Sub clar de lună

Ne sculam la 4 dimineața ca să prindem autobuzul de ora 5. De fiecare dată când știam că trebuia să plec din nou acasă mă cuprindea o neliniște vecină cu fericirea. Mă bucuram cel mai mult când era lună plină. Nu de puține ori pașii ne-au fost scăldați de lumina lunii, de respirația liniștită a nopții, de greierii ce nu se sinchiseau de noi, dar și de liniștea ce ne punea pe noi în centrul atenției.

Cu luna de-a supra capului plecam vreme de un kilometru spre stația de autobuz. Peste tot se vedeau dealurile acoperite de păduri, casele și grajdurile adormite și ici și colo câte un bec uitat la poartă aprins. În rest, eram doar noi și luna. Totul era luminat, totul era bine conturat, de parcă am avea de-a face cu o lume doar a formelor. Ajunși în stație așteptam autobuzul a cărei siluetă o zăream cum cobora de deal, șerpuind spre noi într-o parabolă aproape perfectă.

Bunica ne săruta, iar noi urcam în autobuz, locala, așa cum i se spunea. Scaunele de lemn era în mare parte neocupate, semn că nu era la acea oră matinală niciodată prea mulți călători. Profitam de ocazie ca să mă așez pe primul rând din dreapta șoferului. Dacă aveam noroc și un pic de curaj ajungeam chiar lângă șofer, pe cutia care acoperă accesul la motor, învelită bine într-o pătură. Nu știu cum se făcea, dar toți șoferii aveau acolo o pătură. Semn de bunăstare, pesemne.

Instalat confortabil lângă șofer, simțind zumzetul motorului diesel, antic și de demult, până în creiere, priveam cum fiara învechită și ruginită înghițea kilometri într-un zgomot profund. Învăluită de lumina lunii șoseaua părea o gumă de mestecat de care cineva tot trăgea din față, de nu mai ajungeam să-i vedem capătul.

Priveam înmărmurit în toate părțile. Colo la cuiburile de berze de pe stâlpii de curent electric, colo la apele ce strălucea și însoțeau autobuzul o parte din drum, până când neîntrebat șoferul a virat la stânga sau la dreapta, asta nu mai țin minte, pentru a ajunge la oraș. Cu cât ne apropiam de destinație cu atât se lumina mai bine, iar autobuzul se popula de lumea satelor pe drum ei spre oraș.

Acum, când anii au trecut, iar motoarele nu se mai acoperă cu pături, privesc prin parbriz la drumul ce mi se întinde la picioare și savurez lucrarea Domnului ce strălucește sub luna plină. Acum, nu-mi mai iau rămas de la bunica, ci hălăduiesc sub clar de lună, așa cum o știu de când ne era nouă tovarăș de drum, spre casa noastră dragă.

Despre Brad Pitt

maxresdefaultPoți să-ți schimbi părerea despre un actor, mai ales dacă i-ai văzut aproape toate filmele? Zic aproape toate, deoarece le-am evitat pe acelea cu buget prea mare și cu subiecte prea frivole, gen: Troia sau Ziua Z: Apocalipsa. Trebuie să recunosc că a jucat în câteva filme care au marcat cinematografia:  Legendele toamnei sau Cândva pe aici trecea un râu, dar asta nu înseamnă că el a impresionat. Felul lui de a fi: liniștit, introvertit cât încape, timid în relațiile cu oamenii, incapabil să-și dezvăluie emoțiile, fie pozitive, fie negative, nu i-au dat prea multe șanse să fie credibil și memorabil în filmele în care le-am văzut. De fiecare dată mi-a dat senzația că oricine altcineva ar fi putut juca în locul lui, că inclusiv el își dă seama că are de toate mai puțin talent. Iar asta la un actor e necesar, e musai.

Așa că m-am dus să-i văd ultimul film, Aliatul. Un film plasat, undeva, în timpul celui de-al doilea război mondial, în Maroc, Anglia și Maroc. Am fost surprins, încă înainte de începerea filmului, câtă lume – și după cum se comporta – destul de bună a venit la acest film. Sala de vreo 400 de locuri era ocupată două treimi, ceea ce pentru ora 4 a după amiezii e chiar o performanță. Asta mi-a dat de gândit cât de important e azi și orișicând ce avem pe etichetă și nu ce sălășluiește în conservă.

