Despre Dorin Tudoran

Zilele trecute am citit dosarele (da, dosare!; au fost mai multe) întocmite de Securitate poetului Dorin Tudoran, în anii 70 și 80. Și acum sunt mut de ceea ce am citit și acum sunt impresionat de calitatea denunțurilor, informărilor și notelor informative întocmite de către colegii lui Tudoran, cu toții mari scriitori, mari poeți, mari critici literari, membri ai Uniunii Scriitorilor. Cred, și asta fără teama de a greși, că am citit în această sinteză de multe sute de pagini cel mai bun colaj de literatură românească, din obsedanții ani ai dictaturii celui care pare să fie, datorită mediocrității celor care l-au urmat, cel mai mare președinte al României, un om cu 4 clase, deci un geniu, Nicolae Ceaușescu.

De altfel, în postfața cărțoiului, Nicolae Manolescu, prieten apropiat al lui Dorin Tudoran, remarca și el marea calitate literară a denunțurilor întocmite de confrații din Uniunea Scriitorilor. Eu, unul, am fost atât de impresionat de calitățile literare ale acestor note securiste, încât le-am citit de mai multe ori. Presupun că și ofițerii din Securitate care se ocupau de Uniunea Scriitorilor erau persoane cu o înaltă pregătire, persoane culte, căci, nu-i așa?, nu poți transforma scriitorii în complicii poliției secrete comuniste, ca și a celei prezente, dacă aceștia nu sunt dați pe brazdă de oameni subțiri, educați, din malefica Securitate.

Acest lucru mi-a adus aminte de un episod din viața mea. În anii 70, la Bacău, s-a înființat o unitatea specială de armată, unde urmau să-și satisfacă stagiul militar cei care tocmai intraseră în acel an la facultate. Așa era în comunism, studenții își începeau facultatea cu un stagiu de 9 luni în armată. Din acest motiv, la nivelul întregii Moldove s-a desfășurat un amplu program de identificare a tinerilor ofițeri ai Armatei Române care să aibă o cultură solidă, căci nu se cădea ca viitoarea elită economică a țării să fie “pizduită” de toții analfabeții deveniți ofițeri doar pentru că făcuseră diverse servicii României comuniste. Și printre acești tineri ofițeri s-a aflat și tatăl meu…

Să revin la carte. Și acum simt cum mintea îmi stă în loc de câteva zile. De câteva zile mintea mea a căzut în admirație! De câteva zile mă gândesc ce talent uriaș au avut multe pene subțiri, și la propriu și la figurat, care au servit nu doar literele ci și interesele tenebroase ale bolșevismului de sorginte naționalistă (adică ceaușistă). Și acum stau ca prostul și nu-mi vine să cred cât de mulți mari prozatori, mari poeți, mari critici literari au fraternizat cu mașina de distrus conștiințe, de distrus vieți, ce ne-a făcut ca timp 45 de ani, vorba unei celebre cărți, să vedem întuneric la amiază.

Și acum, cum tot stau într-o fermentată prostație, mă gândesc cum sunt eu încondeiat de unii și de alții care-și doresc propria înălțare prin scufundarea altora, aplicând în neștiința lor slugarnică principiile arhimediene. Spre deosebire de Radu Tudoran eu nu am parte de capodopere ale datului în fapt, căci cei mai mulți care mă ponegresc pe la colțuri sunt niște sărmani inculți, niște simpli impostori. Și din acest motiv, al inculturii lor fără de margini, e posibil ca forurile care se delectează cu asemenea lături să nu poată înțelege tot ceea ce-am spus sau mai ales ce n-am spus, dar un nerod care se vrea tot timpul util, în prostia lui atavică, înțelege pe de-a-ndoaselea spusele mele, în speranța că el va fi răsplătit pentru slugărnicia lui de nulitate complexată.

