O mică indiscreție

Trebuie să fac o confidență (n-am încotro): nu mă pot înțelege și pace cu oamenii care vor mereu să se bage în seamă, cu oamenii care-ți cerșesc atenția, deși nu au ce face cu ea, cu oamenii pentru care ce crezi tu despre ei e mai important decât ce vor purta pe ei la noapte, în timpul somnului, firește. Oamenii ăștia, care vor să ți se bage în suflet, cred că doar asta e singura cale de a se afirma în viață. E drept că primele dăți când mă întâlnesc cu ei mă prefac că nu mă prind de boala de care suferă. Mă dau pe după cireș și le intru în joc, în speranța că ăsta e tratamentul cu care-și pot obloji sufletul, astfel încât, data viitoare, atunci când ne vom intersecta din nou, nu-mi vor cerși din nou atenția, așa cum fac de altfel cu oricine, nu că aș fi eu un cal prea breaz.

Dar când văd că gluma se îngroașă, că persoanele în cauză devin din ce în ce mai mari consumatoare de oameni cu bun simț, atunci mintenaș îngroș obrazul și devin un om care nici ceapă nu a mâncat și nici gura nu-i miroase. Din momentul acela persoana în cauză nu mai există pentru mine, trec pe lângă ea ca și cum n-ar exista pentru că energia mea pozitivă nu e un izvor de nesecat, bun de irosit cu cei ce transformă albul în negru și zâmbetul în lacrimi. Și asta ar putea părea ceva de-a dreptul formidabil, mai ales că eu sunt un mare timid. Da, sunt timid și mă simt bine în pielea mea. Asta înseamnă să te accepți așa cum ești. Nu pot permite ca ceea ce am construit cu trudă, în zeci de ani, în interiorul meu, să fie distrus de oameni pentru care nefericirea generală devine un motto al propriei vieți. Nu pot permite ca ceea ce pot dărui oricui care poate aprecia asta – bucuria de a dărui – să se irosească pe indivizi pentru care nefericirea generală este propria normă.

Și fac asta deoarece, așa cum am spus, după zeci de ani, mi-am dat seama că armonia interioară e mai presus de orice, chiar și de a fi în bune relații cu o persoană anume. Sunt conștient că nu te poți înțelege cu oricine și asta nu pentru că tu ești bun și celălalt rău, ci pentru că, pur și simplu, există pe lumea asta incompatibilități. Ceea ce ție îți place s-ar putea ca altuia să-i displacă și invers. Și atunci?  De ce atâta trudă se te înțelegi când știi că lucrurile care te separă de o persoană sunt atât de multe încât efortul de a ajunge la un numitor comun e prea mare și ar putea fi consumat mult mai temeinic pe lucruri și pe oameni cu care ai ceva în clin și în mânecă. Din acest motiv, că am ajuns la această concluzie, mie personal îmi este indiferent dacă sunt înțeles de toți cei cu care intru în contact. Mă vor accepta cei cu care am mai multe în comun, mă vor respinge cei ce au un alt sistem de valori.

Totul e atât de simplu, doar noi complicăm viața! Acceptă-te pe tine însuți așa cum ești și abia apoi încearcă să intri în universul altora și asta întrucât cel cu care va trebuie să trăiești necontenit, fără drept de divorț, ești tu însuți și nu cei cu care viața te pune în contact. În rest, viața e așa de frumoasă încât e păcat să o irosim pe ce cred alții despre noi. Parol!

P.S. De fiecare dată când scriu un articol mai dur, sunt întrebat cine m-a supărat. Vreau să liniștesc persoanele preocupate de asta și să le spun că articolele mele nu sunt decât cugetări la care nu aș fi ajuns dacă viața nu mi-ar fi oferit ocazia.

Cronica unei morți anunțate – Firea și banda unică de transport

646x404Azi dimineață, pe la ora 9, am rămas mască atunci când am văzut, la intrarea în București, o coadă de mașini lungă de aproape 20 de kilometri, de la Podul Băneasa până dincolo de comuna Săftica. Și toate acestea deoarece Firea, unul din numeroșii noștri primari ajunși în scaun cu ajutorul mijloacelor de propagandă, recte posturile de știri,  prin urmare o persoană total incompetentă pentru o asemenea poziție, unde impostura merge mână în mână cu șarlatania, a decis să dea drumul benzilor unice pentru transportul în comun, neținând cont de câteva caracteristici de bază ale Bucureștiului.

