Leo și Oscarul

imageÎn sfârșit! S-a produs sfârșitul! Leo și-a luat Oscarul acasă! Recunosc, nu am văzut filmul pentru care a fost premiat și ca urmare nu mă pot pronunța. Îi înțeleg efortul depus în ultimii 8 ani de a fi și el înveșnicit la Hollywood și iată că a dat Iisus Hristos și Maica Precista ca vrerea să-i fie ascultată. Deși suntem de-o vârstă, nu mă regăsesc deloc în Leo. Știu că ne desparte muntele lui de bani și de celebritate. Nu mă interesează niciuna și nici alta. Singurul lucru pentru care îl învidiez este snopul de experiențe de care a avut parte în acest amar de ani, căci de la primul rol, jucat pe când avea doar 11 ani, a trecut ceva vreme, nu glumă.

Eu nu-l mai pot privi de câțiva ani buni. Nu mai pot răbda să-l văd cum își electrocutează singur creierul film de film, încercând să ne convingă de talentul lui fantastic, în filmele de dramă răcnite. Căci asta face el, răcnește din toți bojocii. În ceea ce privește Oscarul obținut cu atâta trudă și cu atâția neuroni prăjiți, pe altarul celei de a 7 –a arte, eu cred că răspunsul se găsește în curtea OMS, deoarece, probabil, Organizația Mondială a Sănătății a intervenit puternic pe lângă industria filmului, altfel aveam toate șansele să-l vedem pe Leo pe cale de dispariție.

Acum, că și-a făcut damblaua și că poate dormi liniștit cu statueta sub pătură sau pe pernă, poate mai face și el un pas pe calea evoluției sale artistice și ne va încânta în viitor cu alte roluri, ceva mai așezate, de oameni care au trecut de vârsta crizei întâi și, iată, în cazul lui, vârstei a doua. Căci mi-e tare greu să cred că o mai poate duce mult timp așa, din criză în criză spre prostația finală. Înțeleg că avea și el frustrările lui, dar de acum, gata, ajunge! Am înțeles ce-a vrut de la noi. S-a făcut și el mare. Sper că la cei 41 de ani copilăria sa s-a sfârșit. E cazul să-și asume și el niște responsabilități, cum ar fi rolurile făcute fără șocuri electrice.

Dacă are ceva talent, eu asta nu știu, pentru că nu-mi prea aduc aminte. Problema cu el e că-l știm de prea mult timp. Parcă am crescut împreună și ne e imposibil să ne dăm seama dacă celebritatea i se datorează talentului sau faptului că-l știm din perioada puberală. Oricum ar fi, e sigur că are timp berechet să demonstreze și altceva în afară de dureri atât de vizual trăite, demne de un film mult, filmat pe întuneric. Ai luat un Oscar, Leo! Te rog, treci mai departe!

La recrutare în armată

9652-13003-50503-96Odată, cândva, pe vremea când armata era obligatorie în țara asta – dar nu știai de ce o faci – nu puteai să nu treci pe la Comisariatul Militar. Acolo se făceau recrutările. Toți băieții care împlineau 18 ani trebuiau să facă o vizită medicală preliminară, un fel de luare în evidență din punct de vedere al stării de sănătate și un prim contact cu lumea cazonă, despre care puțini aveam o părere bună.

Totul începea la liceu, acolo unde un nene de la Comisariatul cu pricina aducea foile de chemare la recrutare. La prima vedere mai toți băieții trăiam un șoc, puțini fiind capabili să facem o diferență clară, fără echivoc, între recrutare și încorporare. Pe vremea aia, foaia cu pricina, ordinul de recrutare, răcnea, înainte ca plutonierul care te va lau în evidență să o facă, primul ordin pe care-l aveai de executat cam într-o lună de zile. Ceva de genul: să vii neîntârziat la data din foaie, la Comisariat, pentru a fi luat în evidență, pentru ca apoi, la finalizarea studiilor, să-ți faci datoria față de țară, adică să ți se pună pielea la saramură în cine știe ce unitate, sub conducerea experimentată și primitivă a unui plutonier pus pe fapte mari, toate pe spatele tău.

