Despre Julio

Amintirile mele despre el sunt vechi de pe vremea în care vedeam Dallas-ul în premieră, adică undeva pe la începutul anilor 80. Mic de abia atingeam masa cu nasul mi-l aduc aminte ca prin ceața vieții o emisiune dedicată totalmente lui, după cele 50 de minute de Dallas. Cum eram prea mic să înțeleg lucruri complicate, uneori chiar și dintre cele simple, la auzul vocii lui mă opream din orice și ascultam deși nu înțelegeam mare lucru.

Vocea lui este azi și orișicând cea mai frumoasă ambasadă a latinității hispanice. De fiecare dată când vreau să-=mi imaginez un latino lover la el mă gândesc, căci nu poți cuceri dacă nu reprezinți ceva, dacă nu impresionezi prin ceea ce ești, de la voce, atitudine și îmbrăcăminte. Iar Julio mereu a știu să poate un costum. Nici acum nu-mi dau seama dacă el era pus în valoare de costum sau viceversa. Cert e că idea demnității masculine este trasă în mintea după tiparul purtărilor lui.

Astăzi, când sunt atât de mulți latino loveri, eu tot la el mă opresc, căci cei mai mulți de astăzi par să nu aibă coaie și trăiesc cu senzația că-și trag sufletul direct din ghete. Vocile lor subțiri nu sunt decât un amalgam de nimic, plini de o feminitate falsă, un fel de ciorbă din resturi pentru femei bătrâne nehrănite încă.

Așa că eu mulțumesc Dallas-ului că mi l-a scos în cale, căci de fiecare dată când îl ascult simt un tranchilizant de bunătate acoperindu-mi inima și mă preface dintr-un Grinch într-un om între oameni. Vocea lui exprimă o liniște după care tânjim, dar nu una oricare, ci aceea aspirațională, căci nu mi-e oricum cum trăiesc ci mai ales cum închei.

Reclame

Fierăstrăul vara

Diminițile sunt lungi și plăcute momente de plimbare. Diminețile separă oamenii. In acea parte a zilei locurile de pelerinaj pedestru sunt călcate de puțini plimbăreți și ăia mai de soi. Profit de duminica liniștită și caldă de vară și mă deplasez spre Fierăstrău. Pe orinde trec în drumul meu puțini oameni, puține mașini și aceeasi polițiști de la circulație.

Intru în pasajul Băneasa cu un regulamentar 60, așteptàndu-mă ca la ieșire să mă aștepte polițiști cu plugușorul ținut în dreptul ochilor, să vadă dacă respect pașii metronomului. Fac dreapta pe prima străduță, deja plină de cei care nu au aceeași ureche muzicala ca și Ministerul de Interne, parchez după o dubiță și plec pe jos să subtraversez podul Băneasa.

Las în urmă șoferii ce-și admiră în durere procesele verbale corect completate și pășesc pe aleile din parc. Ca un adept al ordinii și valorilor demult acceptate, mă deplasez in direcția acelor se ceasornic, având mereu în dreapa străluminarea lacului, de altfel o meandră a râului Colentina, care în Câmpia Română băltește voievodal, permițând oricui să-i spună lac, iar în stânga diverși pietoni, bicicliști și prunci purtați voievodal de mame și bunici deprinse cu aerul tare a așa-zisei salbe de lacuri a Bucureștilor.

Mă mai umilesc o dată și mai trec pe sub un pod, cel feroviar, și mă îndrept senin spre cârciumile care asezonează Șoseaua Nordului. Profit de moment ca să ascult primii angajați ai tripourilor cum își hurducă trupurile prin aceste stabilimente unde cu o seară în urmă noua protipendadă își consumă zilele în nor de țigări, ierburi, lichide și prafuri càt mai apretate.

Profit de liniștea ce ma adulmecă din toate părțile pentru a traversa acest continent de consumat zilele fără rost și mă apropii de micul stăvilar numit pompos porțile ecluzei, pentru a mă înghesui apoi pe pasarela ce separă crâșmele adunate ca un snop de aleea tot mai lată ce se așterne pe partea ailaltă.

Privesc diverșii naturiști chinezi ce încearcă să se integreze în absolut, deși nu au mână liberă de la eterna stăpânire chineză și mă prăvălesc gastronomic în mirosul de porumbi fierți, cocoșei și mititei ce sunt șarjați pentru prima dată pe ziua de azi.

Îmbătat de noxele eterne ale ale grătarelor noastre preistorice urc podul arcuit din dreptul Muzeului Satului și mă apropii de ceea ce ar fi azi o adevărată herghelie a berii, cunoscută înainte, în anii marilor realuzări, drept Pavilionul H.