Peste ani, când voi fi foarte bătrân, n-aș vrea să citesc ce au scris alții despre mine. N-aș vrea să fiu pus în ipostaza profesorului ce trebuie să corecteze tezele unor corijenți. Sper să mă protejeze Dumnezeu de un asemenea moment. Dar nu se știe niciodată. Arta delațiunii a fost dusă în cazul lui Dorin Tudoran la un asemenea nivel încât orice altă pâră va părea doar o onomatopee. Și pupăza, zbârrr, pe o dugheană! Am spus!

Cât îți trebuie să fii fericit

Tolsto

where_is_everybody_snoopy_zps2b9515afDacă ar fi să dau deoparte toate lucrurile pe care le-am avut din copilărie și până acum, iar lista nu e lungă deloc, ba din contra, și să mă împac cu ceea ce rămâne, constat fără niciun fel de surprindere că rămân cu totul, prin tot înțelegând sufletul. Căci ce e cel mai plăcut lucru decât să-ți știi sufletul liniștit și mulțumit. Și liniștea asta și mulțumirea asta nu se obțin decât în clipa în care renunți cam la tot.

Cu cât am avut mai puține lucruri în trecut, cu atât mai puține lucruri îmi doresc în prezent. Fiecare lucru pe care l-am dorit și uneori l-am avut, iar de cele mai multe ori l-am văzut la alții, acum nu-mi mai spune nimic. E ca și cum aș prețui un vin bun, dar nu-l mai beau, îl las pe seama altora. Și cum să nu fie așa când am în…

Vezi articol original 240 de cuvinte mai mult

Herăstrăul, vara.

IMG-20170816-WA0002Exact! Nu e ca iarna! Nu știu cum v-ați prins! Numele lui Băsescu fie lăudat, altfel am fi confundat troienele cu zilele caniculare! Da! Ce mai! Herăstrăul vara are farmecul lui indubitabil. Mai ales de când, de câte zile doar, un pod măreț, mare cât doi pași de uriaș, face legătura între cele două maluri ale râului nevolnic cel parcurge, ce poartă numele de Colentina. Chiar așa! A trebuit să aștept ani de zile, poate chiar decenii, pentru ca doar într-o săptămâna Armata Română, să planteze între două maluri pitice un pod de pontoane, pod declarat temporar. Dar noi știm cum e la noi: tot ce e temporar e veșnic și ce e veșnic nici nu mai e: vorba poetului nostru național: azi îl vedem și nu e!

Dar noi să lăsăm poetul național, pe madam primar și onorata clasă politică și să ne perindăm pașii pe aleile ce șerpuiesc de-a lungul malului nu prea abrupt al celui mai cunoscut parc de relaxare din țara noastră. Lungimea lui, de aproximativ 7 kilometri (poate mai mulți, poate mai puțini), parcă sunt desprinși dintr-o recomandare medicală pentru cei care sunt în căutarea timpului pierdut, a propriilor minți sau poate unei prietenii ce s-a înțepenit pe un mal, în timp ce noul pod ne leagă mai ceva ca amintirile ce nu mai podidesc să ne însoțească pașii de-a lungul întinderii de apă.

Și pe unde te uiți nu vezi decât plimbăreți relaxați, căci depărtarea aproape incomensurabilă de orice cartier, mai puțin de Băneasa, face puțin probabil ca vreo precupeață grăbită, cu negreșita paporniță de la Mega Image, să-ți tulbure pașii dornici de socializări plăcute. Și ai, n-ai încotro, ai parte de conversații relaxate. De piatră să fii și n-ai încotro, căci îți dai seama că cei 7 km, parcurși în pas domol de drumeț iscoditor nu pot fi parcurși în mai puțin de 2 ore și atunci limba se îndulcește la verbe moi, la snoave subțiri și la concluzii pline de înțelesuri.

