Cât de mult iubesc…

Nu mi-aș mai fi dat seama, nu m-aș mai fi gândit la asta nicidoată. Era ca un sentiment intrat în hibernare. La un moment dat nici nu mai știam dacă există. Mă simțeam atât de bine, mă lăfăiam cu mintea pe un spațiu atât de mare, încât, ce mai!, credeam că toată lumea e a mea. Pardon, a noastră! Trăiam un sentiment ciudat de uitare perpetuă. Tot ceea ce gândeam eu înainte se estompa, se pierdea. Nu era ca o negare a unui moment din trecut, ci cu o formă foarte ciudată de nepăsare, de dezinteres față de ceva ce iubeam extrem de mult. Despre România e vorba.

A trebuit să vină peste noi mai multe crize planetare, cele mai multe dintre ele determinate de omul alb, om alb din care și noi ne tragem, ca să-mi dau seama că iubesc cu o adâncă recunoștință România. A trebuit ca marii prelați ai bisericii mondialiste să-și piardă răbdarea cu noi, europenii, pentru că nu vrem să devenim un singur popor, o singură ființă, de la Atlantic la Urali, ca să-mi aduc aminte cu o și mai puternică datorie că iubesc România. Și asta pentru că iubesc și prețuiesc tot ce-am primit și dacă aceste daruri nu sunt de o mare calitate, asta e pentru că fiecare nație își are ritmul ei de evoluție.

În cazul de față ne putem considera niște înapoiați față de marile națiuni occidentale, dar o înapoiere care de data asta ne poartă noroc. Dacă am fi fost și noi la fel de avansați ca toată catolicimea și toată protestantimea, ne-am fi băgat picioarele în originea noastră, ne-am fi înstrăinat de Dumnezeu și ne-am fi zis că e vremea unei evoluții fără nico legătură cu trecutul nostru. Dar eu nu vreau să dispar, nu vreau să devin de etnie incert-orientală, tocmai pentru că sunt înapoiat. Nu am parcurs întregul drum al Occidentului și, din acest motiv, îi rugăm pe comisarii sovietici, pardon, europeni, să ne mai lase câteva zeci de ani să putem recupera decalajul față de ei.

Și până atunci, poate-mi cumpăr ițari, cămașă, ilic, căciulă și opinci și, cu această vestimentație, fac un tur scurt prin capitalele multiculturalismului să le arăt mozaicului etnic ce piatră valoroasă suntem noi. Și, indiferent de impresia creată, să-mi văd de drum, căci admirația se câștigă prin fapte și nu prin vorbe sau tânguiri deșarte. Sunt român și mă simt foarte bine așa. Iubesc România în fiecare zi, chiar dacă uneori asta îmi ocupă tot timpul. 🙂

Schimbări…

Nu mai am pasiuni sau cel puțin nu le mai am pe cele din copilărie. Sportul aproape mă lasă rece. Fotbalul, al cărui chibiț dedicat eram, nu mai înseamnă nimic pentru mine. Mai tresar doar când văd pentru câteva momente secvențe din meciuri de rugby. Acolo e tot ce-a mai rămas din pasiunea mea pentru sport. E admirația mea mută pentru cel mai corect sport din lume. Îi văd cum se încleștează, în urmărirea balonului oval și zâmbesc. Uneori simt un fior pe șira spinării și-mi aduc aminte de diferite partidele pe care le-am văzut mai ales în copilărie. Deplin respect pentru rugby-ști, dar doar atât… Sportul pentru mine nu mai e decât o formă clasică de mișcare. Nebunia, trepidația marilor competiții nu mă mai copleșesc. Asta nu înseamnă că am murit un pic pe interior, ci că am trecut la un alt nivel.

Din tot ceea ce făceam de copil mi-a mai rămas acum pasiunea pentru citit și curiozitatea cu care înconjor oamenii talentați în orice domeniu. În rest, pare să fie o vale aproape secată. Mă uit la filme și-mi pierd destul de repede răbdarea. Intuiesc întâmplările regizate sau îmi dau seama cât de puerile și infantile sunt cele mai multe dintre ele. Și schimb canalul sau plec din sala de cinema. N-am timp să mă îndobitocesc singur. O va face oricum vremea, la momentul oportun.

