Deja vu

"I'm having amnesia and deja vu at the same time. I think I've forgotten this before."Cred că sunt ciumat! Se țin deja vu-urile laie după mine! Nici nu mai știu cum să-mi interpretez trecutul. Dar n-am încotro și trebuie să îl accept exact așa cum e. Știți cum e cu deja vu-urile astea? Nici eu. Adică nici eu nu am știut. Apoi, m-a pus cineva în temă. Cred că eram destul de mic, poate printr-a patra, când, fiind într-un oraș vecin, am exclamat: eu parcă am mai fost pe aici!, deși niciodată până atunci nu mai călcasem prin urbea despre care e vorba în propoziție. Nici nu am terminat bine să perorez la o vârstă atât de imberbă că aud un nene că-mi spune: ăsta nu e deja vu! Deja vu e atunci când ai senzația că ai fost printr-un loc, că prietenești cu o față simandicoasă, că ai posedat ceva sau că ești cineva anume, deși tu niciodată n-ai trecut pe acolo, nu te-ai intersectat cu cutare, nu ai posedat nimic și mai ales ești un nimeni. Marcat de aceste vorbe bine meșteșugite m-am târâit prin viață în căutarea deja vu-ului perfect.

Acum, așa, ca între noi, oamenii: nici nu cred că există vreun deja vu, eu cred că nu există decât o dorință a noastră de a ști măcar cu o clipă înainte ce ne pregătește soarta și de aceea noi, în cocoșimea noastră, ne dăm rotunzi cum că noi știm, pentru că am avut un deja vu. Ce e deja vu-ul? E cineva pregătit să facă o demonstrație pentru toți pitecantropii din România? Nimeni! Absolut nimeni! Și tocmai de aia mă agit că tot nu înțeleg ce e cu deja vu-ul ăsta! Vreau să știu și eu ce mă va paște în viitor, dar viitorul ăsta nu-mi zice nimic și pace!

Acum, dacă ar  fi să mă întrebe cineva pe mine, deja vu ar fi atunci când locurile văzute doar o clipită în goana trenului, oamenii cu care ai schimbat doar o silabă la sindrofii solemne, lucruri care ți-au plăcut, dar nu ți le-ai dorit pentru te-ai prins că nu le poți avea sau dorința de a fi ceva ce nu se poate, devin cu toate realitate atunci când nici nu te gândești. E ca și cum ai zice: ia-te uită, dom’le!, ce mi s-a întâmplat! Locuri, oameni, lucruri și fapte pe care nu am reușit să le cuprind cu destulă ușurință în viața mea dau acum năvală peste mine ca și cum Moș Crăciun și-ar fi scăpat sacul cu bunătăți tocmai în ograda vieții mele!

Dar cel mai tare mi se pare, atunci când vine vorba de deja vu-uri, că toate astea ajung să se întâmple, să se petreacă în viața ta tocmai atunci ajungi să nu ți le mai dorești, atunci când conștientizezi ce greu e să fii într-un anume loc, cât de multe trebuie să știi ca să poți silabisi mai multe cu persoanele pe care le vezi la toate sindrofiile cu coc din lumea asta, faptele pe care le-ai săvârșit, tocmai pentru că le-ai făcut de prea multe ori nu ți se par în cale-afară de deosebite și ceea ce doreai să fii, adică să crezi despre tine, nu mai contează pentru că prețul pe care ar trebui să-l plătești nu ți-l permiți.

Dar tocmai atunci intervine Cel de Sus, tocmai atunci intervine mâna omnipotentă și omniprezentă ce ne veghează și tocmai atunci îți dă brânci acolo unde ai uitat să visezi, te-agață în discuții divine cu cei pe care sindrofiile abia de-i mai înghit, îți oferă lucruri ce nu-ți mai spun nimic și te pune în postura să fii ceea ce nici tu însuți nu mai crezi că are rost să fii. Și toate astea se întâmplă pentru că atunci, cândva, ai cutezat să speri, să-ți imaginezi și să te imaginezi în tot felul de ipostaze, neștiind că totul pe lumea asta să plătește. Sau poate că Doamne, Doamne te-mpinge în toate cele tocmai că știe că de-abia acum ești pregătit să călătorești, să relaționezi, să posezi și să fii, atunci când nu mai arzi pentru toate astea. Locuri, oameni, lucruri, fapte… Și să mai zică cineva că viața nu e frumoasă! Ăsta e adevăratul deja vu! Am zis! 🙂

Am avut un vis

Tolsto

vis_2Știu ce se spune despre vise, că sunt rămășițe de gânduri, de idei, de lucruri care ne trec prin capul în timpul zilei și care ne perforează mintea în timpul nopții. Da, știu, visele sunt niște rămășițe ale unei mentalități mic-burgheze sau de-a dreptul burghezo-moșierești. Dar eu am avut un vis! Nu știu cât de mic-burghez sau de burghezo-moșieresc sunt, nu-mi aduc aminte (nici măcar în vis) a avea întinse proprietăți, dincolo de vastele mele apartamente (o bojdeucă formată din două camere), dar totuși am avut un vis.

Nu am avut un vis premonitoriu ca cel descris într-unul din celebrele cuvântări ale pastorului Martin Luther King jr și totuși l-am avut. Acum ce să fac? Mă pot eu lupta cu propriul subconștient? De unde se extrage ideea, pertinentă de altfel, că eu nu mă cunosc destul de bine sau poate chiar deloc. Dar să-l descriem așa cum mi-l aduc aminte…

Vezi articol original 236 de cuvinte mai mult

Despre recunoștință

Tolsto

N-am crezut niciodată că am să ajung să mă bucur de succesele altora așa cum m-aș bucura de ale mele. Dar s-a întâmplat și nu știu ce mi s-a întâmplat. Nu știu de unde mi se trage, dar sigur mi se trage. Întotdeauna am căutat în jurul meu oamenii pe care să-i admir, de la care să am ceva de învățat, oameni care cu o singură unduire de deget să mă ridice pe mine, eu cel prea căzut și să mă privească în ochi, el cel nevăzut.

Și nu știu cum se face, dar am simțit și eu acea unduire, acel vânt care mi-a spulberat praful așteptărilor de pe sprâncenele groase. S-a întâmplat atunci când credeam că nu mai are ce să mi se întâmple bun, atunci când nici nu mai știam ce înseamnă binele. Dar, vorba poetului – parafrazându-l –  binele și răul “sunt a filei două fețe”, tocmai…

Vezi articol original 167 de cuvinte mai mult

După suflet

Tolsto

dealul_mitropoliei_1859_le_monde_illustreMereu se spune, atunci cineva face sau capătă ceva, că i-a dat Cel de Sus după Suflet. Adică, dacă ai sufletul bun, îți dă de toate, în mod echilibrat, ca să te bucuri de toate, cu măsură, iar în cazul în care ai sufletul rău – căci rău e opusul lui bun – primești, culmea!, de toate, dar mai ales pe partea negativă, în cantități industriale, ca să simți cu vârf și îndesat ce înseamnă să te canonești prin viață. Căci asta faci, te canonești, iar din viața ta nimic nu înțelegi.

Acest lucru îmi trece întotdeauna prin cap când caut un loc de parcare aproape de locul de muncă. La mine cuvântul „aproape” e un eufemism. Niciodată nu am găsit un loc la mai puțin de 1.000 de metri, ceea ce mă face să-mi treacă prin cap cele mai negre gânduri atunci când vine vorba de suflet. Și asta…

Vezi articol original 329 de cuvinte mai mult