Cum e prea devreme ca cei dedulciți în apă fermentată cu guler ferm de bule să ia cu asalt marea hală a toropelilor gastronomice, mă preling pe ultimul sfert al itinerariului capitalei, admirând mai mult cu coada ochiului, această mare realizare a capitalismului autohton, imensul teren de golf ce zace între lac și copia infidelă a Universității Lomonosov din Moscova, și anume, Casa Scânteii, pe care cu deplină mândrie seacă o numim astăzi Casa Presei.

Trec peste faptul ca de fiecare dată un bătrân încearcă să vândă trecătorilor mingile de golf sărite peste gard și mă apropii cu un mare optimism în piept de pontonul metalic construit de resturile armatei române peste peticul de lac, pardon, râu, care taman sun podul feroviar se subțiază ca burta unui somalez după o porție strașnică de comunism.

Turul fiind complet, mă simt și eu la fel de împlinit, mai trecând o dată pe sub podul Băneasa și bucurându-mă că de fiecare dată că plimbările la șosea în creierii dimineții sunt făcute doar de o mână de asceți, pe care nu știu ce-i adulmecă pe ei în luptă, dar care-mi dau mie șansa să simt plimbarea ca pe o experiență mereu unică și plină de înțelesurile profunde și inatacabile ale mersului pe jos.

Despre echilibru

Aud destui de mulți oameni care alerg, gonesc, maratonesc în căutarea echilibrului. Și aici nu vorbesc despre binomul viață-muncă. Aici vorbesc doar despre viață. Căci doar ea contează. Munca nu e decât un mijloc. Scopul e cu totul altceva. Și firește, revenind la oile mele, că oamenii aceștia nu-și găsesc echilibrul, deoarece reduc totul doar la partea materială. Eram să scriu partea militară, care este exact același lucru.

Echilibrul nu e un trofeu, nu e un ceva ce se cumpără de la supermarket. Echilibrul e o stare care se obține într-un mod unic și totalmente diferit de fiecare individ în parte. Și dacă vrei să continui filosofeala,  echilibrul se obține atunci când îți dau seama că tot ceea ce ai reprezintă o sumă nulă. Căci așa e! Nu poți să te bucuri de nimic dacă nu te îndepărtezi de acel nimic. Căci nimic e totul! Și ce bine e asta și ce frumoasă e viața atunci când îți dai seama că nu există niciun echilibru! Abia atunci îl atingi…

Toată viața mea, până la o anumită etate, am alergat după oameni. Îmi doream prieteni cu orice preț! De la o vârstă fragedă, până acum câți va ani, poate un deceniu, reduceam totul la relațiile cu alți oameni. Vedeam în oameni rezolvarea oricărei angoase interioare, a oricărei răbufniri de neputință. Apoi, mi-am dat seama, că cu cât mă țin la distanță de alți oameni, cu atât îi pricep mai bine, îi iubesc mai profund, dar la foc mic, și cu atât mai mult accept ceea ce nu pot controla, adică totul.

Și din clipa aia mi-am dat seama că totul mi-e mai clar cu cât mă îndepărtez de acest clar: oameni, locuri, fapte etc, că totul se rezumă la lumea mea interioară. Și că asta nu e o formă de egoism, ba din contra!, ci mai degrabă e acceptare a tot ceea ce mă înconjoară, așa cum e această lume, una plină de corole de minuni…

La noi în cartier

La noi în cartier copiii duc o altă viață. Toti sunt îmbracați după ultima ediție a Neckerman-ului, deși nu știu dacă acest catalog mai există. Toți copiii sunt relaxați, sunt silfizi, pentru că părinții lor sunt atenți la dieta odraslelor încă de la o vârstă aproape inexprimabilă.

La noi în cartier bicicletele, trotinetele și toate etele stau sprijinite cu lunile de pereții blocurilor, ceea ce le va întări copiilor simțul proprietății, și, în plus, aceștia nu vor sta niciodată cu frica în sân că cineva le va fura un bun proprietate personală.

La noi în cartier copiii pronunță cuvintele cu distanțe mari între ele, așa cum au învățat de la părinții lor, chiar tărăgănat, ceea ce dă greutate afirmațiilor lor copilăroase. Ei nu sunt precum eram eu, care sluțeam cuvintele, încercând să pronunț printr-o singură silabă suprapusă, formată dintr-altele o mie, toate emoțiile unui copil care nu era din cartierul nostru.

La noi în cartier copiii deja își cunosc propria valoare, deoarece ei vor demonstra valabilitatea butadei comuniste: copiii șefilor noștri vor fi șefii copiilor noștri.

