Cât de mult iubesc…

Nu mi-aș mai fi dat seama, nu m-aș mai fi gândit la asta nicidoată. Era ca un sentiment intrat în hibernare. La un moment dat nici nu mai știam dacă există. Mă simțeam atât de bine, mă lăfăiam cu mintea pe un spațiu atât de mare, încât, ce mai!, credeam că toată lumea e a mea. Pardon, a noastră! Trăiam un sentiment ciudat de uitare perpetuă. Tot ceea ce gândeam eu înainte se estompa, se pierdea. Nu era ca o negare a unui moment din trecut, ci cu o formă foarte ciudată de nepăsare, de dezinteres față de ceva ce iubeam extrem de mult. Despre România e vorba.

A trebuit să vină peste noi mai multe crize planetare, cele mai multe dintre ele determinate de omul alb, om alb din care și noi ne tragem, ca să-mi dau seama că iubesc cu o adâncă recunoștință România. A trebuit ca marii prelați ai bisericii mondialiste să-și piardă răbdarea cu noi, europenii, pentru că nu vrem să devenim un singur popor, o singură ființă, de la Atlantic la Urali, ca să-mi aduc aminte cu o și mai puternică datorie că iubesc România. Și asta pentru că iubesc și prețuiesc tot ce-am primit și dacă aceste daruri nu sunt de o mare calitate, asta e pentru că fiecare nație își are ritmul ei de evoluție.

În cazul de față ne putem considera niște înapoiați față de marile națiuni occidentale, dar o înapoiere care de data asta ne poartă noroc. Dacă am fi fost și noi la fel de avansați ca toată catolicimea și toată protestantimea, ne-am fi băgat picioarele în originea noastră, ne-am fi înstrăinat de Dumnezeu și ne-am fi zis că e vremea unei evoluții fără nico legătură cu trecutul nostru. Dar eu nu vreau să dispar, nu vreau să devin de etnie incert-orientală, tocmai pentru că sunt înapoiat. Nu am parcurs întregul drum al Occidentului și, din acest motiv, îi rugăm pe comisarii sovietici, pardon, europeni, să ne mai lase câteva zeci de ani să putem recupera decalajul față de ei.

Și până atunci, poate-mi cumpăr ițari, cămașă, ilic, căciulă și opinci și, cu această vestimentație, fac un tur scurt prin capitalele multiculturalismului să le arăt mozaicului etnic ce piatră valoroasă suntem noi. Și, indiferent de impresia creată, să-mi văd de drum, căci admirația se câștigă prin fapte și nu prin vorbe sau tânguiri deșarte. Sunt român și mă simt foarte bine așa. Iubesc România în fiecare zi, chiar dacă uneori asta îmi ocupă tot timpul. 🙂

Schimbări…

Nu mai am pasiuni sau cel puțin nu le mai am pe cele din copilărie. Sportul aproape mă lasă rece. Fotbalul, al cărui chibiț dedicat eram, nu mai înseamnă nimic pentru mine. Mai tresar doar când văd pentru câteva momente secvențe din meciuri de rugby. Acolo e tot ce-a mai rămas din pasiunea mea pentru sport. E admirația mea mută pentru cel mai corect sport din lume. Îi văd cum se încleștează, în urmărirea balonului oval și zâmbesc. Uneori simt un fior pe șira spinării și-mi aduc aminte de diferite partidele pe care le-am văzut mai ales în copilărie. Deplin respect pentru rugby-ști, dar doar atât… Sportul pentru mine nu mai e decât o formă clasică de mișcare. Nebunia, trepidația marilor competiții nu mă mai copleșesc. Asta nu înseamnă că am murit un pic pe interior, ci că am trecut la un alt nivel.

Din tot ceea ce făceam de copil mi-a mai rămas acum pasiunea pentru citit și curiozitatea cu care înconjor oamenii talentați în orice domeniu. În rest, pare să fie o vale aproape secată. Mă uit la filme și-mi pierd destul de repede răbdarea. Intuiesc întâmplările regizate sau îmi dau seama cât de puerile și infantile sunt cele mai multe dintre ele. Și schimb canalul sau plec din sala de cinema. N-am timp să mă îndobitocesc singur. O va face oricum vremea, la momentul oportun.

