Viața în ”iepoca” Klaustrat Iohannis

Anecdotă:

„Într-o zi, la Radio România, pe vremea când nu exista decât Radio România, se înregistra o piesă de teatru. În distribuție, diverși mari actori, printre care Florin Zamfirescu și imensul Emil Botta. Într-o pauză de înregistrare Florin Zamfirescu îl vede pe maestru șezând singur sub o scară, sorbindu-și cafeaua. Se îndreaptă către acesta și-l invită să se alăture celorlați actori. Emil Botta îi răspunde candid: Nuu! Pentru că acolo sunt oameni!”

N-aș fi scris un rânduleț despre gripa chinezească dacă nu m-aș fi simțit hărțuit de poliție – ca mulți alții, de altfel – inclusiv când Oamenii legii erau în mașini, acestea aprinzându-și girofarurile de fiecare dată când mă vedeau pe stradă, făcându-mă să mă simt precum evreii în Germania nazistă. Singura diferență fiind că steaua galbenă a fost înlocuită cu declarația pe proprie răspundere, mereu alta, precum caracterul politicienilor noștri. N-așa! Sutem buni doar pentru snopeală, așa e? Voi vreți democrație, dar nu pentru căței! Foarte bine!

Hărțuirea noastră, a celor care sunt nedemni de dictatură, s-a făcut în mod organizat. Din ceea ce a mai scăpat prin presă s-a desprins ideea că s-a dat ordin Poliției pentru un exces de măsuri represive. Polițiștii, care și-au amintit cu această ocazie ce bine este să fii milițian, s-au rumenit în obraji și s-au comportat ca pe vremea lui Stalin, dornici de împliniri mărețe, adică de depășirea planului la amenzi. Amenzile au sfidat capacitatea noastră de numărare, find excesiv de mari raportate la salariul mediu din România, ca și cum noi am fi un popor de babuini, hotărâți să-l sfidăm pe Klaustrat Iohannis.

Cum nu am încredere în politicieni în vremuri normale, oare cum aș putea avea acum? E ca și cum aș lăsa cheile de la casă, atunci când lipsesc mai multe zile, pe mâna hoților. Cu diferența că politicienii noștri pe lângă faptul că sunt hoți, sunt și inculți, și escroci, și impostori, și șarlatani, și mincinoși. Doar nu mi-a luat Klaustrat Iohannis mințile!

Noroc că în câteva luni urmează vreo două rânduri de alegeri! Să vezi ce-o să se înghesuie lumea să schimbe hoții, inculții, escrocii, impostorii, șarlatanii și mincinoșii între ei. Să fure toți în mod democratic…

Politicienii au obținut cu ocazia gripei note mai bune la dictatură decât la democrație! Se vede că dictatura le merge la suflet! Le-a ieșit mai bine să ne strângă de momițe și să ne lase fără drepturi, decât să se preocupe ca acestea să nu fie încălcate. Toată clasa politică s-a întrecut în apeluri pentru dictatură. E mai ușor să strigi „smirna!” decât să accepți viața diferită a fiecărui om. E mai ușor să arăți cu degetul, precum Klaustrat Iohannis, decât să înțelegi că fiecare îngrădire a drepturilor arată cât de fragilă e democrația și ce ușor poate orice politruc să se înscăuneze peste noi, deoarece dictatura e pentru oricine, pe când democrația, doar pentru câțiva evoluați, și-or fi zis ei. Avea dreptate Cornel Dinu când istorisea o întâmplare din Anglia, de acum 60 de ani. Întrebând un localnic cum de arată atât de bine gazonul, acesta i-a răspuns: Vedeți, noi îl udăm și îl tundem de 400 de ani!… Și noi vrem ca democrația să prindă rădăcini într-un sol încă plin de pleava dictaturii…

Presa, câinele de pază al dictaturii, s-a întrecut să măsoare cu șublerul distanța socială pe care nu știm să o păstrăm. Presa, această unealtă sinistră în mâinile celei mai inculte generații de politicieni (comuniștii lui Ceaușescu par veniți de la Sorbona pe lângă generația lui Vela. Ați văzut cum pronunță „șasă”? Presupun că se gândea la „șasă cai frumoș!”) a răspândit și cultivat isteria pe toate canalele ei, după lozinca: un creier spălat e un creier mai curat! În loc să fie într-o continuă opoziție față de Putere, presa noastră cea de toate zilele a devenit hingherul ei de bază. Poate te-ai fi așteptat la un pic de îndoială din partea acesteia. Dar nu! Ea s-a comportat ca și cum politicieni de anvergura lui Ludovic Orban ar fi fost Einstein sau Newton la pătrat. Vorbele lui erau axiome! Stai de le notează și dă-le în eter de irefutabile ce sunt! Mi-e milă de poporul care are acești politicieni! Cât despre presă…!

