Leo și Oscarul

imageÎn sfârșit! S-a produs sfârșitul! Leo și-a luat Oscarul acasă! Recunosc, nu am văzut filmul pentru care a fost premiat și ca urmare nu mă pot pronunța. Îi înțeleg efortul depus în ultimii 8 ani de a fi și el înveșnicit la Hollywood și iată că a dat Iisus Hristos și Maica Precista ca vrerea să-i fie ascultată. Deși suntem de-o vârstă, nu mă regăsesc deloc în Leo. Știu că ne desparte muntele lui de bani și de celebritate. Nu mă interesează niciuna și nici alta. Singurul lucru pentru care îl învidiez este snopul de experiențe de care a avut parte în acest amar de ani, căci de la primul rol, jucat pe când avea doar 11 ani, a trecut ceva vreme, nu glumă.

Eu nu-l mai pot privi de câțiva ani buni. Nu mai pot răbda să-l văd cum își electrocutează singur creierul film de film, încercând să ne convingă de talentul lui fantastic, în filmele de dramă răcnite. Căci asta face el, răcnește din toți bojocii. În ceea ce privește Oscarul obținut cu atâta trudă și cu atâția neuroni prăjiți, pe altarul celei de a 7 –a arte, eu cred că răspunsul se găsește în curtea OMS, deoarece, probabil, Organizația Mondială a Sănătății a intervenit puternic pe lângă industria filmului, altfel aveam toate șansele să-l vedem pe Leo pe cale de dispariție.

Acum, că și-a făcut damblaua și că poate dormi liniștit cu statueta sub pătură sau pe pernă, poate mai face și el un pas pe calea evoluției sale artistice și ne va încânta în viitor cu alte roluri, ceva mai așezate, de oameni care au trecut de vârsta crizei întâi și, iată, în cazul lui, vârstei a doua. Căci mi-e tare greu să cred că o mai poate duce mult timp așa, din criză în criză spre prostația finală. Înțeleg că avea și el frustrările lui, dar de acum, gata, ajunge! Am înțeles ce-a vrut de la noi. S-a făcut și el mare. Sper că la cei 41 de ani copilăria sa s-a sfârșit. E cazul să-și asume și el niște responsabilități, cum ar fi rolurile făcute fără șocuri electrice.

Dacă are ceva talent, eu asta nu știu, pentru că nu-mi prea aduc aminte. Problema cu el e că-l știm de prea mult timp. Parcă am crescut împreună și ne e imposibil să ne dăm seama dacă celebritatea i se datorează talentului sau faptului că-l știm din perioada puberală. Oricum ar fi, e sigur că are timp berechet să demonstreze și altceva în afară de dureri atât de vizual trăite, demne de un film mult, filmat pe întuneric. Ai luat un Oscar, Leo! Te rog, treci mai departe!

Anunțuri

La recrutare în armată

9652-13003-50503-96Odată, cândva, pe vremea când armata era obligatorie în țara asta – dar nu știai de ce o faci – nu puteai să nu treci pe la Comisariatul Militar. Acolo se făceau recrutările. Toți băieții care împlineau 18 ani trebuiau să facă o vizită medicală preliminară, un fel de luare în evidență din punct de vedere al stării de sănătate și un prim contact cu lumea cazonă, despre care puțini aveam o părere bună.

Totul începea la liceu, acolo unde un nene de la Comisariatul cu pricina aducea foile de chemare la recrutare. La prima vedere mai toți băieții trăiam un șoc, puțini fiind capabili să facem o diferență clară, fără echivoc, între recrutare și încorporare. Pe vremea aia, foaia cu pricina, ordinul de recrutare, răcnea, înainte ca plutonierul care te va lau în evidență să o facă, primul ordin pe care-l aveai de executat cam într-o lună de zile. Ceva de genul: să vii neîntârziat la data din foaie, la Comisariat, pentru a fi luat în evidență, pentru ca apoi, la finalizarea studiilor, să-ți faci datoria față de țară, adică să ți se pună pielea la saramură în cine știe ce unitate, sub conducerea experimentată și primitivă a unui plutonier pus pe fapte mari, toate pe spatele tău.