N-am timp să stau la beri neîntrerupte, când același subiecte pot fi povestite, răstălmăcite sau negate oriunde altundeva. Pentru o ulterioară durere de cap sau poftă cavernoasă de mâncare nu merită să susții industria alcoolului. Subiectele plate, despre ce-a făcut X, cu cine umblă Y, cât de jos a ajuns W nu mă interesează. Prin aceleași stări voi trece și eu mai devreme sau târziu. Dacă vrei să vorbim, o putem face oriunde altundeva. Nu trebuie să ne înecăm cuvintele și odată cu ele și pe noi.

Nu mai am răbdare să-i aud pe alții cum se plâng pentru că-mi dau seama că nu am puterea să-i schimb. Schimbarea se produce doar din interior. Nu sunt Freud să sap prin calcarul depus peste amintirile celor care nu mai știu calea-n toarsă. Și oricum, nu există situații delicate, ci doar oameni ce nu și-au găsit deocamdată drumul. Îi las în drumul lor, poate vor da de alții mai pioși și-ncerc să înțeleg ce-am învățat de la viață. Fiecare lucru, fiecare întâmplare încerc să la asamblez sub forma unui lucru încă necunoscut mie. Și asta mă atrage cel mai mult, Necunoscutul. Drumul nu trebuie să fie previzibil, ci interesant.

Încet-încet simt că mă înstrăinez de mine. De cel de ieri, apropiindu-mă fără să-mi dau seama de cel de mâine. Dacă anii trec și mă mai recunosc în cel ce-am fost, înseamnă că n-am făcut nimic. Dar trecutul îmi rămâne. Am nevoie de el. E comparația mea pentru prezent. Cu cât mai mult, cu atât mai bine, deși uneori nu înțeleg nimic. Dar e bine…

În căutarea stăpânului pierdut

caricaturaBăi, nu știu alte popoare cum sunt, dar mie, ca să-l parafrazez un pic pe Creangă, și-n titlu pe Proust, îmi crapă obrazul de rușine când vine vorba de al nostru. În doar o lună de zile, ambasadorul SUA la București s-a văzut cu 3 premieri români. Oare ce i-or fi spus fiecare din ei? Presupun că ambasadorul american e deja plictisit și un pic rușinat de slugărnicia noastră. Oare și ambasadorul nostru la Washington se vede de 3 ori pe lună cu Obama? Că eu așa am înțeles că se procedează în diplomație. Se aplică regula reciprocității și a egalei reprezentări. Stai că vine 4 iulie și să vezi atunci ce buluc de politicieni români o să dea iama prin curtea ambasadei americane. Sper ca toți să-și pună pozele de acolo pe Facebook, să vadă și Obama ce slugi are în România.

De unde atâta umilință la poporul român? De ce trebuie să ne facem spatele covrig și să deschidem ușile marilor cancelarii cu capul? Avea dreptate Vâșinski, reprezentantul lui Stalin la București, când spunea că românii nu sunt un popor, ci o profesie. Cred că și străinii se crucesc când văd în ce hal de umilință ne prezentăm în fața lor. Mai-mai că ne-ar exporta un pic de demnitate. Moca! Doar că noi nu prea avem ce face cu ea.

Dar istoria umilinței la noi e lungă și se pierde în negura timpurilor. Rușii ar trebui să-și fi învățat lecția, încă din 1701, când Brâncoveanu l-a trădat pe Petru I, în bătălia de la Stănilești, pe Prut. Cu acea ocazie – prima întâlnire față în față, între ruși și români – Brâncoveanu „a uitat” să-i trimită lui Petru I trupele promise. De unde să știe bietul Petru că Brâncoveanu juca la 3 capete? Adică voievodul nostru se dădea bine cu stăpânul lui din acel moment, turcul, și negocia pe la spate și cu rusul și cu habsburgul. Oare ce brașoave le debita Brâncoveanu? Lui Petru îi spunea că e frumos ca limba rusă? Porții îi zicea că e sublimă? Habsburgilor le șoptea că s-a îndrăgostit de melodioasa limbă germană? În fine…

Prin ce fac analfabeții aceștia din politică se accelerează procesul de reabilitare totală a lui Ceaușescu. Ar trebui actualii auto-declarați politicieni să pună mâna pe o carte de istorie și să vadă că Ceaușescu a fost primit la cel mai înalt nivel de 2 președinți americani, în timp ce ei se văd doar cu femeia de serviciu de la Casa Albă, care le spune să se descalțe la intrare, că ea tocmai a dat cu mopul. Și ai noștri se execută și se simt importanți că i-a băgat totuși cineva în seamă la Washington. Halal!