Concluzia e că suntem un popor nedemn de Klaustrat Iohannis! Când mă gândesc că noi, populațiunea, am făcut în 30 de ani praf democrația, acum, cu ocazia gripelniței, am distrus și dictatura! Nu înțeleg de ce ne mai rabdă pământul! Ceaușescu ne oprea curentul deoarece se culca devreme, Iohannis ne ține în case pentru că el e Klaustrat! Pe timpul lui Băsescu România era prin cârciumi. Mă gândesc că ar trebui să alegem președintele în funcție de ce-i place sau nu lui ‘mnealui să facă. Ăștia 3 ne-au arătat că ne vor ca ei: adormiți, izolați, beți…

Klaustrat Iohannis a apărut în perioada jocului lui de-a dictatura – ce i-a mai plăcut! – de mai multe ori la televizor decât a făcut-o la catedra de fizică, pe vremea în care era profesor și-și cumpăra din lefușoara lui de bugetar nenumăratele case. Ca de la dictator la tentativă de dictator, Iohannis ar putea învăța de la Ceaușescu cum să ne facă viața mai amară: ca de exemplu, să ne lase să ieșim din case în funcție de anul de naștere: într-o zi cei născuți într-un an par, într-alta cei născuți în an impar…

Când mă gândesc că mai avem 370 de ani de tuns și de udat democrația, mai că-mi pierd speranța. Oare vom avea atâta răbdare să scoatem din pământ rădăcinile bine înfipte ale tuturor hoților, inculților, escrocilor, impostorilor, șarlatanilor și mincinoșilor? Ce trebuie să se mai întâmple pentru a nu vedea cu ocazia fiecărei crize amenințarea rece a dictaturii? Oare câți dintre noi își doresc, vorba lui Nenea Iancu, o dictatură ca-n Rusia? Nu știu și nici nu mai vreau să știu…

Tot aud de câteva săptămâni de lupta omului cu virusul, de parcă omul ar fi o mașină, spitalul un fel atelier auto, iar medicamentele sunt ulei de motor, lichid de frână sau lichid de parbriz. Și tot acum aud idei de genul: suntem egali în fața virusului și numai un medicament (încă neinventat) ne-ar putea scăpa.

Dar cum rămâne cu afirmațiile de mult timp răspândite de către doctori că nu există boli, ci există bolnavi, că starea de spirit influențează starea de sănătate și altele pe aceeași temă? Cum rămâne cu moralul oamenilor? Să înțelegem că impactul virusului este dat doar de vârstă, de starea de sănătate, de sex? Dar de spirit, adică de suflet, de ce nu vorbește nimeni? Oare nu joacă și el un rol important în protejarea sau nu a organismului? Sau nu avem voie să vorbim de suflet deoarece medicina nu are medicamente pentru suflet? Sau nu avem voie să vorbim despre suflet, deoarece existența sufletului nu poate fi demonstrată științific, și tot ce nu poate fi demonstrat nu există? Oare sufletul nu există?

Dacă suntem de acord cu ideea că există oameni puternici și oameni slabi, oameni care fac ușor față situațiilor critice și alții care se predau surprinzător de repede, oare de ce nu am folosi acest tipar de gândire și în cazul popoarelor? Oare istoria recentă a unui popor, din ultimii 100 sau 200 de ani, să zicem, nu joacă și aceasta un rol important în starea de spirit cu care acesta abordează gripa chineză?

Dincolo de faptul că italienii au mulți bătrâni, că locuiesc mai mult de două generații sub același acoperiș, că petrec mult din timpul lor liber în comunități largi, că apreciază contactul fizic, îmbrățișările și săruturile, oare nu sunt și alte explicații? Prea reducem totul la partea materială și nu dăm doi bani starea pe spirit, pe moralul, pe tăria de caracter a unui popor, pe sufletul lui. Cu alte cuvinte, ar trebui să vorbim mai mult  despre un element foarte greu de controlat și de pronosticat, moralul popoarelor. Lucrurile sunt mult mai complexe, iar ceea ce se întâmplă acum în Europa meridional-apuseană va da mult de gândit celor care fac strategii pe termen lung despre evoluția ulterioară a acelui colț de lume.

