A star is born – a patra oară?

Picture1.pngDacă nu aș fi văzut a treia naștere, cea din 1976, mi-ar fi părut rău că am fost în seara asta la film. Așa, având în cap jocul lui Kris Kristoferson, am folosit cele 2 ore și 10 minute a celei de-a 4 – a nașteri ca să ca să mă gândesc unde a greșit Bradley Cooper și unde a jucat extraordinar Kris. Indiferent a câta versiune este acest film, subiectul e mereu același, drama interioară a unui bărbat, ce se dezvoltă pe tot parcursul filmului, femeia, care devine o stea, nefiind decât un pretext pentru a înțelege mai bine povestea.

Din punctul meu de vedere jocului lui Bradley nu a convins. Indiferent ce-o zice generația clipei, cea care ține minte numai ce s-a petrecut azi și a fost dat deja pe Instagram, jocul lui Bradley a fost slab. Interpretarea lui dă de înțeles că acest om nu a traversat niciodată o criză existențială, că nu a fost niciodată în iad, pentru ca în timpul filmului să ne poată spună povestiri din criptă.

Băiatul acesta, de altfel un actor talentat, îi lipește o mare durere pe care apoi să o poată folosi în film ca material didactic pentru noi. Deși a mai jucat o dată un personaj marcat de angoase existențiale, schizofrenicul din Silver Linings Playbook, de data aceasta a fost prea cuminte, prea liniștit, prea cu zâmbetul pe buze pentru cineva zdrobit de o viață începută de la final. Pur și simplu, Bradley nu e capabil să sufere ca să aibă de unde să se inspire pentru un asemenea rol! Poate nu el trebuia să regizeze acest remake și astfel ar fi avut și pe cine să asculte din perspectivă regizorală. Dar așa…

În varianta din 1976, Kris Kristoferson a fost magistral tocmai că a pus pe masă toată lupta lui interioară, toată durerea provocată de o traversare prea deasă a graniței dintre bine și rău, care te face la un moment dat să fii dependent de amândouă. Acolo era un conflict interior bine jucat de un om ce nu se simțea bine niciunde, nici viu, nici mort, ceea ce dădea forță și substanță interpretării.

Cu tot respectul și admirația ce i-o port lui Bradley Cooper, marele lui ghinion este că a ales deja un film care în America e un obiect cult, la care toată lumea se raportează, ca și cum ai vorbi de Hamlet și rolurile lui Laurence Olivier. Cine cunoaște, știe! Eu mai degrabă l-aș fi văzut în rol, dacă m-aș gândi la actorii pe care i-am văzut în ultimele 3 sferturi de veac, pe James Dean, așa cum a făcut-o în Giant, sau pe Heath Ledger, ori Josh Brolin, mai ales că ultimul încă mai trăiește. Un asemenea rol nu poate fi jucat decât de cineva care a văzut iadul în persoană, iar acum nu știe dacă să mai trăiască un pic sau să mai moară o țâră.

Despre jocul lui Lady Gaga nu pot zice multe. Dincolo de vocea ei minunată, a dat interpretării o trivialitate care nu se regăsește nicăieri în scenariu. Ce diferență între femeia autentică, puternică și stilată, interpretată de Barbara Streisand și colțuroasa agresivă interpretată de Gaga! Bradley a fost un bărbat prea gingaș, prea cuminte, prea bonom, care o punea într-o lumină proastă pe femeia aceasta creionată de cântăreața actuală, oricând dispusă să ciomăgească un polițai. Unde vedem noi așa ceva în lumea reală?

Cât despre final, o mare jale! Dacă în varianta din 1976 regizorul nu ne spune dacă eroul nostru s-a sinucis sau a murit într-un accident de mașină, deoarece a trăit întreaga viață pe muchie de cuțit, lăsându-se pe noi să ghicim ce s-a întâmplat, în varianta din 2018, rockerul se sinucide, ceea ce e în totală antiteză cu jocul lui Bradley, care numai indiferență față de viață nu a arătat în rol.

Una peste alta, mă bucur că am văzut filmul din 1976 și sper ca generația clipei de peste 20 de ani, dacă va fi să vadă, din întâmplare, varianta din 2018 să exclame: What the fuck?! Pentru ca, dacă-l va vedea pe Kris Kristoferson, să spună: Respect, moșule!