Cu așa politicieni nu mă mai miră că nu dă nimeni două parale pe noi în politica externă. Noi nu știm decât să ne căciulim și să pupăm papucii celor care sunt mai marii lumii. În anul 2015 situația din România este la fel cu cea de dinainte de 1859. Culmea! Legile românești nu se aplică americanilor. Dacă vreun american comite la noi o crimă, un viol sau vreun accident, el e judecat de autoritățile americane. În timp ce bulgarii cu ceafa groasă, când au negociat, au uitat să stea în genunchi și au dreptul să-i judece pe toți americanii care-și fac de cap prin țara lor.

Și acum, dacă stau strâmb și judec drept, tind să cred că Ceaușescu a fost o excepție care confirmă regula. El nu a fost român, altfel nu ar fi negociat de la egal la egal cu toții marii lumii. Noroc cu actualii politicieni care confirmă teoria lui Vâșinski. Suntem și noi buni la ceva… la profesii. Iar profesia noastră de bază e să fim într-o continuă căutare a stăpânului pierdut. Am avut mulți de-a lungul timpului și tocmai din acest motiv ne e așa de greu să-l găsim pe cel mai bun. Facem o ediție specială a Vocii României sau Te cunosc de undeva, la o adică. Dar nu ne dăm noi bătuți. Până la urmă o să-l găsim pe stăpânul perfect și promitem să nu-l mai pierdem niciodată!

Despre anumite cărți

20150727-profesionistiTrăim într-un adevărat paradox. Să mă explic. Cu cât se citește mai puțin, cu cât cultura generală e la fel de subțire ca o pânză de păianjen și consistentă ca praful pe tobă, cu atât mai mult succes au aceste cărți. Cum anume îmi dau seama că tot mai mulți oameni au o cultură aproape inexistentă? Păi intru în vorbă cu ei. Și cum eu nu sunt cu toți boii acasă, abordez și alte teme, dincolo de nevoile primare ale omului. Și atunci, surprind priviri cristaline ce-mi transmit mesaje de psihoză publică. Dar să revin la subiectul de față. Cum spuneam, sunt acele cărți pompos numite de formare personală. Dacă simți că o anumită deprindere nu e suficient de dezvoltată în matele, hop și un autor, îndeobște din SUA, care te salvează și te ajută să te dezvolți cât ai zice pește.

Nu știu ce fel de chip plin de nevoi nespuse am eu în orice onorată adunare, că toți oamenii de bine se simt datori să mă îmbogățească într-un anumit domeniu. Se află, se duce vestea că eu citesc – deci sunt un ciudat –, hop și oamenii noștri ce vor să mă salveze și să mă redea binelui public. Cred că am în bibliotecă vreo 20 de cărți de dezvoltare personală, aproape toate scoase de editura Publica. Concluzia care se desprinde, căci se desprinde una, e că sunt un om neterminat. Păi altfel cum aș putea elucida misterul atâtor domenii în care mai am atâtea de demonstrat.

Paradoxul lumii contemporane e că un om cu cât e mai educat, cu atât pare mai neajutorat și, ca urmare, el trebuie să primească sprijinul celor care știu doar una și bună. Nu știu ce ei știu și nu știu cine e bună în această ecuație. Dar cert e că eu am primit vreo 20 de cărți. Din respect și din curiozitate recunosc că le-am citit pe toate. De citit e mult spus, deoarece pot fi parcurse foarte ușor pe diagonală, deoarece sunt pline de titluri și intertitluri care spun totul fără a mai fi nevoit să zăbovești printre paragrafe. De unde o primă concluzie că sunt scrise pentru oameni foarte ocupați, pentru care esențializarea informației e țelul suprem al fiecărei zile.

