Plaja virgină

Netam-nesam unchiul mă întreabă dacă nu vreau să văd o plajă din care Ceaușescu a vrut să extragă uraniu. Cică plaja e încă virgină și că picior de vilegiaturist nu a călcat pe acolo, poate doar bocanc de soldat apărând patria. Achiesez (așa cum se spune în zilele noastre) la propunerea lui și ne urcăm în mașină. Trecem de Năvodari și lăsăm în urmă inclusiv comuna Corbu. Ocolim uzina special construită pentru extragerea uraniului din nisip, acum în stadiul de ruină și ne aventurăm printre dune în căutarea acelui loc pe unde unchiul nu a mai călcat de ceva vreme.

După ce trecem de o cherhana foarte bine utilată, de ai fi crezut că e proprietate vegană, peisajul devine din ce în ce mai sălbatic. În afară de nisip, trestii și mare nu se mai vede nimic. Cu toate astea, pe nisipul tare se văd urme de mașini, semn că locul nu pare așa de virgin. Cred că am înaintat așa vreo 40 de km. Din loc în loc vedeam locuri frumos decorate de natură, cu un nisip extrafin, dar pline ciorchine de turiști adepți ai izolaționismului în natură.

Cam când răbdarea mea era pe punctul să sucombe, unchiul îmi spune că am ajuns. Am coborât din mașină și am înaintat pe o plaja superbă. Nisipul nu semăna în niciun chip cu cel de la Mamaia, care e adus cu basculantele de prin cariere. Era un nisip galben-galben precum țuica bătrână. Piciorele ți se scufundau în el ca într-o zăpadă proaspăt căzută. Tocmai când cădeam eu așa în uitare, văd că din mare iese o femeie pe la vreo 25 de ani. Privind-o mai atent îi observ merele și apoi și cafeaua. Cred că era arabica. Era goală toată! Trece pe lângă noi zâmbind și se îndreaptă către un Duster, pe care noi nu l-am văzut, fiind așezat cu grijă la umbra unei dune acoperită cu trestii.

Dar ceea ce s-a întâmplat apoi ne-a demonstrat că ceea ce vezi nu e întotdeauna adevărat. Pe un scaun din aluminiu și pânză de cort stătea un bărbat cam la vreo 55 de ani, cu o burtă bine siliconată (siliconul era extras prin metode proprii din costițele și cefele mâncate la ore târzii din zi și din noapte). Bărbatul etala în partea superioară două pere, iar în cea inferioară nu știu pentru că nu m-am uitat. Fata cu merele și cafeaua s-a apropiat de el și l-a sărutat tandru de m-a oripilat. Uitându-mă după fată, îi spun unchiului: virgina, ai?! Tocmai când dădeam să plecăm din acel loc pierdut pentru castitate, ne opresc doi băieți care ne înmânează doi saci menajeri. Cică să nu lăsăm gunoi pe plajă. Privindu-l pe unchi îl întreb șugubăț: Ce zici, îl ducem și pe siliconat?

Minunata lume a Modei

Am văzut de curând un documentar despre minunata lume a Modei. Și aici nu vorbim despre cei care reprezintă moda autohtonă, ci de cei sau cele care trăiesc pentru ultimele creații ale marilor creatori mondiali. Deși pe timpul derulării filmului am crezut că personajul principal este el, creatorul, la final mi-am dat seama că documentarul se centra pe femeile și mai puțin bărbații care își dedică viața doar pentru a purta ultimul veșmânt ori ultima paporniță sau ultimul papuc al croitorului sau cizmarului manufacturier.

Realizatorul filmului a avut rarul privilegiu de a trăi pentru câteva luni în preajma câtorva nume mari din lumea Modei. Asta a fost o ocazie excelentă pentru a cunoaște doamnele și uneori domnii care ar face orice pentru a purta în premieră creațiile mult râvnite de o lume întreagă. De obicei avem de a face cu femei de o vârstă incertă (cu cât o femeie e tânără de mai mult timp, cu atât vârsta ei devine mai neclară). Acestea sunt neveste mai puțin celebre de miliardari nu foarte vizibili.

Femeile despre care vorbim țin cure drastice pentru a-și păstra organismul în formatul standard 90-60-90. Și cu cât tinerețea trece mai mult cu atât organismul te ascultă mai puțin. Mai mult decât atât, la fiecare prezentare de modă ele fac sluj pe lângă un creator celebru. Le este teamă că nu vor mai rămâne în grațiile demiurgului forfecar și prin urmare nu vor mai putea purta, în premieră în anturajul lor, diversele producții care poartă semnături cu greutate.