 

Reclame

Ce e iubirea?

o-pilda-cine-intelege-iubirea-xfv2zoÎntr-un film, o persoană – cine e cinefil știe – a zis: mă faci să-mi doresc să fiu un om mai bun! Pentru mine asta e definiția iubirii. Eu nu știu nimic dincolo de limitele acestei ecuații. Ceea ce înseamnă că eu iubesc multiplicat mai mulți oameni în același timp, dar că mintea mea e mereu la o singură persoană. Și asta pentru că văd în fiecare individ doar o piesă de mozaic pe care o îndrăgesc și că apreciez enorm persoanele care formează un mesaj din aceste piese. Și în jurul meu nu sunt multe. Poate una.

Iubirea nu-i decât o stare perpetuă, căci pentru persoanele care mi-au indicat prin ceea ce sunt ele cu adevărat nu simt decât o stare perpetuă de emoție vie, în timp ce pentru câteva, poate una, o admirație și o stare de frenezie vecină cu lumina, căci lumină e iubirea. E ceva ce iradiază și ne mângâie continuu fără că noi să știm de ce și pentru ce motiv.

Cel mai mare avantaj al îmbătrânirii e că nu mai pun niciodată întrebări care încep cu de ce. Iau totul așa cum e și mă bucur fără de opreliști că mai sunt, gândindu-mă că ceea ce nu înțeleg, dar îmi umple sufletul, e și aici, ca și pururea, ceva pentru care nu am niciun merit ci sunt doar o cutie de rezonanță a sentimentelor Celui de Sus. Și mă bucur pentru asta.

Iubirea mai e viața trăită în cercul unu, adică acolo unde doar eu sunt responsabil: ce spun, ce port, ce gândesc, pe cine sărut și mai ales pe cine respect de aici până la Dumnezeu. Iubirea e lecția pe care o învăț după fiecare eșec, căci sunt conștient că doar așa mai parcurg o treaptă ce mă face să mă bucur că înțelegând mă apropii și mai mult de ceea ce este iubirea cu adevărat: o stare perpetuă pe care o simt doar eu și o împart cu cine mă vede așa cum sunt. Și asta e atât de bine!…

Lișboa

op_44842_experiencia-em-lisboa-portugal-por-simone-68818959579123ff8acad97d62959a19Nu mai știu unde am fost înainte. Am uitat! Chiar așa, unde am mai fost?  După Lișboa, mi s-a șters orice altă amintire. Nu știu cum o fi fost pentru alții, dar când am coborât la capătul cel mai capăt al Evropii n-am mai simțit nimic. Cum mai poți simți ceva când acolo am trăit permanent cu senzația că acela e locul unde sălășluiește Zalmoxis, unde poți găsi numărul lui Dumnezeu sau chiar pe El însuși.

Descălecând printre stâncile Lusitaniei am uitat dacă am mai fost vreodată fericit, dacă am mai cunoscut vreodată liniștea, deoarece am simțit chiar la primul meu pas o stare de grație care nu se poate descrie. Dacă alchimiștii comunismului și acum al globalismului ar fi trăit și ei aceeași senzație, ne-ar fi mânat pe toți în Portugalia și nu în Siberii de gheață, ca să devenim vajnici creduli în ale depersonalizării fericite.

E posibil ca doar eu să fi avut această senzație de nepăsare totală, de decuplare perfectă de lumea din care vin și asta poate pentru că acel loc nu face decât să-ți potențeze starea cu care te surprinde la capătul lumii noastre civilizate. Nu știu cum o fi în cazul altora dar pentru mine a fost locul în care aș putea veni și iar veni, uitând de tot și de toate, fără măcar să-mi amplific trăirile cu diverși potențiatori de sclipiri în ochi, cel mult, poate, cu o cerveja băută molcom, pe lunga faleză ce desparte stâncile turbate de oamenii atât de senini ai locului, încât frumusețea fizică devine o normă a stării.

