Ce fac uneori

Uneori, doar uneori, e drept că se poate întâmpla mai des, atunci când ajung acasă după o zi, oricare ar fi aceea, când sunt plin de praf, obosit până în măduva oaselor, cu hainele boțite și ochii mereu mari, mă așez pe fotoliul meu, îmi tolănesc picioarele pe taburet și vărs o sticlă-ntreagă-n halbă. Mă sprijin pe spătar și cu mâna tremurândă sorb cu înghițituri mici din berea rece ca gheața. Apoi închid ochii și savurez fiecare clipă a zilei respective ca un film demn de mai multe reluări. Undeva, în fundal, se aude o muzică ce iese ușor din difuzoare și-mi ține isonul cât îmi reamintesc tot ce am făcut eu bine în acea zi, căci eu doar bine știu să fac.

Și stau, și stau… muzica continuă să se reverse liniștit, în timp ce nu bag în seamă telefonul care tremură și iar tremură pe măsuța de sub lampă. Cufundat în atâta liniște interioară îmi amintesc de fiecare clipă, de fiecare gest, de fiecare frântură din ce-am făcut și din ce, spre norocul meu, n-am mai apucat. E ca și cum aș monta și aș demonta, iar și iar, o mașinărie ce nu vrea să meargă decât singură, fără influența noastră.

Ce frumos trece timpul când stai liniștit sub lumina difuză, ce se pogoară încremenită de sub cărți, luminându-mi protuberanțele, mai ales nasul, dar și mâinile ce se mișcă încet cuprinzând și aducând halba acolo unde-i e locul, uneori pe buze, alteori pe pântec, ca-ntr-un carusel nemonoton al mocănițelor voioase. Și starea simt cum se dilată, devine un moment de luciditate totală, ce-mi relaxează fața. Încărcat de propria zi mă ridic de pe fotoliu și mă gândesc la următoarea dată, când plin de praf, obosit până în măduva oaselor, cu hainele boțite și ochii mereu mari, mă voi așeza pe fotoliul meu, îmi voi tolăni picioarele pe taburet și-mi voi vărsa o sticlă-ntreagă-n halbă…

Un pic prin gară

Tolsto

gara20de20nord_lN-am avut ce face și am trecut prin gară. Și nu prin orice gară, ci tocmai prin Gara de Nord. N-am mai trecut pe acolo de câțiva ani, semn că m-am îmburghezit, ceea ce nu e bine, semn că m-am rupt de mase, ceea ce iar nu e bine. Și, sincer vorbind, am simțit că am luat niște palme peste ceafă și nu de la călători ci de la trezirea la realitate. Eu, în devălmășia mea mentală, trăiam cu senzația că nivelul nostru, al tuturor, a crescut. Am trăit cu iluzia că dacă celor din jurul meu le e relativ bine, că au de unele, de altele, asta e valabil pentru tot poporul muncitor. Dar uite că nu e așa.

Imaginea pe care am laut-o-n dinți de cum am intrat în celebra gară a fost una demnă de un peisaj indian. Și asta nu presupune vaci sfinte, care colcăie prin…

Vezi articol original 299 de cuvinte mai mult

Despre dorințe

thinkingcapwhoaNu știu cum se întâmplă în cazul altora, dar într-al meu e deja o certitudine, mi se îndeplinesc toate dorințele. Cu observația că între dorință și îndeplinire e un decalaj de vreo 5-10 ani. E ca și cum te-ai uita la un film și sunetul ar vine cu câteva minute întârziere. Trebuie să recunosc că e un pic cam sâcâitor deoarece e greu să te concentrezi la acțiune. Așa mi se întâmplă și mie, cu precizarea că nu mai ajung să mă concentrez pe deplin la propria viață curentă, pentru că am parte mai ales de viața mea din trecut. E ca o factură ce vine la plată după ani și ani. Să mă explic!

Decalajul acesta dintre dorință și îndeplinire mă pune în situații de-a dreptul penibile uneori. De fiecare dată când dorința devine realitate, eu am un sentiment de deja vu. Ca și cum aș mai fi trăit aceeași experiență, doar că într-o altă viață, a mea sau a altora. Și asta e destul de frustrant. E ca și cum ți-ai primi jucăria mult visată, de pe vremea când aveai 5 ani, tocmai când ai făcut 15. Ceva nu se mai potrivește atunci: poate așteptarea, poate energia, poate viziunea. Cert e că dorințele astea au ajuns să mă pună pe gânduri.

Ce rost mai are să transformi toate dorințele în realitate, dacă nu mai am starea de spirit din momentul în care le-am schițat în mintea mea, dacă ajung să mă bucur de ele în clipa în care ele sunt de mult trecute în index. E ca și cum aș poseda un muzeu cu lucruri, evenimente, oameni ce se vor produce în viitor. Știu tot ce se va petrece, deoarece mintea mea deja le-a pritocit. Păcat că se și întâmplă. Din acest motiv ajung să nu mai fiu surprins de nimic.

Așa că nu știu ce să mă mai fac. Să renunț total la dorințe? Să mă las purtat în voia sorții și poate, poate ceva se va întâmpla, fără ca eu să știu, fără ca eu să mă fi gândit? Dar e greu, e tare greu să fac așa ceva. N-aș vrea ca pe lângă eticheta de cinic să mi se aplice și cea de indiferent. Totul până la indiferență. Și ce n-aș da să am și eu niște dorințe neîndeplinite!…

Despre dialog

dialoguePractic dialogul și nu așa cum ar crede unii, arta de a spune ceva și apoi de a asculta ceea ce spune celălalt. Ăsta nu e dialog, ci o formă de a pălăvrăgi fără noimă, doar de a da bine în fața celorlalți. Dialogul este acea comunicare care se creează atunci când doi oameni competenți în arii diferite ajung în contact. Dialogul e acea explozie de idei ce se generează din atingerea a două lumi dezvoltate în dimensiuni total diferite. Dialogul e acea stare care te obligă nu doar să vorbești ci și să și absorbi ca un burete de mari dimensiuni perspectiva nouă pe care ți-o deschide cineva stăpân pe cunoașterea din alte domenii.

