Cronică de film – Ave, Cezar!

Tolsto

hail_caesar_land_1bao4pq-1bao51pÎn sfârșit un film foarte bun! După ani pierduți pe scaunele cinematografelor din mall-uri, am reușit să văd un film cu adevărat bun. În sfârșit am văzut un film în care nu am fost înghesuit între 2 organe genitale în plină acțiune. În sfârșit n-am mai avut parte de supereroi, gen Batman, Spiderman, Antman și alți nesfârșiți man-i. În sfârșit ceva din lumea reală, așa cum numai frații Coen – și altă minoritate de regizori și producători – pot face.

Acțiunea e plasată în anii 30 (sau ceva de genul acesta), undeva în lumea de la Hollywood, dar putea, tot atât de bine, să se întâmple în anii 2010. Nimic nou sub soare, putem spune, atunci când vorbim de fabrica de povești de la Hollywood, acolo unde ți se servește talaș presat pe post de mobilă Lodovic al XIV – lea. Foarte fină ironia fraților Coen la adresa star system-ului…

View original post 716 more words

Amintiri turistice

sighisoara20fest20medLumea s-a schimbat destul de mult în ultima vreme. Dacă ar fi vreun român blocat în pădurea amazoniană pentru 20 de ani și acum s-ar reîntoarce la viața noastră, ar vedea lumea cu alți ochi decât noi. Dacă acum nu mult timp, atunci când plecai de acasă unde vedeai cu ochii, nu sperai decât să-ți încarci bateriile și amintirile cu cele locuri nevăzute de tine, acum doar atât nu mai înseamnă nimic. Nu are niciun rost să pleci undeva dacă nu te-ntorci cu tot felul de dovezi materiale, iar ceea ce ai văzut și ceea ce ai simțit acolo ocupă un loc secundar.

Să luam de exemplu o localitate oarecare din România, să zicem Sighișoara. Aproape nu mai ai cum să vezi locul respectiv deoarece aproape pe toți pereții și pe aproximativ toate ușile atârnă semnele comerțului. Tu nu mai vezi un loc ce a însemnat ceva, cândva, dovadă vie că inteligența nu s-a născut odată cu facebook-ul, ci te simți ca într-un fel de mall turistic. Toți te-mbie să cumperi ceva, de la diverse obiecte vestimentare până la tot felul de chicioșenii universaliste.

Tu nu mai apuci să vezi clădirile, străzile, modul de viață de atunci, cândva, deoarece ești înconjurat de babilonul comerțului. Totul e să cumperi. Nu contează că exact aceleași lucruri le găsești și la Brașov și la Târgu Mureș și la Sibiu și la Bran și la Râșnov. Totul e să cumperi. S-a creat un standard al amintirilor turistice. Totul e la fel și totul acoperă trecutul ca o iederă otrăvitoare și nemuritoare.

Acolo unde nu mai încap magazinele de pseudoamintiri dau năvală terasele unde e musai să te ghiftuiești fără ca tu să mai apuci să te gândești din ce trăiau locuitorii unei cetăți ridicate pe vârf de deal sau munte, cât de anevoios era drumul până acolo, de ce se murea pe capete din cauza igienei și alimentației precare. Tu, nu! Tu te bucuri de soarele arzător și-ți imaginezi că și aceia de acum 300 de ani dădeau balercile de vin sau bere pe gât, se ghiftuiau cu friptane pe nemestecate și apoi coborau mai plini de ei – mai mult la propriu decât la figurat – spre mijloacele de transport care să-i ducă înapoi în lumea lor arhitehnologizată.

La cât pe multe magazine și cârciumi parazitează toate locurile trecutului, mă aștept ca la un moment dat un turist care nu va cumpăra nimic să fie luat la bătaie de localnicii negustori pentru că a întinat nobilele idealuri ale locului de comercializat orice în numele trecutului. Cum să bați atâta drum fără să cumperi nimic? Asta-i curată neobrăzare ccare trebuie crunt pedepsită! Dacă nu cumperi, nu exiști și noi tare mult mai vrem să existăm decât să fim, spre deplina satisfacție că acest lucru e destul de vizibil în ochii celor care ne înconjoară. Și tare mulți ne mai înconjoară! Deci trebuie să cumpărăm!