Și cum spuneam, nu mai știu unde am fost înainte. Am uitat! Chiar așa, unde am mai fost?  După Lișboa, mi s-a șters orice altă amintire…

Curajul

trh_courage_artwork_comp_01_wide-273581194632d99cfb7286bf776667664895b5d7-s800-c15Văd foarte mulți oameni. Cunosc foarte mulți oameni. Cu toate acestea, de abia acum încep să-i înțeleg pe unii dintre ei. N-aș fi crezut niciodată că voi aprecia curajul meu ca pe un lucru pozitiv. Eu îl știam că el există în mine și asta era. Dar am ajuns să privesc curajul dintr-o cu totul altă lumină de când am învățat că nu există ceva nu poate fi făcut, ceva ce nu poate fi spus. Apreciez curajul deoarece el m-a ajutat să retez multe iluzii de pe lunga mea listă de vise legate de oameni.

Datorită curajului am depășit limite pe care alții nici măcar nu cutează să și le imagineze. Am cunoscut oameni cu flamboaiante dimensiuni ale maiestuozității lor abia după ce am intrat în contact cu ei. Și mi-am dat seama că oamenii sunt la fel. Vorba poetului: nu-i nimeni drac, nici nimeni sfânt! În mare, diferențele există doar acolo unde nu te aștepți sau acolo unde mintea ta nu poate pătrunde. Și pe legea mea, că deosebirile reale există doar pentru ca cei inițiați să le poată dibui.

Curajul e o sabie în fața căruia nu poate rezista niciun nod gordian. Curajul e precum cafeaua de dimineața. Te trimite cu  suflet cu tot direct în rai. Și bine e în rai! Mă bucur că îndrăzneala m-a așezat cu picioarele pe pământ și m-a făcut să mă uit în ochii oricui cu inocența unui copil.

Curajul e piatra pe care evreul credincios o pune pe mormântul cuiva. E dovada clară că înțelegi viața dincolo de paravanele pe care unii sau alții ți le ridică în calea cunoașterii. Iar cunoaștere fără curaj nu face, vorba lui Ceaușescu, nici cât o ceapă degerată. Mă bucur să cunosc oamenii în adevărata lor dimensiune astrală. E reconfortant să-i vezi așa cum sunt și nu sub flamurile multicolore puse de alții pe umerii lor. E ultimul semn că liniștea vine doar odată ce cunoașterea și curajul ți s-au proțăpit în viață, deci în suflet.

Vârstele omului

170613-how-old-is-oldOmul are mai multe vârste, adică etape pe care le parcurge mai repede sau mai încet. Una-i copilăria, alta-i adolescența și cu totul altceva e maturitatea. Problema e că la mine maturitatea și adolescența s-au inversat, maturitatea venind înaintea adolescenței, ceea ce a lăsat urme adânci în devenirea mea ca om.

Nu știu la alții cum a fost, dar după copilărie am simțit o maturizare timpurie și totală, ceea ce m-a făcut să văd altfel lumea cu ochii de atunci, aproape ai unui copil. Să fii matur atunci când alții de aceeași vârstă încă n-au ieșit din copilărie îți sentimentul ciudat că deja multe s-au întâmplat și întrebarea normală e: oare ce mai urmează?

Maturitatea unui adolescent seamănă foarte mult cu o încremenire în timp. Deoarece copilăria și adolescența se caracterizează printr-o volatilitate totală, printr-un curcubeu de stări prin care treci cât ai clipi și privești lumea prin lentilele colorate de același curcubeu. Și, în copilărie și în adolescență, ele sunt intens colorate în cele mai rozalii nuanțe ale spectrului de lumină.

Maturizarea precoce nu e o dramă, nu e nici măcar o problemă, căci a trăi viața într-un mod total lucid nu sperie ci doar provoacă reacții de constatare. Maturitatea asta timpurie îți anihilează aha-urile descoperilor și ți le transformă doar în constatări liniștite. Și, oare cum poate fi caracterizată o adolescență liniară în impulsuri și sentimente? Eu nu știu, doar scriu despre asta.

Și apoi a urmat adolescența mea. Problema e că ea a urmat tocmai când eu eram pe deplin matur, pe la vreo 20 de ani. În acest moment al vieții, a fi adolescent seamănă cu acoperirea lucidității și a rațiunii pure cu o pâclă groasă de sub care nu mai vezi mare lucru din viață, ci doar intuiești într-un mod total neclar cine ești, ce vrei de la viață sau de la oameni.