Cu câteva minute de începerea filmului au intrat în sală un el și o ea, amândoi îmbrăcați în alb, ca niște îngeri decăzuți în întunericul sălii. El, de 61 de ani – de unde știu? de pe internet -, ea, oricât, dar cu siguranță mai puțin decât am eu. Și dacă ținem cont că am bătut muchea celor 40, atunci e ceva să fie lângă tine un arhanghel așa de tânăr, dar nu aș băga mâna în foc că și neprihănit. Și s-au așezat lângă noi, chiar lângă noi. Era Adrian Sârbu, creatorul universului Pro și o femeie. Orice femeie, dar nu oricare. Habar nu am ce în ce relații de rudenie sau nu este cu ea. Am avut senzația că s-a așezat lângă mine Morgan Freeman alb, dar în niciun caz cu fața lui Dumnezeu.

Uit de el, inclusiv de ea, pentru că nu vreau să mă alimentez negativ aducându-mi aminte de rolul nefast al lumii Pro asupra stării jalnice a mentalității actuale a românilor și mă concentrez la film. Remarc jocul lui Brad Pitt care e același, așa cum l-am văzut pentru prima dată în Thelma & Louise – și să fie vreun sfert de veac de atunci. Cu observația că rolul de acum i se potrivește mai bine. Felul lui liniștit de a fi, lipsit de emoții evidente, vorbind puțin și mai mult mormăit se potrivește mai bine omului de 53 de ani, de acum, decât celui de 28, de atunci. În sfârșit, un rol care i se nimerește destul de bine. Presupun, de altfel, că i se croiesc personaje pe felul lui de-a fi și nu unele care să-l forțeze prea tare. Nu cred că ar putea fi altceva decât Pitt, Lemn  Pitt.

Despre povestea filmului – destul de legată de altfel – sau despre interpretarea colegei sale de platou – Marilion Cotilard, despre care se zice a produs ruptura, reală sau imaginară, de Angelina Jolie – nu vreau să spun nimic. Cert e că filmul merită văzut. Rolul franțuzoaicei convinge foarte mult, încă o dovadă vie că cei care au făcut o școală de actorie și-au lăsat talentul pe mâna unor profesori care l-au transformat în certitudine.

La final, atunci când așteptam să plece o parte din spectatori, ca să nu ne înghesuim pe coridor, mi-am dat seama că nu putem face asta, deoarece îngerii albi – el și ea – stăteau bine mersi pe scaune blocându-ne ieșirea. Cum nu doream să nu mai plec, deoarece bănuiesc că Adrian Sârbu ar fi plecat ultimul, ne-am amestecat în masa de privitori, fiecare cu gândurile lui, gândindu-mă că singurul motiv pentru care care marele guru al manipulării prin televiziune pleacă ultimul e că nu vrea să să se amestece într-o mulțime pastelată. Iar eu de pastel alb n-am auzit. Și bănuiesc că el la fel. Deși în televiziune e posibil orice. Nu e așa, Pro?

Jurnal – 1 Decembrie

sablon20tricolor20confectionam20ecuson20decoratiuneCu o zi înainte începusem cartea lui Boris Johnson despre viața lui Churchill. Ar fi a 3 – a despre marele om de stat, despre care se spune că atunci când și-a început primul mandat de premier soarele nu apunea niciodată pe întinsul Imperiului Britanic, pentru ca la finalul celui de-al doilea, astrului zilei să-i nu ia decât o oră pentru a parcurge ce-a mai rămas din UK. Față de precedentele 2 cărți, aceasta-i slabă precum și cariera politică a lui Johnson, acum devenit ministru de externe al perfidului Albion. Mă întreb cât o să-i ia soarelui la sfârșitul mandatului fostului primar al Londrei.

Dimineața de 1 Decembrie o încep cu o ultimă șarjă pe acest front, cel al lecturii. Cartea nu e cine știe ce de capul ei. Nici n-ar putea fi altceva. Ce poate ieși din mâinile unui politician decât ceva scris în tușe groase și simpliste, ca pentru actualele generații neînțelepte de nătăfleți. Toți adversarii lui Churchill sunt prezentați caricatural și deja condamnați de către autor, înaintea istoriei, acesta neezitând să se comporte ca un chibiț nemângâiat când vine vorba de diversele pete din viața titanului politicii de orice fel, Winston Churchill.