Am avut și noi ocazia să intrăm în casa unei asemenea bunici mondene. Realizatorul a insistat asupra încăperii destinate păstrării tuturor creațiilor, de obicei rochii. Încăperea putea fi declarată, fără frica de a exagera, depozit. Pe o suprafață de mai bine de 250 de metri pătrați erau înșirate toate rochiile, poșetele și pantofii cumpărați de la prezentările de modă din ultimele 4 decenii. Rochiile, pe lângă faptul că erau unicat și costau de la 10.000 de dolari în sus, nu au fost purtate decât o singură dată. Rochiile erau ținute în țiplă și aveau atârnate de ele etichete cu prețul, data și locul în care au fost purtate, evident o singură dată. La întrebarea naivă a reporterului nedus la biserica modei de ce au fost purtate doar o singură dată, răspunsul a fost unul pe măsură. Dacă designerii de modă ar afla că o simplă creație de a lor a fost purtată de mai multe ori, bunica microbistă (femeie virusată de microbul modei, evident) nu mai pupă ea nici măcar un șorț sau o față de masă a marilor creatori.

La finalul documentarului am stat și m-am întrebat de ce cheltuie unii pe haine sute de mii sau poate milioane de dolari. Răspunsul pe care mi l-am dat a fost că eu nu pot înțelege asta, deoarece am o mentalitate de om meschin, invidios pe cei care au ce sparge atunci când au chef. Nu-mi rămâne decât să am și eu o avere de mogul pentru a înțelege de ce veșmintele, papornițele și încălțările trebuie să fie purtate doar o singură dată.

Cuba – jumătate de veac de singurătate

Campionatul ăsta mondial de fotbal mi-a adus aminte de Cuba. Mereu am privit spre Cuba cu admirație, respect și curiozitate. Meciurile astea, cu atat de multă lume latino-americană, mi-au dat răgazul să mă gândesc la Cuba așa cum m-am gândit în copilărie la toate peripețiile copiilor căpitanului Grant. Aș vrea să o vizitez. Deși îmi place combinația de soare, nisip și apă, nu m-aș duce în Cuba pentru asta. Aș vrea să văd la fața locului cum un regim criminal a schimbat din temelii mentalitatea urmașilor lui Cristofor Columb. Asta da vacanță de-o vară!

Cuba nu e Spania noastră românească. Ea e o lume diferită, care nu are nicio legătură cu vreo țară din lumea asta. De peste jumătate de veac Cuba e singură. Ea e cuiul lui Pepelea care a înnebunit o Americă trufașă și prea plină de sine. 11 milioane de oameni săraci au isterizat cohortele de bogătași americani ce nu au găsit ac de cojocul lor. Deși e o doar o insulă, acolo supraviețuiește o dictatură de așa-zisă sorginte comunistă, care nu are nimic în comun cu tradiția hispanică.

Cuba atrage pentru că este singura țară latină în care o dictatură absolută a rezistat după căderea URSS-ului (principalul său protector economic) și după o criză economică de mare profunzime, așa cum SUA sau statele europene nu au cunocut nici in anii 30 ai secolului 20. Cuba a rămas un tărâm blocat în timp. Deoarece așa-zisul regim comunist nu a reușit să satisfacă nevoile de bază ale locuitorilor, în orașe mai pot fi văzute mașini din perioada interbelică sau clădiri care nu au mai fost zugrăvite din 1958. În acel an Cuba era de departe ruleta la care jucau americanii împătimiți după jocurile de noroc. Pe vremea aceea orașe precum Las Vegas sau Atlantic City păleau în fața strălucirii caraibiene.

Așa că vreau să văd Cuba. Dar știu că nu voi avea ocazia asta prea curând. Distanța uriașă, regimul politic anacronic, banii de care aș avea nevoie sunt piedici în calea mea. Dar ce reportaj ar ieși! Uoff, Doamne! Aș compara la fiecare pas peisajul cubanez cu amintirile mele din eternitatea comunistă românească. Aș măsura cu privirea, pașii, dar și cu toate celelalte simțuri, comunismul de grotă tropicală. Apoi aș trece totul prin filtrul meu interior, încercând să descopăr în fiecare comunist cubanez, cu față mai mult sau mai puțin umană, vreo urmă din Che Guevara sau din Aureliano ori Jose Arcadio Buendia.