Săptămânile care urmau primirii ordinului treceau ca și cum n-ar fi fost, fiecare dintre noi exprimându-și dezgustul prin intermediul poveștilor de cătănie auzite de la frații mai mari, dar și de la alte rude mai apropiate sau îndepărtate. Ideea de a ajunge sub ascultarea unui om de neanderthal ne dădea fiori. Dar faptul că între timp ne-am dumirit că între recrutare și încorporare e o mare diferență, ne făcea să ne simțim total relaxați.

În ziua cu pricina, neapărat la 7 dimineața fix, trebuia să fim cu toții prezenți în curtea Comisariatului, deși medicul militar ce se îndeletnicea cu privitul bărbaților nud își începea programul pe la 8. Am avut noroc de o zi călduță de primăvară, cu un soare ce se ridica morocănos peste acoperișurile acoperite cu șindrilă ale stabilamentului milităresc. Cum în aceeași curte strâmtă erau adunați băieți de la mai multe licee, liniștea nu a putut fi păstrată prea mult timp și asta în ciuda ordinului urlat dintr-un gât gros și îndesat de tablagiu: Liniște, că vă pizduiesc de nu vă vedeți!!! După câteva clipe de liniște acută, am început câțiva dintre noi să râdem în hohote, dându-ne seama de postura ridicolă a plutonierului de intendență, care nu avea nicio autoritate asupra noastră, nici măcar una morală, el trăsnind de dimineață a alcool de cea mai proastă calitate, ce fusese consumat cu plăcere în seara precedentă.

După apariția medicului militar, unicul de altfel de pe fața acestui comisariat, a început organizarea noastră în eșantioane de câte 40 sau 50 de potențiali încorporaiți pentru a face testul psihologic. Ochiul versat al medicului a sesizat atât băieții înnebuniți de emoție (nici acum nu înțeleg de ce), cât și pe cei ce posedau inteligența tipică a unui dovleac. Pe primii i-a tratat cu duhul blândeții, pe ultimii i-a rugat să mai facă o dată testul, deși el nu s-a uitat în foile lor. Și parol dacă nu știa ce trebuia să facă.

Urma clipa cea mare, cea mai grea de altfel, să te despoi eminamente total, de tot ce aveam de metal sau de textil pe noi, pentru ca același toctor, împreună cu o echipă solidă de 3 asistente corpolente să ne ia la puricat, inclusiv de câteva părți anatomice protuberante. Nu pot uita emoția ce i-a dat gata pe unii dintre băieți, aceștia fiind într-o erecție totală. Despre rușinea ce-i parcurgea în acele clipe nici nu vreau să vorbesc. Tremurau din toate încheieturile și erau roșii ca sfecla. Cu siguranță că regretau amarnic postura jenantă în care erau puși. Dacă i-ai fi întrebat în acele clipe cum îi cheamă, cel mult ai fi auzit niște gângăviri tâmpe, deși în mod normal presupun că erau băieți cât se poate de firești în deșteptăciunea lor și asta pentru că despuierea totală în fața altora de aceeași vârstă simboliza pentru mulți dintr noi și abandonarea stimei de sine.

Un pic marcat de ceea ce mi-a fost dat să văd, nici unul dintre prea emotivii băieți nu era de la liceul meu – Slavă Domnului! –, a trebuit să trec și eu prin aceleași suplicii, adică să mă perind așa cum mama m-a făcut prin fața onoratei instanțe formate, așa cum am mai spus, din 3 femei extralarge și medicul bun la toate. Mă pot considera un norocos că am picat într-o serie în care nu mai era nimeni de la liceul meu. Din acest motiv, despuierea și apoi staționarea cu mâinile încrucișate unde trebuie, până în clipa în care îmi era strigat numele, nu au fost chiar așa un chin, ci doar o corvoadă. Mai mult decât atât. Faptul că port un nume atât de comun la români, mi-a permis să mă scufund într-o mare de anonimat, din care nu am mai ieșit pare-se nici astăzi.

