Oameni și cărți

oameni-si-carti_8f2b2a7c59662cOamenii și cărțile îmi sunt schiuri. Problema e că nu am bețe și din cauza asta mă las când pe una, când pe alta, cu alte cuvinte când pe oameni, când pe cărți. Bețele mi-ar fi mentorii, dar ia-i de unde nu-s, căci Dumnezeu te-ncearcă mai abitir decât orice om, decât orice carte. Și mă las atât de puternic, adică mă azvârl, încât nu mai știu cum să-mi schimb greutatea pe celălalt picior. E ca un ping pong pe care-l fac în viață între oameni și opera lor fundamentală, cărțile.

Oamenii și cărțile sunt stâlpii mei de sprijin. Mă simt ca sub o arcadă, ca sub un arc de triumf atât de viu încât permanent el își schimbă forma, pe măsură ce cunosc mai multe despre oameni din cărți și-mi dau seama că mai am atâtea de învățat referitor la oameni, adică la mine.

Oamenii și cărțile deoarece mă reped de fiecare dată la cărți ca la un prospect de produs, ca să înțeleg mai bine cu ce oameni am de-a face și de fiecare dată mă uit la oameni ca și când n-aș fi citit niciodată vreun pliant al cunoașterii umane, adică al cunoașterii de sine.

Oameni și cărți deoarece de fiecare dată când citesc o cartă bună – și-n ultima vreme ajung să citesc din ce în ce mai mult și poate mai bine – ochii nerăbdării mă-mbie după o nouă carte și spre alți oamenii. Cu oamenii e ceva mai greu deoarece ei nu-și dau seama cât de buni sunt, deoarece au tot timpul senzația că nici nu știu cine sunt, deși asta de mult e scris în cărți.

Oameni și cărți deoarece tot ceea ce era de spus s-a scris și tot ce era de înțeles au simțit-o alții înainte. Noi acum nu face decât să urcăm muntele lui Sisif – Muntele Tabu – dar noi nu știm asta, deoarece fiecare om o ia de la capăt și asta întrucât cunoașterea nu se transmite genetic ci doar prin educație.

Oameni și cărți deoarece oricât de mult m-aș fi dezamăgit de unii oamenii, întotdeauna există unele cărți care să mă readucă cu picioarele pe pământ din adâncurile ființei mele. Și asta pentru că mai sunt atâtea de aflat, ce alții au vibrat înaintea mea, încât fiecare lucru nou pentru mine vine cu a-ha-uri vechi, de mii de ani, adnotate cu grijă pe fila vieții mele și simt, așa, că nu mai disting nimic între oameni și cărți, pentru că totul e în oameni și cărți.

Etern și fascinant

Ieri a fost 23 August. Etern și fascinant…

Tolsto

În primul volum al autobiografiei sale, Singur între două veacuri, Mihai Tatulici povestește întâlnirea pe care a avut-o imediat după 90, cu ambasadorul României dintr-o țară sud-americană, pare-mi-se Argentina. Episodul, relatat mai mult întâmplător, nu a părut prea important pentru Tatulici, ca peste ani să-l reinterpreteze și să-i aloce un loc important în destinul său și al României. Cu ocazia întâlnirii, ambasadorul i-a spus că cea mai grea moștenire a celor 25 de ani de dictatură ceaușistă este lipsa oricărei personalități bine conturate care să reprezintă o alternativă la deceniile de comunism și că marile probleme de abia acum vor începe. Și a avut dreptate.

Ceea ce am trăit în ultimul sfert de veac este o consecință directă a lipsei acute a oricărui lider puternic care să fie capabil să conducă România, asumându-și responsabilități și, firește, riscuri. În schimb, noi am avut parte de personalități slabe și foarte slabe care…

View original post 409 more words

Maestrul

mastermindL-am văzut pe maestrul Djuvara, la tv, că tocmai făcuse 100 de ani. E ceva! Atât teoretic, cât și practic. Chiar mă gândesc dacă acum vreo 80 de ani s-o fi gândit la pensie. Dacă nu omit faptul că i-am citit memoriile acum câțiva ani, pot spune că știu răspunsul. Nu s-a gândit. De altfel, în calitatea lui de transfug, de refugiat, chiar politic, fiind anterior un ministeriabil al externelor antonesciene, nici n-avea cum să nu fie un refugiat politic. În plus, datorită vieții sale tumultuoase, nu a cotizat la fondul de pensii al țării sale parțiale de adopție, Franța, deoarece a fost mai mult plecat prin cea Africă neagră.