La noi în cartier…

Jurnal olandez

Fiecare vede ceea ce îi domină lumea interioară. Fiecare înțelege doar ceea ce simte. Așa și cu mine. Olanda văzută de mine cred că e foarte diferită de Olandele văzute de alții. Depinde ce îți dorești, depinde ce simți. M-am dus în Olanda așa cum mă duc să dau o tură pe centura capitalei, ca să văd ce s-a mai întâmplat, să înțeleg ce n-am înțeles tura trecută.

E adevărat că un oraș nu e echivalent cu o țară, mai ales în epoca noastră, în care capitalele nu mai sunt orașele exponat ale unei națiuni ci vitrina străinilor care trăiesc acolo. Și totuși, dacă excluzi oamenii, rămâi cu ce au făcut antemergătorii. Prin Amsterdam am trăit cu senzația că am văzut Atlantida încă locuită, dar nu de băștinași, ci de oricine. Și cu toate acestea, una din capitalele olandeze, nici nu mai știu care, încă mai poate fi înțeleasă indiferent de cine o locuiește.

Ce e mai important pentru noi? Faptul că olandezii nu au o țară pe pământ ci pe nisip sau faptul că de aproape 100 de ani cel mai important mijloc de locomoție e bicicleta? Dacă vorbim de pământ, e important de știut că olandezii nu au pământ ci doar nisip. În realitate, aici sunt toate castelele spaniole de nisip, căci sub fiecare casă, sub fiecare stradă nu ai să găsești decât nisip. Dacă ai să scormonești, nu mult, poate 5 centimetri, ai să descoperi cel mai neaoș nisip al Mării Nordului, pentru că tot ce se găsește în țara asta, de la turlele bisericilor până la pământul din parcuri a fost adus din alte țări, căci aici nu exista nimic, decât apă și sub apă nisip.

Despre biciclete nu pot să spun numai lucruri de bine. Nu există stradă, dar ce zic, eu parc, alee, unghere pe unde să nu treacă bicicletele. Dacă ar fi un drum spre sufletul olandezilor, cu siguranță distanța ar fi parcursă doar cu bicicletele. Din acest motiv, trebuie să fii cu ochii în patru, căci nu știi din ce parte vine o bicicletă și dacă o să te calce, căci în Amsterdam bicicletele sunt precum vacile indiene: la tot pasul și de neatins. La orele la care multinaționalele trag seara jaluzelele, pe toate străzile, pe toate aleile și prin toate parcurile roiuri umflate de biciclete trec în viteză, pietonii sau mașinile trebuind să se dea deoparte din calea stăpânilor din țara de nisip.

Și din acest motiv, al nisipului omniprezent și omniscient, până și trotuarele sunt pavate cu un derivat al nisipului: cărămida. Dar nu pusă oricum, ci pe latura mică, astfel încât cărămizile care nu sunt foarte mari, să susțină greutatea omului ce se lasă peste nisipul care nu se mai termină niciodată. De aia mă și gândesc: oare ce-și doresc olandezii înainte de drumul cel mai mare? Mai mult nisip?  Asta nu am de unde ști. Eu cu ei nu am vorbit în nicio limbă. Cred că ne despărțea ceva: nisipul care nu se mai termină.  

Despre Green Book

Fusesem săptămânile trecute la acest film. Inițial, nu intenționasem să scriu nimic despre el. Eu am resimțit filmul acesta, sau mai bine zis jocul lui Mahershala Ali, ca pe un vânt bun prin sălcii, ca o vigoare nouă într-un corp ostenit, ca o zi cu soare după nopți terne. M-am răzgândit după ce am aflat că filmul și actorul au luat fiecare câte un Oscar. Și cum știu cum se dau Oscarurile, asta m-a pus pe gânduri.

În lumea pe care o trăim – care nu diferă prea mult de cea de acum 100 sau două sute de ani, poate doar prin formele omniprezente ale propagandei, deoarece atunci, cândva, ea nu ți se putea iți peste tot în intimitate, pentru că nu exista radio, televiziuni și mai rău internet – cam tot ce mișcă e strâns legată de propagandă.

În general, nu doar la Oscar ci și la Cannes și așa mai departe, premiile sunt date după scopul pe care filmul îl slujește. Propaganda, căci ăsta e scopul ei, este să popularizeze și să răsplătească prim premii orice creație care îi poate sluji scopurile. Cu alte cuvinte, dacă o operă, de orice gen ar fi ea, nu va fi în centrul atenției, dacă nu îndeplinește canoanele propagandei, are toate șansele să moară mare speranță.