Săptămânile care urmau primirii ordinului treceau ca și cum n-ar fi fost, fiecare dintre noi exprimându-și dezgustul prin intermediul poveștilor de cătănie auzite de la frații mai mari, dar și de la alte rude mai apropiate sau îndepărtate. Ideea de a ajunge sub ascultarea unui om de neanderthal ne dădea fiori. Dar faptul că între timp ne-am dumirit că între recrutare și încorporare e o mare diferență, ne făcea să ne simțim total relaxați.

În ziua cu pricina, neapărat la 7 dimineața fix, trebuia să fim cu toții prezenți în curtea Comisariatului, deși medicul militar ce se îndeletnicea cu privitul bărbaților nud își începea programul pe la 8. Am avut noroc de o zi călduță de primăvară, cu un soare ce se ridica morocănos peste acoperișurile acoperite cu șindrilă ale stabilamentului milităresc. Cum în aceeași curte strâmtă erau adunați băieți de la mai multe licee, liniștea nu a putut fi păstrată prea mult timp și asta în ciuda ordinului urlat dintr-un gât gros și îndesat de tablagiu: Liniște, că vă pizduiesc de nu vă vedeți!!! După câteva clipe de liniște acută, am început câțiva dintre noi să râdem în hohote, dându-ne seama de postura ridicolă a plutonierului de intendență, care nu avea nicio autoritate asupra noastră, nici măcar una morală, el trăsnind de dimineață a alcool de cea mai proastă calitate, ce fusese consumat cu plăcere în seara precedentă.

După apariția medicului militar, unicul de altfel de pe fața acestui comisariat, a început organizarea noastră în eșantioane de câte 40 sau 50 de potențiali încorporaiți pentru a face testul psihologic. Ochiul versat al medicului a sesizat atât băieții înnebuniți de emoție (nici acum nu înțeleg de ce), cât și pe cei ce posedau inteligența tipică a unui dovleac. Pe primii i-a tratat cu duhul blândeții, pe ultimii i-a rugat să mai facă o dată testul, deși el nu s-a uitat în foile lor. Și parol dacă nu știa ce trebuia să facă.

Urma clipa cea mare, cea mai grea de altfel, să te despoi eminamente total, de tot ce aveam de metal sau de textil pe noi, pentru ca același toctor, împreună cu o echipă solidă de 3 asistente corpolente să ne ia la puricat, inclusiv de câteva părți anatomice protuberante. Nu pot uita emoția ce i-a dat gata pe unii dintre băieți, aceștia fiind într-o erecție totală. Despre rușinea ce-i parcurgea în acele clipe nici nu vreau să vorbesc. Tremurau din toate încheieturile și erau roșii ca sfecla. Cu siguranță că regretau amarnic postura jenantă în care erau puși. Dacă i-ai fi întrebat în acele clipe cum îi cheamă, cel mult ai fi auzit niște gângăviri tâmpe, deși în mod normal presupun că erau băieți cât se poate de firești în deșteptăciunea lor și asta pentru că despuierea totală în fața altora de aceeași vârstă simboliza pentru mulți dintr noi și abandonarea stimei de sine.

Un pic marcat de ceea ce mi-a fost dat să văd, nici unul dintre prea emotivii băieți nu era de la liceul meu – Slavă Domnului! –, a trebuit să trec și eu prin aceleași suplicii, adică să mă perind așa cum mama m-a făcut prin fața onoratei instanțe formate, așa cum am mai spus, din 3 femei extralarge și medicul bun la toate. Mă pot considera un norocos că am picat într-o serie în care nu mai era nimeni de la liceul meu. Din acest motiv, despuierea și apoi staționarea cu mâinile încrucișate unde trebuie, până în clipa în care îmi era strigat numele, nu au fost chiar așa un chin, ci doar o corvoadă. Mai mult decât atât. Faptul că port un nume atât de comun la români, mi-a permis să mă scufund într-o mare de anonimat, din care nu am mai ieșit pare-se nici astăzi.