După mine fascinant nu e să cunoști oameni, nu e să bați locuri sau să mănânci și bei ceva ce nu ai mai cunoscut niciodată, ci să intri în contact cu alte perspective și asta nu se poate întâmpla decât atunci când cunoști oameni total diferiți de tine, cu o sete cel puțin egală cu a ta de cunoaștere. Și asta nu se poate întâmpla decât atunci când întâlnești un om cel puțin la fel de citit ca tine. Și când spun citit, nu mă refer la cărțile pe care tu le-ai citit, ci la domenii la care nici cu mintea nu te-ai gândit. Adevăratele idei nu le poți afla decât de la cineva care a decantat  cele mai banale idei după ce le-a trecut prin tomuri întregi de idei deja bine clădite. Adevăratele idei nu le poți afla decât de la cineva care-ți explică lumea dintr-o perspectivă atât de frustră încât simți că tot ceea ce știi nu e decât o picătură dintr-un ocean.

Uneori mi se întâmplă să întâlnesc asemenea oameni. Și de fiecare dată rămân siderat în urma lor deoarece conștientizez cât de mult mă ajută pe mine aceste momente să-mi decantez ideile și să văd axiomele mele dintr-o cu totul altă perspectivă. E răvășitor să constați că dialogul nu înseamnă schimbul de replici, ci asimilarea unor idei atât de bine structurate de către vorbitor încât să dea lumii tale interioare noi valențe imposibil de detectat altfel. Acesta e dialogul ce-mi place. E adevărat că-l practic rar, dar de fiecare dată simt că mă clădesc pe interior. Și e atât de bine!…

Dresorul de purici

79255-004-09abfd95În viață e bine să ai grijă ce spui și mai ales în fața cui spui, deoarece orice nu se poate înțelege se interpretează după sistemul de valori și nivelul de educație al fiecăruia. Eu am primit o asemenea lecție la o vârstă destul de fragedă. Să fi fost, atunci, prin clasa a 8 – a sau a 9 – a, când s-a întâmplat ceea ce urmează.

Într-una din zile, ajunsesem în casa unor vecini, care aveau 2 băieți, băieți cam de vârsta mea. Așa cum e specific acestei vârste, timpul se ocupă cu diverse activități de destindere, printre care și jocul de cărți. La un moment dat, în jurul mesei fiind cei 2 băieți ai familie, tatăl lor și eu, exasperat de ghinionul pe care îl aveam, am spus ca pentru mine, dar cu voce tare: mai bine m-aș face dresor de purici! În acel moment, toți s-au oprit din joc și din vorbăraia nesfârșită și au început să se privească unii pe alții destul de întrebător. Ceea ce uitasem eu era numele de familie al băieților: Purice. O familie, de altfel, foarte respectabilă, căreia îi mai port și acum tot respectul meu. Și nu sunt deloc ironic, ba din contra.

Făcusem afirmația cu pricina deoarece cu puțin timp înainte, să fi fost câteva săptămâni sau chiar zile, văzusem un film mut în care Charlie Chaplin juca rolul unui dresor de purici, dresor care ajunsese, datorită sărăciei lucioase, într-o speluncă de azil de noapte. Nu mi-am dat seama că spunând ceva ceea ce alții nu cunosc, voi trece drept ciudat, deoarece oamenii, ceea ce nu știu, consideră că nu există și că e o invenție a minții mele zvăpăiate.

Cum pe vremea aia nu exista facebook și firește nici internet, era greu să gugălim sau să feisbucim, întru căutarea adevărului absolut care există doar în lumea virtuală. Astfel, a trebuit să accept că mi-am ofensat prietenii, dar și pe tatăl lor, deoarece nu aveam nicio posibilitate să probez pe loc adevărul spuselor mele. Acum, când ne bucurăm tot ce are lumea mai valoros și aburcat pe internet, orice afirmație, cel puțin teoretic, poate fi probată sau combătută cu ajutorul acestei enciclopedii virtuale, accesibilă oricui.

Tocmai de aia am reprodus episodul cu pricina pentru a ilustra încă o dată, dacă mai era cazul, că cele mai credibile informații sunt cele deja cunoscute de către toți ceilalți și tot ceea ce nu știm, pentru noi nici nu există, ceea ce, din păcate, în atâtea cazuri demonstrate, este perfect adevărat. Cu alte cuvinte, nu forma în care spui ceva contează în cea mai mare măsură, ci exact ceea ce spui, cu subiect și predicat, oamenii nefiind deschiși spre cine știe ce subtilități stilistice, ci doar dacă ai spus sau nu ceva anume.

De altfel, asta se întâmplă și în contemporaneitatea mai apropiată, așa cum s-a întâmplat oricând în toată evoluția omenirii, ca tot ceea ce nu se cunoaște deja să provoace vii interpretări, de genul: ce-a vrut să zică, în cine a vrut să dea, ce scopuri ascunse are, deși, în realitate, nimic suspect nu se afla în spatele acelor cuvinte, afirmația nefiind decât o nevinovată formă de a exprima o anume exasperare și în niciun caz un atac la persoană, așa cum adesea să întâmplă să interpreteze cei pentru care multe din realizările omenirii nu s-au revelat încă. Greu, domnule, greu!