentru că, și asta e demonstrat de multă vreme, bărbații nu țin minte aproape nimic despre femei, decât ce e mare și iese din decolteu sau rupe blugii la spate. Atunci când o fată din mall vede un cuplu, aceasta se uită cu dispreț la colega de suferință, gândindu-se cum oare a reușit cotoroanța să pună mâna pe un asemenea bărbat. În acest caz bărbatul fiind privit ca un trofeu de gâtul căruia stă agățată o femeie ce nu merită decât disprețul suratelor.

Atunci când vine vorba ca fata noastră să zărească un bărbat singur, păi acesta va fi privit doar cu coada ochiului, într-un unghi de 120 de grade, unghi pe care un bărbat nici nu-l poate cuprinde. Astfel, mimând o indiferență totală, fata noastră va evalua pe nebăgate de seamă exemplarul masculin ce-și continuă drumul agale, ca și cum ar fi singur pe tot etajul. De altfel, băiatul despre vorbim, oricare ar fi acela, dacă ar fi măcar un pic atent la comportamentul feminin, și-ar da seama că tocmai totalul dezinteres al fetei exprimă sentimente diametral opuse, deoarece, atunci când cineva nu te interesează, tu ca femeie nu te ostenești să-ți intersectezi privirea cu a lui.

Și așa, pe durata doar unei jumătăți de oră în care tu-ți sorbi cafeaua, ai parte de o frumoasă lecție de sociologie, aflând atâtea despre obiceiurile femeii la mall. După care pleci, fiind atent pe cât se poate, deoarece ție ți-e greu să privești într-un unghi de 120 de grade, dacă ai intrat pe lista scurtă a cuiva spre o evaluare totală. Ca-șa-i în mall!

Despre trofee

happy-cat-trophy-cartoon-16949166Deși nu am avut nici măcar un succes acceptabil în viață, mi-a fost dat să fiu adesea în preajma unor oameni de succes, unor oameni care prin tot ceea ce-au făcut au marcat timpul în zona lor de competență. Ca o caracteristică generală a celor care nu și-au făcut din aceste victorii scopul lor în viață este faptul că în zona lor de confort fizic, eu nu am văzut niciodată semnele recunoașterii valorii lor. Și aici mă refer la trofee. Deși au obținut suficient de multe asemenea opere de celebrare a succesului, aceștia au fost destul de deștepți să nu se cramponeze de ele și să nu-și transforme spațiul în care viețuiesc cel mai adesea – călcat de destul de multe persoane – într-un hall of fame.

În acest sens vreau să relatez o întâmplare. Unul dintre oamenii despre care am vorbit mai sus mi-a spus că și-a abandonat trofeele în nu știu ce pod, poate chiar la țară, la bunici. Și de aceea, locul în care îl pot vedea cel mai adesea strălucește printr-o lipsă a acestor decorații, însemne ale puterii, firește. La întrebarea mea de ce nu se simte nicăieri în jurul lui damful trecut al marilor victorii, acesta mi-a spus că nu se înconjoară de trofeele câștigate deoarece acestea funcționează pentru el ca niște ancore ce l-ar ține în loc, prizonier în timp.

Orice trofeu, mi-a spus, care e postat la iveală, să-l vadă orice neofit, își pierde mult din valoare, după celebra vorbă din popor: mulți văd, puțin pricep. În plus, fiecare trofeu care te însoțește în fiecare zi funcționează ca un drog ce nu-ți mai dă voie să ai noi succese, deoarece te face fără să vrei să-ți raportezi fiecare acțiune prezentă la succesul din trecut. Și acest mod de gândire e fundamental greșit deoarece acel succes a fost obținut într-o circumstanță unică, circumstanță care nu se mai poate repeta în veci: ai fost cel mai bun în acel moment, alții au fost mai slabi chiar atunci, ai avut alături informația care trebuie, erai expert în ceea ce se cerea la momentul cu pricina, făceai echipă cu oamenii cei mai în temă în acel moment etc, etc, etc.

În condițiile în care fiecare succes ți se datorează ție într-o așa de mică măsură, de ce oare te-ai crampona de recompensa primită, când tu ești conștient că performanța obținută este în mare măsură rostul hazardului? Și din acest motiv, mi-a spus, șterg totul cu buretele și mă uit înainte ca și cum nu am realizat nimic în trecut. Asta mă încarcă extraordinar cu energie pozitivă și mă scapă de angoasa eșecului pe care l-aș putea suferi. Până la urmă și succesul și eșecul ți se datorează amândouă în aceeași mică măsură.

Apoi am plecat, mulțumindu-i Cerului pentru micile mele eșecuri și succese.

De când… București…

Se fac ceva ani de când sunt în București și în acest potop care s-a scurs peste capul meu am avut parte de destul de multe experiențe, am cunoscut suficienți oameni și am trăit multe dezamăgiri. Dar cel mai interesant e că toate astea nu m-au înrăit suficient. Ba din contră. Mi-am închis o lume în interior pe care o arăt din când în când altora, din exterior. Și zău dacă regret. Singura diferență față de atunci este că acum nu mai am așteptări. Socot că nu pot schimba lumea după capriciile mele și prin urmare n-are niciun rost să-i fac pe alții după chinuirea mea interioară.

Mi-aduc aminte că nu aveam nimic atunci când am venit și că nimic posed și acum, doar că e un altfel de nimic. Căci nimic înseamnă orice când prea puține contează. Ciudat e că plecând de la nimic nu m-a podidit morbul posesiunii. Acum ca și atunci, a avea ceva sub formă materială nu-mi stârnește niciun gând, căci nu am în fața cui mă făli. E prea mică lumea mea ca s-o înghesui între calabalâcuri. S-ar putea să nu-mi mai aud sufletul.

Mi-aduc aminte cum priveam atunci oamenii și cum o fac acum. E aceeași curiozitate naivă, dar una negrăbită, căci am tot timpul din lume să-ncep să cunosc, căci s-o sfârșesc, nicicând. Dacă atunci priveam oamenii în prezent, acum îi văd în viitor și asta îmi dă sentimentul utilității sau inutilității – asta depinde de oamenii pe care-i privesc.

Cel mai ciudat e că am un sentiment aproape permanent de deja vu, deși nu-mi doresc asta. Asta poate pentru că tot ce se întâmplă nu poate fi decât o mediocră variațiune pe temele eterne ale lumii. Poate am avut un pic răbdare să mă prind de ceea ce nimeni nu are timp. De aceea mă opresc, zâmbesc strâmb și încerc să compar deja vu-ul cu originalul. Dar nu-mi mai dau seama care e originalul. Continui să mă strâmb și zâmbesc…