Dacă asta ar fi totul, ar mai fi cum ar mai fi, dar alta e marea descoperire. Toate cele vreo 20 de cărți cu care m-am îmbogățit nu spun nimic nou, tratează teme general valabile, pe care orice om cu 7 ani de acasă și cu o fluentă parcurgere a abecedarului, nu ar fi avut cum să nu le cunoască. După ce am trecut prin toate cele 20 de cărți, stau și mă gândesc în prostia mea ce să mai schimb la mine, căci nimic din ele nu mi-e străin. Secretul mare al lor e că dacă ai bun-simț e imposibil să nu reușești în viață. Eu la bun-simț stau cum mai stau, dar cu viața mai am unele discuții. Acum stau și mă gândesc oare ce mai pot primi, deoarece, după aproape orice carte citită, fața mi se schimonosește de înțelegere, ceea ce dă celor din jur senzația că țip după ajutor fără cuvinte. Când nu voi mai fi, oare ce voi primi? Biblia? Atunci să te ții!

Bruce Willis

bruce-willis-images-4L-am văzut pentru o secundă pasageră, aseară, la tv. Era într-unul din primele lui filme de succes, când încă nu uitase să zâmbească. Și dintr-odată, mi-au trecut prin fața ochilor toate amintirile mele legate de el. Mi-l aduc aminte din Maddie și David, unde compensa prin umor și spontaneitate personajul neîndemânatic ce-l avea sub pază. Sau din Hudson Hawk sau din Die Hard I și II. Toate aceste filme, plus serialul amintit, au fost blagoslovite de plăcerea lui de a juca, de a ne încânta, de a dărui din ceva ce avea pe atunci, umorul său, ce-i punea în valoare rictusul inconfundabil.

Apoi, într-o dimineață, scufundat în celebritate, și-a pierdut zâmbetul, umorul, plăcerea de a juca personaje colorate, pline de viață, și a trecut la tipi insipizi, reci, metodici și negrăbiți în îndeplinirea țelului de a ucide tot ce e de ucis și un pic mai mult decât atât. El își urmărea victimele cu încăpățânare. Bruce mergea, iar viitoarele victime alergau. Și, în loc ca distanța să crească, într-un mod paradoxal, scădea. Era eroul fără suflet și fără milă, un Brad Pitt avant la lettre, netalentat și obositor.

Din noianul de filme fără zâmbet mi-a plăcut Red și nu datorită lui Bruce, care a fost la fel de introvertit, ca un pacient nerezolvat de Freud, ci de John Malkovich, care, cu umorul său marcă înregistrată, m-a făcut să trec peste Bruce transformat din nou într-un robocop și să mă bucur de umorul marcă înregistrată al actorului ce pare a fi damnatul John.

Aseară, privindu-l pentru câteva secunde pe Bruce, mi l-am imaginat într-un film în care-și hăituia zâmbetul, el mergând și zâmbetul alergând. Și, exact ca-n filmele lui de duzină, Bruce prinzându-l din urmă, pentru a-l folosi apoi din nou și din nou…

Frumusețea repetitivă a vieții

auhoraatra-tumblr-com_-1080x608De mic copil văd aceeași atitudine față de viață, una reținută, îngrijorată sau chiar de-a dreptul îngrozită. Faptul că viitorul ne pare mai imprevizibil, cu atât ne sperie mai tare. Cu cât avem mai puțină încredere în noi înșine, cu atât mai rezervați, mai pesimiști și mai temători devenim. Dar, pentru mine personal, această caracteristică repetitivă a vieții îmi place cel mai mult. Păi în primul rând asta face viața frumoasă. Ce-ar fi dacă tot ce urmează ar fi de dinainte știut? Eu personal m-aș plictisi. Apoi imprevizibilitatea asta îți dă șansa să cunoști mai bine oamenii cu care de-a face, să înțelegi cum începe marea baleiere a multora dintre noi, care azi sunt cu unii și mâine cu alții. Ce-i mai frumos, decât să vezi cum paradoxurile de până mai ieri sunt luate în brațe și susținute ca adevăruri evidente, pentru ca apoi, atunci când un nou făgaș se creează, să vezi ca aceeași oameni se comportă ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