La final, după ce toate formalitățile tipice armatei s-au încheiat, am plecat fiecare pe la casele noastre, gândindu-ne la momentul în care vom fi încorporați, când urma să trecem prin alte cazne tipice oricărei persoane care nu mai are nimic de pierdut decât rușinea. Cel puțin am făcut-o și pe asta. Și uite așa ne-am apropiat cu încă un pas de statutul de bărbat, căci așa ni se spunea: Armate te face bărbat! Și cum eu nu am făcut armata… Pușca și cureaua lată, ce bărbat aș fi putut fi odată…

Gabi – titirezul uman

Am văzut-o din nou pe Gabi. Să fi trecut vreo 2 ani și jumătate. Chiar dacă o văd așa de rar, îmi aduc aminte de ea în fel și chip, dar în proporție covârșitoare în bine. Pentru mine, ea este acel tip de om care, odată ce se implică în orice, se simte negreșit. Și ea nu doar că face lucruri, ea chiar le face să meargă. Și chiar foarte bine. Dacă ar fi să mă gândesc cu cine am lucrat cel mai bine, ea e pe primul loc de departe. Gândește și explică orice foarte limpede. Tont patentat să fii și tot sfârșești prin a pricepe. Dar ceea ce mi-a plăcut cel mai mult la ea a fost capacitatea de a înțelege ceea ce spune un om fără pregătire în domeniul științelor exacte.

Am văzut-o din nou, cum spuneam, după 2 ani și jumătate și o redescopăr așa cum o știam, un izvor nesecat de energie – un perpetuum mobile – ce face ca totul să se așeze așa cum trebuie și-n timpul liber. Am găsit-o un pic schimbată, semn că cei 2 ani și jumătate nu au trecut în zadar, ea având o traiectorie ascendentă, eu una paralelă cu mine însumi. Cu siguranță tot ceea ce a făcut și continuă să facă nu puteau să treacă fără să lase urme vizibile în personalitatea ei. Și totul pare să fie în bine, deoarece am plecat de la întâlnire cu acea stare de bine, de mulțumire sufletească, pe care nu o ai decât atunci când te-ntâlnești peste ani cu oameni care ți-au marcat într-un fel deosebit viața și-i simți că sunt OK.

Gabi e unul din acei oameni de la care am avut multe de învățat, fără de care nu aș fi înțeles atât de bine lucrurile care mi-au trecut prin mână sau prin fața ochilor. Ea mi-a demonstrat că aproape orice se poate, că dacă ești preocupat, centrat pe subiect și destul de automotivat niciun obstacol nu e prea mare. Pentru ea „nu se poate” nu există și această stare mi-a transmis-o și mie. Am avut întotdeauna o bună chimie, pentru că a fost deschisă, corectă și hotărâtă. Odată cu ea am câștigat nu doar aprecierea unui om excepțional, dar și o încredere mai mare în forțele proprii. Mulțumesc, Gabi!

În lumea mondenă

25_monden_fc_1Motto:
Din bube, mucegaiuri şi noroi
Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi.
(Tudor Arghezi)

Printr-un complex de împrejurări pe care cu puțină mirare l-aș putea numi întâmplare fericită, am ajuns să dau nas în nas cu lumea mondenă. Cu lumea noastră mondenă, firește! Drept care mă simt dator să-i mulțumesc acelei minunate domnișoare care m-a pus în postura să-mi verific și să-mi certific pe această cale alegerile. Ca orice bărbat care se respectă pe el, dar și locurile declarate stilate, mi-am pus un costum, o cravată și o cămașă, iar în picioare și la brâu pantofi și curea pentru asortare. Apoi, cu pași repezi, dar siguri, m-am îndreptat spre locul în care aveam să cunosc de foarte aproape această suavă lume românească.

Pot spune, fără teama de a greși, că ceea ce am văzut acolo mi-a adus aminte de o gospodină ce se sprijină în spumieră în timp ce privește carnea de porc fierbând, fiind atentă să îndepărteze mizeriile ce ies repede la suprafață. Tot ce are lumea românească mai superficial, mai frivol și mai neînsemnat era adunat acolo, ca la pomul mult lăudat. Am văzut acolo destule femei. Drept pentru care, pentru unele dintre ele regret și acum că au ieșit din casă, iar pentru altele, din spital.