E ca și cum mintea ar cădea la pat și de ea s-ar ocupa inima cea inconștientă, iar tu ai fi în miezul lucrurilor, dar nu poți reacționa căci mintea s-a retras ca tu să-ți trăiești adolescența. Și asta e imposibil odată ce tu ai fost matur, căci dincolo de maturitate nu mai e nimic, decât și mai multă maturitate. A fi adolescent atunci când tu ar trebui să fii matur e ca și ai fi obligat să-ți faci patul când tu nu ai nici măcar casă.

Și, cum uleiul iese întotdeauna la suprafață, nu pot spune același lucru despre adevăr, maturitatea a învins definitiv atunci când adolescența și-a terminat de făcut damblaua și s-a retras așa cum a venit, pe nesimțite, lăsându-mi de atunci, și au trecut ceva ani, ciudata senzație că mi-am trăit toate cele 3 vârste în același timp, din ele nemairămânând nimic, decât, poate, niște urme de om.

Revoluționarul de profesie

ck7k7i9xaaas6ywMulți ani în copilăria mea am auzit sintagma asta: revoluționar de profesie și a trebuit să trăiesc aproape dublu in capitalism ca să-i înțeleg pe propria piele întreaga semnificație. Un revoluționar de profesie e acea persoană pentru care propria viață e o permanentă revoluție, în care revoluția e o stare de fapt care înseamnă schimbarea neîncetată a lumii înconjurătoare, dar și a lui însuși.

Revoluționarul de profesie e acea persoană care nu vede viața ca pe un instrument ci ca pe scopul final, e acea persoană care nu vede banul ca pe un țel ci doar ca pe un mijloc, care prin acumulare nu înțelege mai multă avere ci mai multe experiențe unice în propria lui viață. Cam asta era imaginea din copilăria mea a revoluționarului de profesie, adică a comunistului care cel puțin teoretic, pe baza învățăturii marxist-leniniste, vedea scopul final al omului pe pământ, evoluția lui neîntreruptă.

Acum, după 28 de ani de capitalism mioritic, am ajuns să mă simt un revoluționar de profesie, dar fără comunism. Am ajuns în ipostaza în care îmi dau seama că nu pot trăi fără un crez, că nu-mi pot imagina propria viață trăită doar pentru un scop final și acela de a avea mai multe lucruri azi decât ieri și mâine mai multe decât azi. Nu mă văd murind în patul, nu mă văd savurând pensia, nu mă văd retrăgându-mă într-un loc cu verdeață. Și asta pentru că nu văd viața decât ca viață, adică trăită în fiecare zi ca-n prima zi.

Unii oameni mor de la prea multă muncă, eu mor de la prea multă inactivitate. Să dăm șansa fiecărui om să moară în felul lui. Decât o viață, scânteie, aleg o zi întreagă, vâlvătaie.

Motanul Arpagic

carbonelRar ajung să dau nas în nas cu oficialitățile noastre financiare. Și dacă n-am încotro, fac eu primul pas spre ele. Nu de alta, dar îmi dă ghes și interesul. Astăzi, după exact 6 ani, am călcat iar pe la administrația financiară. Și tot pe la cea de pe Amzei. Doar că acum s-a mutat. Nu mai e pe aceeași parte cu Ambasada Franței, acum ar fi chiar față în față, asta dacă n-am ține cont de vreo două clădiri ce stau să cadă care se interpun între ea și lumea fină pariziană de pe la noi.

Aflată în aceeași clădire cu Teatrul Ion Creangă, ți-e greu să crezi că nu vii la vreo reprezentație. Spațiile largi, construite în stil cubist, undeva prin perioada interbelică, contrastează puternic cu ideea de teatru și te face să te simți mai bine în lumea lui Kafka sau a lui Eugen Ionesco. Peste tot mișună o droaie de oameni: care să-și facă pașaportul, care să plătească vreun impozit, care să obțină vreun certificat fiscal. Oricum ar fi, de la vlădică până la opincă spațiul destinat zeciuirii populațiunii e sufocat de tot felul de fețe. Frapează alăturarea rochiilor cele mai fine cu șubele, pufoaicele, gecile din piele ecologică, toate asezonate cu pantaloni bufanți, mulăciuni din înlocuitori de lână sau deja celebrii pantaloni de fâș, care dau în cap modei, sau mai degrabă o redefinesc într-o pastișă mioritică.