De aia îmi și place atât de mult viața. Așa cum e ea, îmi dă un sentiment de strălucită hăhăire interioară. Lumea noastră are vreo 6.000 de ani de când unii s-au învrednicit să lase însemnate undeva primele amintiri ale omului. Și, în acești 6.000 de ani, ne încăpățânăm să facem aceleași greșeli, încât, uneori, am senzația că suntem prima generație de oameni de pe pământ. Altfel nu-mi explic cum putem fi capabili de fericire extremă sau de groază așijderea. Și toate astea pentru că fiecare generație, prin simplu fapt că există la un moment dat, se consideră superioară celor care au fost și celor care vor veni. Și din această axiomă a vieții vii, aproape nicio generație nu a reușit să scape, ba mai mult, a reușit să repete toate greșelile predecesorilor și, într-un chip strălucit, să împingă limita absurdului dincolo de orice imaginație.

Tocmai în asta constă frumusețea repetitivă a vieții, că în ciuda atâtor izvoare de înțelepciune salvate de la pieire prin scriere, noi nu luăm seama de nimic și ne trăim secunda precum ar fi o eternitate. Așa cum suntem – exagerat de fericiți în fața nașterii, tot atât de halucinați în durere când moartea ne întâmpină -, ne comportăm ca și cum înaintea noastră nimic n-ar fi fost, iar după noi nimic nu se așterne. Și asta mă fascinează pe mine cel mai mult. Deși știm deja din experiența altora tot ce ni se poate întâmpla și tot ceea ce putem păți, avem acea grație a inocenței să fim mereu surprinși de tot și toate. Ăsta e cel mai mare farmec repetitiv al vieții.

În plus, deși ne încăpățânăm să ne considerăm eterni în perisabilitatea noastră, judecăm lumea numai după propriile noastre experiențe, ignorând nu doar toată istoria noastră ci și orice contemporan care nu corespunde tabieturilor noastre. Deși miile de ani care au trecut ne-au demonstrat că spiritul uman nu a cunoscut o prea mare evoluție, ne încăpățânăm să considerăm tehnica de ultima ora drept cea mai mare dovadă a evoluției noastre. Dar ne amăgim, deoarece tehnica nu a reușit până acum să schimbe nimic din metehnele noastre. În continuare vom fi la fel de zgomotoși și entuziaști în fața miracolului vieții și la fel de tăcuți și de torpilați în interior, în fața celuilalt miracol care nu ne place și pe care nu-l voi mai numi.

Și, poate, va veni un timp când vom ține cont de toți cei care ne-au făcut nouă loc să fim și ne vom gândi la cei ce vor urma fără a ne fi rude. Și poate atunci vom vedea cât de mult am evoluat noi ca oameni, cât de mult am învățat din ce ni s-a întâmplat și câte ne mai așteaptă până în clipa în care vom ajunge la o altă conștiință de sine. Până atunci rămâne ca frumusețea repetitivă a vieții să fie leitmotivul existenței noastre de 6.000 de ani încoace. De-abia atunci vom înțelege tot ce-am scris în acești ani. Și asta ar fi poate frumusețea unică a vieții.

Despre ipocrizie și nu numai

Cu ocazia furtunilor islamice care au zguduit continentul în ultima vreme, apar tot felul de persoane care clamează toleranța și înțelegerea dintre popoare. Că în vestul Europei toate etniile se au ca surorile, că ce se întâmplă acum, că diverși musulmani se aruncă în aer de nerăbdare să se manifeste multicultural, nu ar fi decât niște lucruri greu de explicat. Că vesticii i-au primit întotdeauna cu pâine și sare pe migratorii economici (toți sunt migratori economici, indiferent daca au ca pretext un război sau nu, altfel poposeau fericiți și prin bătătura noastră) și că aceștia nu și-au mai încăput în piele de fericiți ce erau pentru că au fost primiți la masa celor bogați de pe acolo.

Oare așa să fie, așa cum diverși deformatori de opinie și politicieni europeni spun? Chiar așa o mare fericire să fie pe capul tuturor? Eu mă îndoiesc. Faptul că musulmanii cu cetățenie europeană la mână se aruncă în aer, e semn că relațiile dintre cei vechi și cei noi nu sunt așa de calde cum ni se spune. Eu cred că suntem doar sub loviturile bine țintite ale propagandei apusene. Cauzele tulburării musulmanilor trebuie căutate în modul în care aceștia au fost tratați până acum. Multiculturalismul nu a făcut să adâncească și mai mult falia dintre gazde și oaspeți. Și nici nu putea să fie altfel în condițiile în care diferențele de civilizație, de evoluție sunt așa de mari între băștinași și migratori.