Într-un mod surprinzător nimeni nu m-a întrebat de sănătate la intrare, deși figura mea este la fel de cunoscută ca aceea a unui ocnaș din secolul trecut. Costumul să-mi fi fost passepartout-ul, căci nodul de la cravată îl simțeam în gât. Apoi m-am aventurat în marea de rochii și de costume adunate ciorchine în jurul camerelor de luat vederi. Dacă o bombă de mari dimensiuni ar fi căzut peste locanta superficialității românești, aceasta nu ar fi produs nicio pagubă națiunii române. Ba din contra, ar fi dat o nouă speranță de renaștere și de viață nouă acestui popor pierdut în tranziție. Cel mult dispariția rumegușului de clasă ar fi provocat falimentul televiziunilor locale de scandal, care erau prezente în păr și în cor, la cea mai recentă apariție a celor mai nefolositori dintre români.

Am văzut o adevărată forfotă și o deplasare browniană a numeroaselor fete ce erau în căutarea timpului pierdut de către bărbații trecuți binișor de orice tinerețe. Multe dintre aceste fete și femei aveau spatele deja asigurat, deși în multe cazuri gol până la șliț, dar și mai multe femei ce-și căutau un spate. Priviri mute și foarte clare zăream din toate direcțiile, ceea ce m-a făcut să mă gândesc instantaneu la ochiul boului. Și aici nu vorbesc de plantă, deși despre plante agățătoare nu e bine să vorbești în casa spânzuratului.

Cu siguranță că inteligența este ultimul atu la care ar putea apela fără succes multitudinea de femei ce nu stăteau o clipă locului, fiind într-o etalare continuă, deși nimeni de acolo nu era pregătit să joace poker. Cu cât se strângea mai multă lume, cu atât senzația de singur pe lume (de Hector Malot) era mai mare. Mă simțeam ca-ntr-un vis în care eu apăream iar și iar, ca și cum unul ca mine n-ar fi de-ajuns.

Bineînțeles că nu putea să stea acasă femeia aia, care e vedetă prin osul de ardelean al tatălui său (moștenit de la soția lui), cea despre care se spune că și-ar fi mâncat singură zilele. Era îmbrăcată în ceva ce semăna a fi toată cortina Teatrului Național sau poate foaia de cort al unui regiment de infanterie aflat în marș. Din cauza dimensiunilor impresionante nu mi-am dat seama cu cine era, deoarece era înconjurată din toată părțile, cam din 5 în 5 metri, de vreo 10 bărbați.

Stând și sorbind dintr-un pahar de whisky sec, în care gheața cântărea mai mult decât paharul, mă întrebam dacă simt ceva. Și răspunsul era negativ. Nici dezinteres și nici măcar dispreț. Era adunată acolo o lume cu trecut dubios și viitor neclar, care se ițea din toate părțile ca și cum atunci era momentul marilor desfătări. Era ca-n junga din Calais, deși Canalul Mânecii nu se zărea nicăieri. Păcat de ei! Au mai pierdut o seară pentru nimic.

Despre iubire… altfel

iubirea-adevarata-este-eterna-si-infinita-este-egala-si-pura-fara-demonstratii-violente-este-intruchipata-de-un-barbat-cu-par-alb-si-cu-inima-intotdeauna-tanara-citat-hone-de-balzacNu am crezut că voi mai scrie despre iubire. Am crezut că acesta e un subiect îngropat în negura veacurilor mele. Dar uite că negura dă peste noi. Trâind, simțind, iubind uneori am ajuns la concluzia că la maturitate dăm ceea ce au primit în copilărie. Dacă am fost fost înconjurați cu iubire de toți cei ai noștri – indiferent care și câți dintre ei -, asta vom da și noi înapoi la maturitate.

Suntem ceea ce gândim sau ceea ce am primit. Așa am ajuns la concluzia că nu putem cere imposibilul celor ce nu au primit iubire în copilărie. Omul e predestinat iubirii, dragostei celui de lângă el. Și aici nu mă refer la cei cu aceeași obârșie familială, ci la acel om cu care într-un moment sau altul noi ne intersectăm în viață.

Privesc și zâmbesc, uneori privesc și lăcrimez când văd câți oameni neiubiți ne încojoară. Mi-e imposibil să comunic cu ei, deoarece ei și-au înlocuit iubirea – limbaj universal de comunicare – cu obsesia perfecțiunii, deși perfecțiunea e un deziderat atins doar prin iubire. Și atunci tac și merg mai departe pentru că mi-e imposibil să comunic cu ei, așa cum mi-e imposibil să înțeleg neînțelesul.

