Despre Green Book

Fusesem săptămânile trecute la acest film. Inițial, nu intenționasem să scriu nimic despre el. Eu am resimțit filmul acesta, sau mai bine zis jocul lui Mahershala Ali, ca pe un vânt bun prin sălcii, ca o vigoare nouă într-un corp ostenit, ca o zi cu soare după nopți terne. M-am răzgândit după ce am aflat că filmul și actorul au luat fiecare câte un Oscar. Și cum știu cum se dau Oscarurile, asta m-a pus pe gânduri.

În lumea pe care o trăim – care nu diferă prea mult de cea de acum 100 sau două sute de ani, poate doar prin formele omniprezente ale propagandei, deoarece atunci, cândva, ea nu ți se putea iți peste tot în intimitate, pentru că nu exista radio, televiziuni și mai rău internet – cam tot ce mișcă e strâns legată de propagandă.

În general, nu doar la Oscar ci și la Cannes și așa mai departe, premiile sunt date după scopul pe care filmul îl slujește. Propaganda, căci ăsta e scopul ei, este să popularizeze și să răsplătească prim premii orice creație care îi poate sluji scopurile. Cu alte cuvinte, dacă o operă, de orice gen ar fi ea, nu va fi în centrul atenției, dacă nu îndeplinește canoanele propagandei, are toate șansele să moară mare speranță.

La americani, ca și la ruși, la francezi sau la germani există un interes structural care primează. Dacă acel interes este slujit de o creație, atunci acea creație va fi premiată, apreciată și canonizată nu pentru valoarea ei intrinsecă ci pentru că slujește scopul celor care mânuiesc această măciucă teribilă: propaganda.

Cu alte cuvinte, filmul despre care nu am spus nimic până la acest rând, Green Book, a fost premiat pentru că trata teme veșnic interesante la Hollywood: diversitatea de orice fel, dar mai ales de orice gen, segregarea rasială, egalitatea femeii cu ea însăși, moartea valorilor mai vechi decât Hollywood-ul și așa mai departe.

Văzând jocul exemplar al lui Mahershala Ali mi-am a adus aminte de o sumedenie de filme sovietice, adevărate opere de artă, dar absurde din orice alt punct de vedere: moral, logic, dar mai ales emoțional. Norocul lui Mahershala s-a numit tema tratată în film și nu jocul lui propriu-zis. Dacă el nu era pe aceeași lungime de undă cu interesele celor ce ne țin azi și orișicând sub focul intens al propagandei, filmul despre care mă căinesc să vorbesc, ar fi murit de mult în neagra neștiință a ignoranților care apreciază ca valoros doar ceea ce este pe toate gardurile, precum numele unor semeni de-ai noștri.

De aia și spuneam, că am avut marele noroc ca interesele propagandei să coincidă cu cele ale autorilor acestei opere, iar filmul să aibă parte de un destin colosal, deși tare mă îndoiesc că mulți privitori au înțeles ceva din el, ei mergând la film teleghidați de vocea suavă a propagandei. Și uite, că fără să vreau, am umplut o foaie de hârtie despre acest film fără să spun nimic despre jocul lui Mahershala. Sublim? 🙂

Reclame

“Bătrânul marinar”

Mereu mi-am imaginat omul trecut prin toate, omul plin de experiență ca un bătrân marinar, cu hainele arse de soare, bătute de vânt, zdrențuite de timp, cu fața ridată de vremuri și cu privirea piezișă dar nealterată. De multe ori am trăit cu sentimentul că înaintarea în orice presupune o anumită ponosire exterioară ce însoțește construcția din interior. Am crezut că o anumită degradare în imagine e mereu dublată de anumite borne atinse, fiecare cu înțelesul ei, dar mai ales cu eliberarea necesară de angoasele provocate de necunoaștere.

Tot așa, ani de zile am trăit cu senzația că această alterare trupească e strâns legată de șirul de peripeții, de aventuri, de întâmplări, de geografii bătute, toate la timpul lor, adică atunci când nici nu te aștepți. Și sincer vorbind, tare aș mai vrea să cred că ponosirea noastră vizuală să aibă legătură cu faptele noastre. Dar, mă tem că nimic din relicvarea noastră nu are legătură cu tot ceea ce am înșiruit eu mai sus ci cu trecerea noastră prin viețile altora. Căci nimic nu te transformă mai mult, nu te schimbă mai dihai, nu te dă cu roțile în sus decât oamenii cu care interacționăm de-a lungul vieții noastre.