În plus, cu cât diferențele sunt mai mari, cu atât probabilitatea conviețuirii pașnice scade, cu atât xenofobia, rasismul și intoleranța cresc. Nu ai cum să pui să stea împreună oameni pe care îi separă în primul rând 1.000 de ani de civilizație. Cei civilizați nu au răbdare să-i vadă pe ceilalți făcând progrese, ceilalți nu au timp să recupereze în timp util decalajul de subdezvoltare.

Dar poate cel mai important lucru care nu ni se spune este că niciodată băștinașii nu i-au privit pe migratori ca pe egalii lor ci ca pe niște ființe plasate undeva între muncitori cu ziua și mașini-unelte. Vrem nu vrem, întotdeauna cei mai evoluați îi vor privi cu aroganță pe cei mai puțini favorizați de soartă. Se pare că noi gândim doar după fraze sforăitoare și nu ținem cont de realități. Faptul că Merkel îl țucă focos pe emigrant, asta nu înseamnă că neamțul de rând abia așteaptă să doarmă cu el în pat.

Și oricum am da-o, relația asta de iubire cu forța nu are cum să genereze rezultate frumoase. Mai mult decât atât, aud persoane care spun că nu ar trebui să devenim islamofobi și asta mă face să râd. Păi povestea e știută. Niște europeni sunt uciși de musulmani. Cum reacționează în mod firesc orice ființă? Începe să-i iubească mai abitir pe ucigași, ca într-o transă sinucigașă, sau își ia măsuri de precauție? Eu știu o vorbă care spune că frica păzește bostănăria. Cel puțin acum frica e instalată.

Rareș Bogdan sau Mihai Gâdea

Moderatorii noștri de politică sunt ca niște bucătari care indiferent ce ingrediente le-ai da, fac mereu aceeași mâncare. Ăsta e un adevărat paradox la noi, dar și o adevărată povară. Indiferent de persoana invitată, moderatorul nostru poartă discuția, o conduce și o băltește tot pe aceleași teme. Indiferent de subiectul abordat ei vor face aceleași cometarii, de ai senzația că au o singură obsesie.

Mă uit la ei și nu pot să nu remarc, în ciuda monologurilor lungi și uneori extrem de lungi, ce subțirime a educației posedă. Cu mici excepții, poate Rareș Bogdan sau Mircea Badea, exprimarea lor e puerilă, simplistă și direct concentrată pe subiectul obsedant. Din prima clipă când unul dintre ei deschide gura, atitudinea pe care o au pe platou, tonul vocii le trădează simpatiile și antipatiile. E ca și cum ai urmări sub formă de reality show un proces politic de la începuturile comunismului. Personajele despre care vorbesc sunt trasate în tușe foarte groase, încât și celui mai cretin telespectator nu-i va fi greu să înțeleagă pe cine tămâiază sau încondeiază moderatorul.

În plus, fiecare moderator are obsesia lui: Rareș Bogdan – Johannis, Gâdea – Băsescu etc, încât a nu vedea măcar o frântură dintr-o emisiune nu e nicio pierdere, deoarece aproape fiecare emisiune nu tratează decât aceeași temă, aproape fără nicio variație. Concentrarea obsedantă pe o singură temă subliniază limitarea culturală a moderatorului de viață lungă. Când mă uit la Gâdea sunt șocat de simplitatea exprimării și de numeroasele greșeli gramaticale. Se simte deja plin de el, audiențele babane din ultimii ani i-au scorojit de tot coloana vertebrală. În singur lucru nu i-a adus la schimb, un pic de cultură. E de o modestie intelectuală ce jignește orice privitor avizat. Și oricum, orice om educat câte ediții poate să vadă doar despre Băsescu? Nici eu nu-l iubesc pe marinar, dar să-l toc, de vreo 10 ani, doar pe Băsescu e deja prea mult, e deja un consistent caz clinic. Emisiunile lui Gâdea seamănă cu Telejurnalul de pe vremea lui Ceaușescu. Știi despre ce se vorbește și fără să te uiți.