Dacă ar fi să șterg tot ceea ce am primit în copilărie și să păstrez un singur lucru, acela e iubirea, iubirea de tot ceea ce mă înconjoară, de tot ceea ce nu pot înțelege, de tot ceea ce pot admira. Oare câți poți înțelege asta? Și pot admira multe și asta pentru că ceea ce suntem noi în esență este iubirea. Căci dincolo de iubire nimic nu e.

Despre bibliotecile personale

tumblr_l5zyua6xrw1qcuiiio1_500M-am vânturat zilele astea prin mai multe case din diferite motive. Discutând ba cu unul ba cu altul am ajuns la subiectul bibliotecă. Nu l-aș fi deschis dacă fiecare casă văzută de mine nu era proaspăt ranforsată cu mobilă ultimul răcnet al lemnului, dar din care lipsea cu desăvârșire un colț destinat cărților. De fiecare dată mi s-a replicat că acum cărțile se citesc în firmat electronic, nu mai ai nevoie să-ți umpli pereții cu ele.

Nu mă îndoiesc că toți cei care sunt de acord cu această perorație nu au mai ținut demult o carte în mână și în plus, în 99% din cazuri, cam de când erau obligați să citească manualele liceului sau facultății urmate.

Remarc, nu fără un anumit umor involuntar, că cei care se dau mari cititori electronizați sunt în mare recomandatori de carte. Cum te prind, cum îți recomandă ceva, ei pierzând un singur lucru din vedere, că un cititor inveterat nu recomandă niciodată nicio carte, deoarece acesta știe că sunt o varietate de gusturi în domeniul cititului și nu e indicat să recomanzi ceva ce cade perfect pe stilul tău, conștient fiind că persoanele care citesc mult devin experte într-o anumită nișă. Cu alte cuvinte, a recomanda înseamnă să nu ții cont de preferințele altora.

În plus, dacă cineva citește cu adevărat, acest lucru se vede, „se citește” la contactul direct cu acea persoană, de către cei „în temă”. E imposibil ca lectura constantă, ani de zile, să nu lase urme adânci în modul de exprimare, în subiectele discutate, în felul de a interacționa cu alte persoane, chiar în vestimentație și, nu în ultimul rând, în felul de a-i trata pe ceilalți.

Așadar, oricât de mult ne-am da noi fani înrăiți ai ultimelor cuceriri ale științei și tehnicii, cultura a fost, este și va fi apanajul unei minorități, pentru că așa e de când hăul. Lucrurile cu adevărat valoroase sunt greu de obținut, dificil de înțeles și aproape imposibil de explicat altora. Că asta înseamnă până la urmă cultura, un drum parcurs singur de cei ce vor să înțeleagă ce-i cu ei pe lumea asta, ajutorul celorlalți fiind de prisos.

Dar până la urmă înțeleg acest comportament, pentru că e tare greu să te lauzi cu ce ai citit, pentru că, pe de o parte, nu pricepe oricine – așa cum s-ar pricepe un ceas de lux, asezonat cu o tânără cambrată -, iar pe de altă parte, deoarece cu cât citești mai mult cu atât îți dai seama că a mai arăta ceva e pierdere de vreme.

Cronică de film – Ave, Cezar!

hail_caesar_land_1bao4pq-1bao51pÎn sfârșit un film foarte bun! După ani pierduți pe scaunele cinematografelor din mall-uri, am reușit să văd un film cu adevărat bun. În sfârșit am văzut un film în care nu am fost înghesuit între 2 organe genitale în plină acțiune. În sfârșit n-am mai avut parte de supereroi, gen Batman, Spiderman, Antman și alți nesfârșiți man-i. În sfârșit ceva din lumea reală, așa cum numai frații Coen – și altă minoritate de regizori și producători – pot face.

