Despre Dorin Tudoran

Zilele trecute am citit dosarele (da, dosare!; au fost mai multe) întocmite de Securitate poetului Dorin Tudoran, în anii 70 și 80. Și acum sunt mut de ceea ce am citit și acum sunt impresionat de calitatea denunțurilor, informărilor și notelor informative întocmite de către colegii lui Tudoran, cu toții mari scriitori, mari poeți, mari critici literari, membri ai Uniunii Scriitorilor. Cred, și asta fără teama de a greși, că am citit în această sinteză de multe sute de pagini cel mai bun colaj de literatură românească, din obsedanții ani ai dictaturii celui care pare să fie, datorită mediocrității celor care l-au urmat, cel mai mare președinte al României, un om cu 4 clase, deci un geniu, Nicolae Ceaușescu.

De altfel, în postfața cărțoiului, Nicolae Manolescu, prieten apropiat al lui Dorin Tudoran, remarca și el marea calitate literară a denunțurilor întocmite de confrații din Uniunea Scriitorilor. Eu, unul, am fost atât de impresionat de calitățile literare ale acestor note securiste, încât le-am citit de mai multe ori. Presupun că și ofițerii din Securitate care se ocupau de Uniunea Scriitorilor erau persoane cu o înaltă pregătire, persoane culte, căci, nu-i așa?, nu poți transforma scriitorii în complicii poliției secrete comuniste, ca și a celei prezente, dacă aceștia nu sunt dați pe brazdă de oameni subțiri, educați, din malefica Securitate.

Acest lucru mi-a adus aminte de un episod din viața mea. În anii 70, la Bacău, s-a înființat o unitatea specială de armată, unde urmau să-și satisfacă stagiul militar cei care tocmai intraseră în acel an la facultate. Așa era în comunism, studenții își începeau facultatea cu un stagiu de 9 luni în armată. Din acest motiv, la nivelul întregii Moldove s-a desfășurat un amplu program de identificare a tinerilor ofițeri ai Armatei Române care să aibă o cultură solidă, căci nu se cădea ca viitoarea elită economică a țării să fie “pizduită” de toții analfabeții deveniți ofițeri doar pentru că făcuseră diverse servicii României comuniste. Și printre acești tineri ofițeri s-a aflat și tatăl meu…

Să revin la carte. Și acum simt cum mintea îmi stă în loc de câteva zile. De câteva zile mintea mea a căzut în admirație! De câteva zile mă gândesc ce talent uriaș au avut multe pene subțiri, și la propriu și la figurat, care au servit nu doar literele ci și interesele tenebroase ale bolșevismului de sorginte naționalistă (adică ceaușistă). Și acum stau ca prostul și nu-mi vine să cred cât de mulți mari prozatori, mari poeți, mari critici literari au fraternizat cu mașina de distrus conștiințe, de distrus vieți, ce ne-a făcut ca timp 45 de ani, vorba unei celebre cărți, să vedem întuneric la amiază.

Și acum, cum tot stau într-o fermentată prostație, mă gândesc cum sunt eu încondeiat de unii și de alții care-și doresc propria înălțare prin scufundarea altora, aplicând în neștiința lor slugarnică principiile arhimediene. Spre deosebire de Radu Tudoran eu nu am parte de capodopere ale datului în fapt, căci cei mai mulți care mă ponegresc pe la colțuri sunt niște sărmani inculți, niște simpli impostori. Și din acest motiv, al inculturii lor fără de margini, e posibil ca forurile care se delectează cu asemenea lături să nu poată înțelege tot ceea ce-am spus sau mai ales ce n-am spus, dar un nerod care se vrea tot timpul util, în prostia lui atavică, înțelege pe de-a-ndoaselea spusele mele, în speranța că el va fi răsplătit pentru slugărnicia lui de nulitate complexată.

Peste ani, când voi fi foarte bătrân, n-aș vrea să citesc ce au scris alții despre mine. N-aș vrea să fiu pus în ipostaza profesorului ce trebuie să corecteze tezele unor corijenți. Sper să mă protejeze Dumnezeu de un asemenea moment. Dar nu se știe niciodată. Arta delațiunii a fost dusă în cazul lui Dorin Tudoran la un asemenea nivel încât orice altă pâră va părea doar o onomatopee. Și pupăza, zbârrr, pe o dugheană! Am spus!