Dar astea sunt visuri greu realizabile. Și chiar dacă nu voi avea niciodată prilejul să ajung acolo, sper ca regimul comunist să nu transforme cei 50 de ani, împliniți de puțin timp, într-un veac de singurătate.

Ce bine-i la noi!

M-am uitat la știrile de la ora 19 la o televiziune „respectabilă”. Iată ce subiecte „grave” au fost tratate: un manelist e acuzat de viol, “totul” despre un accident rutier cu victime, un incendiu în casa unor bătrâni, o spargere de locuințe, o bătaie ca-n filme între două clanuri interlope și o creștere abruptă de prețuri. După cum se poate vedea doar știri una și una, menite să-ți garanteze un șoc și o groază de calitate.

Cum stăteam eu așa, cu ochii mari cât cepele de la cura de dezastru, începe primul calup de publicitate. Paralizat de teama provocată de prăpădul care bântuie țara, nu mai schimb canalul și urmăresc și reclamele. În reclame văd aceeași țară dar întoarsă cu fundul în sus. Adică nu mai am parte de violuri, furturi, incendii, accidente și bătăi, ci de o revărsare de fericire și de prosperitate. Fetele și băieții din reclame beau multă bere, mănâncă până nu mai pot, se îmbracă de la cele mai mari magazine, își cumpără cele mai bune mașini și călătoresc în diferitele colțuri ale lumii. Și toate astea cu zâmbetul pe buze. Nu cred o iotă din aceste reclame. Păi stai așa, băi nene! Nu-mi arăta buletinul de știri cât de nașpa e în țara asta? Nu-mi spunea că nu ai cum să ieși din casă fără să pățești ceva? Atunci cum vine treaba cu fericirea din reclame?

Ce-ar fi dacă știrile ar fi pozitive și reclamele negative? Atunci m-aș aștepta ca televiziunea „respectabilă” să ne spună că manelistul nostru s-a reprofilat pe muzică de operă, că șoferii au acordat prioritate unui cârd de rațe, că în locuința unor bătrâni au loc seri dansante, că oamenii nu-și mai baricadează casele pentru că hoții predau la poliție lucrurile găsite și că două clanuri de interlopi și-au dat mâna să amenajeze locuri de joacă pentru micuți. Nu m-ar mira deloc ca în reclame să fim avertizați că fumatul favorizează cancerul, că alcoolul provoacă ciroză, că fast-food-ul dereglează organismul, că banii cheltuiți pe lucruri care nu-ți trebuie ar putea fi donați pentru reîmpădurirea planetei.

Dar ți-ai găsit! Știrile de la noi si preocuparea pentru ziua de mâine nu o să le vezi niciodată în aceeași propoziție! Motto-ul după care se ghidează cei ce sunt sus în orice domeniu este “După noi potopul”. Să iasă bani și din piatră seacă. Atât contează. În rest Dumnezeu cu mila. Și când s-o sparge mămăliga, pardon, buboiul… Dar asta se va întâmpla pare-se când o face plopul pere și răchita micșunele.

Angela

Viaţa se scurgea așa cum doar ea știe să o facă, adică lăsându-mă fără grai. Și cum stăteam eu așa în contemplație (să fi fost câțiva ani de neîmpliniri mărețe), zicându-mi că a venit momentul să-i dau vieții una în bot, înainte să-mi dea ea mie una, aud un ţârâit. Era telefonul de serviciu. Apelanta, asistentă de persoană monumentală, mă invita fără drept de recurs la o întâlnire cu ea, Angela. De ce eu? Nu știam. Cine era Angela sau mai precis cine e Angela? Hmm! Greu de răspuns pe nepregătite. Drept pentru care îmi permit să reproduc ce cred eu că s-a petrecut atunci.

Mă înfățișez la momentul solicitat la biroul cel vestit. După un scurt moment in antecameră ajung în fața ei. Era prima dată când intram in contact direct cu un GM. Nici nu știam cum se procedează. Eu, din orezărie direct în cămara domnului. Mai mult decât atât era pentru prima dată când un GM își rezerva timp să stea de vorbă doar cu mine. Ăsta da interes! Și începe discuția noastră. Greu de spus de ce a mers așa de ușor încât, în loc de o oră, întâlnirea s-a isprăvit după două. Știu doar că am vorbit despre foarte multe lucruri și simțeam cum discuția avansa așa cum două vrejuri se ridică la cer, unul sprijinindu-l pe celălalt.