N-am timp să stau la beri neîntrerupte, când același subiecte pot fi povestite, răstălmăcite sau negate oriunde altundeva. Pentru o ulterioară durere de cap sau poftă cavernoasă de mâncare nu merită să susții industria alcoolului. Subiectele plate, despre ce-a făcut X, cu cine umblă Y, cât de jos a ajuns W nu mă interesează. Prin aceleași stări voi trece și eu mai devreme sau târziu. Dacă vrei să vorbim, o putem face oriunde altundeva. Nu trebuie să ne înecăm cuvintele și odată cu ele și pe noi.

Nu mai am răbdare să-i aud pe alții cum se plâng pentru că-mi dau seama că nu am puterea să-i schimb. Schimbarea se produce doar din interior. Nu sunt Freud să sap prin calcarul depus peste amintirile celor care nu mai știu calea-n toarsă. Și oricum, nu există situații delicate, ci doar oameni ce nu și-au găsit deocamdată drumul. Îi las în drumul lor, poate vor da de alții mai pioși și-ncerc să înțeleg ce-am învățat de la viață. Fiecare lucru, fiecare întâmplare încerc să la asamblez sub forma unui lucru încă necunoscut mie. Și asta mă atrage cel mai mult, Necunoscutul. Drumul nu trebuie să fie previzibil, ci interesant.

Încet-încet simt că mă înstrăinez de mine. De cel de ieri, apropiindu-mă fără să-mi dau seama de cel de mâine. Dacă anii trec și mă mai recunosc în cel ce-am fost, înseamnă că n-am făcut nimic. Dar trecutul îmi rămâne. Am nevoie de el. E comparația mea pentru prezent. Cu cât mai mult, cu atât mai bine, deși uneori nu înțeleg nimic. Dar e bine…

Vin sărbătorile

606Nu e mai moment mai frumos al anului decât iarna. Mai ales prima parte a ei, când noi, creștinii, sărbătorim tot ce ne vine la gură. Dacă n-ar fi nepricopsiții ăștia de politicieni, români și europeni, mai-mai că m-aș bucura de sezon. Ca de obicei, nu mi-aș cumpăra nimic pentru că n-am de ce. Dacă vreau să-mi cumpăr ceva, dacă îmi arde buza și-mi permit, îmi iau atunci când e cazul. Nu stau în lipsuri până de sărbători ca să mă pot bucura de ele. Nu m-ar răbda pipota.

Pe unde intri, pe unde te scălâmbâi, numai oferte de Sărbători. Noroc că-l avem și pe Sfântul Nicolae. Numai bine să legăm o lună-n cap de petreceri și de sărbători decembriste. Peste tot doar oferte. Cumpără-mă pe mine, ba pe mine! Auzi obiectele cum te cheamă, cum te doresc ca niște sirene. Dar eu mă țin tare. Sunt ca Ulise, surd și mut. Nu am niciun motiv să-mi cumpăr diverse lucruri, nici măcar din motive psihologice. Nu am niciun gol de umplut. Casa mea are spații drepte. Pereții sunt albi, ceea ce amplifică senzația de spațialitate.

Dar să revenim la frumoasele sărbători de iarnă. Cică ele te fac mai bun. Păi la vârsta mea, la câte sărbători am prins, ar trebui să am de dat și altora. M-am uitat și în oglindă. Nu semăn nici cu Moș Crăciun, nici cu renul. Semăn cu mine. Ce ghinion! Căci mereu m-am simțit deschis și m-am oferit celor mai frumoase experiențe, bazate pe sentimente nealterate. Oricum iarna sentimentele rămân țapene. Cel puțin de la frig. Și după cum bate vântul, acum, afară, e clar că am să beneficiez de același sentimente o lungă perioadă de timp. Păcat că la supermarket nu se vând sentimente. Uneori simt nevoia să mă înnoiesc. Ai dracu capitaliști! Vând orice, dar la partea interioară niciodată nu se gândesc. Oricum, eu am vrut. Dar dacă nu e…

Urmează să ne dăm cadouri în neștire. Sper să nu mă trezesc cu vreo 20 de fiare de călcat. Că de la cât de boțit umblu uneori prin viață, nici nu știi cum s-or gândi alții să mă catifeleze. Măcar să fie pe bază de aburi, să-mi îndrept și conștiința, că de la atâta luptă s-a scorojit și ea, mititica. Apoi urmează, așa cum îi spun eu, Blind Santa. Ai, n-ai chef, n-ai treabă, n-ai sentimente implementate pe o anumită direcție, trebuie să faci un troc în natură cu diverse persoane. Că așa e de sărbători, trebuie să-ți arăți bunătatea. Bunătatea ta materială, firește.  Și nu știu cum se face dar de o bucată de vreme bunătatea asta a căpătat formă. E un bun în toată splendoarea lui. De unde deduc că cei săraci nu sunt buni.