Un pic plictisit și nerăbdător să scap de Boris, ce nume pentru un englez eurosceptic, deschid televizorul. Urmează parada de  Ziua Națională. Las cartea deoparte, nu înainte să-mi amintesc că l-am văzut pe Boris, în Londra, pe o bicicletă, la costum și cu rucsacul în spate (el, nu eu), în timp ce cumpăram de la un chioșc un ziar care-l arăta exact în aceeași ipostază. Pe când la noi o asemenea coincidență între imaginea și faptele de PR ale politicienilor noștri? Pe TVR, Adelin Petrișor, veșnicul nostru corespondent de pe toate fronturile planetei, perorează despre avioane, elicoptere, camioane și orice creație umană ce poate căra soldați din punctul A în punctul B. Mă și gândesc că așa se pregătește opinia publică pentru o schimbare. Marii noștri formatori-deformatori de opinii ne fezandează la televizor pentru că e musai să fim gata de ceea ce urmează: un război colea, niște refugiați acilea, un guvern planetar peste tot și noi ioc.

Las televizorul să zbârnâie pe note patriotice și mai fac un efort cu viața lui Churchill, așa cum ne-o postulează Boris. Fericit că am terminat-o, păcat de banii aruncați pe ea, puteam să-mi cumpăr un topor de la Lidl, bun la orice în caz de, mă îmbrac și plec să trag o raită prin zonele adiacente. Mă aventurez pe străzile destul de liniștite și zâmbesc mulțumit la vederea mașinilor care arborează steagul nostru, ce fâlfâie în ritm de rock nebun. Las în urma pașilor grăbiți copacii dezgoliți, ce se lasă aliniați pe toate părțile șoselei și mă apropii de Kiseleff. Eu aș numi bulevardul Ceaușescu. Poate așa am pune și noi capăt influenței sovietice. Kiseleff ne-a dat prima lege scrisă, Ceaușescu ne-a dat ultimele legi scrise de către tătucii ruși, experți în ale comunismului, treaptă necesară spre globalism.

Pe partea dreaptă a bulevardului au fost puse, cam din 100 în 100 de metri, toalete ecologice pentru oamenii muncii care au fost la paradă. Ce bine ar fi prins astea la numeroasele manifestări din perioada comunistă! Acum avem câte un asemenea eveniment o dată pe an, atunci erau fără număr, după hachițele conducătorului iubit. La Arcul de Triumf băieții s-au mișcat repede. Tribuna înălțată pe 30 noiembrie e acum istorie, traficul se desfășoară normal. Și iar îmi apare un zâmbet în colțul gurii când văd câte mașini arborează tricolorul și nu semnul globalizării, stelele din Piața Roșie pe fundal albastru, semn că situație e roșie sau invers.

Ajuns acasă îmi torn singur o bere, semn că pot să-mi fac și singur autocritica și iau la smotocit o altă carte, de data asta memoriile lui Ștefan Andrei. Ar fi a doua carte despre… dar nu mai are niciun rost să explic. A fost și el un om mare. Frumos… Era să uit! Pe 30 noiembrie 1874 s-a născut Churchill.

Pariul

ce5fc6d2269da0d0844582b68537f679Să nu pui niciodată pariu că o persoană anume are caracter sau invers! Eu am pus și am pierdut. În felul meu greșit de a vedea lumea, consideram și încă mai consider că oamenii sunt buni. Ba mai mult decât atât, despre cei care în situații ingrate au comportament urât, eu cred că aceștia s-ar putea metamorfoza atunci când cauza stresului este îndepărtată. Deși mi s-a spus să stau liniștit în banca mea și să nu mă hazardez pe acest tărâm, cel al jocurilor de noroc, eu, foarte curajos de felul meu, m-am aruncat cu capul înainte și am garantat moralitatea persoanei aflate la ananghie. Și rău am făcut!

Iată că roata vieții s-a învârtit și suferindul nostru de profesie ajunge și el pe cai mari, în postura în care să-și dea la iveală adevăratul caracter. Și care mediu e mai bun ca să vezi cu cine ai de-a face decât cel al puterii. De-abia atunci mi-am dat seama ce caracter viguros are omul nostru. Nicio schimbare în comportament, nicio tresărire! Ceea ce am crezut eu că este doar efectul vieții grele, nu era decât o formă normală de manifestare a lui.

Așa că eu m-am învățat minte și nu mai pun pariuri. Las oamenii care suferă să sufere, pentru că mi-am dat seama că veninul pe care-l strângem în asemenea situații vrem să-l împărțim frățește cu toți din raza noastră de acțiune atunci când Dumnezeu doar cu-n semn ne urcă cu hârzobul în cele ceruri. Se pare că e tare greu să lași butoiul cu ură de-o parte și să înveți din experiențele neplăcute ale vieții tale. De acum înainte n-am să mai încerc să văd ceva bun în fiecare om, indiferent cine e acela. Se pare că în asemenea cazuri cauționarea celor vremelnic căzuți cauzează grav imaginii ființei supranumită om.