Herăstrăul, vara.

IMG-20170816-WA0002Exact! Nu e ca iarna! Nu știu cum v-ați prins! Numele lui Băsescu fie lăudat, altfel am fi confundat troienele cu zilele caniculare! Da! Ce mai! Herăstrăul vara are farmecul lui indubitabil. Mai ales de când, de câte zile doar, un pod măreț, mare cât doi pași de uriaș, face legătura între cele două maluri ale râului nevolnic cel parcurge, ce poartă numele de Colentina. Chiar așa! A trebuit să aștept ani de zile, poate chiar decenii, pentru ca doar într-o săptămâna Armata Română, să planteze între două maluri pitice un pod de pontoane, pod declarat temporar. Dar noi știm cum e la noi: tot ce e temporar e veșnic și ce e veșnic nici nu mai e: vorba poetului nostru național: azi îl vedem și nu e!

Dar noi să lăsăm poetul național, pe madam primar și onorata clasă politică și să ne perindăm pașii pe aleile ce șerpuiesc de-a lungul malului nu prea abrupt al celui mai cunoscut parc de relaxare din țara noastră. Lungimea lui, de aproximativ 7 kilometri (poate mai mulți, poate mai puțini), parcă sunt desprinși dintr-o recomandare medicală pentru cei care sunt în căutarea timpului pierdut, a propriilor minți sau poate unei prietenii ce s-a înțepenit pe un mal, în timp ce noul pod ne leagă mai ceva ca amintirile ce nu mai podidesc să ne însoțească pașii de-a lungul întinderii de apă.

Și pe unde te uiți nu vezi decât plimbăreți relaxați, căci depărtarea aproape incomensurabilă de orice cartier, mai puțin de Băneasa, face puțin probabil ca vreo precupeață grăbită, cu negreșita paporniță de la Mega Image, să-ți tulbure pașii dornici de socializări plăcute. Și ai, n-ai încotro, ai parte de conversații relaxate. De piatră să fii și n-ai încotro, căci îți dai seama că cei 7 km, parcurși în pas domol de drumeț iscoditor nu pot fi parcurși în mai puțin de 2 ore și atunci limba se îndulcește la verbe moi, la snoave subțiri și la concluzii pline de înțelesuri.

20170816_191451Deși poteca asfaltată nu e mai lată de 2 metri, pe ea încap toți cei dispuși să uite de ei, dar și de alții, pentru a se lăsa pradă reveriilor de tot felul, pe care nici măcar bicicliștii sau alergătorii de Herăstrău nu o pot tulbura, căci aici, departe de cartierele proletare, până și bunul simț e în cantități mai mari. Oriunde te-ai uita, la persoanele cu care te intersectezi, nu vezi priviri ostentativ-agresive, burți răsfrânte de îmbelșugatele șaorme, obligatoriu cu de toate și nici tricouri cu gulere ridicate în așteptarea unor golănii a la Târgu Ocna.

Oricum ar fi, vara Herăstrăul te îmbie să-i ocolești întinderea de apă, să te bucuri de fiecare clipă pe care o parcurgi acolo, cu sentimentul ferm că te-ai înhămat la o treabă într-un singur sens, oricare ar fi acela, căci odată ce te-ai apucat să ocolești acel mare ochi de apă, n-ai încotro și trebuie să o faci până la capăt, căci orice întoarcere din drum înseamnă un efort și mai mare. Și-i păcat s-o faci, mai ales acum, când Armata Română a ridicat un pod, podul de doi pași, scutind-o pe madam primar să iscodească un studiu de fezabilitate, urmat de o licitație, licitație contestată, care să determine refacerea studiului, pentru că, nu-i așa?, valoarea podului a crescut între timp, pentru că suntem într-o economie de piață, și tot așa: din studiu, în licitație și din licitație în contestație, până când… Dar ce-mi veni? Ce frumos e Herăstrăul vara, care nu-i ca iarna lui Băsescu și tot așa și tot așa!…

Despre Summer Well

Nu m-aș fi dus niciodată la un asemenea expozeu al marketingului de produs, ce are aceleași atribute cu propaganda de orice fel, dacă nu aș fi primit un bilet moca. Mi-am zis, hai să vedem și noi cum arată și cum se comportă protipendada petrecerilor, adică unele frânturi din generațiile în care ne punem noi speranța unui viitor mai bun, de la acest început de secol, acest Belle Epoque al vieții fără de cusur și fără de grijă.