Închei cu un paragraf exemplificator dintr-o lucrare care ne arată ce anume contează din scurgerea noastră pe acest pământ:

<<Despre români într-un document NATO, cu 10 ani înainte de aderare:

„Erau prezentate avantajele pe care le poate aduce Armata României la „Strategia Națională de Securitate a SUA, de Angajament și de Lărgire”. Argumentele favorabile erau uluitoare la prima vedere: 1. Loialitatea Armatei Române față de aliatul care îi asigură și îi respectă integritatea teritorială; pierderea sprijinului atunci când acest principiu de alianță este încălcat, 2. Militarul român este răbdător, rezistent și atașat de țară, 3. Capacitatea Armatei României de a duce război pe teritorii străine (!) A fost o problemă de mentalitate, între cea a vechii doctrine românești „noi doar ne-am apărat, nu am atacat niciodată alte state” și privirea pragmatică asupra Istoriei a americanilor, lămurită într-o replică a lui Chris Donnelly, consilier al Secretarului General NATO pentru Europa Centrală și de Est: „M-am uitat cu atenție în istoria modernă a dumneavoastră. Războiul de Independență l-ați dus în Bulgaria. În Războiul Balcanic ați ajuns la Sofia. Primul Război Mondial l-ați terminat la Budapesta, iar în al Doilea Război Mondial ați ajuns în Est până la Stalingrad și apoi în Vest până la Viena. O astfel de mobilitate a forțelor este remarcabilă!” Alex Mihai Stoenescu, România în perioada Administrației Emil Constantinescu>>.    

Clint cel Bătrân, Clint cel Mare

Mi-aș doar ca toți bărbații și toate femeile să îmbătrânească precum Clint Eastwood! Cred că atunci viața noastră ar fi mai frumoasă și atunci când va fi să vie ultimul moment, totul s-ar petrece așa cum trebuie, adică liniștit. După ce am văzut ultimul film făcut de cel care curând va atinge 90 de ani, Richard Jewell, m-am tot gândit care-i linia definitorie a lui Clint cel Bătrân și cred că în mintea mea începe să se contureze o imagine.

Dacă ar fi să suprapun toate filmele lui Clint unele peste altele, ar ieși la iveală o matrice după care acest om își guvernează filmele. În primul rând, toate filmele lui sunt logice ca un fir roșu care ne parcurge viața. Cei care îi privesc filmele în premieră stau cu urechile ciulite, cu ochii mari și cu gândul la subiectul filmului, masând în ei tot ceea ce se poate desprinde din gândurile pe care bătrânul Clint le lasă să se reverse peste noi.

Indiferent dacă am văzut Gran Torino, Podurile din Madison County, The Mule, Million Dollar Baby, Richard Jewell sau orice alt film al lui, nu poți să nu remarci că totul debordează de logică. În timp ce te uiți la oricare din aceste filme, auzi creierul cum procesează informația, simți cum ochii pârâie precum Luna în ultimul pătrar, iar la final constați că nu te mai surprinde nimic. Și asta-i bine, căci tot ce ai văzut e logic precum e o zi de vară.

Tare aș fi vrut ca niște filme de curând lansate: Little Women (Fiicele doctorului March) și Emma să fi fost regizate de Clint cel Bătrân. Așa am fi fost scutiți de poveștile încâlcite precum o minte de femeie și am fi înțeles și noi că tot ce e frumos stă în simplitate și nu în zorzoane suprapuse precum fustele nesfârșite ale unei pirande (ne)ajunse.  

Așa că eu mă bucur de a doua și mai ales de a treia tinerețe a acestui Clint cel Viteaz care în fiecare din filmele lui ne arată că frumosul, extraordinarul stă printre noi și că singurul lucru pe care trebuie să-l facem e să căscăm ochii mari pentru a nu pierde din ochi dumnezeirea, care acum și pururea e în noi. Mulțumesc, Clint cel Bătrân, Clint cel Mare!

Joker – Cronica unei tragedii anunțate

La fiecare film în care joacă Joaquin Phoenix mă duc ca la pomul lăudat. Mă prezint cu un sac mare, dornic să culeg câte mai multe roade și, până acum, n-am fost dezamăgit. Spre deosebire de fratele său care avea mult mai cu lipici la oameni, River cel decedat acum vreo 20 de ani, zice-se, dintr-o supradoză de droguri, Joaquin nu a atras niciodată atenția printr-un aspect angelic sau debordând de erotism, ci prin adâncimea sentimentelor care-l parcurgeau, indiferent de caracterul interpretat.