Dar să trecem peste asta și să ne pregătim de magia sărbătorilor, că cine știe câte mai prindem. Chit că sărbătorile în forma asta comercială nu există de mult timp prin lume. De vreo sută de ani la nemți, de vreo 20 de ani la noi. Că la noi, până să ne americanizăm – tot așa cum înainte ne-am rusificat, prin anii 50, și nițel mai devreme ne-am osmanizat – sărbătorile de iarnă începeau de Crăciun și se terminau pe 1 ianuarie, cu Colindatul. La cât s-au expandat ele, nu m-ar mira ca peste câțiva ani să nu coincidă și cu Paștele. Că dacă tot sărbătorim, măcar să o facem neîntrerupt, să fie și acesta un modus vivendi. Sper că s-a înțeles că abia aștept sărbătorile. Să n-avem vorbe! 🙂

În căutarea stăpânului pierdut

caricaturaBăi, nu știu alte popoare cum sunt, dar mie, ca să-l parafrazez un pic pe Creangă, și-n titlu pe Proust, îmi crapă obrazul de rușine când vine vorba de al nostru. În doar o lună de zile, ambasadorul SUA la București s-a văzut cu 3 premieri români. Oare ce i-or fi spus fiecare din ei? Presupun că ambasadorul american e deja plictisit și un pic rușinat de slugărnicia noastră. Oare și ambasadorul nostru la Washington se vede de 3 ori pe lună cu Obama? Că eu așa am înțeles că se procedează în diplomație. Se aplică regula reciprocității și a egalei reprezentări. Stai că vine 4 iulie și să vezi atunci ce buluc de politicieni români o să dea iama prin curtea ambasadei americane. Sper ca toți să-și pună pozele de acolo pe Facebook, să vadă și Obama ce slugi are în România.

De unde atâta umilință la poporul român? De ce trebuie să ne facem spatele covrig și să deschidem ușile marilor cancelarii cu capul? Avea dreptate Vâșinski, reprezentantul lui Stalin la București, când spunea că românii nu sunt un popor, ci o profesie. Cred că și străinii se crucesc când văd în ce hal de umilință ne prezentăm în fața lor. Mai-mai că ne-ar exporta un pic de demnitate. Moca! Doar că noi nu prea avem ce face cu ea.

Dar istoria umilinței la noi e lungă și se pierde în negura timpurilor. Rușii ar trebui să-și fi învățat lecția, încă din 1701, când Brâncoveanu l-a trădat pe Petru I, în bătălia de la Stănilești, pe Prut. Cu acea ocazie – prima întâlnire față în față, între ruși și români – Brâncoveanu „a uitat” să-i trimită lui Petru I trupele promise. De unde să știe bietul Petru că Brâncoveanu juca la 3 capete? Adică voievodul nostru se dădea bine cu stăpânul lui din acel moment, turcul, și negocia pe la spate și cu rusul și cu habsburgul. Oare ce brașoave le debita Brâncoveanu? Lui Petru îi spunea că e frumos ca limba rusă? Porții îi zicea că e sublimă? Habsburgilor le șoptea că s-a îndrăgostit de melodioasa limbă germană? În fine…

Prin ce fac analfabeții aceștia din politică se accelerează procesul de reabilitare totală a lui Ceaușescu. Ar trebui actualii auto-declarați politicieni să pună mâna pe o carte de istorie și să vadă că Ceaușescu a fost primit la cel mai înalt nivel de 2 președinți americani, în timp ce ei se văd doar cu femeia de serviciu de la Casa Albă, care le spune să se descalțe la intrare, că ea tocmai a dat cu mopul. Și ai noștri se execută și se simt importanți că i-a băgat totuși cineva în seamă la Washington. Halal!

Cu așa politicieni nu mă mai miră că nu dă nimeni două parale pe noi în politica externă. Noi nu știm decât să ne căciulim și să pupăm papucii celor care sunt mai marii lumii. În anul 2015 situația din România este la fel cu cea de dinainte de 1859. Culmea! Legile românești nu se aplică americanilor. Dacă vreun american comite la noi o crimă, un viol sau vreun accident, el e judecat de autoritățile americane. În timp ce bulgarii cu ceafa groasă, când au negociat, au uitat să stea în genunchi și au dreptul să-i judece pe toți americanii care-și fac de cap prin țara lor.