Îmi mai aduc aminte că pe tot parcursul discuției Angela a notat mereu diverse lucruri într-un caiet. Mă și gândeam oare de ce o face. Știu doar că m-a rugat să fiu deschis și Dumnezeu mi-e martor că am fost. Atunci am văzut pentru prima dată pe chipul ei cum zâmbetul se împletește cu luciditatea. Presupun că se uita undeva în viitor. Eu nu băteam până acolo, asta e clar. La un moment dat m-a întrebat de ce cred că sunt acolo. I-am spus că nu știu. Dacă ar fi vrut să mă concedieze nu s-ar fi ostenit să mă cheme. A zâmbit abia perceptibil și apoi m-a întrebat dacă am un mentor. Am stat un pic pe gânduri și i-am zis: “Nu am. Dar știu că succesele aduc succese, iar eșecurile aduc eșecuri. Am nevoie de câteva succese.” A zâmbit. Și-a notat și asta în caiet, apoi discuția a luat sfârșit.

Ne-am reîntâlnit după 6 luni la un eveniment. Atunci mi-a spus că există un post care mi s-ar potrivi și ar fi bine să-mi depun CV-ul. Am privit-o zâmbind și i-am zis: “Da! Bine!”, iar ea a replicat: ”Vorbesc serios!”. Când un GM îți spune că vorbește serios e musai să-l asculți. Despre interviu nu are rost să vorbesc. Am avut ceva emoții. Ceea ce pot să spun este că am adunat de atunci câteva succese care acum aduc cu ele altele. Restul e istorie. Istorie începută de un GM și continuată apoi de mine. Acum când stau și mă gândesc, un singur lucru mă frământă. Oare ce-o fi notat Angela în caiet? Spun asta deoarece știu că viaţa se scurge așa cum doar ea știe să o facă, adică lăsându-mă fără grai…

Noi, bărbații

Lumea în care trăim nu e ușoară deloc pentru noi bărbații. Zilnic trebuie să facem față atâtor provocări încât nici nu știm cum să ne împărțim între obligațiile de la muncă și de acasă. Suntem supuși unui stres continuu. Mereu suntem comparați cu femeile, așteptându-se de la noi aceleași rezultate, deși femeile se bucură de toate atuurile sexului frumos.

Suntem acuzați că nu suntem echilibrați, că trecem de la o stare la alta în câteva minute. Dar cum să nu se întâmple asta în condițiile în care nu ne sunt înțelese cele mai profunde sentimente. Suntem acuzați că ne ascundem adevăratele gânduri si că mințim. Facem asta pentru a nu fi răniți. Numai noi știm ce este în sufletul nostru al bărbaților.

Femeile care ne disprețuiesc spun despre noi că nu știm ce vrem. Că atunci când cumpărăm un lucru le reproșăm consoartelor noastre faptul că ne-au lăsat să-l cumpărăm și atunci când nu-l luăm le certăm pentru că nu ne-au spus să o facem. Dar asta e o dovadă că nu știm ce vrem? Nuu! Noi vrem ca femeile să se implice în tot ceea ce facem și să nu lase pe umerii noștri firavi toată greutatea deciziilor importante.

Se mai spune despre noi bărbații că vrem permanent dovezi de iubire. Dar cum să nu fie așa când suntem supuși comportamentului de cavernă al femeilor. Nu poți și tu să-ți iei o cămășuță gri asortată la un portofel de piele că imediat ești asaltat de femei fără scrupule. Nu contează că le așteptă acasă bărbați atenți și grijulii, ele te vor sâcâi cu propunerile lor indecente.

Ceea ce mă deranjează cel mai mult este că se spune despre noi că nu ne stă capul decât la însurătoare și că după ce ne atingem scopul ne îngrășăm și devenim neatractivi pentru soțiile noastre. Dar cum să nu ne îngrășăm dacă soțiile noastre ne tratează ca pe un obiect și ne înșală cu primul pantalon, pardon, bărbat întâlnit la diversele petreceri. Spuneți și dumneavoastră dacă nu e grea viața pentru noi bărbații!