Ca orice oraș, Bucureștiul are niște trăsături unice, care fac ca orice plan ce funcționează în vreo capitală europeană, aici să dea un chix formidabil. Față de orice oraș occidental, Bucureștiul are cea mai mare densitate de populație pe kilometrul pătrat: 8.500 locuitori, față de 4.000 în Viena, 5.000 în Madrid, 5.000 în Londra, 4.000 în Berlin etc. În plus, niciunul din orașele enumerate mai sus, mai puțin un sfert din Berlin, nu a trecut prin comunism, unde populația urbană a fost înghesuită în multe blocuri turn. La care trebuie să mai adăugăm că o altă mare diferență dintre București și celelalte metropole este dată de faptul că aproape orice bloc din occident are parcare subterană. Din acest motiv, locurile de parcare din București sunt foarte greu de găsit, oamenii fiind forțați aproape să parcheze pe unde apucă, pe prima bandă, de exemplu, pe acolo unde Firea vrea bandă unică pentru transportul în comun.

Ar mai trebui spus că Bucureștiul este cu siguranță singurul oraș din Europa cu cea mai săracă rețea de străzi, din acest motiv, a ajunge dintr-un capăt al altuia al orașului e un adevarat chin, deoarece nu există rute alternative, străzi secundare sau șosele de centură (subliniez:șosele, adică nu una, ci două sau trei, așa cum e în occident), pentru ca un om să poată ajunge într-un timp rezonabil oriunde vrea el. Și asta ca să nu mai spunem că actuala șosea de centură a capitalei e praf și pulbere. Mai spuneam că și structura unică a Bucureștiului e o mare problemă. Astfel, Bucureștiul are o singură șosea spre nord, DN1, din acest motiv toți cei care locuiesc în comunele dinspre Prahova, cât și cei care locuiesc în oraș, dar lucrează în companiile care își au sediul în nordul urbei, nu au decât un singur drum de acces, DN1.

Se mai pune problema și a locurilor de parcare în afara orașului, pentru cei care au o treabă în capitală. Aceste locuri lipsesc cu desăvârșire, din acest motiv oricine are o treabă trebuie să-și folosească mașina, deoarece transportul în comun este subdezvoltat. Metroul, principalul mijloc de deplasare în marile capitale, de 27 de ani de abia dacă a mai dat spre folosință 5 stații și acelea în zone slab populate. În timp ce în alte țări în același interval de timp s-au construit zeci de stații de metrou, în București abia dacă s-au putut fura banii destinați îmbunătățirii infrastructurii.

La toate acestea mai trebuie adăugate și aprobările de construcții date de toți primarii post-decembriști. Aproape toate blocurile noi sunt construite direct din stradă, fără spațiu verde, fără locuri de parcare subterane, distanța dintre ele fiind, în unele locuri, egale cu distanța dintre cele două tocuri ale unei uși de baie. Sunt cartiere nou-construite în care te simți ca într-un ghetou, unde vecinii de peste stradă se pot privi lejer direct în albul ochilor și dacă se împrietenesc pot face schimb de zahar, ulei sau sare doar întinzând mâna. Oare câte sute de milioane de dolari s-au dat mită pentru toată această junglă urbană? Oare câți primari ar ajunge la pușcărie dacă cineva i-ar lua la bani mărunți pentru felul în care ei și tot aparatul funcționăresc mafiot din primării au votat în favoarea acestor monstruozități arhitectonice?

Cum de această realitate sumbră a Bucureștiului știam de dinainte ca Firea, această păpușă politică, prost manevrată de șmecheri din serviciile secrete, să ordone benzile unice, nu era decât o chestiune de timp până când falimentul acestei decizii să nu se lățească la suprafață în toată splendoarea lui. Trebuie să recunosc că nici în cele mai optimiste gânduri ale mele nu-mi imaginam că dezastrul va fi atât de repede pus în operă. Cred că e pentru prima dată când o decizie crucială pentru un așa mare oraș să fie anulată în doar 6 ore de la implementare. Mai mult decât atât, amînarea anunțată de Firea va fi înlocuită de o suspendare sine die, deoarece, indiferent ce moment va alege ea, dezastrul va fi același.

E adevărat că benzile unice sunt o necesitate, dar fă-le atunci când trebuie, atunci când sunt suficiente locuri de parcare în oraș, în afara orașului, atunci când transportul în comun e suficient dezvoltat. Altfel, unde își vor lăsa oamenii mașinile, dacă acolo nu ai voie, dincolo nici atât și tot așa? Căci mașinile nu sunt biciclete să le cari seara în casă și să le rezemi de peretele din balcon.

Din păcate, asta e România și astăzi am fost martorul unei realități demne de cele mai negre vise ale unei societăți utopice. Oare ce urmează? Păi, e simplu! După ce că facem banda unică de autobuz, să facem și banda unică pentru bicicliști. Astfel, automobiliștilor nu le mai rămâne decât să-și bage mașinile în fund. Nu contează ce se poate face cu adevărat în București, totul e să copiem, că tot suntem noi maimuțele Europei, ce fac alții. Ce contează că nu se poate, principalul e să arătăm că vrem! Atitudinea e totul! Mama ei de atitudine!