Rareș Bogdan a fost de la început o surpriză plăcută. De departe cel mai cult dintre moderatori, m-a făcut să mă întreb ce caută în această tagmă a vidanjorilor de cadavre politice. Se simte, se transmite foarte ușor, o anumită vibrație atunci când un om cult vorbește. Și Rareș Bogdan e unul dintre ei. Păcat că și-a dedicat viața doar prostituției politice, făcând-o pe maestrul de ceremonii al mediocrității politicii românești. Chiar am privit câteva emisiuni, unde invitase nume grele din cultura română, cum se comportă. Doream să văd dacă se face de rușine cu întrebări puerile, pe lângă subiect. Se vede însă că e un ins citit. Dacă nu a fost de fiecare dată la înălțimea oratorului invitat în studio, măcar nu s-a făcut de rușine. A avut decența de a-și recunoaște poziția inferioară pe lângă acești titani încă în viață ai civilizației românești.

Dar ce schimbare șocantă se produce în el când face emisiuni politice, în care trebuie să execute pe unul sau pe altul. Am senzația că văd un comisar sovietic, pe Vâșinski în persoană. După cum vorbește, după cum vituperează, te gândești cum de insul acuzat mai e încă viață. Cel puțin ar trebui să-și ceară scuze pentru că mai există. Se transformă total într-un fel de porc din Ferma animalelor, cel care a scris pe peretele fermei ca toate animalele sunt egale, dar unele sunt mai egale decât altele. Te uiți la el și te crucești ce transformări poate produce lipsa de verticalitate și la oamenii educați. Ca să nu mai vorbesc de emisiunile când trebuie să tămâieze pe cineva, gen Iohannis sau Cioloș. Atunci odele și omagiile dedicate lui Ceaușescu par simple înjurături, de te fac să regreți că Păunescu nu mai trăiește ca să ia lecții de la Rareș Bogdan.

Și aceștia nu sunt decât 2 din fauna ce pășunează seară de seară pe ecranele noastre. Ni se furnizează atâta furaj politic de ai crede că la noi politica e un fel de obsesie națională. La noi nu se face politică ci doar se vorbește despre ea. Uneori se vorbește la prezent, dar de obicei la trecut, pentru că toți sunt niște complexați, încât te gândești dacă nu cumva politica la noi e de mult timp moartă, iar cei care se perindă pe micul ecran doar îi aduc omagiile, fiecare după cum îl taie capul. Și dacă cum vorbesc despre politică, tare mi-e teamă că la noi politica se face doar pe centură. Dar liniște! Încep emisiunile lui Rareș Bogdan și Mihai Gâdea.

Despre opinii

caricatura-lumina-zileiCu cât o situație se împute mai tare cu atât mai mulți oameni se ofuschează dacă îți dai cu părerea. Adică ai dreptul să votezi, dar nu ai dreptul să-ți dai cu părerea despre ce votezi. Chiar dacă ești o persoană cu ceva educație, prin mâinile căruia au trecut câteva mii de cărți pe diferite tematici, ai făcut și tu o școală, un liceu, ba chiar și o facultate pe bune, taci în mă-ta!, că n-ai dreptul la nicio o opinie.

Așa de bine ne-a dresat comunismul încât convingerea generală este că tu ca individ nu ai decât dreptul să taci și obligația să suporți toate mizeriile pe care ți le aruncă altcineva în cap. Ne plângem că noi, românii, nu avem atitudine, că acceptăm orice, dar pe de altă parte dăm în cap celor care vor să-și spună părerea. Mai mare paradox ca ăsta nu poți găsi. Dacă nici măcar persoanele educate, care au cât de cât o imagine creată prin propria cultură despre lumea care îi înconjoară nu au dreptul la propria opinie, atunci cine?

Luăm drept agresivitate inițiativa unora dintre noi de a ieși din masa mare, amorfă și tăcută deoarece suntem intoleranți cu părerile altora. Ne-am învățat să ne trăim viața ca un șir neîntrerupt de evenimente fără contur și, ca urmare, cine iese din șir ne strică feng shuy-ul. Dacă turui toată ziua despre subiecte anoste, este încurajat, că asta dovedește o anume implicare în activități superficiale. Dacă îți dai cu părerea, într-un mod critic firește, adică obiectiv, despre lumea în care trăiești, asta înseamnă că ți-ai luat-o în cap. Cine te crezi? Sunt alții mai avizați decât tine, alții pe care tu nu-i cunoști și la care nu ai acces, dar care au tot dreptul să interpreteze lumea în fel și chip.

