Joker – Cronica unei tragedii anunțate

La fiecare film în care joacă Joaquin Phoenix mă duc ca la pomul lăudat. Mă prezint cu un sac mare, dornic să culeg câte mai multe roade și, până acum, n-am fost dezamăgit. Spre deosebire de fratele său care avea mult mai cu lipici la oameni, River cel decedat acum vreo 20 de ani, zice-se, dintr-o supradoză de droguri, Joaquin nu a atras niciodată atenția printr-un aspect angelic sau debordând de erotism, ci prin adâncimea sentimentelor care-l parcurgeau, indiferent de caracterul interpretat.

Cine s-a așteptat să vadă un personaj din seria pentru adulții necopți, Batman, a suferit o crâncenă decepție. Povestea filmului, deși plasată într-un ipotetic Gotham City, putea să se petreacă în orice oraș de pe coasta nordică a Atlanticului, iar verosimilitatea ei, dincolo de caracterul său ficțional, e dincolo de orice dubiu. Aș putea spune că cele întâmplate în film se pot petrece oriunde pe lumea asta, chiar și la noi.

Nu știu ce au avut în cap realizatorii, dar eu n-am putut să nu mă gândesc că drama din film poate fi o consecință nu atât a unei societăți lipsite de preocupări pentru semenii noștri aflați în probleme, ci mai mult a unei prea mari concentrări pe propriile nevoi, ceea ce-i face pe oameni să ignore drama altora. Și că acolo se poate ajunge atunci când obișnuim oamenii cu un anumit standard de preocupare pentru soarta lor, iar apoi renunțăm la acesta. Omul se revoltă, percepând ajutorul ca pe un drept și nu ca pe o situație de excepție. Cu alte cuvinte, asta se întâmplă când te complaci. Te obișnuiești.

Atât de bine a intrat Joaquin în pielea personajului încât stau și mă gândesc cât este el de obișnuit cu durerea, cu decepția, cu eșecul. Îți trebuie o mare doză de cunoaștere umană ca să poți personifica eroi aflați dincolo de limitele patologicului, oameni care nu se mai au decât pe sine și asta doar în capetele lor. Din acest motiv, ca un exercițiu de evaluare a prestației lui Joaquin, am încercat să mi-i imaginez pe Jim Carey și pe Kevin Spacey interpretând același personaj. Și sincer vorbind, n-am reușit să-mi duc imaginația prea departe, deoarece Jim l-ar fi făcut prea tăcut și izolat, iar Kevin prea diabolic și posedat.

Deși subiectul filmului nu pot spune că m-a cucerit, jocul lui Joaquin m-a dat pe spate. Rar mi-a fost dat să văd explicat ca pentru proști toate stările, toate angoasele, toate permutările sufletești prin care trece un om a cărei sănătate mintală a trecut de mult de limita normală și pe care îl mai împinge înainte doar dorința de acceptare, de iubire până la urmă, din partea semenilor săi. Și atunci când acesta primește doar indiferență, dispreț și batjocură, i se deformează percepția realității atât de mult încât i se distruge nu doar precarul lui echilibru interior, ci și pacea generală a semenilor săi atât de nepăsători la tot și la toate.

Ca o notă de culoare, nici măcar după acest film nu-mi pot explica și nu pot admite reacția de bucurie a sălii de cinema, aici mă refer la mulți spectatori, la violența uneori exagerată din film, de lipsa de compasiune a semenilor noștri față de cei aflați în necaz și durere. Descopăr că în anonimitatea unei săli mari, învăluită în întuneric, oamenii își exprimă sentimentele lor reale, acestea nefăcându-le în viziunea mea cinste. Dacă oamenii se bucură când văd sânge, când un personaj de o bonomie fără cusur din film este cât pe ce să fie ucis, mă gândesc ce experiențe triste au marcat existența românilor noștri de ajung să jubileze la umilirea, la călcarea în picioare a unui om.