Din capul locului trebuie să recunosc că m-am proțăpit la poarta mare a domeniului Știrbey pe la ora 4, de după prânz, scopul fiind să-mi fac o idee cât mai puțin depășită despre ce anume au în target departamentele de marketing de pe la diversele companii ce scornesc surprinzător de multe pretexte pentru a-și umple teșchereaua aninată de un cont gras, de prin diversele paradisuri fiscale. Tot așa, trebuie să recunosc că nu mi-am propus decât să trag o raită și să mă retrag pe nevăzute înainte ca mașinăria bine unsă a hipnotizării celor ce nu pot trăi fără a fi hipnotizați să duduie.

Am remarcat imaginația debordantă a companiilor de scos bani și din piatră seacă, de a profita de această proprietate, atât de unică în arealul dâmbovițean, de exploatare nemiloasă a potențialului dat de un loc încărcat de istorie, pe altarul profitului maxim. Astfel, pe tăpșanurile ce populează domeniul mai sus amintit erau presărate tot ceea ce vezi cu bucurie în orice club sau bar mai de Doamne ajută din București sau de aiurea. Orice loc mai drept, pentru că proprietatea e un parc ce nu a mai beneficiat de îmbunătățiri în glorioșii ani ai democrației de consum, era luat în stăpânire de spații ample, pe care reprezentanții diverselor companii sponsorizatoare te îmbiau, contracost firește, să simți pelinul dulce al diferitelor licori mai ales bahice sau să molfăi diverse combinații de alimente, unele mai mult sau mai puțin comestibile ca altele.

Așa cum stă bine unui loc ce-și propune să provoace o creștere halucinantă a vânzărilor, peste tot vedeai oameni cu pahare de bere în mână, ca și cum am fi fost la o mare procesiune religioasă, în care lumânările, semn clar al unei înapoieri gregare, de-a dreptul obscene, erau înlocuite cu semnul definitoriu al capitalismului de mucava, consumul în cantități pantagruelice. Dacă cineva nu gâlgâia, nu molfăia ceva era un mare suspect, un om ce nu se bucură de binefacerile încercării intestinelor, prin ce are ultima perioadă mai frumos, pe care cu mândrie o numim epoca capitalismului de cumetrie, devenirea materială și chiar intestinală a întregului nostru popor.

Pentru un viitor studiu sociologic s-ar putea lua în calcul relația dintre textilă și piele și cine din acest conflict ancestral va învinge. După numărul fetelor mai mult dezbrăcate decât îmbrăcate, ce s-ar fi vrut mai mult încălecate decât pe jos, cred că, dacă nu vine iarna polară peste noi, pielea va învinge cu prisosință. Am văzut fete atât de bine îmbrăcate, încât o simplă privire de bărbat hulpav, fără discriminare de vârstă, și am văzut acolo mulți lupi bătrâni, le-ar fi lăsat pe vecie, adică pe durata bâlciului, crunt de dezbrăcate. Și zău dacă acestea ar fi fost șocate de o asemenea calamitate!

Nu pot să nu remarc și asta tot pe pielea fecioarelor despletite, numărul mare de bocanci, semn clar de egalitate între sexe, dar și de implicare a femeii tot mai mult în rolul bărbatului. Oricum, la numărul mare de bocanci pe care l-am văzut, e clar că în cazul unul eventual război știm pe cine să ne bazăm. Vai de mama noastră!

Nu pot să închei această destrăbălare a mea neuronală prin locurile buftiene, fără o notă optimistă, subliniind încă o dată vivacitatea unei părți a tinerelor generații și dorința acestora de a gusta cât mai mult din bucuriile vieții, chiar cu supra de măsură, pentru a putea povesti ulterior, generațiilor ce vor veni, câte se puteau face pe vremea în care valorile materiale erau valori, nu glumă și când orice femeie care se respecta putea bea cu multă râvnă, cot la cot cu cel mai bețivan bărbat din stirpea noastră.