La final, după ce toate formalitățile tipice armatei s-au încheiat, am plecat fiecare pe la casele noastre, gândindu-ne la momentul în care vom fi încorporați, când urma să trecem prin alte cazne tipice oricărei persoane care nu mai are nimic de pierdut decât rușinea. Cel puțin am făcut-o și pe asta. Și uite așa ne-am apropiat cu încă un pas de statutul de bărbat, căci așa ni se spunea: Armate te face bărbat! Și cum eu nu am făcut armata… Pușca și cureaua lată, ce bărbat aș fi putut fi odată…

Gabi – titirezul uman

Am văzut-o din nou pe Gabi. Să fi trecut vreo 2 ani și jumătate. Chiar dacă o văd așa de rar, îmi aduc aminte de ea în fel și chip, dar în proporție covârșitoare în bine. Pentru mine, ea este acel tip de om care, odată ce se implică în orice, se simte negreșit. Și ea nu doar că face lucruri, ea chiar le face să meargă. Și chiar foarte bine. Dacă ar fi să mă gândesc cu cine am lucrat cel mai bine, ea e pe primul loc de departe. Gândește și explică orice foarte limpede. Tont patentat să fii și tot sfârșești prin a pricepe. Dar ceea ce mi-a plăcut cel mai mult la ea a fost capacitatea de a înțelege ceea ce spune un om fără pregătire în domeniul științelor exacte.

Am văzut-o din nou, cum spuneam, după 2 ani și jumătate și o redescopăr așa cum o știam, un izvor nesecat de energie – un perpetuum mobile – ce face ca totul să se așeze așa cum trebuie și-n timpul liber. Am găsit-o un pic schimbată, semn că cei 2 ani și jumătate nu au trecut în zadar, ea având o traiectorie ascendentă, eu una paralelă cu mine însumi. Cu siguranță tot ceea ce a făcut și continuă să facă nu puteau să treacă fără să lase urme vizibile în personalitatea ei. Și totul pare să fie în bine, deoarece am plecat de la întâlnire cu acea stare de bine, de mulțumire sufletească, pe care nu o ai decât atunci când te-ntâlnești peste ani cu oameni care ți-au marcat într-un fel deosebit viața și-i simți că sunt OK.

Gabi e unul din acei oameni de la care am avut multe de învățat, fără de care nu aș fi înțeles atât de bine lucrurile care mi-au trecut prin mână sau prin fața ochilor. Ea mi-a demonstrat că aproape orice se poate, că dacă ești preocupat, centrat pe subiect și destul de automotivat niciun obstacol nu e prea mare. Pentru ea „nu se poate” nu există și această stare mi-a transmis-o și mie. Am avut întotdeauna o bună chimie, pentru că a fost deschisă, corectă și hotărâtă. Odată cu ea am câștigat nu doar aprecierea unui om excepțional, dar și o încredere mai mare în forțele proprii. Mulțumesc, Gabi!

America, America ce vis fierbinte!

Tolsto

Trec des pe lîngă ambasada SUA și asta se întâmplă de când americanii s-au mutat din oraș la Băneasa. Aveau nevoie de un spațiu mai mare, dar și pentru că sunt terorizați de ideea de a nu fi victimele unui atac terorist. Asta, da, culme a ironiei, ca tocmai americanii să se teamă de atacuri. Păi doar anul ăsta în State au avut loc 30.000 de atacuri armate, care au produs 8.000 de morți. În America, fără niciun război, cad oamenii ca spicele mai rău ca-n Afganistan sau Irak. Și ca urmare de ce să vizitez America? Măcar în Afganistan sau Irak primesc de la intrare o vestă antiglonț și o cască de protecție, în timp ce la americani primesc un șut în fund până în raza de acțiune a unui descrierat. Și, Doamne, mulți mai sunt!