Nu fac baie că mă ud!

e3aa49b47476e75174b9bee0e4656ee0Așa spuneam când eram îndemnat în copilărie să fac baie. Pe vremea aia apa caldă era la fel de rară precum e azi educația, cu observația că pe vremea aia educația era la fel de prezentă precum e astăzi apa caldă. Apa caldă!… Ce combinație de cuvinte! Apă era în fiecare zi, dar caldă, destul de rar. Dacă stau bine și mă gândesc poate de două ori pe săptămână, dar practic foarte rar. Poate o dată pe lună și atunci leșinată și în cantități demne de picăturile chinezești. Dacă aș fi știut să mă îmbăiez cu picăturile chinezești, acum aș fi avut epiderma mai delicată ca unui bebeluș. Dar cum nu am știut, am pielea unui elefant și mirosul unui cal pe cale să sucombe.

Prin urmare, băile mele erau destul de rare. Deși locuiam la bloc, nu pot spune decât că făceam baie pe jumătăți, la lighean, precum strămoșii noștri de la țară. Așa că, în aceste condiții, afirmația mea: nu fac baie că mă ud!, în zilele în care apa ajungea și la etajul 8, era una pe deplin normală. După ce că mă obișnuiam să mă spăl pe bucățele, ideea de a sta în apă caldă până în gât mă asfixia, așa cum un costum de astronăuc îl dă gata pe un claustrofob. Și cum să nu fie așa, când ori de câte ori se infuza pe țeavă apă caldă, tot poporul muncitor sărea să o folosească, de parcă de fiecare dată era ultima oară.

Faptul că apa caldă nu ajungea până la etajul 8, mă făcea să mă gândesc serios la zicala: până la Dumnezeu te mănâncă sfinții. Cum blocul avea 10 etaje, dilema mea era cine suntem noi, cei de la etajul 8, dacă apa e păpată aproape toată de cei de la etajele inferioare. E drept că uneori mama, disperată de deprinderile sfinților din bloc, aducea cu găleata apa gata caldă de la o vecină nu prea dusă la biserică. Tot acest proces de urcare forțată a apei calde cu liftul și nu prin conductă, crea în baie un efect de halou, oricui se încumeta să intre acolo. Pereții reci, oricum nu se dădea căldură, prizau cantități uriașe de vapori de apă caldă, dovedindu-se mai nesățioși decât sfinții, pardon, vecinii care o foloseau pe toată.

Așa că afirmația mea tranșantă: nu fac baie că mă ud, mi se părea îndreptățită. Odată ieșit din apă, înghețam pe loc, baia fiind un fel de spațiu de criogenare fără freon, deci total ecologic, unde lăsam ca amintire nu doar apa folosită ci și părți importante din căldura mea interioară. Prin urmare, afirmația ar trebui tradusă sub forma: nu vreau să fac baie deoarece îmi îngheață sufletul și e posibil să rămână așa. Acum, când fac baie și mă ud, ar trebui să simt cum mi se încălzește sufletul. Dar, aș! N-ai la cine, un țăran!

Să mergi pe jos

peopleyouwillmeetonyourroadtosuccess0_1415105893_980x457De când s-a încălzit am început să merg mai mult pe jos. Așa fac de când mă știu. Cum prind un timp prielnic, cum nu mă poți dezlipi tălpile de asfalt. De parcă aș fi mobilier stradal, din ăla pe care primăria se screme an de an să-l generalizeze în tot orașul. De altfel, fac asta mișcare aproape zilnic. Dacă nu intervine ceva în mod fundamental sau dacă nu am planificată o ieșire, folosesc picioarele pentru deplasare. Cred că e mai bine pentru mine să merg chiar dacă locul de muncă e la vreo 7 kilometri de casă. Și să merg în fiecare zi ar putea părea o corvoadă, dar pentru mine e ca un exercițiu de meditație urbană.

E drept că-mi dau seama că e necesar să adopt un anume stil de mers deoarece simt cum mai ales pulpa dreaptă se încordează, cum anumiți pantofi lejeri mă bat la călcâie și mai ales care îmi strâng de să-mi scoată ochii din cap laba piciorului, ca-ntr-o menghină 100% din piele naturală. În rest, totul e bine. Distanța asta, de 7 kilometri, îmi permite să aleg mereu și mereu noi trasee, să aleg cu grijă clădirile și copacii care să mă adumbrească atunci când soarele se holbează din postul lui de observație la noi.