20170816_191451Deși poteca asfaltată nu e mai lată de 2 metri, pe ea încap toți cei dispuși să uite de ei, dar și de alții, pentru a se lăsa pradă reveriilor de tot felul, pe care nici măcar bicicliștii sau alergătorii de Herăstrău nu o pot tulbura, căci aici, departe de cartierele proletare, până și bunul simț e în cantități mai mari. Oriunde te-ai uita, la persoanele cu care te intersectezi, nu vezi priviri ostentativ-agresive, burți răsfrânte de îmbelșugatele șaorme, obligatoriu cu de toate și nici tricouri cu gulere ridicate în așteptarea unor golănii a la Târgu Ocna.

Oricum ar fi, vara Herăstrăul te îmbie să-i ocolești întinderea de apă, să te bucuri de fiecare clipă pe care o parcurgi acolo, cu sentimentul ferm că te-ai înhămat la o treabă într-un singur sens, oricare ar fi acela, căci odată ce te-ai apucat să ocolești acel mare ochi de apă, n-ai încotro și trebuie să o faci până la capăt, căci orice întoarcere din drum înseamnă un efort și mai mare. Și-i păcat s-o faci, mai ales acum, când Armata Română a ridicat un pod, podul de doi pași, scutind-o pe madam primar să iscodească un studiu de fezabilitate, urmat de o licitație, licitație contestată, care să determine refacerea studiului, pentru că, nu-i așa?, valoarea podului a crescut între timp, pentru că suntem într-o economie de piață, și tot așa: din studiu, în licitație și din licitație în contestație, până când… Dar ce-mi veni? Ce frumos e Herăstrăul vara, care nu-i ca iarna lui Băsescu și tot așa și tot așa!…

Despre somnul de după-amiază

Tolsto

somn-2Nu-l știu, nu-l cunosc! Pur și simplu nu știu despre ce e vorba și nici despre implicațiile sale asupra vieții noastre. Singurul lucru pe care-l știu e că la noi nu se dormea niciodată la amiază, nici măcar noi, copiii. Probabil că era vorba de un comportament pur țărănesc, de a nu sta după masa de prânz, ci de a pune mâna pe diverse unelte și de a continua lupta pentru o viață mai bună. Rareori eram pus în postura de a dormi la amiază și mare caznă era pe mine! Căutam diverse subterfugii pentru a scăpa de această sarcină neplăcută, căci nesuferită era atunci, așa cum îmi este și acum.

Atunci ca și acum, somnul pentru mine nu e decât acea activitate de conservare fiziologică necesară doar în timpul nopții, când și găinile dorm pe pari și neexplicabilă atunci când soarele e sus pe cer. Oricum ar fi fost…

Vezi articol original 404 cuvinte mai mult

Despre Summer Well

Nu m-aș fi dus niciodată la un asemenea expozeu al marketingului de produs, ce are aceleași atribute cu propaganda de orice fel, dacă nu aș fi primit un bilet moca. Mi-am zis, hai să vedem și noi cum arată și cum se comportă protipendada petrecerilor, adică unele frânturi din generațiile în care ne punem noi speranța unui viitor mai bun, de la acest început de secol, acest Belle Epoque al vieții fără de cusur și fără de grijă.

Din capul locului trebuie să recunosc că m-am proțăpit la poarta mare a domeniului Știrbey pe la ora 4, de după prânz, scopul fiind să-mi fac o idee cât mai puțin depășită despre ce anume au în target departamentele de marketing de pe la diversele companii ce scornesc surprinzător de multe pretexte pentru a-și umple teșchereaua aninată de un cont gras, de prin diversele paradisuri fiscale. Tot așa, trebuie să recunosc că nu mi-am propus decât să trag o raită și să mă retrag pe nevăzute înainte ca mașinăria bine unsă a hipnotizării celor ce nu pot trăi fără a fi hipnotizați să duduie.