Odată că vârsta

mens-anti-aging-tipsCe-mi place tot mai mult la ce viață duc e că fiecare lovitură pe care o primesc de la viață nu o mai iau personal, ci doar didactic. Încerc să înțeleg ce mi se întâmplă, iar cicatricea ce-mi rămâne o socot doar o cunună pentru o nouă treaptă urcată. Când mă uit în oglindă nu mai știu care șanțuri de pe față, de pe frunte, de pe obraji sau de pe gât sunt de la vârstă și care de la viață. Până la urmă toate experiențele se contopesc liniștindu-mă pe mine.

Cel mai ciudat mi se pare că am din ce în ce mai multă încredere în oameni. Și asta poate pentru că nu mai am așteptări de la ei, ci doar de la mine. Și una e să nu-i dezamăgesc. E drept că-s foarte selectiv, dar cei ce-mi trec prin furcile caudine primesc totul de la mine. Iar totul acesta este ceva foarte relativ. Și asta îi îngrozește cel mai tare pe ei. Nu-și pot imagina de unde atâta detașare, dar și implicare în același timp, de unde am atâta încredere în ei, când eu nu mă cunosc pe mine. Așa e, cu observația că nu mai am încotro.

Apoi mai e și atitudinea în fața eșecului. Nici nu mai știu ce e ăla. De multe ori, când mă uit în oglindă, nu deosebesc omul din mine, de faptele sale. Nu mai știu dacă am avut succese sau eșecuri și nici nu mai știu unde mă îndrept. Dar mă simt atât de bine căci știu că dincolo de succese și eșecuri rămân oamenii care m-au înconjurat la un moment dat. Și la cât curat am făcut în jurul meu, tot au mai rămas ceva, cale de o viață.

Dar cel mai frumos, odată cu vârsta, e că sunt încărcat de toate aventurile vieții mele, că fiecare eșec – și-au fost multe – și fiecare succes – nu-mi prea aduc aminte de ele – îmi dau tot timpul de gândit. Sunt atât de ocupat de câte am făcut și mai ales n-am făcut, încât uit să mă-ngrozesc ce jos mă aflu. E adevărat că sunt jos, dar sunt cu mine, același cu cel ce-am plecat să-mi populez lumea. Și nu e bine și nu e nici rău. E doar liniștitor căci fiind plin de mine am ce da și altora.

Mă macină un gând…

Tolsto

S-a întâmplat ceva, cândva. Nu-mi mai aduc aminte, dar s-a produs o schimbare. Nu mai știu când, nu mai știu de ce, dar sigur e că s-a produs și acum o simt mai crâncen ca oricând. Mă macină gândul să las ceva în urma mea. Și aici nu mă refer la acel gest profund egoist de a sădi un copac, de a construi o casă și de a face un copil, ci a lăsa cu adevărat ceva în urma mea. Până la urmă toți suntem strângăreți și mânați de puseul nesfârșit al înavuțirii fără preget, până la cer și, dacă se poate, până la Dumnezeu și chiar dincolo de El.

Dacă am ajuns ceea ce suntem astăzi, asta nu se datorează doar părinților noștri care ne-au înconjurat cu dragostea și grija lor, ci și mediului în care am trăit, am crescut. N-am fi ajuns oamenii care suntem acum fără să…

Vezi articol original 224 de cuvinte mai mult

Ce mi se întâmplă uneori

Tolsto

Nu spun că li se întâmplă și altora, dar mie sigur mi se întâmplă și mi se va mai întâmpla. Soarta îmi scoate în cale diferite persoane, persoane de la care ar trebui să învăț câte ceva. Și nu știu cum se face, dar nu mă prind de asta și cum nu sunt suficient de inteligent, ajung să mă învârt în jurul propriei cozi, ca și cum mi-aș căuta propria cale. Uneori îmi ia ani să mă prind cum merg lucrurile.

E ca și cum, la naștere, ursitoarele mi-ar fi urat să nu pot progresa decât după ce învăț o anumită lecție. Și pentru că una dintre ursitoare era mai miloasă, aceasta mi-a rezervat pentru fiecare moment pe care îl parcurg câte o persoană care să-mi indice calea, dar nu, așa, pe față, ci prin indicii uneori prea fine.

Nu spun că li se întâmplă și altora, dar mi-e greu…

Vezi articol original 222 de cuvinte mai mult