Dincolo de toate acestea, am părăsit sala de cinema convins că Joaquin m-a ajutat să mai decriptez un personaj, chiar dacă acesta nu reprezintă un ideal pozitiv. Zic pozitiv, deoarece unii oameni din sală ne dau dovezi că răul atrage, provoacă și este adulat, căci, pare-se, e cea mai scurtă cale spre a modifica un echilibru interior, deși dezechilibru s-ar numi mai degrabă situația în care îmbrățișezi răul ca pe un lucru firesc. Iar despre Joaquin nu pot să mai spun decât că e tipul de actor ale cărui filme, dacă te interesează omul în toată complexitatea lui, merită să le vezi, dar nu și să le revezi, așa cum, după ce ai asistat la o dramă din viața cuiva, nu mai vrei să fii părtaș la ea, iar și iar, deși unii din cei prezenți în sală ar spune contrariul.

Reclame

M-ai învins, Brad Pitt!

Acum 36 de ani, scriitorul Fănuș Neagu a scris o cronică de fotbal, parcă în revista Flacăra, numită: M-ai învins, Rodioane, prin care recunoștea valoarea unui fotbalist, Rodion Cămătaru, care reușise golul victoriei, În meciul Suedia – România, de pe Rasunda, din Stockholm. Și a făcut asta deoarece, până atunci, în toate articolele sale îl numise pe Cămătaru: Haplea în Chiloți. Cămăraru era înalt, lent, indolent și cam nătăfleț. Dar după acel gol, mare cât o calificare la europeanul franțuz, din 1984, primul din istoria fotbalului românesc, scriitorul metaforelor, omul apelor brăilene, și-a scos pălăria cu boruri largi de pescar de apă dulce în fața olteanului mare, lent, cu nume rusesc.

Așa și eu, astăzi! După ce am văzut Once Upon a Time in Hollywood, trebuie să recunosc că Brad Pitt m-a cucerit, în sfârșit, după atâtea filme și atâtea decenii, în care am cârcotit, m-am îndoit, am icnit, au sudulmănit  și chiar am crezut până la refuz că frumușelul american va fi incapabil vreodată să mă facă să tresar când va fi să-l văd într-un film. Și iată că venit-a timpul, clipa aceea, sper, nu cea de pe urmă, când am rămas cu gura căscată, cu sprâncenele neunite a dispreț, ci cu fruntea netezită de uimirea de-a-l vedea într-un rol care să-i vină mănușă, ceea ce arată că nu trecut-au „dejaba” anii peste plăvanul hollywoodian.

Pot spune chiar, cu o nedisimulată admirație, că ceea ce am văzut azi în jocul, în existența scenică a lui Brad Pitt, mi-a dat de gândit. Și dacă mereu am considerat că un om are nevoie de o a doua șansă, ba chiar de o a treia sau chiar o a patra, de acum nu am să mai țin cont de numărătoare, întrucât ceea ce importă cu adevărat (vorba basarabenilor) este pasiunea. Iar la capitolul pasiune, această iconiță, acest fetiș al celei mai permisive arte, a arătat, în filmul lui Tarantino, că răbdarea a meritat.

Mă bucur că m-a prins acest moment în clipa în care mai sunt încă în deplinătatea facultăților mintale, pentru a-i savura jocul, ca un drogat în transă capabil să reproducă fiecare clipă nesfârșită a unui joc perfect, care m-a transpus în poveste, ca și cum aș fi fost parte integrantă din lasciva lume superficială de pe dealurile și munții Californiei.

Și acum, pe-nserat, ar trebui să mă retrag tiptil și chiar subtil, să-mi pun pe cap pălăria cu boruri mari a pescarului de apă dulce și să mă pierd prin bălțile din prejurul Bucureștilor și să-mi spun iar și iar: M-ai învins, Brat Pitt, m-ai învins!

Jurnal valah – despre Stockholm

După mai multe orașe europene vizitate trăiesc cu senzația că mă întorc mereu în același loc. Îl simt ca un blestem! Și asta deoarece tehnologia care comprimă timpul și spațiul estompează diferențele. Toate orașele astea occidentale ajung să semene destul de mult între ele. Ceea ce le mai diferențiază e doar trecutul. Dar trecutul ăsta nu mai contează cine știe ce în graba asta spre satul planetar.

Văd Stockholmul și mă gândesc ce îl diferențiază. Peste tot unde am fost am făcut același lucru: am mers pe jos toată ziua, oprindu-mă să văd un muzeu sau să mănânc. Cum nu sunt un gurmand și cum muzeele nu-mi spun prea multe lucruri, deoarece e greu să comprimi atâtea veacuri de istorie în câteva ore de mângâiat exponatele cu privirea, trăiesc cu senzația că vizitez Dedeman-uri și Kaufland-uri istorice, deoarece puține mai sunt lucrurile ce-mi rămân în mod definitiv unice pe retină.