Toată lumea de acolo nu e doar o Românie în miniatură, ci și cea mai bună dovadă că de la grotesc la profan nu e decât un pas, pasul făcut pe coridor, acolo unde parfumurile cele mai subțiri se întrepătrund cu diverse coloniale îndoielnice aruncate pe bietele precupețe cu găleata de gunoi de dimineață. Cât am stat și am așteptat să-mi vină rândul, eu având numărul 727, prin fața mea au defilat tot felul de cearcăne, fețe boțite și tunsori a la manivelă. M-am simțit ca într-un bazar oriental, în care personajele din Star Wars comercializau diverse ființe rătăcite de prin cine știe ce galaxii îndepărtate.

Despre comportamentul funcționarilor nici nu mai e loc de întors. Toți par a fi condamnați pe vecie să aibă de-a face cu alți oameni. Fiecărei întrebări i se răspunde cu trepidații fizice de ai spune că asiști la o exorcizare continuă, 8 ore pe zi, de luni până vineri. Noroc că azi e vineri! Își mai trag și bieții oameni sufletul în week-end. Căci greu e să lucrezi cu alți oameni. La întrebarea mea dacă mai apuc azi să ajung la ghișeu, o domniță adânc încercată de comunicarea interumană a icnit câteva cuvinte, de ai fi crezut că se zbate în cazanul cu smoală, iar cuvintele ei erau baloane de foc ce se spîrgeau la contactul cu muritorul de tine.

Recunosc că n-am stat mult pe culoarele care acum vreo 80 de ani reprezentau foaierul teatrului de pe Amzei. Am intrat în sala mare, care foarte posibil să fi fost loc de spectacole, după aproximativ o oră de fâțâieli pe coridor, deoarece n-aveam stare. Chiar când să ajung la funcționarul arondat mie, văd spatele unei doamne bine îmbrăcate că deschide gura înaintea mea. Vocea mi se părea cunoscută și de aceea mă apropii de ea și de funcționar, evident, și-i fac acestuia semn să o servească pe doamnă până ce eu mă dumiresc cine e. Trag un ochi pe copia de buletin a doamnei și numele mă descumpănește. Nu e cine cred eu că ar fi. Mă așez în stânga ei și o privesc discret, apoi mai mult decât discret. În ritmul ăsta termin toate timpurile verbale, iar eu altele nu cunosc. Și totuși nu m-am înșelat. E ea, Ana Blandiana! Vrea să rezolve o problemă legată de o proprietate.

Funcționarul, nefericit pe propria lui soartă, o tratează doar pe jumătate cu disprețul aferent poziției pe care el o ocupă în organigrama instituției și o pasează când poeta noastră îi susură remarca: eu nu mă pricep la proprietăți, eu mă pricep la poezii, altui funcționar. Presupun că această replică, intens exersată în multele decenii de viață ale creatorului Motanului Arpagic, a făcut minuni, iar uneori chiar miracole, deoarece măiastra doamnă a poeziilor pentru copii, își ridică papornița cu rădăcini apusene și se lasă total abandonată în mâinile experte ale unui funcționar ce nu-și băuse încă porția zdravănă de cucută, fără de care nu poate interacționa cu cei ce au impertinența să dorească ceva de la ei.

Apoi plec, mai mult fericit decât înciudat, fluturându-mi dovada papieristică a faptului că drumul până în buricul târgului a fost cu folos și las deoparte orice gând legat de Administrația Financiară a Sectorului 1. Eram să uit că doamna plasatoare din parcare din patroane nu m-a scos, drept pentru care i-am dat bacșiș de o cafea la dozator, 1,50 lei, echivalentul unei ore plătite pentru parcarea mașinii. A meritat toți banii. Altfel, cine știe dacă mai aveam ocazia să intru în Teatrul Ion Creangă și să descopăr armele de canonadă a unei poete mult cunoscută copilăriei mele.