Și acum, dacă stau strâmb și judec drept, tind să cred că Ceaușescu a fost o excepție care confirmă regula. El nu a fost român, altfel nu ar fi negociat de la egal la egal cu toții marii lumii. Noroc cu actualii politicieni care confirmă teoria lui Vâșinski. Suntem și noi buni la ceva… la profesii. Iar profesia noastră de bază e să fim într-o continuă căutare a stăpânului pierdut. Am avut mulți de-a lungul timpului și tocmai din acest motiv ne e așa de greu să-l găsim pe cel mai bun. Facem o ediție specială a Vocii României sau Te cunosc de undeva, la o adică. Dar nu ne dăm noi bătuți. Până la urmă o să-l găsim pe stăpânul perfect și promitem să nu-l mai pierdem niciodată!

Experiență

7a702335-0af9-47c8-8e86-adc00e4faee9Poate nu mai sunt tânăr, însă eu cred că a cam venit vremea să ne înconjurăm de oameni cu experiență într-un anumit domeniu sau altul. Uite că se fac 26 de ani de ieșirea din comunism și unele firme au căpătat ceva vechime la noi. Și acesta e un lucru foarte bun. Încet-încet începem să înțelegem ce vrea să spună vorba populară: cine n-are bătrâni, să-și cumpere. Recunosc că entuziasmul Începuturilor e bun, pentru că îți dă energie să dobori munții, dar nu e suficient ca să ai și succes. A cam venit vremea să punem accentul pe cei cu experiență. Și, slavă Domnului, unii au acumulat ceva.

Știu că sunt firme necoapte care fug de inși cu experiență. Sunt prea scumpi. Așa e! Sunt scumpi. Dar experiența acumulată de aceștia, în cei 26 de ani de junglă capitalistă, este inestimabilă. Experiența celor care și-au pus mereu întrebări, celor care și-au dorit să fie mai buni azi decât ieri și mâine decât azi, curiozitatea de a-și extinde permanent orizontul cunoașterii înseamnă pentru orice firmă un capital de o valoare inestimabilă.

Norocul nostru e că am cunoscut și o primă criză a economiei capitaliste. Cu această experiență la teșcherea, orice specialist într-un domeniu sau altul, poate mișca munții din loc. El poate vedea dincolo de ziua de azi și să anticipeze evoluții care pentru restul sunt de neconceput. Cunoașterea aprofundată, înțelegerea situației prezente, capacitatea de a fi încăpățânat când trebuie și viceversa sunt atuuri pe care orice om le capătă cu timpul, dacă timpul n-a trecut de pomană peste el, firește.

A venit vremea să punem caii înaintea căruței și să dăm Cezarului ce-i al Cezarului. A trebuit să ne învechim și noi un pic ca să înțelegem că cel mai mare tezaur este cunoașterea. Și Slavă Domnului avem deja o armată plină de astfel de exemplare. Totul e să știm să-i și folosim, să-i lăsăm să-ți pună în valoare ideile și cu siguranță toată lumea va avea de câștigat. Inclusiv cei care nu au experiență.

P.S. Bineînțeles că unii vor interpreta acest text ca făcând parte dintr-o strategie a mea, de a urmări ceva, aici sau aiurea. Îi asigur că eu sunt 100% doar instinct. Dacă vor strategii, au greșit ușa. Din păcate sau din fericire nu mă pot ridica la nivelul lor. 🙂

Despre anumite cărți

20150727-profesionistiTrăim într-un adevărat paradox. Să mă explic. Cu cât se citește mai puțin, cu cât cultura generală e la fel de subțire ca o pânză de păianjen și consistentă ca praful pe tobă, cu atât mai mult succes au aceste cărți. Cum anume îmi dau seama că tot mai mulți oameni au o cultură aproape inexistentă? Păi intru în vorbă cu ei. Și cum eu nu sunt cu toți boii acasă, abordez și alte teme, dincolo de nevoile primare ale omului. Și atunci, surprind priviri cristaline ce-mi transmit mesaje de psihoză publică. Dar să revin la subiectul de față. Cum spuneam, sunt acele cărți pompos numite de formare personală. Dacă simți că o anumită deprindere nu e suficient de dezvoltată în matele, hop și un autor, îndeobște din SUA, care te salvează și te ajută să te dezvolți cât ai zice pește.