Acțiunea e plasată în anii 30 (sau ceva de genul acesta), undeva în lumea de la Hollywood, dar putea, tot atât de bine, să se întâmple în anii 2010. Nimic nou sub soare, putem spune, atunci când vorbim de fabrica de povești de la Hollywood, acolo unde ți se servește talaș presat pe post de mobilă Lodovic al XIV – lea. Foarte fină ironia fraților Coen la adresa star system-ului american, care produce vedete de teracotă pe bandă rulantă, numai bune de satisfăcut nevoile oamenilor muncii de la orașe și sate. Nu ai visuri? Nu-i nimic, îți oferim noi vise pe care să le ai și ziua și noaptea. Nu ai făcut nimic cu viața ta de doi bani? Nu dispera! Avem noi gata creat un vis modular, care să-ți inoculeze ideea că toate dorințele neîmplinite sau refulate sunt deja realizate. Ce mai, un Hollywood bine conturat, ca o supapă pentru cei care nu au avut, nu au și nu vor avea niciodată nimic demn de lăsat urmașilor.

George Clooney face un rol magistral deoarece s-a jucat pe el însuși. Mă plec în fața inteligenței acestui actor, care conștientizând faptul că talentul său e unul foarte limitat, a interpretat rolul unui actor submediocru, creația sa fiind una de valoare. Sincer vorbind, la cât de nesărat e actorul interpretat de Clooney, un rol și mai convingător ar fi făcut doar alt actor de teracotă, pe numele său, Brad Pitt. Măcar George Clooney va lăsa ceva posterității, filmele pe care le-a regizat sau pe care le-a produs. Clooney face parte din rara categorie a actorilor mediocri – alături de Clint Eastwood -, dar foarte inteligenți, care conștientizând lipsa talentului, au dat lovitura în spatele aparatului de filmat. Pentru acest rol, dar și pentru filmele regizate și produse de el, mă ridic în picioare.

Josh Brolin, cunoscut de mine mai ales din Vei întâlni străinul din visele tale (You Will Meet a Tall Dark Stranger) este sarea și piperul acestului film, jucând foarte convingător rolul unui producător fără sare și pipier. El e chintesența filmului, dar și a Hollywood-ului monetarist și monetarizant, asigurându-se că star system-ul nu se gripează niciodată, nici măcar atunci când actorii de teracotă au zvâcniri de conștiință. Atât de bine a fost conturat personajul lui încât am trăit cu senzația că am în față un administrator de cămin studențesc, din anii noștri 80, care face ca totul să funcționeze spre deplina sa bunăstare materială.

Scarlet Johansson a jucat din păcate foarte puțin. Spun din păcate, pentru că e pentru prima dată când nu-și mai folosește nurii pentru a fi convingătoare, ci talentul de actriță. E clar că poate mai mult decât să îmbrace costumele de latex, care să-i pună în valoare splendidele protuberanțe corporale. Sper ca în timp să-și aducă aminte de faptul că a jucat în acest film, semn că între două producții cu expuneri și depuneri indecente să ne lase câte o interpretare de calitate.

Ralph Fiennes îmbătrânește frumos, în contrapartidă cu starea sa fizicească. Acum, când nu mai poate fi june-prim, în diferite producții de masă, ar putea să ne impresioneze doar cu talentul său, așa cum a făcut și în acest film. Știu că mai are câteva filme foarte bune, dar de acum înainte are toate șansele ca sex-appeal-ul său să nu-i mai distragă atenția de la arta actorului. Jos pălăria în fața lui Ralphito!

Supriza absolută, noutatea scoasă din joben de frații Coen, a fost Alden Ehrenreich, în rolul unui actor de filme western de mâna a 7 – a (el, la fel ca filmele), care s-a remarcat prin talentul de a juca rolul unui pămpălău generic pentru ce a însemnat, înseamnă și va însemna Hollywood-ul ever. Rar mi-a fost dat ca rolul unui țăran împiedicat, căruia i se zăreau cocenii din buzunarele de cowboy dezlănțuit, să fie atât de bine articulat de către un tânăr actor.

Per ansamblu, un film foarte bine făcut, cele 105 minute trecând ca și cum nici nu ar fi fost. E meritul fraților Coen care își aleg teme mereu puțin abordate, reale, din viață și nu supte din deget, așa cum sunt cele mai multe producții hollywood-iene. Ce mai încoace și încolo, Ave, Cezar! e o frumoasă pledoarie în favoarea filmelor de calitate care să-ți stimuleze și creierul, nu doar instinctele atavice, așa cum ne-a convins star-system-ul că poată să facă la foc continuu. Pe mine unul, frații Coen m-au convins de mult. Acum n-au făcut decât să confirme. Când asemenea oameni există și-și asumă atâtea riscuri, viața chiar merită trăită. Nu suntem singuri pe lume!