De altfel, și lucru ăsta e cel mai important, rămân cu mai multe lucruri despre un loc sau individ, doar dacă am citit mai mult în prealabil despre el. De pildă, după ce am citit vreo 10 cărți despre Lenin, abia acum pot spune că încep să-l înțeleg nițel. Presupun că ideea de cunoaștere presupune și o perioadă de gestație a ideilor în capul tău, că poți pricepe ce a fost să fie despre un loc sau om după ce și timpul a trecut nițel peste tine, ceea ce înseamnă că asta te face să-ți schimbi și tu optica după care vezi lumea.

Așa că, la prima vedere și după foarte puțină gestație intelectuală, pot spune că acest oraș nu are niciun fel de noroc. Relativa lui izolare geografică nu mai înseamnă nimic în zilele noastre. Ba chiar mai abitir, îl face să-și dorească să se schimbe el înaintea altora, să fie chiar trendsetter din orice punct de vedere. Astfel, dacă numărăm câte alte nații sunt aici în cantități impresionabile, câtă frunză și iarbă, putem ghici că orașul are puține șanse să supraviețuiască tentațiilor omului modern de a schimba lumea, în decursul unei singure generații.

Depărtarea Stockholmului de Mediterana e doar o iluzie sau mai bine zis este aplicarea aproape ad literam a unei aprecieri biblice: cei mai depărtați [de Mediterana], vor fi cei dintâi [care vor renunța la propria lor identitate]. Nicăieri nu am mai trăit această senzație de înstrăinare a localnicilor de ei înșiși! Într-o țară în care aproape tot localnicii se declară atei, doar minoritățile mai cred în Cineva, dovadă stând musulmanul care se inchina pe covorașul său în curtea unei biserici, fără să provoace mirarea nimănui. Aici, de mult bisericile sunt doar niște relicve, devenite neinteresante chiar și pentru noii localnici.

Așa că, așa cum spuneam la început, la Stockholm, Bruxelles, Londra, Madrid, Viena, Lisabona sau Barcelona trăiesc același sentiment că văd același oraș, mănânc același lucru și că mă îndepartez de o lume pe care atunci când nu o văzusem încă o veneram, pentru ca acum, după ce am trăit-o în mod aproape exagerat, să mă treacă un sentiment de trădare planetară. Dincolo de bunăstarea materială supraevidentă, tot acest occident nu mai înseamnă nimic. Pare-se că aici am intrat în postistorie. De acum încolo, prezentul nu-i decât o transă colectivă a unora, mulți, care s-au plictisit de ei și vor să fie alții, oricare ar fi aceea, dar nu ei înșiși, în satul lor planetar.

Jurnal valah – spre Stockholm

Dimineața devreme. Simt că nu mai am somn și mă trezesc suficient de devreme ca să ajung și pe jos la aeroport. Mă potolesc și-mi fac o cafea. Timpul trece. Mă fac gigea și chem un Uber. Șoferul, fost colonel de armată mă face să ma gândesc la ce-am fost și ce-am ajuns.

Ajungem la aeroport. Otopenarii cu aripi înghesuie călătorii tuturor avioanelor la 8 case. Totul e vraiște. Cozile seamănă cu o ocluzie intestinală. După ce tăiem nodul gordian, pierdem timpul în zona de duty-free. Mă uit prin produse și mă gândesc la somnul meu neterminat.

Urcăm în avion. Între două turbulențe se aude căpitanul. Pare să se fi obișnuit cu ele. Din deformație profesională, probabil, acasă, el confundă, spre disperarea soției, un cutremur cu o turbulență. Avionul e plin, mai ales cu străini și foarte mulți englezi și indieni.

După aterizare, începem să ne acomodăm cu noua situație. Un autobuz ne poartă lin spre oaș. Peste tot până atârnă autostrăzi, precum la noi contactele grase pentru clientela de partid.

Intrăm în oraș. Mulți străini. Cu care ocazie aflăm de ce chinezii vor stăpâni lumea în ciuda arabilor pe care nu ai cum să-i uiți. La Mecca, la Mecca? Nicidecum! Noua lume se pregătește în Europa și va avea ochi oblici.