Cine s-a așteptat să vadă un personaj din seria pentru adulții necopți, Batman, a suferit o crâncenă decepție. Povestea filmului, deși plasată într-un ipotetic Gotham City, putea să se petreacă în orice oraș de pe coasta nordică a Atlanticului, iar verosimilitatea ei, dincolo de caracterul său ficțional, e dincolo de orice dubiu. Aș putea spune că cele întâmplate în film se pot petrece oriunde pe lumea asta, chiar și la noi.

Nu știu ce au avut în cap realizatorii, dar eu n-am putut să nu mă gândesc că drama din film poate fi o consecință nu atât a unei societăți lipsite de preocupări pentru semenii noștri aflați în probleme, ci mai mult a unei prea mari concentrări pe propriile nevoi, ceea ce-i face pe oameni să ignore drama altora. Și că acolo se poate ajunge atunci când obișnuim oamenii cu un anumit standard de preocupare pentru soarta lor, iar apoi renunțăm la acesta. Omul se revoltă, percepând ajutorul ca pe un drept și nu ca pe o situație de excepție. Cu alte cuvinte, asta se întâmplă când te complaci. Te obișnuiești.

Atât de bine a intrat Joaquin în pielea personajului încât stau și mă gândesc cât este el de obișnuit cu durerea, cu decepția, cu eșecul. Îți trebuie o mare doză de cunoaștere umană ca să poți personifica eroi aflați dincolo de limitele patologicului, oameni care nu se mai au decât pe sine și asta doar în capetele lor. Din acest motiv, ca un exercițiu de evaluare a prestației lui Joaquin, am încercat să mi-i imaginez pe Jim Carey și pe Kevin Spacey interpretând același personaj. Și sincer vorbind, n-am reușit să-mi duc imaginația prea departe, deoarece Jim l-ar fi făcut prea tăcut și izolat, iar Kevin prea diabolic și posedat.

Deși subiectul filmului nu pot spune că m-a cucerit, jocul lui Joaquin m-a dat pe spate. Rar mi-a fost dat să văd explicat ca pentru proști toate stările, toate angoasele, toate permutările sufletești prin care trece un om a cărei sănătate mintală a trecut de mult de limita normală și pe care îl mai împinge înainte doar dorința de acceptare, de iubire până la urmă, din partea semenilor săi. Și atunci când acesta primește doar indiferență, dispreț și batjocură, i se deformează percepția realității atât de mult încât i se distruge nu doar precarul lui echilibru interior, ci și pacea generală a semenilor săi atât de nepăsători la tot și la toate.

Ca o notă de culoare, nici măcar după acest film nu-mi pot explica și nu pot admite reacția de bucurie a sălii de cinema, aici mă refer la mulți spectatori, la violența uneori exagerată din film, de lipsa de compasiune a semenilor noștri față de cei aflați în necaz și durere. Descopăr că în anonimitatea unei săli mari, învăluită în întuneric, oamenii își exprimă sentimentele lor reale, acestea nefăcându-le în viziunea mea cinste. Dacă oamenii se bucură când văd sânge, când un personaj de o bonomie fără cusur din film este cât pe ce să fie ucis, mă gândesc ce experiențe triste au marcat existența românilor noștri de ajung să jubileze la umilirea, la călcarea în picioare a unui om.

Dincolo de toate acestea, am părăsit sala de cinema convins că Joaquin m-a ajutat să mai decriptez un personaj, chiar dacă acesta nu reprezintă un ideal pozitiv. Zic pozitiv, deoarece unii oameni din sală ne dau dovezi că răul atrage, provoacă și este adulat, căci, pare-se, e cea mai scurtă cale spre a modifica un echilibru interior, deși dezechilibru s-ar numi mai degrabă situația în care îmbrățișezi răul ca pe un lucru firesc. Iar despre Joaquin nu pot să mai spun decât că e tipul de actor ale cărui filme, dacă te interesează omul în toată complexitatea lui, merită să le vezi, dar nu și să le revezi, așa cum, după ce ai asistat la o dramă din viața cuiva, nu mai vrei să fii părtaș la ea, iar și iar, deși unii din cei prezenți în sală ar spune contrariul.

M-ai învins, Brad Pitt!