Noaptea și cutremurul

Cel mai bine e când dormi. Nici nu știi ce te-a pălit. E ca și cum au intrat mascații peste tine și tu te gândești la cine ai datorii. Noroc că ai cont la ING și la ei totul intră pe freeze, cât ai spune sumă insuficientă. Problema e că până te dezmeticești cutremurul se duce cu tot ce are el mai bun și tu tot în pat ești. Nici măcar sub tocul ușii n-ai putut să ajungi, ca să te prăvălești odată cu blocul, în poziție verticală, până la parter. Oricum, te bucuri că totul e ok și renunți la gândurile de sumarizare a realizărilor sau mai bine zis a nerealizărilor tale.

Nici nu ai apucat să te gândești la faptul că ești prea tânăr să te duci (dar aici tu chiar ești subiectiv, deoarece întotdeauna tu ești prea tânăr să te duci, chiar și la tomberon, să arunci gunoiul). Uiți de teama ce ți-a dat târcoale în timp ce te dădeai huța-huța cu pătuțul și te pufnește râsul că la noi lucrurile memorabile se petrec doar vinerea noaptea, când toate cârciumile sunt pline de tot ce are țara asta mai bun. La cât de beți erau băutorii fruntași pe ramură, la ora 2 dinspre dimineață, la vederea paharului cu bere mișcându-se, s-or fi gândit că au parte de vreun cocktail moca din partea tejghetarului șef.

Oricum, cutremurele își au și ele rostul lor. Te mai gândești și tu la ce să mai renunți și ce nu din viața ta. Îți mai descongestionează și ele mintea, asta dacă nu e cumva descongestionată din fașă și te gândești la ți-ar plăcea să faci cu viața ta. Înainte să te culci din nou mai dai o raită pe facebook și râzi când vezi ce au postat cei mai voinici dintre cei neadormiți și te-ntinzi cu gândul că orice legănare își are și ea rostul ei. Și apoi numeri: o oaie, două pajiști cu miei, trei cutremure mițoase… Hopa! Hai cu somnul!

Un divorț numit dorință

160920110221-01-angelina-jolie-brad-pitt-file-super-169La auzul veștii că cel mai lemnos actor din lume (Brad Pitt) a divorțat de una dintre numeroasele actrițe care s-au născut talent și au decedat speranțe (Angelina Jolie) mi-a înmugurit un zâmbet în colțul gurii. Un zâmbet pe care-l vedeam doar pe chipul lui Bruce Willis și doar pe vremea în care acesta nu câștiga încrâncenat boloboace pline cu creițari americănești. Și acest zâmbet mi-a apărut deoarece mi-am adus aminte de Elizabeth Taylor. Măcar Liz era talentată, pe lângă faptul că era focoasă.

Marele scriitor Romulus Vulpescu a povestit acum vreo 15 ani, la Acasă TV – seara, după ora 22.00, când rulau filme bune -, că era în State, acum multe decenii, taman când a avut loc premiera filmului Cui i-e frică de Virginia Woolf. Prietenul său capitalist (recte american) care l-a invitat la cinema nu i-a spus cine joacă, rugându-l să ghicească. Marelui Romulus mioritic i-a fost imposibil s-o descopere sub chipul desfigurat (prin machiaj) de băutură pe Elizabeth Taylor. Până atunci avusese despre Liz o părere asemănătoare cu a mea despre Angelina. Adică zero barat! După acel film eruditul nostru scriitor și-a schimbat părerea despre frumoasa cu ochii violeți. Din păcate, eu nu am avut ocazia să-mi schimb părerea despre fiica lui Jon Voight.

Femeia asta – Angelina – nu și-a dorit de la viață decât celebritatea și a obținut-o. Dar, spre diferență de Liz, celebritatea asta nu va rezista peste timp, deoarece va lăsa în urma ei doar talaș cinematografic, nimic din ceea ce a realizat ea în a 7 – a artă nu e demn nici măcar de amintit, darămite de memorat. Cât despre Brad Pitt, lemnoșenia sa a devenit vestită, el fiind prototipul manechinului masculin purtat de regizori prin filme pentru creșterea încasărilor. Cât despre talentul său, Dumnezeu să ne ierte, dar nu știm a exista așa ceva, pe undeva, în vreun por al majestății sale corporale.

Și totuși, de ce am amintit de Liz Taylor? Deoarece cu ea a început telenovela showbizz-ului, deoarece ea a marcat borna de hotar a isteriei din presă și din televiziune, ea împreună cu talentatul actor Richard Burton formând primul cuplu de pe urma căruia toate scursurile din presă au mâncat vagoane de cozonaci. Și câtă diferență între Elizabeth Taylor-Richard Burton și Angelina Jolie-Brad Pitt! Primii, de un talent demn de memoria oricărui cinefil care se respectă, ultimii, doar subiect la orele de jurnalism despre cum poți să fii mare fără să însemni nimic. Primii sunt legende, ultimii, povești.