Cojones

Mi se spune sau aud prin intermediari că nu am curaj, că nu am cojones, dar eu nu cred asta. Mie nu-mi tremură niciodată țurloaiele. Cum să-mi fie frică? Incredibil așa ceva! Cei care mă înconjoară sunt invidioși pe talentul meu de a reuși calculându-mi cu minuțiozitate fiecare pas. Și sincer vorbind cum adică nu risc? Eu nu înțeleg asta. Să dau vrabia din mână pe cioara de pe gard? Să mă aventurez pe terenuri neumblate de nimeni încă? Să-mi frâng eu primul gâtul și apoi să facă alții studii de caz pe seama mea? Nu, musiu, nu!

Dacă ar fi mai mulți cei care ar dori să meargă într-o direcție nouă, necunoscută, sincer aș încerca mai mult decât în prezent. S-ar mai disipa responsabilitatea și în caz de eșec aș putea să mă dizolv în mulțime. Dar așa… Când alții se uită la mine ca la sfintele moaște, doar pentru că eu sunt considerat în mod exagerat un guru în domeniu, nu mi se pare un motiv suficient de bun.

Stau și mă gândesc de câte ori am riscat până acum. Cred că răspunsul este pozitiv. Am riscat când nu mi-am schimbat job-ul, deși trebuia. Am riscat atunci când am primit oferte tentante de vacanță și eu le-am refuzat. Am riscat când am continuat să vorbesc cu oameni care mâncau rahat despre mine. Am riscat când am fost fost în locuri în care nimeni nu mă sfătuia să mă duc. Am riscat când am circulat cu un bec ars pe drumuri întunecate. Am riscat când mă culcam seara cu gândul la ziua de mâine.

Și dacă nici astea nu-s dovezi de curaj.. Să mă mai lase criticii mei cu lipsa de cojones. Mai degrabă ei sunt niște bocitoare leșinate. Ce să mai risc? Nu am riscat suficient? Atunci când e vorba de mine însumi risc până în pânzele albe, dar când vine vorba de oamenii care mă înconjoară, a risca oricând și la primul impuls înseamnă nebunie curată. Și eu doar de nebunie nu pot fi acuzat. Vorba tovarășului Stalin:”Slujba-i slujbă și drujba-i drujbă”. Și dacă nici el nu avea cojones…

Furtuna perfectă

Mergeam pe Autostrada Soarelui cu viteza regulamentară, adică cea maxim admisă. Mai aveam 40 de km până acasă când cerul a început să fie podidit de nori negri precum plumbul. Imaginea era stranie. Aveam impresia că din cer cresc în jos munți ascuțiți, așa cum se vede Caraimanul când treci prin Bușteni. Mă așteptam ca din clipă în clipă acești nori mutanți să mă gâdile pe ceafă. În jurul norilor totul era luminat de soarele serii. Părea ceva suprarealistic. Norii negri se mișcau rapid apropiindu-se de pământ. Mă așteptam ca în orice moment din ei să-și facă apariția nave extraterestre care să invadeze pământul.

În clipa aia mi-am adus aminte de filmele americane, în care alienii invadează întotdeauna America. Deci nu sunt extratereștrii. Atunci cine ne-ar putea cotropi? Poate rușii cei drăguți care sunt la o aruncătură de băț de noi și care ne-ar sări oricând în ajutor pentru a ne elibera de noi înșine. Din nou mi-am adus aminte de filmele americane. Acolo rușii invadează întotdeauna doar America. Deci nici rușii nu sunt. Atunci cine ne-ar putea ataca? Am găsit repede răspunsul la această întrebare: nimeni. Și știți de ce? Pentru că nimeni în lumea asta nu e interesat de ce se întâmplă în România. Dacă cineva ne-ar invada, audiența obținută ar fi modestă. Altfel nu ar fi așa de mulți străini care confundă Bucureștii cu Budapesta. De unde trag concluzia că nici despre Ungaria nu se știu multe.

În timp ce mintea mea abera atât de elegant, pe autostradă s-a stârnit potopul. Vântul bătea cu putere zgâlțâind mașina din toate încheieturile. Parcă mă aflam într-un avion care traversa goluri de aer. Apoi a început ploaia. Nu am mai văzut așa ceva niciodată. Picăturile cădeau cu atâta putere și atât de des încât nu știam dacă ploaia vine din cer sau mașina a devenit un aspersor gigantic. Oglinzile laterale au devenit în câteva clipe total inutile. Picăturile uriașe de ploaie păreau stalactite și stalagmite care transformau oglinzile în simple obiecte de decor. Ștergătoarele de parbriz nu mai făceau față deloc. Prin urmare în față nu se mai vedea nimic. Noroc cu șoferii care aveau pozițiile activate, altfel nici nu aș fi știut când intram în mașinile din față.