Acum 36 de ani, scriitorul Fănuș Neagu a scris o cronică de fotbal, parcă în revista Flacăra, numită: M-ai învins, Rodioane!, prin care recunoștea valoarea unui fotbalist, Rodion Cămătaru, care reușise golul victoriei, în meciul Suedia – România, de pe Rasunda, din Stockholm. Și a făcut asta deoarece, până atunci, în toate articolele sale îl numise pe Cămătaru: Haplea în Chiloți. Cămăraru era înalt, lent, indolent și cam nătăfleț. Dar după acel gol, mare cât o calificare la europeanul franțuz, din 1984, primul din istoria fotbalului românesc, scriitorul metaforelor, omul apelor brăilene, și-a scos pălăria cu boruri largi de pescar de apă dulce în fața olteanului mare, lent, cu nume rusesc.

Așa și eu, astăzi! După ce am văzut Once Upon a Time in Hollywood, trebuie să recunosc că Brad Pitt m-a cucerit, în sfârșit, după atâtea filme și atâtea decenii, în care am cârcotit, m-am îndoit, am icnit, au sudulmănit  și chiar am crezut până la refuz că frumușelul american va fi incapabil vreodată să mă facă să tresar când va fi să-l văd într-un film. Și iată că venit-a timpul, clipa aceea, sper, nu cea de pe urmă, când am rămas cu gura căscată, cu sprâncenele neunite a dispreț, ci cu fruntea netezită de uimirea de-a-l vedea într-un rol care să-i vină mănușă, ceea ce arată că nu trecut-au „dejaba” anii peste plăvanul hollywoodian.

Pot spune chiar, cu o nedisimulată admirație, că ceea ce am văzut azi în jocul, în existența scenică a lui Brad Pitt, mi-a dat de gândit. Și dacă mereu am considerat că un om are nevoie de o a doua șansă, ba chiar de o a treia sau chiar o a patra, de acum nu am să mai țin cont de numărătoare, întrucât ceea ce importă cu adevărat (vorba basarabenilor) este pasiunea. Iar la capitolul pasiune, această iconiță, acest fetiș al celei mai permisive arte, a arătat, în filmul lui Tarantino, că răbdarea a meritat.

Mă bucur că m-a prins acest moment în clipa în care mai sunt încă în deplinătatea facultăților mintale, pentru a-i savura jocul, ca un drogat în transă capabil să reproducă fiecare clipă nesfârșită a unui joc perfect, care m-a transpus în poveste, ca și cum aș fi fost parte integrantă din lasciva lume superficială de pe dealurile și munții Californiei.

Și acum, pe-nserat, ar trebui să mă retrag tiptil și chiar subtil, să-mi pun pe cap pălăria cu boruri mari a pescarului de apă dulce și să mă pierd prin bălțile din prejurul Bucureștilor și să-mi spun iar și iar: M-ai învins, Brat Pitt, m-ai învins!

Jurnal valah – despre Stockholm

După mai multe orașe europene vizitate trăiesc cu senzația că mă întorc mereu în același loc. Îl simt ca un blestem! Și asta deoarece tehnologia care comprimă timpul și spațiul estompează diferențele. Toate orașele astea occidentale ajung să semene destul de mult între ele. Ceea ce le mai diferențiază e doar trecutul. Dar trecutul ăsta nu mai contează cine știe ce în graba asta spre satul planetar.

Văd Stockholmul și mă gândesc ce îl diferențiază. Peste tot unde am fost am făcut același lucru: am mers pe jos toată ziua, oprindu-mă să văd un muzeu sau să mănânc. Cum nu sunt un gurmand și cum muzeele nu-mi spun prea multe lucruri, deoarece e greu să comprimi atâtea veacuri de istorie în câteva ore de mângâiat exponatele cu privirea, trăiesc cu senzația că vizitez Dedeman-uri și Kaufland-uri istorice, deoarece puține mai sunt lucrurile ce-mi rămân în mod definitiv unice pe retină.

De altfel, și lucru ăsta e cel mai important, rămân cu mai multe lucruri despre un loc sau individ, doar dacă am citit mai mult în prealabil despre el. De pildă, după ce am citit vreo 10 cărți despre Lenin, abia acum pot spune că încep să-l înțeleg nițel. Presupun că ideea de cunoaștere presupune și o perioadă de gestație a ideilor în capul tău, că poți pricepe ce a fost să fie despre un loc sau om după ce și timpul a trecut nițel peste tine, ceea ce înseamnă că asta te face să-ți schimbi și tu optica după care vezi lumea.