La americani, ca și la ruși, la francezi sau la germani există un interes structural care primează. Dacă acel interes este slujit de o creație, atunci acea creație va fi premiată, apreciată și canonizată nu pentru valoarea ei intrinsecă ci pentru că slujește scopul celor care mânuiesc această măciucă teribilă: propaganda.

Cu alte cuvinte, filmul despre care nu am spus nimic până la acest rând, Green Book, a fost premiat pentru că trata teme veșnic interesante la Hollywood: diversitatea de orice fel, dar mai ales de orice gen, segregarea rasială, egalitatea femeii cu ea însăși, moartea valorilor mai vechi decât Hollywood-ul și așa mai departe.

Văzând jocul exemplar al lui Mahershala Ali mi-am a adus aminte de o sumedenie de filme sovietice, adevărate opere de artă, dar absurde din orice alt punct de vedere: moral, logic, dar mai ales emoțional. Norocul lui Mahershala s-a numit tema tratată în film și nu jocul lui propriu-zis. Dacă el nu era pe aceeași lungime de undă cu interesele celor ce ne țin azi și orișicând sub focul intens al propagandei, filmul despre care mă căinesc să vorbesc, ar fi murit de mult în neagra neștiință a ignoranților care apreciază ca valoros doar ceea ce este pe toate gardurile, precum numele unor semeni de-ai noștri.

De aia și spuneam, că am avut marele noroc ca interesele propagandei să coincidă cu cele ale autorilor acestei opere, iar filmul să aibă parte de un destin colosal, deși tare mă îndoiesc că mulți privitori au înțeles ceva din el, ei mergând la film teleghidați de vocea suavă a propagandei. Și uite, că fără să vreau, am umplut o foaie de hârtie despre acest film fără să spun nimic despre jocul lui Mahershala. Sublim? 🙂

“Bătrânul marinar”

Mereu mi-am imaginat omul trecut prin toate, omul plin de experiență ca un bătrân marinar, cu hainele arse de soare, bătute de vânt, zdrențuite de timp, cu fața ridată de vremuri și cu privirea piezișă dar nealterată. De multe ori am trăit cu sentimentul că înaintarea în orice presupune o anumită ponosire exterioară ce însoțește construcția din interior. Am crezut că o anumită degradare în imagine e mereu dublată de anumite borne atinse, fiecare cu înțelesul ei, dar mai ales cu eliberarea necesară de angoasele provocate de necunoaștere.

Tot așa, ani de zile am trăit cu senzația că această alterare trupească e strâns legată de șirul de peripeții, de aventuri, de întâmplări, de geografii bătute, toate la timpul lor, adică atunci când nici nu te aștepți. Și sincer vorbind, tare aș mai vrea să cred că ponosirea noastră vizuală să aibă legătură cu faptele noastre. Dar, mă tem că nimic din relicvarea noastră nu are legătură cu tot ceea ce am înșiruit eu mai sus ci cu trecerea noastră prin viețile altora. Căci nimic nu te transformă mai mult, nu te schimbă mai dihai, nu te dă cu roțile în sus decât oamenii cu care interacționăm de-a lungul vieții noastre.

Fiecare rid, fiecare crăpătură în haine și în suflet nu e de ordin material, nu sunt provocate de trecerea noastră biologică prin lume, ci de ciocnirile noastre cu alți oameni. Și ciocniri nu înseamnă obligatoriu războaie sau orice fel de altercații ci urmările interacțiunii noastre cu cei ce ne-au fost dați să învățăm ceva de la ei, fără ca noi să știm, fără ca ei să înțeleagă.

Privesc și mă minunez ce impact formidabil avem asupra altora, dar refuzăm să acceptăm asta deoarece datul nostru pe care nu-l cunoaștem este să schimbăm sufletele în mișcare, comunicarea în fier înroșit pe văile minților noastre. Fiecare por asimetric, fiecare ureche lăsată, fiecare sprânceană mai puțin arcuită e mărturia momentelor în care am întâlnit pe cineva pe care l-am admirat voit sau nevoit și care ne-au marcat făptura speriată.

Așa că eu, de fiecare dată când simt prin preajma mea un „bătrân marinar”, încerc să ghicesc ce oameni minunați i-au populat viața de l-au transformat dintr-un brad într-un smochin, ceea ce e sublim, pe nervurile căruia se citesc fiecare moment de înălțare, fiecare clipă de cădere, pe care el sau ea le-a parcurs ca pe un montagne russe, negândindu-se decât dacă va supraviețui, dar neștiind că nu aventura e suprema experiență, ci oamenii pe care i-a întâlnit la fiecare arcuire în sus sau în jos a propriei sale vieți. 🙂