Am remarcat imaginația debordantă a companiilor de scos bani și din piatră seacă, de a profita de această proprietate, atât de unică în arealul dâmbovițean, de exploatare nemiloasă a potențialului dat de un loc încărcat de istorie, pe altarul profitului maxim. Astfel, pe tăpșanurile ce populează domeniul mai sus amintit erau presărate tot ceea ce vezi cu bucurie în orice club sau bar mai de Doamne ajută din București sau de aiurea. Orice loc mai drept, pentru că proprietatea e un parc ce nu a mai beneficiat de îmbunătățiri în glorioșii ani ai democrației de consum, era luat în stăpânire de spații ample, pe care reprezentanții diverselor companii sponsorizatoare te îmbiau, contracost firește, să simți pelinul dulce al diferitelor licori mai ales bahice sau să molfăi diverse combinații de alimente, unele mai mult sau mai puțin comestibile ca altele.

Așa cum stă bine unui loc ce-și propune să provoace o creștere halucinantă a vânzărilor, peste tot vedeai oameni cu pahare de bere în mână, ca și cum am fi fost la o mare procesiune religioasă, în care lumânările, semn clar al unei înapoieri gregare, de-a dreptul obscene, erau înlocuite cu semnul definitoriu al capitalismului de mucava, consumul în cantități pantagruelice. Dacă cineva nu gâlgâia, nu molfăia ceva era un mare suspect, un om ce nu se bucură de binefacerile încercării intestinelor, prin ce are ultima perioadă mai frumos, pe care cu mândrie o numim epoca capitalismului de cumetrie, devenirea materială și chiar intestinală a întregului nostru popor.

Pentru un viitor studiu sociologic s-ar putea lua în calcul relația dintre textilă și piele și cine din acest conflict ancestral va învinge. După numărul fetelor mai mult dezbrăcate decât îmbrăcate, ce s-ar fi vrut mai mult încălecate decât pe jos, cred că, dacă nu vine iarna polară peste noi, pielea va învinge cu prisosință. Am văzut fete atât de bine îmbrăcate, încât o simplă privire de bărbat hulpav, fără discriminare de vârstă, și am văzut acolo mulți lupi bătrâni, le-ar fi lăsat pe vecie, adică pe durata bâlciului, crunt de dezbrăcate. Și zău dacă acestea ar fi fost șocate de o asemenea calamitate!

Nu pot să nu remarc și asta tot pe pielea fecioarelor despletite, numărul mare de bocanci, semn clar de egalitate între sexe, dar și de implicare a femeii tot mai mult în rolul bărbatului. Oricum, la numărul mare de bocanci pe care l-am văzut, e clar că în cazul unul eventual război știm pe cine să ne bazăm. Vai de mama noastră!

Nu pot să închei această destrăbălare a mea neuronală prin locurile buftiene, fără o notă optimistă, subliniind încă o dată vivacitatea unei părți a tinerelor generații și dorința acestora de a gusta cât mai mult din bucuriile vieții, chiar cu supra de măsură, pentru a putea povesti ulterior, generațiilor ce vor veni, câte se puteau face pe vremea în care valorile materiale erau valori, nu glumă și când orice femeie care se respecta putea bea cu multă râvnă, cot la cot cu cel mai bețivan bărbat din stirpea noastră.

Pot spune acum, fără teama de a greși, că unii reprezentați de frunte ale noilor generații merg direct spre paradis, paradisul frumos pictat și cântat de către cei ce știu cel mai bine cum să te lase fără bani, chiar dacă nu mai ai buzunare, pentru că, nu-i așa?, în lupta de secole dintre piele și textilă, pielea începe să învingă. Neapărat! Așa că, am plecat acasă hotărât să scap de acest simbol decadent, haina, și să mă alătur și eu acestor cohorte ce vor face de mâine istoria, împopoțonându-mă pe viitor, în fața oricui va vrea, așa cum mama m-a făcut, adică fără prejudecăți, fără ipocrizie, fără interdicții. Ce pielea mea!