Așa că, la prima vedere și după foarte puțină gestație intelectuală, pot spune că acest oraș nu are niciun fel de noroc. Relativa lui izolare geografică nu mai înseamnă nimic în zilele noastre. Ba chiar mai abitir, îl face să-și dorească să se schimbe el înaintea altora, să fie chiar trendsetter din orice punct de vedere. Astfel, dacă numărăm câte alte nații sunt aici în cantități impresionabile, câtă frunză și iarbă, putem ghici că orașul are puține șanse să supraviețuiască tentațiilor omului modern de a schimba lumea, în decursul unei singure generații.

Depărtarea Stockholmului de Mediterana e doar o iluzie sau mai bine zis este aplicarea aproape ad literam a unei aprecieri biblice: cei mai depărtați [de Mediterana], vor fi cei dintâi [care vor renunța la propria lor identitate]. Nicăieri nu am mai trăit această senzație de înstrăinare a localnicilor de ei înșiși! Într-o țară în care aproape tot localnicii se declară atei, doar minoritățile mai cred în Cineva, dovadă stând musulmanul care se inchina pe covorașul său în curtea unei biserici, fără să provoace mirarea nimănui. Aici, de mult bisericile sunt doar niște relicve, devenite neinteresante chiar și pentru noii localnici.

Așa că, așa cum spuneam la început, la Stockholm, Bruxelles, Londra, Madrid, Viena, Lisabona sau Barcelona trăiesc același sentiment că văd același oraș, mănânc același lucru și că mă îndepartez de o lume pe care atunci când nu o văzusem încă o veneram, pentru ca acum, după ce am trăit-o în mod aproape exagerat, să mă treacă un sentiment de trădare planetară. Dincolo de bunăstarea materială supraevidentă, tot acest occident nu mai înseamnă nimic. Pare-se că aici am intrat în postistorie. De acum încolo, prezentul nu-i decât o transă colectivă a unora, mulți, care s-au plictisit de ei și vor să fie alții, oricare ar fi aceea, dar nu ei înșiși, în satul lor planetar.

Jurnal valah – spre Stockholm

Dimineața devreme. Simt că nu mai am somn și mă trezesc suficient de devreme ca să ajung și pe jos la aeroport. Mă potolesc și-mi fac o cafea. Timpul trece. Mă fac gigea și chem un Uber. Șoferul, fost colonel de armată mă face să ma gândesc la ce-am fost și ce-am ajuns.

Ajungem la aeroport. Otopenarii cu aripi înghesuie călătorii tuturor avioanelor la 8 case. Totul e vraiște. Cozile seamănă cu o ocluzie intestinală. După ce tăiem nodul gordian, pierdem timpul în zona de duty-free. Mă uit prin produse și mă gândesc la somnul meu neterminat.

Urcăm în avion. Între două turbulențe se aude căpitanul. Pare să se fi obișnuit cu ele. Din deformație profesională, probabil, acasă, el confundă, spre disperarea soției, un cutremur cu o turbulență. Avionul e plin, mai ales cu străini și foarte mulți englezi și indieni.

După aterizare, începem să ne acomodăm cu noua situație. Un autobuz ne poartă lin spre oaș. Peste tot până atârnă autostrăzi, precum la noi contactele grase pentru clientela de partid.

Intrăm în oraș. Mulți străini. Cu care ocazie aflăm de ce chinezii vor stăpâni lumea în ciuda arabilor pe care nu ai cum să-i uiți. La Mecca, la Mecca? Nicidecum! Noua lume se pregătește în Europa și va avea ochi oblici.

Lumea, mai ales cea blondă, pare foarte relaxată, semn că nimeni nu i-a spus, timp de câteva decenii, să fie mai serioasă. E un dolce far niente demn de o colonie portugheză.

Orașul are un aspect tunat după Amsterdam și San Francisc. Totul e un deal și o vale. Acolo unde nu mai merge vreun deal sau vale se lăfăie câte un canal. Polițiști lipsesc cu desăvârșire. Semn că mai e mult până departe.

Hămesiți, poposim pe o terasă. Nu ne uităm la prețuri că n-am venit în Suedia să facem mercurialul. Am gustat niște chifteluțe suedeze. Nu știu dacă sunt mai bune decât cele din Ikea. Berea a fost însă bere.

Relaxare totală!…