E drept că mai transpir, e drept că uneori pălăria mi se pare strâmtă, dar fiecare kilometru parcurs, fie dus, fie întors, mi se pare un lucru ce mă umple la final de energie. Și apoi, seara, când mă urc în pat, adorm pe orice parte, așa cum mă așez. Totul e să mă așez. Ciudat e că în toată această perioadă de mers pe jos, timp în care în jurul meu cei mai mulți m-au depășit învăluiți aerul condiționat al mașinilor, iar alții al căștilor moderne de bicicliști, n-am simțit nicio clip lipsa mașinii. Și asta m-a bucurat. E relaxant să știi că indiferent cât de utilă e o mașină tu nu depinzi de ea. Mă simt, cum să spun, ca un șofer de week end, și e așa de bine!

Să parcurgi zilnic 7 kilometri dus, 7 kilometri întors, fără să mai pun la socoteală cei unu, doi kilometri în plus, de la modificarea rutei, mi-au dat prilejul să mă împrietenesc mai bine cu orașul. Pe totul traseul meu știu ce se construiește, starea drumurilor, a caselor, cât și cea materială a oamenilor. Aici nu ar trebui să-mi fac multe griji, dacă ar fi să-i analizez doar după mastodonții pe 4 roți ce se lăfăie în dreptul porților sau a blocurilor cu terase adânci. Am ajuns să știu unde sunt copacii mai falnici, unde sunt florile cele mai frumoase, ce mai, unde sunt oamenii mai gospodari.

Și oricum ar fi, îmi dau seama cât de mult te ajută mersul pe jos. E ca o incursiune în viețile oamenilor, fără să-i deranjezi. E ca și cum aș face zilnic câte o fotografie a lor sau a lucrurilor lor (mașini, case, copaci, flori) și apoi le-aș derula cu viteză. Simt că fac parte din destinul lor, chiar dacă atât de marginal. Cu alte cuvinte, mă simt și eu părtaș la destinul lor, deși ei nu știu asta. Și e relaxant. Zâmbesc ironic, de fiecare dată când îi văd și-mi continui marșul prin oraș, așa cum poștașul are traseul lui zi de zi, an de an.

Dacă mai merg mult pe jos, s-ar putea ca asta să fie singura mea realizare. Simt cum îmi voi ține toate bolile la distanță, de se vor plictisi și ele să aștepte momentul cel bun să mă îmbrățișeze cu foc. Și oricum ar fi, ar fi ceva să mor sănătos. Totul e ca pe piatra mea tombală să stea scris, în loc de nume: „A mers mult pe jos. Să-L ierte Dumnezeu, nu știa ce face!”

Jose Luis Perales

L-am văzut de curând în propria lui țară și am simțit un fior pe șira spinării, am simțit cum mi se oprește respirația, cum pielea mi se face de găină. Mi-a fost dat să-l văd eu absolut din întâmplare, deoarece el se plimba printr-un oraș. Și mi-au trecut prin fața ochilor amintirile ce mă leagă de el. El nu știe asta, așa cum alte milioane din conaționali, dar și de alți oameni, mai ales din America Latină îl cunosc și-l prețuiesc.

Eu l-am descoperit absolut din întâmplare, odată când am căutam o melodie spaniolă ce era coloană sonoră la postul defunct de sport TV Sport, la o emisiune dedicată fotbalului spaniol. Și, cum de multe ori se întâmplă, n-am dat de melodia aia și pace, dar am descoperit din întâmplare acest cântăreț, acest cantautor ce mi-a atras imediat atenția. Deși a cunoscut succesul ăl mare pe vremea când eu nici nu existam, ceva anume mi-a atras atenția, mi-a împiedicat degetul să dea click pe o altă iconiță dedicată altui vocalist. Nu știu de ce, am fost atent atât la melodia ce se scurgea lin din boxele laptopului și l-am privit cum transmitea atât de evident emoțiile ce-l prăvăleau la fiecare cuvânt.

Astfel, am descoperit că în țara lui e la fel de celebru, poate și mai și cu Julio Iglesias. Astfel, am aflat că-și compunea melodiile, că-și scria versurile și că fiecare melodie spunea o poveste, așa cum noi știm astăzi că acest drum a fost deschis acum vreo 60  de ani de Frank Sinatra.  Și de fiecare dată când îi ascult o melodie simt, așa cum am simțit atunci când l-am văzut în carne și oase, aceeași stare de bine, de liniște, de împlinire pe care rar mi-a fost dat să o văd las oamenii pe care-i întâlnesc și asta deoarece doar un om dispus să dăruiască din ce are poate să fie împlinit cu el însuși.

Și atunci, când l-am văzut, m-am gândit că nu e totul întâmplător pe lumea asta. Că fiecare zi așteaptă să ne spună o poveste, poate unică, totul e să stăm cu ochii larg deschiși. Apoi eu am plecat. Mi-a fost de-ajuns. L-am văzut și am simțit din nou ceea ce-am simțit la fiecare piesă a lui și pentru mine asta a fost destul…