Fiecare rid, fiecare crăpătură în haine și în suflet nu e de ordin material, nu sunt provocate de trecerea noastră biologică prin lume, ci de ciocnirile noastre cu alți oameni. Și ciocniri nu înseamnă obligatoriu războaie sau orice fel de altercații ci urmările interacțiunii noastre cu cei ce ne-au fost dați să învățăm ceva de la ei, fără ca noi să știm, fără ca ei să înțeleagă.

Privesc și mă minunez ce impact formidabil avem asupra altora, dar refuzăm să acceptăm asta deoarece datul nostru pe care nu-l cunoaștem este să schimbăm sufletele în mișcare, comunicarea în fier înroșit pe văile minților noastre. Fiecare por asimetric, fiecare ureche lăsată, fiecare sprânceană mai puțin arcuită e mărturia momentelor în care am întâlnit pe cineva pe care l-am admirat voit sau nevoit și care ne-au marcat făptura speriată.

Așa că eu, de fiecare dată când simt prin preajma mea un „bătrân marinar”, încerc să ghicesc ce oameni minunați i-au populat viața de l-au transformat dintr-un brad într-un smochin, ceea ce e sublim, pe nervurile căruia se citesc fiecare moment de înălțare, fiecare clipă de cădere, pe care el sau ea le-a parcurs ca pe un montagne russe, negândindu-se decât dacă va supraviețui, dar neștiind că nu aventura e suprema experiență, ce oamenii pe care i-a întâlnit la fiecare arcuire în sus sau a în jos a propriei sale vieți. 🙂

Cele 3 cercuri ale împăcării

Spuneam odată că pentru mine există 3 cercuri ale împăcării. Să te împaci cu tine însuți, să te împaci cu lumea și, apoi, să te împaci cu Dumnezeu. Ce mi se pare remarcabil la etatea mea este că primesc lovituri de la diverși oameni și asta nu mă deranjează. Le accept ca și cum n-ar fi. Le accept ca și cum aș fi împlinit. Oare sunt împlinit sau nu mai am mult până nu voi mai fi? Frumoasă dilemă!

Nu mai reacționez pentru că îmi dau seama că fiecare lovitură vine de la oameni care nu au trecut încă de primul cerc, acela al împăcării cu sine însuși. Și, la nivel de la individ, împăcarea cu sine, acceptarea a ceea ce ești, a familiei din care vii, a educației pe care ai primit-o și a experienței traumatizante pe care ai acumulat-o pe vremea în care nu erai decât un bulgăre de humă, este primul pas spre împlinire.

Sunt oameni, așa cum ziceam, care dau în mine, deși ei încă se luptă cu ei înșiși. În fața lor nu am nicio reacție. Accept loviturile pentru că nu pot da în cineva care încă suferă că este ceea ce este și nu poate înțelege de ce are acest destin și nu un cu totul altul.

Nu am dat încă peste oameni care nu sunt încă împăcați cu lumea. Și asta, probabil, pentru că nu sunt o fire sociabilă. Așa as putea cunoaște oameni care se zbat în brațele socializării, neînțelegând că nu contează cum ești privit, ci doar cum te vezi tu pe tine însuți. Și e al naibii de greu să accepți că ceea ce cred alții despre tine nu mai e o valoare fundamentală pentru tine.

Și mai rămân cei care încă nu s-au împăcat cu Dumnezeu. Îi numeri pe degete și nu-i găsești nicăieri, căci calea spre suflet e una tainică și nu-i dată tuturor să o parcurgă. Când am timp să nu-mi mai zic nimic – și asta e destul de rar – simt doar în spate un vânt rece de fiecare dată când un asemenea înger fâlfâie fără să-l văd. Atunci, eu închid ochii, ca să nu uit că m-am împăcat cu mine, cu lumea și că stau pios în fața Lui.

Despre viață pur și simplu

De multe ori m-am gândit ce-i face pe unii oameni care sunt cocoțați sus de tot pe treptele materiale ale omenirii să fie profund nefericiți, în timp ce alții, care abia au bani de șireturi, să vadă viața ca o aventură din lumea copiilor. Și n-am reușit să-mi dau singur un răspuns până în clipa în care am fost pus în fața inevitabilului. Iar inevitabilul se petrece atunci când afli că anumite drumuri sunt fără de întoarcere.

Mereu am crezut că viața trebuie să aibă și o parte numită răsplată, că fiecare efort depus, fiecare suferință, icnet înfundat, lacrimă pierdută în timp va fi răsplătită și încununată de o împlinire la un moment dat. Dar după ce am aflat că există drumuri fără de întoarcere am ajuns la concluzia că bucuria de a-ți trăi propria viață nu are nicio legătură cu vreo împlinire care se petrece la un moment dat, ci cu bucuria călătoriei prin viață, oricare ar fi aceea și indiferent cum s-ar termina.