Pot spune acum, fără teama de a greși, că unii reprezentați de frunte ale noilor generații merg direct spre paradis, paradisul frumos pictat și cântat de către cei ce știu cel mai bine cum să te lase fără bani, chiar dacă nu mai ai buzunare, pentru că, nu-i așa?, în lupta de secole dintre piele și textilă, pielea începe să învingă. Neapărat! Așa că, am plecat acasă hotărât să scap de acest simbol decadent, haina, și să mă alătur și eu acestor cohorte ce vor face de mâine istoria, împopoțonându-mă pe viitor, în fața oricui va vrea, așa cum mama m-a făcut, adică fără prejudecăți, fără ipocrizie, fără interdicții. Ce pielea mea!

Dunqerque – filmul

de căte

dunkirk-trailer-image-16Este pentru prima dată când văd un film despre al doilea război mondial și pupilele nu-mi sunt impregnate de carnagiul acelei tragedii, deși tot filmul se desfășoară pe durata doar a unei zile. Pentru prima dată într-un film de război nu văd unul dintre personajele principale, veșnicul personaj negativ, germanii. Pentru prima dată accentul nu se mai pune pe mutilările fizice provocate de război, ci pe cele psihice. Pentru prima dată eroul nu e întrupat de un singur om, de un supraom, care le face și le desface pe toate, ci de armata toată. Dacă ar fi știut comuniștii noștri sau de aiurea cum pot aduce un omagiu personajului colectiv, comunismul ar mai fi fost și acum biruitor la orașe și sate, ba chiar dincolo de granițe, mai spre vest, mai spre Paris. Pentru prima dată muzica dată la maxim de către regizor duce la paroxism tensiunea provocată de gândul că în orice clipă tu, cel aflat pe plajele de la Dunqerque, poți să nu mai fii.

Filmul acesta poate fi considerat unul dintre numeroasele filme de propagandă realizate de cei care au câștigat războiul, pentru că încearcă să transforme un eșec rușinos, capitularea Franței, în doar 42 de zile, într-un succes al evacuării trupelor britanice de pe continent, înapoi acasă. Și a fost cea mai rușinoasă înfrângere din istorie a Angliei, deoarece al doilea război mondial nu a fost câștigat de englezi, ci de americani și bolșevici. Englezii ar trebui să fie fericiți că au terminat ultimul război mondial într-un spital de campanie american și nu într-o morgă germană, pe post de exponat imperial bine impregnat cu formol, înainte de a fi plasat într-unul din borcanele ce păstrează fragmente din anatomia istoriei. Deși filmul acesta este o capodoperă cinematografică, el nu poate masca un adevăr istoric, că înainte de 1940 Anglia era poate cea mai mare putere a lumii, pentru ca în 1945 să nu mai fie decât un invalid cu proprietățile de peste mări și țări pierdute sau în curs de a fi pierdute.

Dincolo de propagandă, dincolo de mândria națională a perfidului Albion, rămâne acest film care ne dă ocazia să vedem războiul, oricare ar fi acela, dintr-o cu totul altă perspectivă, a celui care a fost implicat total în el. Căci doar implicat total poți să fii, deoarece, erou sau laș, moartea nu alege, seceră fără amendamente, ba chiar cu supra de măsură când vine vorba de cei curajoși. Timp de aproape două ore, atât cât durează filmul, dacă poți înțelege și respecta cât de cât pe cei ce s-au sacrificat ca tu să stai tolănit pe un scaun de piele într-un mall exploatator, simți că nu-ți mai aparții, că ești prezent acolo, în locul unde moartea nu cunoaște îndurare și suferi și tu clipă de clipă, ceas de ceas,  de angoasa soldaților ce nu aveau de ales decât între moarte și salvarea accidentală.

Am plecat de la acest film ca de la o disecție a speciei umane, făcută în cele mai grele clipe ale existenței sale, războaiele, ce ne-au modelat civilizația și au transformat cea mai inteligentă ființă de pe pământ într-o mașină de ucis, mai întâi una mecanică, iar odată cu trecerea secolelor, într-una silențioasă, ce poate lăsa fără suflare un continent întreg, ba, ce zic eu, chiar lumea toată, fără să prindem de veste.