P.S. Deoarece nu s-a urlat, nu s-a răcnit, nu s-a făcut nici măcar o criză de nervi, din păcate, în acest film nu a putut juca Leonardo DiCaprio.

Octavian Bellu – o experiență

 

omul-zilei-octavian-bellu-18327572Eram la aeroport și era seară. Deodată, văd un bărbat îmbracat în negru. Pantaloni de sport, geacă și în picioare pantofi de sport. Mergea perfect drept, cu o gentuță pe umăr, cu privirea ațintită înainte. Nu știu de ce, dar mi-a atras atenția. M-am uitat mai bine la el, așa cum o fac eu, cutându-mi frunte și mărindu-mi pupilele. Era Octavian Bellu. Dintr-o dată m-au năpădit toate amintirile pe care le am legate cu el, de la Ecaterina Szabo, Daniela Silivaș, Lavinia Miloșovici, Andreea Răducanu și până în prezent. Am simțit cum fruntea mi se descrețește și pupilele mi se relaxează. În mod involuntar mi-a apărut un zâmbet pe față. Simțeam întrun mod inexplicabil toată admirația concentrată în mine în acest puhoi de ani și nu știam cum să reacționez. Nu am reacționat în niciun fel. Marile reverii sunt mute.

Îl văzusem preț de câteva secunde, atât cât îi ia unui om să străbată sala unui aeroport. Și-atunci, tot fără să vreau, m-am gândit ce are Bellu atât de extraordinar, ce-l face să fie un adevărat rege Midas al gimnasticii. Cum se face că orice fată care-i trece prin mâini devine campioană? Cum se face că el nu cunoaște cuvântul eșec? Parcă n-ar fi român…

Și-atunci iar mi-am adus aminte de trecut. De momentul în care el a părăsit naționala de gimnastică, fetele care cu el câștigau tot, se chinuiau și câștigau din când în când câte o medalie de bronz. Și-apoi el s-a întors și aceleași fete au câștigat iar tot. Care o fi secretul? Cum se face că aceleași fete sub mâna lui strălucesc și sub a altora abia se târâie?

În drum spre casă, pe un drum aglomerat, parcurs de toți în mare viteză, mi-am dat seama de marea sa calitate. Pe lângă pasiunea, sufletul pe care-l pune în tot ceea ce face, Bellu mai are un ingredient: încrederea. Încredere în sine pe care o învestește în fiecare om cu care lucrează. Acesta-i ingredientul care-i face pe oameni să-și poată controla perfect emoțiile. Acesta-i liniștea cu care-i intoxică pe toți cei cu care lucrează. Și atunci am simțit o stare de bine încât, în aerul rece al nopții, am uitat să mă mai opresc acasă și mi-am continuat drumul ca și cum atunci plecam la muncă. Frumoasă beție… interesant declic… Mă bucur să-i fi fost o clipă prin preajmă. Dacă în mine a provocat involuntar asemenea reverberații, mă gândesc cum o fi în cazul celor cu care stă mereu de vorbă…

Puterea, bătu-o-ar norocul!

hand-40446_960_720Pentru mine puterea e de două feluri: puterea interioră, pe care o ai în interior, care vine odată cu evoluția ta ca om și puterea exterioară, cea pe care o primești împreună cu învestirea într-o poziție. Dintre cele 2 eu o prefer pe prima. Nu știu dacă am ajuns în postura să știu ce să fac cu această putere interioară, dar e singura pentru care nu dau socoteală. E acea putere pe care o voi avea mereu, atâta timp cât nu voi face bazar din principii, e acea putere care mă menține tot timpul liniștit ca și cum aș purta o comoară în suflet.

Trebuie să recunosc că e tare plăcut să simți această putere, deoarece aceasta seamănă cu o substanță de contrast prin care privești lumea care te înconjoară și această substanță de contrast îți arată cine aleargă după putere și cine e liniștit în lumea lui. Păcatul cel mare e că mai toți aleargă și aproape nimeni nu merge și asta pentru că acei mulți nu întrezăresc avantajele puterii interioare și asta-i face să alerge după Fata Morgana.