Lumea, mai ales cea blondă, pare foarte relaxată, semn că nimeni nu i-a spus, timp de câteva decenii, să fie mai serioasă. E un dolce far niente demn de o colonie portugheză.

Orașul are un aspect tunat după Amsterdam și San Francisc. Totul e un deal și o vale. Acolo unde nu mai merge vreun deal sau vale se lăfăie câte un canal. Polițiști lipsesc cu desăvârșire. Semn că mai e mult până departe.

Hămesiți, poposim pe o terasă. Nu ne uităm la prețuri că n-am venit în Suedia să facem mercurialul. Am gustat niște chifteluțe suedeze. Nu știu dacă sunt mai bune decât cele din Ikea. Berea a fost însă bere.

Relaxare totală!…

Despre Julio

Amintirile mele despre el sunt vechi de pe vremea în care vedeam Dallas-ul în premieră, adică undeva pe la începutul anilor 80. Mic de abia atingeam masa cu nasul mi-l aduc aminte ca prin ceața vieții o emisiune dedicată totalmente lui, după cele 50 de minute de Dallas. Cum eram prea mic să înțeleg lucruri complicate, uneori chiar și dintre cele simple, la auzul vocii lui mă opream din orice și ascultam deși nu înțelegeam mare lucru.

Vocea lui este azi și orișicând cea mai frumoasă ambasadă a latinității hispanice. De fiecare dată când vreau să-=mi imaginez un latino lover la el mă gândesc, căci nu poți cuceri dacă nu reprezinți ceva, dacă nu impresionezi prin ceea ce ești, de la voce, atitudine și îmbrăcăminte. Iar Julio mereu a știu să poate un costum. Nici acum nu-mi dau seama dacă el era pus în valoare de costum sau viceversa. Cert e că idea demnității masculine este trasă în mintea după tiparul purtărilor lui.

Astăzi, când sunt atât de mulți latino loveri, eu tot la el mă opresc, căci cei mai mulți de astăzi par să nu aibă coaie și trăiesc cu senzația că-și trag sufletul direct din ghete. Vocile lor subțiri nu sunt decât un amalgam de nimic, plini de o feminitate falsă, un fel de ciorbă din resturi pentru femei bătrâne nehrănite încă.

Așa că eu mulțumesc Dallas-ului că mi l-a scos în cale, căci de fiecare dată când îl ascult simt un tranchilizant de bunătate acoperindu-mi inima și mă preface dintr-un Grinch într-un om între oameni. Vocea lui exprimă o liniște după care tânjim, dar nu una oricare, ci aceea aspirațională, căci nu mi-e oricum cum trăiesc ci mai ales cum închei.

Fierăstrăul vara

Diminițile sunt lungi și plăcute momente de plimbare. Diminețile separă oamenii. In acea parte a zilei locurile de pelerinaj pedestru sunt călcate de puțini plimbăreți și ăia mai de soi. Profit de duminica liniștită și caldă de vară și mă deplasez spre Fierăstrău. Pe orinde trec în drumul meu puțini oameni, puține mașini și aceeasi polițiști de la circulație.

Intru în pasajul Băneasa cu un regulamentar 60, așteptàndu-mă ca la ieșire să mă aștepte polițiști cu plugușorul ținut în dreptul ochilor, să vadă dacă respect pașii metronomului. Fac dreapta pe prima străduță, deja plină de cei care nu au aceeași ureche muzicala ca și Ministerul de Interne, parchez după o dubiță și plec pe jos să subtraversez podul Băneasa.

Las în urmă șoferii ce-și admiră în durere procesele verbale corect completate și pășesc pe aleile din parc. Ca un adept al ordinii și valorilor demult acceptate, mă deplasez in direcția acelor se ceasornic, având mereu în dreapa străluminarea lacului, de altfel o meandră a râului Colentina, care în Câmpia Română băltește voievodal, permițând oricui să-i spună lac, iar în stânga diverși pietoni, bicicliști și prunci purtați voievodal de mame și bunici deprinse cu aerul tare a așa-zisei salbe de lacuri a Bucureștilor.

Mă mai umilesc o dată și mai trec pe sub un pod, cel feroviar, și mă îndrept senin spre cârciumile care asezonează Șoseaua Nordului. Profit de moment ca să ascult primii angajați ai tripourilor cum își hurducă trupurile prin aceste stabilimente unde cu o seară în urmă noua protipendadă își consumă zilele în nor de țigări, ierburi, lichide și prafuri càt mai apretate.