Doar iubirea

De când mă știu am fost înconjurat de iubire. Ba, ce zic eu, de foarte multă iubire. Deci, nu pot să spun că nu am fost iubit. Ba dimpotrivă. Apoi am tot crescut la focul inconstant al iubirii, deoarece câte o vâlvătaie, câte o explozie de iubire îmi pârjolea simțirea. Cu atâta iubire în jurul meu mi-a fost greu să găsesc rațiunea. De altfel, sunt un emotiv patentat de felul meu. Și cu toate acestea am căutat constant, ca un atlet ce traversează Marea Moartă opusul iubirii. Nu știu dacă l-am găsit, dar mă gândesc la asta ori de câte ori îmi privesc arsurile. Iar unele sunt suprapuse.

Dar iacă-tă-mă-s mare. Destul de mare. Nu știu unde este rațiunea, dar încerc să țin la foc constant iubirea, căci iubirea e acel lucru ce ne pune să deformăm ființele și lucrurile care ne înconjoară. Spun ființe, deoarece e greu unei vietăți, fie ea persoană sau nu, să scape nesmotocită dacă noi ne prăvălim iubirea asupra ei. De altfel tot din iubire urâm, detestăm sau purtăm ranchiună. Pur și simplu iubirea astă globală și excedentară, ce ne înconjoară ca o placentă, nu ne dă voie să fim suficient de raționali, ne face să fim constanți îngrijorați că ceva malefic se poate întâmpla – pus la cale de alții sau nu – și că fericirea noastră totală se va dărâma ca o șandrama.

Fără să ne dăm seama luăm decizii ghidați de iubire, de la formele ei cele mai simple: simpatia, până la cele grele: iubirea totală. Noi, fiind ca un aspersor supraalimentat, nu mai suntem în stare să decidem când se ne oprim și când nu, nu mai știm când e loc de un pic de rațiune, de gândire la rece, acel moment lipsit de emoție, deoarece ne e teamă de lipsa iubirii. Vedem o simplă decizie luată fără a o pune pe patul moale al emoției ca un fel de dezumanizare. Orice facem, orice zicem, orice dregem trebuie trecut prin filtrul emoției, care seamănă cu un borcan mare plin de grăsime: vâscos și greu.

Și când te oprești și tu un pic din cursa astă fără hodină, simți cum toată dragostea cu care ești înconjurat se transformă în ceva ce până și flăcările iadului par o ploaie de vară. Nu îți e permis să nu iubești, să nu te dedici, să nu simți plenar și mai ales să nu militezi. La noi până și iubirea e îmbrăcată în uniformă militară. La noi până și iubirea stă aliniată în fața careului, gata să dea onorul și apoi să se dedice. Să se dedice Dumnezeu știe ce și cui…

Italia, Italia…

image106Pentru noi, românii, Italia e ca o doua casă, e ca o Românie plecată de acasă în turneu și noi o însoțim pe unde apucăm. Cine ar fi crezut acum 26 de ani sau oricând că va veni o vreme în care vom fi peste tot acasă în Italia, acel loc unde sunt aproape toate treptele civilizației umane. Dacă ai decupa Italia și ai duce-o într-o altă galaxie, cei de prin acele părți ar putea reconstitui fără mare greutate aproape toată devenirea umană. Și zău dacă noi, oamenii, nu ne-am strofocat ceva pentru asta mai multe mii de ani.

Pentru mine, când eram cât un dop, Italia a fost o revelație, ca și cum aș fi ieșit singur din borcanul comunismului și aș fi luat cunoștință că lumea există și dincolo de noi. Și ce lume! Contactul l-am luat prin filmele italiene și ce lovitură a fost pentru mine! Fiecare cuvânt pronunțat de Marcelo Mastroiani, Alberto Sordi, Franco Nero, Piedone, Vittorio Gassman, Sophia Loren, Claudia Cardinale sau Toto era ca o bătaie pe umăr, ca o formă de a mi se spune că nu venim de nicăieri.

Cuvintele asemănătoare și mai ales cele identice mă țintuiau pe loc ca și acum le învățam pentru prima dată. Era ca o deșteptare a mea, deși nu eram de mult timp treaz prin astă lume. Așa că de fiecare dată când vedeam un film italian, în primul rând ascultam cuvintele – frumoasele, prea melodioasele cuvinte italiene – și abia apoi luam în serios subiectul și jocul actorilor. Chiar mă întrebam dacă actorii știu că vorbesc în românește – sau ceva pe acolo -, deși nu știu nimic despre noi.