Toată nebunia asta a vremii a durat până acasă. Dacă pe autostradă m-am simțit la volan ca un surfer pe un val oceanic, în oraș situația s-a schimbat dramatic, acolo simțindu-mă ca un orb la volanul unui autobuz școlar. De abia în oraș mi-am dat seama cât de periculos este să conduci fără oglinzi laterale. Pe autostradă era relativ simplu, deoarece mergeam doar înainte. În oraș condusul a devenit un coșmar deoarece acolo mai trebuia să și virez fie la stânga fie la dreapta. Nu am avut încotro și cu sufletul la gură am virat atunci când era de virat, deși eram conștient că ceilalți șoferi e posibil să nu mă vadă și să intre în mine.

În cele din urmă am ajuns cu bine acasă. Ba mai mult apăruse și soarele. Mă simțeam ca un lup de mare care a traversat multe furtuni pe mările și oceanele Terrei. Singura diferență era că eu nu fumam lulea și nu purtam flanea din lână așa cum am văzut în filmele americane. Dar în filmele americane eroul principal nu era român. La dracu cu filmele americane! Dar Anton Lupan ce are? Nu e bun? Sau Ieremia, Ismail, Adnana… Wow! Adnana!

Sorina

E cald afară, e cald și în casă, însă aerul e respirabil. Sorina stă întinsă în pat și se gândește la viața ei. În cei 70 de ani de bătuți pe toate muchiile nu a stat o clipă. Pentru ea fiecare zi a fost o invitație să facă bani. Și a făcut bani nu glumă. Acum nu mai are nimic. Trăiește din pensie. Dacă ar întreba-o cineva unde sunt banii câștigați într-o viață de om, nu ar ști ce să răspundă. Se uită în oglindă și nu se mai recunoaște deloc. Ridurile de pe nas se unesc cu cele de pe față. Dantura falsă, din material îndoielnic, i-a schimonosit atât de mult gura încât ai crede ca nici nu are dinți.

Se scoală din pat mai mult șchiopătând și se îndreaptă spre curte. Vrea să o sune pe Natalia, fata ei. Doar acolo semnalul este acceptabil. Din casă sunt șanse ca legătura să pice în orice moment. Nu poate uita ce i-a spus Natalia la ultima lor discuție. Sorina i-a cerut bani. Considera că are tot dreptul să-i ceară bani. Doar e mama ei. Sorina a născut-o, Sorina a crescut-o, Sorina a hrănit-o. Însă răspunsul fiicei sale a lăsat-o fără grai: „Mamă, nu mă pot fute și pentru tine. Hai las-o baltă”. Și i-a închis telefonul în nas.

E adevărat că Sorina nu a fost mama ideală, dar ca propriul copil să-i aducă aminte atât de brutal de tinerețea sa, nu se aștepta. Tot mai speră să o înduplece. Până la urmă sângele apă nu se face. Și ce dacă o mai bătea în copilărie, uneori fata rămânând lată, asta demonstrează că nu-i era indiferentă. Ce contează că Natalia rămânea singură cu zilele acasă când era mică, asta o ajută acum să se descurce mai ușor în viață. Chiar atât de mult să conteze pentru Natalia faptul că mama îi fura iubiții încât să nu o ajute? Nu! Așa ceva nu e posibil.

Așezată pe un taburet în mijlocul curții își mai sună o dată fata. Din nou i se plânge, așa cum face de fiecare dată, și-i cere bani. Natalia nu mai suportă și izbucnește:“Babă nebună și fără suflet! Toată viața ai trăit pe spinarea altora. Nu ți-a fost niciodată rușine. Doar la tine te-ai gândit. Ai pensie de 1.500 de lei și nu-ți mai ajung banii. Eu am 3 copii și încerc să mă descurc singură cum pot. Nu mai suna că nu-ți răspund. Gunoi uman ce ești tu!” Și apoi îi trântește maică-sii telefonul în nas.