Profit de liniștea ce ma adulmecă din toate părțile pentru a traversa acest continent de consumat zilele fără rost și mă apropii de micul stăvilar numit pompos porțile ecluzei, pentru a mă înghesui apoi pe pasarela ce separă crâșmele adunate ca un snop de aleea tot mai lată ce se așterne pe partea ailaltă.

Privesc diverșii naturiști chinezi ce încearcă să se integreze în absolut, deși nu au mână liberă de la eterna stăpânire chineză și mă prăvălesc gastronomic în mirosul de porumbi fierți, cocoșei și mititei ce sunt șarjați pentru prima dată pe ziua de azi.

Îmbătat de noxele eterne ale ale grătarelor noastre preistorice urc podul arcuit din dreptul Muzeului Satului și mă apropii de ceea ce ar fi azi o adevărată herghelie a berii, cunoscută înainte, în anii marilor realuzări, drept Pavilionul H.

Cum e prea devreme ca cei dedulciți în apă fermentată cu guler ferm de bule să ia cu asalt marea hală a toropelilor gastronomice, mă preling pe ultimul sfert al itinerariului capitalei, admirând mai mult cu coada ochiului, această mare realizare a capitalismului autohton, imensul teren de golf ce zace între lac și copia infidelă a Universității Lomonosov din Moscova, și anume, Casa Scânteii, pe care cu deplină mândrie seacă o numim astăzi Casa Presei.

Trec peste faptul ca de fiecare dată un bătrân încearcă să vândă trecătorilor mingile de golf sărite peste gard și mă apropii cu un mare optimism în piept de pontonul metalic construit de resturile armatei române peste peticul de lac, pardon, râu, care taman sun podul feroviar se subțiază ca burta unui somalez după o porție strașnică de comunism.

Turul fiind complet, mă simt și eu la fel de împlinit, mai trecând o dată pe sub podul Băneasa și bucurându-mă că de fiecare dată că plimbările la șosea în creierii dimineții sunt făcute doar de o mână de asceți, pe care nu știu ce-i adulmecă pe ei în luptă, dar care-mi dau mie șansa să simt plimbarea ca pe o experiență mereu unică și plină de înțelesurile profunde și inatacabile ale mersului pe jos.

Despre echilibru

Aud destui de mulți oameni care alerg, gonesc, maratonesc în căutarea echilibrului. Și aici nu vorbesc despre binomul viață-muncă. Aici vorbesc doar despre viață. Căci doar ea contează. Munca nu e decât un mijloc. Scopul e cu totul altceva. Și firește, revenind la oile mele, că oamenii aceștia nu-și găsesc echilibrul, deoarece reduc totul doar la partea materială. Eram să scriu partea militară, care este exact același lucru.

Echilibrul nu e un trofeu, nu e un ceva ce se cumpără de la supermarket. Echilibrul e o stare care se obține într-un mod unic și totalmente diferit de fiecare individ în parte. Și dacă vrei să continui filosofeala,  echilibrul se obține atunci când îți dau seama că tot ceea ce ai reprezintă o sumă nulă. Căci așa e! Nu poți să te bucuri de nimic dacă nu te îndepărtezi de acel nimic. Căci nimic e totul! Și ce bine e asta și ce frumoasă e viața atunci când îți dai seama că nu există niciun echilibru! Abia atunci îl atingi…

Toată viața mea, până la o anumită etate, am alergat după oameni. Îmi doream prieteni cu orice preț! De la o vârstă fragedă, până acum câți va ani, poate un deceniu, reduceam totul la relațiile cu alți oameni. Vedeam în oameni rezolvarea oricărei angoase interioare, a oricărei răbufniri de neputință. Apoi, mi-am dat seama, că cu cât mă țin la distanță de alți oameni, cu atât îi pricep mai bine, îi iubesc mai profund, dar la foc mic, și cu atât mai mult accept ceea ce nu pot controla, adică totul.

Și din clipa aia mi-am dat seama că totul mi-e mai clar cu cât mă îndepărtez de acest clar: oameni, locuri, fapte etc, că totul se rezumă la lumea mea interioară. Și că asta nu e o formă de egoism, ba din contra!, ci mai degrabă e acceptare a tot ceea ce mă înconjoară, așa cum e această lume, una plină de corole de minuni…