Sediul ambasadei frizează megalomania și prostul gust. De dimensiuni colosale, ea ar putea…

Vezi articol original 242 de cuvinte mai mult

În lumea mondenă

25_monden_fc_1Motto:
Din bube, mucegaiuri şi noroi
Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi.
(Tudor Arghezi)

Printr-un complex de împrejurări pe care cu puțină mirare l-aș putea numi întâmplare fericită, am ajuns să dau nas în nas cu lumea mondenă. Cu lumea noastră mondenă, firește! Drept care mă simt dator să-i mulțumesc acelei minunate domnișoare care m-a pus în postura să-mi verific și să-mi certific pe această cale alegerile. Ca orice bărbat care se respectă pe el, dar și locurile declarate stilate, mi-am pus un costum, o cravată și o cămașă, iar în picioare și la brâu pantofi și curea pentru asortare. Apoi, cu pași repezi, dar siguri, m-am îndreptat spre locul în care aveam să cunosc de foarte aproape această suavă lume românească.

Pot spune, fără teama de a greși, că ceea ce am văzut acolo mi-a adus aminte de o gospodină ce se sprijină în spumieră în timp ce privește carnea de porc fierbând, fiind atentă să îndepărteze mizeriile ce ies repede la suprafață. Tot ce are lumea românească mai superficial, mai frivol și mai neînsemnat era adunat acolo, ca la pomul mult lăudat. Am văzut acolo destule femei. Drept pentru care, pentru unele dintre ele regret și acum că au ieșit din casă, iar pentru altele, din spital.

Într-un mod surprinzător nimeni nu m-a întrebat de sănătate la intrare, deși figura mea este la fel de cunoscută ca aceea a unui ocnaș din secolul trecut. Costumul să-mi fi fost passepartout-ul, căci nodul de la cravată îl simțeam în gât. Apoi m-am aventurat în marea de rochii și de costume adunate ciorchine în jurul camerelor de luat vederi. Dacă o bombă de mari dimensiuni ar fi căzut peste locanta superficialității românești, aceasta nu ar fi produs nicio pagubă națiunii române. Ba din contra, ar fi dat o nouă speranță de renaștere și de viață nouă acestui popor pierdut în tranziție. Cel mult dispariția rumegușului de clasă ar fi provocat falimentul televiziunilor locale de scandal, care erau prezente în păr și în cor, la cea mai recentă apariție a celor mai nefolositori dintre români.

Am văzut o adevărată forfotă și o deplasare browniană a numeroaselor fete ce erau în căutarea timpului pierdut de către bărbații trecuți binișor de orice tinerețe. Multe dintre aceste fete și femei aveau spatele deja asigurat, deși în multe cazuri gol până la șliț, dar și mai multe femei ce-și căutau un spate. Priviri mute și foarte clare zăream din toate direcțiile, ceea ce m-a făcut să mă gândesc instantaneu la ochiul boului. Și aici nu vorbesc de plantă, deși despre plante agățătoare nu e bine să vorbești în casa spânzuratului.

Cu siguranță că inteligența este ultimul atu la care ar putea apela fără succes multitudinea de femei ce nu stăteau o clipă locului, fiind într-o etalare continuă, deși nimeni de acolo nu era pregătit să joace poker. Cu cât se strângea mai multă lume, cu atât senzația de singur pe lume (de Hector Malot) era mai mare. Mă simțeam ca-ntr-un vis în care eu apăream iar și iar, ca și cum unul ca mine n-ar fi de-ajuns.