Trezită ca dintr-un vis urât Sorina își blestemă fiica și caută în agendă numărul de telefon al surorii sale mai mari, Silvia. Nu a mai vorbit cu ea de peste 10 ani. Ultima dată s-au certat ca la ușa cortului. De altfel de fiecare dată când se întâlneau se lăsa cu câte un scandal monstru. Dar Sorina știe că sângele apă nu se face…

Eu și Bac-ul

Se apropia Bacul. Multă frăsuială din partea noastră a elevilor, dar și a profesorilor. Nu știai cine are emoții mai mari, noi sau ei. In perioada liceului învățam doar dacă aveam chef și de obicei nu prea aveam. Eram la ora de Română când profa spune: ”Hai să simulăm oralul de la Bacalaureat. Azi suntem în 28. Cine e al 28 – lea la catalog să vorbească despre <<Gorunul>> lui Blaga”. Al 28 – lea eram eu.

Cum mă știu un norocos din fire, nu mă miră faptul că tocmai pe mine a căzut pocinogul. Nici nu mă mai obosesc să mă ridic din bancă și pe un ton de om deranjat de cutezanța profesoarei îi spun că nu am citit poezia. Femeia dascăl rămâne câteva secundă pironită în dreptul tablei, apoi, fără o vorbă îmi trântește un 4 în catalog. Apoi începe monologul ei într-o clasă siderată de nonșalanța glăsuirii mele: “Trebuia să-ți pun 2, nu 4! Cum se poate așa ceva să nu citești <<Gorunul>>? Asta e inconștiență! Tu-ți dai seama ce se poate întâmpla la examen? Îți poți rata viitorul! Nici la facultate nu mai poți da. (Pe atunci era prostul obicei să se dea examen la admitere la facultate. Acum e mai bine. Toți suntem intelectuali). Să dea Dumnezeu să-ți cadă <<Gorunul>> la Bac”.

Dacă nu mă blestema nu m-aș mai fi gândit la Blaga. Scririle sale mă depășeau și mă oboseau prin profunzimea lor. Totuși hai să citesc poezia. Oricum nu e lungă. Indiferent de mesajul abscons măcar să știu despre ce e vorba în propoziții. Așa am și procedat în acea seară.

Iată că vine și ziua de examen. Ploua lejer și din când în când soarele lumina cu grijă curtea interioară a liceului. Eu, în pantaloni de stofă și în cămășuță mă preumblu mai mult sau mai puțin agitat. Apare profa de Română. Îmi urează succes și dispare în clădirea școlară. Prezența ei mi-a dat de gândit și mi-a reamintit de minunatul <<Gorunul>>. Pădurar ar trebui să mă fac, îmi spun, ca să am grijă de toate foioasele și coniferele lui Blaga. Dintr-un spirit de conservare, pe care nu-l conștientizasem până atunci, îmi zic să mai citesc o dată minunata poezie. Zis și făcut.

Tocmai când credeam că răbdarea m-a părăsit definitiv sunt chemat în sala de examen. Trag un bilet și, înainte să-l deschid, mă gândesc că am dreptul să mai trag unul. Asta în cazul în care sunt pe dinafară. Nu mai țin minte care era primul subiect de pe foaie, dar țin minte cu mare claritate care era al doilea: „Comentați poezia <<Gorunul>>”. Îmi spun: „M-a blestemat scorpia! Vrăjitoarea vrea să mă distrugă!” Mă duc în bancă și încep să scriu pe hârtie tot ce știam despre primul subiect (și știam multe) și apoi năvălesc cu stiloul transformat într-un topor pe <<Gorunul>>.

Ideea e că am luat nota 8. Asta înseamnă că am gângurit ceva despre copacul vieții și al morții. Am ieșit pe hol lac de sudoare, dar fericit, unde am dat nas în nas cu profa expertă în imprecații. Mândru de mine îi spun că mi-a căzut <<Gorunul>>, așa cum a vrut ea, și că am luat 8, așa cum vrut eu. N-am mai așteptat reacția ei și ies din clădire mulțumit de mine că am trecut peste oral.

Bac-ul mi-a fost învățătură de minte. Cine a spus că femeia nu e egală bărbatului, mare dreptate a avut. De partea ei sunt forțe nevăzute pe care noi nu le cunoaștem. Să te ferească Cel de Sus să provoci o femeie, nici nu știi ce te poate aștepta. Ai să vezi ce-ai să pățești.