Toți vrem putere, toți vrem să fim unși în fața lumii – Dumnezeu, în zilele noastre, a devenit o măsură neglijabilă – deoarece ne pasă de capriciile acestei lumi. Noi vrem să primim recunoaștere din partea lumii, deși între noi și lume e o prăpastie de sentimente, speranțe și deziluzii. Cu alte cuvinte ea nu ne reprezintă. Lumea e un ca un pat al lui Procust, iar nouă tare ne mai place să fim lungiți sau scurtați (dacă se poate, în același timp).

Mi-am dat seama că puterea exterioară nu înseamnă nimic atunci când am fost felicitat pentru ceva trecător. Nu s-a întâmplat nimci în interiorul meu. Niciun fel de satisfacție, dar nici nemulțumire. Pur și simplu puterea exterioară nu-mi aduce niciun câștig. Îmi lipsește morbul impresionării altora. Atâta timp cât în tot ceea ce fac mă raportez la mine însumi și nu la ce vor alții de la mine, puterea asta exterioară nu face două parale. Și cum sunt atâția alții dornici să o posede, nedându-și seama că în realitatea ea îi posedă pe ei, nu am nicio tresărire în a o abandona.

Fiecare om e cu nebuniile lui. Eu mă centrez pe ale mele. Cel puțin nu am să-mi fac nimic rău, pentru că nu am niciun fel de interse ascunse. Despre restul… Dar asta e o altă problemă. Poate răspunsul vine odată cu trecerea anilor, când decantezi ce e bun și ce nu…

Și mâine e o zi să ne împăcăm cu noi înșine

5766057756_169681f5bf_oUnii oameni s-au răcit față de mine. Poate cândva ne-am intersectat prea mult. Poate cândva i-am ajutat așa cum am putut și, apoi, am uitat. Și ei, ca să-mi răspundă cu aceeași monedă, m-au uitat. Dacă odată, cândva, acest lucru m-ar fi durut, acum îl tratez cu maximă lejeritate. Nu-mi mai provoacă mâhnire, angoasa nerecunoștinței sau sentimentul inutilității. Între timp am descoperit că cel mai important lucru e să nu mai am așteptări. Și asta nu înseamnă înstrăinarea de ei, ci doar înțelegerea faptului că noi, oamenii, suntem ființe atât de complexe încât, în ciuda deșteptăciunii noastre, ne e imposibil să ne cunoaștem cu adevărat unii pe alții, dar mai ales pe noi înșine.

Și nu știu cum s-a întâmplat sau de ce, dar din clipa în care nu am mai avut nicio așteptare de la oameni, în clipa aia am început să-i văd în toată splendoarea lor și să-i îndrăgesc într-un mod platonic. Și oamenii sunt frumoși. Și din clipa aceea am simțit o dorință inexplicabilă de a-i ajuta, dar nu așa cum își doresc unii dintre noi, încolonați, cu forța, ci într-un mod conștient, fără a cere nimic în schimb. Și tocmai de aceea sentimentul care-mi umple carapacea e unul de deplină satisfacție, căci ce e mai frumos decât să-i ajuți pe cei ce bezmeticesc prin viață. Și, har Domnului!, mulți mai sunt!

Nu mai vreau nimic de la oameni tocmai pentru că mi-am dat seama că liniștea mea nu vine din interacțiunea cu ei, din nevoia intrinsecă de a face un negoț cu sentimente, părți sociale, ci din acceptarea realității că fiecare din noi viețuiește cu sine însuși. De aia, cînd privesc în oglindă, zâmbesc. Îmi place locatarul.

Tocmai de aia spun că unii oameni m-au uitat. Și nu e nimic ciudat în asta. Nici nu ar fi putut fi altfel atâta timp cât nu s-au liniștit pe ei. E greu să te mai gândești la alții când propria viață îți vâjâie prin fața ochilor. De aia eu îi accept așa cum sunt și nu-mi doresc decât să-i ajut atunci când își vor aduce de mine aminte. Nu știu când se va întâmpla asta, dar mie nu-mi pasă. Măcar știu unde vor ajunge. La ei înșiși. 🙂