Așa că an după an am făcut o pasiune pentru minunata lume italică, urmărind orice are legătură cu peninsula mediteraneană, de la subiectele despre mafie, fotbal, mâncare, artă, catolicism până la modă și ce-o mai fi demn de semnalat pe acolo. Dar în Italia n-am fost. Tocmai acum când un bilet e atât de ieftin, acum când la fiecare colț de stradă aș putea întâlni, acolo, un român, eu nu vreau să calc cizma în picioare. N-aș vrea să-mi dărâm tot ce-am clădit în minte în zeci de ani. Mai bine deschid o carte și citesc ceva… etern (dacă ceea ce face omul poate fi considerat etern).

Bridget Jones – final de trilogie

renee_zellweger_bridigte_jonesTrebuie să recunosc că nu am văzut decât bucăți din primele două filme ce urmăresc avatarurile sărmanei fete care e într-o continuă căutare a fericirii, adică măritișul. De ce nu le-am văzut cap coadă? Poate că nu mi-au stârnit destul de mult interesul. Cert e că am fost să văd ultima parte la cinema și recunosc că nu mi-a părut rău. E al doilea film cu adevărat bun pe care-l văd anul acesta, iar jocul actorilor a fost la înălțimea scenariului. Scenariul e reușit tocmai datorită faptului că nimeni nu s-a grăbit cu o continuare după partea a doua. Cei 11 ani care s-au scurs de atunci a dat răgazul imaginării unor situații cu adevărat antologice. Pur și simplu filmul, în ciuda celor 2 ore, nu are deloc momente moarte. Restul l-au făcut actorii.

Trebuie să recunosc încă o dată marea artă stăpânită de Emma Thompson, un ideal de femeie literalmente puternică, femeie ce nu-și desconsideră talentul doar pentru a reuși în viața așa cum au făcut altele, printre care și Nicole Kidman. Fiecare apariție episodică a sa mi-a stârnit admirația și m-a conectat total la subiect. Are femeia asta un așa har încât și atunci când e episodică, tot rămâne memorabilă.

N-am fost niciodată și nici nu voi fi vreodată fanul lui lui Patrick Dempsey, dar stilul său de a juca, un pic moale, săritor în cazul în care vreo femeie este la ananghie, mereu pozitiv și niciodată coroziv prin prezență, a prins de minune în acest film. Era exact ce trebuia pentru ca personajul său să fie bine conturat, ceea ce mă face să cred că taman pentru el s-a construit personajul.

Despre Colin Firth nu mai pot să spun nimic în plus. De la filmul A Single Man se vede că e îmbrăcat de Tom Ford, prezența sa dând filmului o aură de demnitate nescorțoasă, el fiind un model de cum ar trebui să fie un bărbat bine îmbrăcat în orice situație, cu mult peste ce era personajul Mister Big, jucat de un actor al cărui nume îmi scapă, din Sex And City. Dar talentul lui rămâne. Nu foarte bine conturat în acest film, dar rămâne. Eu rămân cu amintirea interpretării sale din A Single Man și aștept oricând ceva pe măsură.

Renee Zellweger e de departe cea mai bună întruchipare a femeii ce se împiedică îmi propriile insecurități, dovedind, dacă mai e cazul, că prototipul de personaj dezvoltat acum mai bine de 15 ani va rămâne marca sa înregistrată, deoarece prima apariție de acest tip l-a avut în filmul Eu, cu mine și Irene. Mi-e imposibil ca de fiecare dată când o văd să nu-mi aduc aminte de Martin Short și ale sale interpretări de bărbați împiedicați, ghinioniști până peste poate, dar cu un suflet pe măsură, în ciuda eșecurilor ce sunt singura constantă.

Nu pot să nu remarc numeroasa prezență feminină din sală și excesul de râsete de mare amplitudine care au zguduit sala și au crăpat pielea de pe scaunele premium, producând daune cinematografului și accentuând și mai mult propria lor stare, după ce și-au bumbăcit stomacul cu ligheanul de floricele cumpărat de la intrare. Nu știu în ce măsură un asemenea film le ajută pe acestea, dar cu siguranță scoate în evidență faptul că Freud a avut dreptate. Aceste femei au dat drumul la pasiuni în timpul filmului de am crezut că asist accidental și pe viu la o exorcizare sau la o reluare a firului vieții lor din punctul în care s-a oprit, acum mulți, mulți ani. Iată ce efect miraculos are Bridget Jones!