Bineînțeles că nu putea să stea acasă femeia aia, care e vedetă prin osul de ardelean al tatălui său (moștenit de la soția lui), cea despre care se spune că și-ar fi mâncat singură zilele. Era îmbrăcată în ceva ce semăna a fi toată cortina Teatrului Național sau poate foaia de cort al unui regiment de infanterie aflat în marș. Din cauza dimensiunilor impresionante nu mi-am dat seama cu cine era, deoarece era înconjurată din toată părțile, cam din 5 în 5 metri, de vreo 10 bărbați.

Stând și sorbind dintr-un pahar de whisky sec, în care gheața cântărea mai mult decât paharul, mă întrebam dacă simt ceva. Și răspunsul era negativ. Nici dezinteres și nici măcar dispreț. Era adunată acolo o lume cu trecut dubios și viitor neclar, care se ițea din toate părțile ca și cum atunci era momentul marilor desfătări. Era ca-n junga din Calais, deși Canalul Mânecii nu se zărea nicăieri. Păcat de ei! Au mai pierdut o seară pentru nimic.

Îmbătrânesc

Tolsto

Nu e necesar să mă uit în oglindă deoarece știu cum arăt. Îmi aduc aminte ce vârstă am, dar asta nu mă îngrijorează deloc. Îmbătrânesc! Da! Ar părea complicat, dar eu nu simt asta. Eu chiar mă bucur. De altfel fiecare vârstă cu frumusețile ei. Și cum nu am prea fost frumos la tinerețe, acum e cazul să mă bucur de dânsa. A vieții, evident. După 40 de ani ce mai poate urma? 50 de ani. Și tot așa. Abia aștept să-i fac și pe ăia. Să văd cât de calm și liniștit voi fi atunci!

Și cum calm și liniștit nu am prea știut să fiu în tinerețile mele, măcar acum să mă bucur de aceste atribute ale vieții. Și zău dacă nu simt savoarea vieții. Cum cursul acesteia îl cam știu – doar mii de generații ne-au precedat – nu cred că am să am vreo surpriză de…

Vezi articol original 285 de cuvinte mai mult

Despre iubire… altfel

iubirea-adevarata-este-eterna-si-infinita-este-egala-si-pura-fara-demonstratii-violente-este-intruchipata-de-un-barbat-cu-par-alb-si-cu-inima-intotdeauna-tanara-citat-hone-de-balzacNu am crezut că voi mai scrie despre iubire. Am crezut că acesta e un subiect îngropat în negura veacurilor mele. Dar uite că negura dă peste noi. Trâind, simțind, iubind uneori am ajuns la concluzia că la maturitate dăm ceea ce au primit în copilărie. Dacă am fost fost înconjurați cu iubire de toți cei ai noștri – indiferent care și câți dintre ei -, asta vom da și noi înapoi la maturitate.

Suntem ceea ce gândim sau ceea ce am primit. Așa am ajuns la concluzia că nu putem cere imposibilul celor ce nu au primit iubire în copilărie. Omul e predestinat iubirii, dragostei celui de lângă el. Și aici nu mă refer la cei cu aceeași obârșie familială, ci la acel om cu care într-un moment sau altul noi ne intersectăm în viață.

Privesc și zâmbesc, uneori privesc și lăcrimez când văd câți oameni neiubiți ne încojoară. Mi-e imposibil să comunic cu ei, deoarece ei și-au înlocuit iubirea – limbaj universal de comunicare – cu obsesia perfecțiunii, deși perfecțiunea e un deziderat atins doar prin iubire. Și atunci tac și merg mai departe pentru că mi-e imposibil să comunic cu ei, așa cum mi-e imposibil să înțeleg neînțelesul.

Dacă ar fi să șterg tot ceea ce am primit în copilărie și să păstrez un singur lucru, acela e iubirea, iubirea de tot ceea ce mă înconjoară, de tot ceea ce nu pot înțelege, de tot ceea ce pot admira. Oare câți poți înțelege asta? Și pot admira multe și asta pentru că ceea ce suntem noi în esență este iubirea. Căci dincolo de iubire nimic nu e.