Asta nu înseamnă că nu trebui să ai un țel, să nu-ți dorești ceva, ci să nu-ți faci din acel ceva scopul propriei tale vieți. Primordial este să te bucuri de călătoria spre acel ceva, căci drumul s-ar putea opri oricând. Reușind să pricepi acest lucru ajungi să te bucuri de aventura în care ești erou principal, căci ce e viața dacă nu o aventură.

Iar împlinirea e cu atât mai mare cu cât nu măsori drumurile altora, căci fiecare dintre noi are un destin unic, iar ceea ce e pentru unul mană cerească, pentru celălalt e pururea caznă. Și cum nu există două drumuri la fel, nu pot fi două destinații identice. De aia zic și eu, mulțumirea de sine e să savurezi clipa fără să distrugi visul, căci nu știi niciodată când ți se va lua… visul, adică viața. Zic și eu și mă bucur. 😊

A star is born – a patra oară?

Picture1.pngDacă nu aș fi văzut a treia naștere, cea din 1976, mi-ar fi părut rău că am fost în seara asta la film. Așa, având în cap jocul lui Kris Kristoferson, am folosit cele 2 ore și 10 minute a celei de-a 4 – a nașteri ca să ca să mă gândesc unde a greșit Bradley Cooper și unde a jucat extraordinar Kris. Indiferent a câta versiune este acest film, subiectul e mereu același, drama interioară a unui bărbat, ce se dezvoltă pe tot parcursul filmului, femeia, care devine o stea, nefiind decât un pretext pentru a înțelege mai bine povestea.

Din punctul meu de vedere jocului lui Bradley nu a convins. Indiferent ce-o zice generația clipei, cea care ține minte numai ce s-a petrecut azi și a fost dat deja pe Instagram, jocul lui Bradley a fost slab. Interpretarea lui dă de înțeles că acest om nu a traversat niciodată o criză existențială, că nu a fost niciodată în iad, pentru ca în timpul filmului să ne poată spună povestiri din criptă.

Băiatul acesta, de altfel un actor talentat, îi lipește o mare durere pe care apoi să o poată folosi în film ca material didactic pentru noi. Deși a mai jucat o dată un personaj marcat de angoase existențiale, schizofrenicul din Silver Linings Playbook, de data aceasta a fost prea cuminte, prea liniștit, prea cu zâmbetul pe buze pentru cineva zdrobit de o viață începută de la final. Pur și simplu, Bradley nu e capabil să sufere ca să aibă de unde să se inspire pentru un asemenea rol! Poate nu el trebuia să regizeze acest remake și astfel ar fi avut și pe cine să asculte din perspectivă regizorală. Dar așa…

În varianta din 1976, Kris Kristoferson a fost magistral tocmai că a pus pe masă toată lupta lui interioară, toată durerea provocată de o traversare prea deasă a graniței dintre bine și rău, care te face la un moment dat să fii dependent de amândouă. Acolo era un conflict interior bine jucat de un om ce nu se simțea bine niciunde, nici viu, nici mort, ceea ce dădea forță și substanță interpretării.

Cu tot respectul și admirația ce i-o port lui Bradley Cooper, marele lui ghinion este că a ales deja un film care în America e un obiect cult, la care toată lumea se raportează, ca și cum ai vorbi de Hamlet și rolurile lui Laurence Olivier. Cine cunoaște, știe! Eu mai degrabă l-aș fi văzut în rol, dacă m-aș gândi la actorii pe care i-am văzut în ultimele 3 sferturi de veac, pe James Dean, așa cum a făcut-o în Giant, sau pe Heath Ledger, ori Josh Brolin, mai ales că ultimul încă mai trăiește. Un asemenea rol nu poate fi jucat decât de cineva care a văzut iadul în persoană, iar acum nu știe dacă să mai trăiască un pic sau să mai moară o țâră.

Despre jocul lui Lady Gaga nu pot zice multe. Dincolo de vocea ei minunată, a dat interpretării o trivialitate care nu se regăsește nicăieri în scenariu. Ce diferență între femeia autentică, puternică și stilată, interpretată de Barbara Streisand și colțuroasa agresivă interpretată de Gaga! Bradley a fost un bărbat prea gingaș, prea cuminte, prea bonom, care o punea într-o lumină proastă pe femeia aceasta creionată de cântăreața actuală, oricând dispusă să ciomăgească un polițai. Unde vedem noi așa ceva în lumea reală?