Nu știu ce fel de chip plin de nevoi nespuse am eu în orice onorată adunare, că toți oamenii de bine se simt datori să mă îmbogățească într-un anumit domeniu. Se află, se duce vestea că eu citesc – deci sunt un ciudat –, hop și oamenii noștri ce vor să mă salveze și să mă redea binelui public. Cred că am în bibliotecă vreo 20 de cărți de dezvoltare personală, aproape toate scoase de editura Publica. Concluzia care se desprinde, căci se desprinde una, e că sunt un om neterminat. Păi altfel cum aș putea elucida misterul atâtor domenii în care mai am atâtea de demonstrat.

Paradoxul lumii contemporane e că un om cu cât e mai educat, cu atât pare mai neajutorat și, ca urmare, el trebuie să primească sprijinul celor care știu doar una și bună. Nu știu ce ei știu și nu știu cine e bună în această ecuație. Dar cert e că eu am primit vreo 20 de cărți. Din respect și din curiozitate recunosc că le-am citit pe toate. De citit e mult spus, deoarece pot fi parcurse foarte ușor pe diagonală, deoarece sunt pline de titluri și intertitluri care spun totul fără a mai fi nevoit să zăbovești printre paragrafe. De unde o primă concluzie că sunt scrise pentru oameni foarte ocupați, pentru care esențializarea informației e țelul suprem al fiecărei zile.

Dacă asta ar fi totul, ar mai fi cum ar mai fi, dar alta e marea descoperire. Toate cele vreo 20 de cărți cu care m-am îmbogățit nu spun nimic nou, tratează teme general valabile, pe care orice om cu 7 ani de acasă și cu o fluentă parcurgere a abecedarului, nu ar fi avut cum să nu le cunoască. După ce am trecut prin toate cele 20 de cărți, stau și mă gândesc în prostia mea ce să mai schimb la mine, căci nimic din ele nu mi-e străin. Secretul mare al lor e că dacă ai bun-simț e imposibil să nu reușești în viață. Eu la bun-simț stau cum mai stau, dar cu viața mai am unele discuții. Acum stau și mă gândesc oare ce mai pot primi, deoarece, după aproape orice carte citită, fața mi se schimonosește de înțelegere, ceea ce dă celor din jur senzația că țip după ajutor fără cuvinte. Când nu voi mai fi, oare ce voi primi? Biblia? Atunci să te ții!

Bruce Willis

bruce-willis-images-4L-am văzut pentru o secundă pasageră, aseară, la tv. Era într-unul din primele lui filme de succes, când încă nu uitase să zâmbească. Și dintr-odată, mi-au trecut prin fața ochilor toate amintirile mele legate de el. Mi-l aduc aminte din Maddie și David, unde compensa prin umor și spontaneitate personajul neîndemânatic ce-l avea sub pază. Sau din Hudson Hawk sau din Die Hard I și II. Toate aceste filme, plus serialul amintit, au fost blagoslovite de plăcerea lui de a juca, de a ne încânta, de a dărui din ceva ce avea pe atunci, umorul său, ce-i punea în valoare rictusul inconfundabil.

Apoi, într-o dimineață, scufundat în celebritate, și-a pierdut zâmbetul, umorul, plăcerea de a juca personaje colorate, pline de viață, și a trecut la tipi insipizi, reci, metodici și negrăbiți în îndeplinirea țelului de a ucide tot ce e de ucis și un pic mai mult decât atât. El își urmărea victimele cu încăpățânare. Bruce mergea, iar viitoarele victime alergau. Și, în loc ca distanța să crească, într-un mod paradoxal, scădea. Era eroul fără suflet și fără milă, un Brad Pitt avant la lettre, netalentat și obositor.

Din noianul de filme fără zâmbet mi-a plăcut Red și nu datorită lui Bruce, care a fost la fel de introvertit, ca un pacient nerezolvat de Freud, ci de John Malkovich, care, cu umorul său marcă înregistrată, m-a făcut să trec peste Bruce transformat din nou într-un robocop și să mă bucur de umorul marcă înregistrată al actorului ce pare a fi damnatul John.

Aseară, privindu-l pentru câteva secunde pe Bruce, mi l-am imaginat într-un film în care-și hăituia zâmbetul, el mergând și zâmbetul alergând. Și, exact ca-n filmele lui de duzină, Bruce prinzându-l din urmă, pentru a-l folosi apoi din nou și din nou…