Anii mei și bătrânețea

thumb-1400x733Mulți oameni când află ce vârstă am sunt perplexați de marea descoperire ce o fac și spun: ce tare ar fi fost dacă erai așa, acum 10 sau 20 de ani. Iar eu le răspund că nu puteam să fiu cel de acum decât la actuala vârstă, căci dacă aveam acest comportament acum 10 sau 20 de ani aș fi fost cu totul altul acum. Noi nici nu ne dăm seama cât din ceea ce suntem ne datorăm nouă și cât lumii exterioare. Noi suntem noi, poate, nici în proporție de 1%, la restul au contribuit oamenii, vremurile și ce-a mai fost să dea peste noi de-a lungul vieții noastre.

Acum, serios, dacă sunt ceea ce sunt e tocmai datorită vârstei mele. Mi-ar fi fost imposibil acum 10 sau 20 de ani să gândesc ca acum deoarece, indiferent de experiențe, nu aveam vârsta necesară. Așa cum văd eu acum lumea exterioară nu aș făcut-o niciodată în toată existența mea anterioară. Ceea ce mă deosebește brutal de fundamental de cel ce-am fost nu sunt experiențele cât răbdarea interioară pe care am căpătat-o într-un mod inconștient odată cu vârsta. Aș vrea ca mulți din cei care mă înconjoară să vadă anii ce vin în viața lor cu bucurie, ca o nouă treaptă ce o parcurg în devenirea lor. Căci ce e viața în adevărul ei nedivulgat tuturor decât un pământ luxuriant ce pare că nu-l parcurgi decât o dată. O dată deoarece peste 10 ani aceleași experiențe le vei interpreta altfel și totul datorită înțelegerii pe care o capeți volens-nolens.

Ce mă bucură cel mai mult, odată cu bătrânețea, este desprinderea de lumea materială. Nu pot să uit nici acum, la vârsta mea, cu câtă perplexitate priveam lucrurile pe care le posedau unii și alții, acum 10 sau 20 de ani. Acum, aceleași lucruri le privesc ca și cum ar fi exponate dintr-un muzeu medieval. Ceea ce înseamnă că în doar 20 de ani am parcurs drumul civilizației umane de la evul întunecat până spre epoca modernă. Ce mă bucură cel mai mult e că am ajuns să mă definesc pe mine prin mine, prin trăirile mele, prin logica mea, prin mâinile întinse noaptea, să nu mă vadă nimeni și nu prin ce și-ar dori o lume întreagă, deși acele lucruri sunt mai perisabile decât noi, cei dornici de proprietate.

Dar acum, privind după 20 de ani, îmi dau seama că toate erau necesare. Cum aș putea să fiu eu cel de acum, dacă n-aș fi simțit gustul lucrurilor, dezamăgirilor și prieteniilor ratate? Le așez acum, pe toate acestea, ca pe niște piese unice de puzzle, fără de care n-aș putea să îmbătrânesc în felul meu neobosit, mereu cu ochii larg deschiși. Sunt bucuros de tot ce-am trăit, sunt împăcat cu ce-am înțeles și sunt fericit că m-am descoperit.

Noi, fotbaliștii din tribună

rapid-are-suporteri-fanaticiCitisem undeva pe net că Dan Petrescu, fostul fotbalist al Stelei și al lui Chelsea, a făcut ca toți dracii în timpul meciului jucat de echipa criptică FCSB în preliminariile unei importante competiții europeni. Am stat și am zâmbit gândindu-mă la anii petrecuți de mine pe stadioane, indiferent de vreme, de temperatură, de forma precipitațiilor și mai ales indiferent de importanța partidei. De la meciuri din cel de-al treilea eșalon, până la partidele din cupele europene, eram nelipsit dacă undeva în raza de mea de acțiune avea loc vreun meci de fotbal. Dar ce zic că eram nelipsit, eu eram certitudinea de dinaintea oricărui meci, pentru că mă proțăpeam pe gradene, iar mai apoi de scaunul de plastic, nu înainte să împing  deoparte grămăjoara de coji de semințe ce dăinuia acolo nu doar de la ultimul meci, ci chiar de la ultima ploaie mai torențială, care putea să fi avut loc și cu câțiva ani mai în urmă.