Cât despre final, o mare jale! Dacă în varianta din 1976 regizorul nu ne spune dacă eroul nostru s-a sinucis sau a murit într-un accident de mașină, deoarece a trăit întreaga viață pe muchie de cuțit, lăsându-se pe noi să ghicim ce s-a întâmplat, în varianta din 2018, rockerul se sinucide, ceea ce e în totală antiteză cu jocul lui Bradley, care numai indiferență față de viață nu a arătat în rol.

Una peste alta, mă bucur că am văzut filmul din 1976 și sper ca generația clipei de peste 20 de ani, dacă va fi să vadă, din întâmplare, varianta din 2018 să exclame: What the fuck?! Pentru ca, dacă-l va vedea pe Kris Kristoferson, să spună: Respect, moșule!

 

Ce e iubirea?

o-pilda-cine-intelege-iubirea-xfv2zoÎntr-un film, o persoană – cine e cinefil știe – a zis: mă faci să-mi doresc să fiu un om mai bun! Pentru mine asta e definiția iubirii. Eu nu știu nimic dincolo de limitele acestei ecuații. Ceea ce înseamnă că eu iubesc multiplicat mai mulți oameni în același timp, dar că mintea mea e mereu la o singură persoană. Și asta pentru că văd în fiecare individ doar o piesă de mozaic pe care o îndrăgesc și că apreciez enorm persoanele care formează un mesaj din aceste piese. Și în jurul meu nu sunt multe. Poate una.

Iubirea nu-i decât o stare perpetuă, căci pentru persoanele care mi-au indicat prin ceea ce sunt ele cu adevărat nu simt decât o stare perpetuă de emoție vie, în timp ce pentru câteva, poate una, o admirație și o stare de frenezie vecină cu lumina, căci lumină e iubirea. E ceva ce iradiază și ne mângâie continuu fără că noi să știm de ce și pentru ce motiv.

Cel mai mare avantaj al îmbătrânirii e că nu mai pun niciodată întrebări care încep cu de ce. Iau totul așa cum e și mă bucur fără de opreliști că mai sunt, gândindu-mă că ceea ce nu înțeleg, dar îmi umple sufletul, e și aici, ca și pururea, ceva pentru care nu am niciun merit ci sunt doar o cutie de rezonanță a sentimentelor Celui de Sus. Și mă bucur pentru asta.

Iubirea mai e viața trăită în cercul unu, adică acolo unde doar eu sunt responsabil: ce spun, ce port, ce gândesc, pe cine sărut și mai ales pe cine respect de aici până la Dumnezeu. Iubirea e lecția pe care o învăț după fiecare eșec, căci sunt conștient că doar așa mai parcurg o treaptă ce mă face să mă bucur că înțelegând mă apropii și mai mult de ceea ce este iubirea cu adevărat: o stare perpetuă pe care o simt doar eu și o împart cu cine mă vede așa cum sunt. Și asta e atât de bine!…

Lișboa

op_44842_experiencia-em-lisboa-portugal-por-simone-68818959579123ff8acad97d62959a19Nu mai știu unde am fost înainte. Am uitat! Chiar așa, unde am mai fost?  După Lișboa, mi s-a șters orice altă amintire. Nu știu cum o fi fost pentru alții, dar când am coborât la capătul cel mai capăt al Evropii n-am mai simțit nimic. Cum mai poți simți ceva când acolo am trăit permanent cu senzația că acela e locul unde sălășluiește Zalmoxis, unde poți găsi numărul lui Dumnezeu sau chiar pe El însuși.

Descălecând printre stâncile Lusitaniei am uitat dacă am mai fost vreodată fericit, dacă am mai cunoscut vreodată liniștea, deoarece am simțit chiar la primul meu pas o stare de grație care nu se poate descrie. Dacă alchimiștii comunismului și acum al globalismului ar fi trăit și ei aceeași senzație, ne-ar fi mânat pe toți în Portugalia și nu în Siberii de gheață, ca să devenim vajnici creduli în ale depersonalizării fericite.

E posibil ca doar eu să fi avut această senzație de nepăsare totală, de decuplare perfectă de lumea din care vin și asta poate pentru că acel loc nu face decât să-ți potențeze starea cu care te surprinde la capătul lumii noastre civilizate. Nu știu cum o fi în cazul altora dar pentru mine a fost locul în care aș putea veni și iar veni, uitând de tot și de toate, fără măcar să-mi amplific trăirile cu diverși potențiatori de sclipiri în ochi, cel mult, poate, cu o cerveja băută molcom, pe lunga faleză ce desparte stâncile turbate de oamenii atât de senini ai locului, încât frumusețea fizică devine o normă a stării.

Și cum spuneam, nu mai știu unde am fost înainte. Am uitat! Chiar așa, unde am mai fost?  După Lișboa, mi s-a șters orice altă amintire…