Tu ai dreptul să spui: ce frumos te-ai asortat azi!, ce vreme frumos e afară! ce film drăguț am văzut aseară! Bla bla bla! Atât timp cât nu provoci oamenii să gândească, ești un om util. Din clipa în care îți spui părerea, asumându-ți responsabilitatea acestui fapt, atunci deranjezi.

Nu-i de mirare că suntem încălecați de toți și de toate dacă nu vrem să deranjăm pe nimeni. Mai bine mimăm înțelegerea, concordia și fericirea supremă decât să arătăm că putem judeca noi înșine. Și dacă nici măcar cei educați, cei care au trecut printr-o școală, un liceu și chiar facultate făcute pe bune nu au dreptul la opinie, atunci cine?

Privire periferică

4da459edc5411_65069Băi, citisem în vreo 2 cărți cum că privirea periferică face minuni în cazul unor femei. Cum unele văd mult mai multe decât bărbații, lucru care le ajută să devină mai sociabile decât sunt. Ce mai, un adevărat dar al naturii. O adevărată armă secretă, nu alta, pe care femeia a dezvoltat-o de-a lungul timpului. Nu știu cum face, dar femeia vede atât de multe în jurul ei încât te miri cum de nu i-au ieșit ochii din orbite de la atâta privit în toate părțile.

Cum eu nu sunt un model, dacă cineva mă privește dinspre strada comunicării, mi-am zis că n-ar strica să aprofundez un pic problema și să încerc, prin exerciții, să-mi îmbunătățesc calitățile de comunicare. Prin urmare, am decis să încep prin exerciții fizice, adică răsucitul ochilor în lăcașul cranian, cu scopul de a reuși să prind în raza vizuală un câmp mult mai vast decât sunt eu obișnuit. Cum eu privesc direct spre obiectul, ființa care mă interesează, acum e momentul spre un pic de diversitate. Cine știe ce nuanțe surprind din lumea care mă înconjoară, pe care, până acum, nici nu le-am observat. E o bună ocazie, am zis eu, să devenind mult mai simțitor decât sunt. Poate trăiam într-un univers bogat, precum o pădure tropicală, dar eu nu vedeam decât liana care mă transporta din chiparos direct în cedru.

Zis și făcut. Exercițiile au decurs destul de ușor. Doar că am rămas cu niște sechele. Ochii au tendința de a se învârti singuri în cap, ceea ce atrage privirea tuturor și mai ales a femeilor ce sunt experte în privitul periferic. Există riscul, dacă ochii mei nu se astâmpără, ca femeile să mă privească direct în ochi și să-și piardă abilitatea de a mă vedea fără să mă privească. În plus, am mai văzut niște efecte secundare de când mi-am lărgit raza de acoperire a spațiului vizual, începe să-mi scadă capacitatea de concentrare, cu riscul de a-mi afecta coeficientul de inteligență. Nu-mi dădusem seama că nu pot fi și superficial și profund în același timp. Drept care am renunțat total să mai privesc prin extremitatea ochilor, deoarece mi-am dat seama că nu mă ajută la nimic să știu toate nimicurile, să ghicesc toate stările celor din jur, pentru că pur și simplu nu contează.

Cu cât vedeam mai mult, cu atât înțelegeam mai bine superficialitatea relațiilor celor din jurul meu. Dar asta știam și atunci când priveam direct în ochi orice personaj ce-mi cădea sub streașina sprâncenelor. De ce atâta efort să știu toate nimicurile, dacă la final nu mă ajută la nimic sau nu-i ajută pe alții să nu mai fie superficiali? Între timp ochii mei și-au revenit. Sunt la fel de aerian față de o groază de oameni, dar mi-a rămas un singur lucru. Acum știu când unele femei privesc cu extremitatea razei lor vizuale și-mi dau seama că asta nu ajută la nimic, nici măcar pe ele. E doar o iluzie.