Pot spune că aveam chiar un ceremonial, care se repeta ca la marile religii în fiecare dimineață, la fiecare prânz și cu siguranță în fiecare seară, cunoscând în orice moment ce meci se joacă azi, mâine, peste o săptămână, o lună și chiar un an, aici sau aiurea. Cea mai greu de traversat era perioada dintre două partide, care însemna trăirea la foc maxim a rezultatului ultimei partide și încărcarea bateriilor pentru următorul meci. Dacă ultima partidă era o înfrângere, apoi viața devenea un coșmar și orice aș fi vrut să fac era marcat teribil de eșecul ce părea fatidic și greu de suportat ca o condamnare la muncă zilnică pe viață. Noroc că trăiam câte o viață nouă după fiecare partidă, altfel nu știu cum m-aș fi descurcat. Dacă ultima partidă însemna victorie, atunci aveam înainte o săptămână întreagă de piept bombat în față, de vânt ce-mi sufla perfect în pânze, indiferent de suișurile și răsucirile corăbiei mele.

Dar să luăm un meci oarecare. Încă de dimineață dedicam tot timpul meu interior partidei, indiferent de ceea ce făceam, gândul era la meciul de fotbal. Cam cu 3 ore înainte de meci plecam spre stadion, cu inima cât un purice așteptând marele deznodământ. Urcam în tribună, mereu pe aceeași gradenă și așteptam începerea meciului. Cum ajungeam acolo cu vreo 2 ore înainte, puteam să stau oriunde, că oricum stadionul era gol. Dar eu, nu! Deci stăteam în același loc, la tribuna a II – a, undeva  pe partea dreaptă, unde de obicei ai noștri atacau în repriza a doua.

Timpul trecea ca mișcările iubitorilor de yoga, încet și foarte încet. Oricum, mintea mea era setată doar pe meciul de fotbal, așa că nici nu-mi dădeam seama cânt tribuna se umplea și un val de țigări blonde mă invadau din toate direcțiile, ca semn că fotbalul e drogul clasei muncitoare. Din clipa în care arbitrul fluiera începutul partidei nu se mai putea discuta cu noi, cei din tribună. De-a lungul celor aproape 2 ore, dacă cineva neatins de virusul fotbal ar fi vrut să ne întrebe orice, n-ar fi avut pe cine. Pe clipă ne metamorfozam cu toții în niște damnați ce nu mai știam decât de fotbal și de echipa favorită.

Dacă cineva ar fi pus o cameră video pe chipurile noastre, ar fi descoperit nebunia ce ține numai două ore. De la sudalme calculat aruncate în toate părțile, până la smulsul părului din clap, răcnind din toți bojocii, nu mai era decât un pas. Milioanele de nord-coreeni ce plângeau la aflarea veștii morții lui Kim Ir Sen erau mici copii pe lângă noi. Dacă atunci ar fi trecut pe lângă noi un angajat al ospiciului municipal, pe dată ar fi cerut să nu i se mai dea drumul din acasă, spre a-și proteja integritatea facultăților mintale.

Oriunde te uitai, chiar și cu ochii închiși, nu auzeai decât răcnete disperate, mâine ce se agitau ca într-o procesiune africană și zeci de mii de țigări ce erau fumate pe dată. De aici trag concluzia că cele mai câștigate după un meci de fotbal sunt companiile tabacice, pentru că acolo, pe stadioane, țigările se sudează ca-n vremurile bune ale Combinatului Siderurgic din Galați. Cât dura meciul, dacă vreun om sănătos la minte pica pe stadion, nu avea nicio șansă să facă un pas. Nu avea unde. Mișcările browniene ale microbiștilor funcționând ca niște bariere ilogice, ce se coboră și se ridică atunci când nici nu te aștepți. Să mergi la baie, nici nu aveai unde, nici nu existau pe vremea aia, ca și acum, de altfel, să bei ceva, un pahar de apă, era imposibil. Odată așezat în tribună trebuia să rabzi, să te canonești, să reziști ca Moise în pustiu.

Odată meciul terminat, eram cu toții sub starea rezultatului final. Fie exaltați, în caz de victorie, fie murați sufletește, în caz de eșec. Și toată lumea cu care ne intersectam pe stradă își dădea seama de rezultatul final după starea noastră. Dacă vorbeam, era clar semn de victorie, dacă eram tăcuți și leșinați, apoi doar eșecul ne-a luat în primire. În asemenea ritm se consumau anii aceea, de suporter înfocat, cu suișuri și coborâșuri săptămânale, până în clipa în care am spus stop, când mi-am dat seama că toate aceste fluctuații sunt prea dese și că pierd din vedere alte lucruri interesante ale vieții.

Așa că acum, când se joacă un meci nici nu mă uit, deoarece a dispărut miracolul ce înconjoară fotbalul. Mai arunc, doar așa, un ochi, și mă minunez ce inimă de piatră am ajuns. Indiferent de vreme, de oră, de anotimp, de importanța partidei, mie mi se par toate partidele la fel și mă întreb ce Doamne, iartă-mă!, am căutat eu acolo, în minunata lume a fotbalului.

Despre pensiile speciale

caricatura-12Nu știu cine mi-a spus mie, poate tradiția istorică atunci când dormeam pe-o ureche, că poliția, armata, justiția sunt coloana vertebrală a unui stat. Că de ele depinde buna funcționare a unei țări și-n interior și și-n exterior. Eu, care de felul meu sunt cam total rupt de gunoiul numit politică, am rămas siderat când am citit undeva pe net că vreo 700 de vajnici polițai – și acesta nu e decât primul lot – tocmai din cei în care ne puneam speranța că vor asigura liniștea acestei țări, că și-au depus voios dosarul de pensionare, pentru că, nu-i așa?, trebuie să existe viață și în timpul liber. Și să te ții de acum timp liber.

Eu, ca prostul, m-am speriat, după care, atunci când mi-am revenit în simțiri, mi-am zis că bine că s-au dus pe pustii cu oala în cap. A scăpat țara de asemenea loaze! Ce s-ar fi întâmplat dacă începea vreun război și ăștia erau în post? N-ar fi fugit primii cu burdihanele să stea să li se rupă spre prima ușă de salvare externă, oricare ar fi aceea? Atunci să te fi ținut haos, atunci să fi văzut la ce se poate deda românul săracul, cum fura el din avutul privat sau comun și punea deoparte, în cămăruța lui, în debaraua lui sau oriunde ar fi apucat, spre deplina lui fericire ulterioară?

Dar ce țară e aia în care oameni în puteri, oameni ajunși la deplina maturitate profesională, fie ei polițiști, militari sau magistrați, se pensionează cu o asemenea viteză de parcă s-a șters din constituție dreptul la pensie? Ce țară e aia ce stă cu mâinile în sân și admiră această totală depravare morală tocmai din partea instituțiilor de la care te- ai fi așteptat, în cel mai rău caz, la câteva puse de românism și hotărârea de a sluji patria, pentru că de aia s-au făcut ei polițiști, militari sau magistrați.

Nici dacă am fi cheltuit milioane de euro pentru ca un institut sociologic să facă a radiografie a societății românești actuale nu am fi avut un rezultat atât de corect și de palpabil. La cel mai mic semn că privilegiile le-ar fi putut fi micșorate toți șobolanii care colcăie pe această corabie care stă se scufunde, numită România, și-au pus coada urât mirositoare pe spinare și au abandonat-o. Chipurile tuturor acestor așa-ziși apărători ai statului de drept ar trebuie expuse pe toate gardurile, cu îndemnul strămoșesc: scuipați, vă rog, aici!

Oare nu avea dreptate Vâșinski când spunea că românii nu există ca popor, că românii sunt doar o profesie? Sau, așa cum spunea, la sfârșitul lui 1918, P.P. Carp: țara asta, la cât noroc are, nu mai are nevoie de politicieni. Dacă se desființează toată pensiile, oare câți mai rămânem în țara asta? Păi, pe bune, nu poporul român e o enigmă și un miracol istoric, România e o enigmă și un miracol istoric! Cum de mai există, dacă nimeni n-o iubește, nimeni nu o apără, nimeni nu o protejează? Halal țară, halal popor! Ne merităm soarta, borfașilor!

P.S. La anul, de 1 Decembrie, când vom aniversa 100 de ani de la Marea Unire, pe sub Arcul de Triumf s-ar putea să defileze trupe maghiare, căci ale noastre vor fi toate la pensie. Trăiască pensia, visul de aur al tuturor românilor!