Și totuși, e ceva să faci 100 de ani și să mai ai creierul cât de cât întreg, maestrul demonstrând o rară claritate intelectuală pentru vârsta lui de-a dreptul matusalemică. În plus, să ajungi la 100 de ani și să vorbești de planuri de viitor, de cărți pe care încă vrei să le scrii, despre gândurile care nu-ți dau pace și-ți  fac din creier morișcă, asta da exemplu de bătrâneți pline de savoare. Păi, normal, că în cazul ăsta nici nu mai ai timp să mori. Păi, moartea trece pe la cei îngrijorați, șocați, terminați de gândul c-or să moară și de obicei îi mai lasă o tură pe cei care-i doare în paișpe de ea. Asta da atitudine de lady din partea morții! Cum să n-o respecți.

În plus, cât amar de bănărit a câștigat? Dacă s-a pensionat la 65 de ani, nu am de unde ști, deoarece la revoluție avea deja 73 de ani, fiind aproape de-un leat cu Ceaușescu, dar știu sigur că a pensionărit mai mult decât alții au călărit piața muncii. Oricum, indiferent câți bani a câștigat,  și-a meritat cu vârf și îndesat banii. Dar eu nu cred că el s-a gândit la bani. El s-a gândit doar cum să-și trăiască viața și zău dacă nu a trăit-o interesant.

Nu pot să nu remarc că fiecare prezență a sa mă duce cu gândul taman la butada noastră patriotică, moșnegească: cine nu are bătrâni să-și cumpere. Acum câteva sute de ani, vorba asta era plină de înțelesuri, deoarece puțini oameni ajungeau să îmbătrânească și nimeni nu înregistra pe hârtie ce se întâmpla fără să-și dea seama prin viața lor. Și tocmai acum, în epoca internetului cel de toate zile, cel care ne controlează viața noastră și cu voie și fără de voie, maestrul Neagu Djuvara ne demonstrează valoarea acestei expresii bătrânicioase: nu e suficient să ai acces la tot felul de informații, mai trebuie ca cineva să o interpreteze, să o compare și să o distileze, pentru a scoate din ea esența. O viață trăită frumos, o viață în fața căreia până și moartea se înclină, căci și ea este o doamnă, ce naiba!

Un telefon util

tel-logoMă suna cineva. Nu știu cine, nu-i cunosc numărul și totuși răspund. Dintr-o dată se prăvălește asupra mea o voce atât de caldă, atât de prietenoasă de ai crede că ne cunoșteam de-o viață. În realitate nu ne cunoaștem, n-am idee cine era la telefon. După un preambul plin de fericirea comunicării prin telefon, persoana hiperprietenoasă îmi spune că are ceva pentru mine. Da?, zic eu. De obicei nimeni nu-mi dă nimic gratis. S-or fi aliniat planetele în cazul meu. Persoana râde și-mi zice că are o ofertă de nerefuzat, un plan de investiții financiare.

Nu-mi mai bat capul și nici nu-i cer socoteală de unde are numele meu de telefon și o fac pe umilul, ceea ce nu-mi stă în fire și spun că  veniturile mele sunt insignifiante, deoarece sunt un profesor mediocru. Persoana optimistă stă o clipă pe gânduri și își reia atacul la ușa potențialului fraier și-mi spune că știe ea că sunt mai mulți bani în învățământ, că s-au mărit salariile. Nu contest, replic eu, dar nu și mie, eu fiind, și-i reamintesc, un profesor mediocru. N-am bani nici să trec strada, ca urmare nu aveți ce lua de la mine.

Mută de uimire, căci doar asta a făcut persoana, să tacă, preț cam de-un minut, în încercarea de a mai da un atac frontal potențialului fraier, încheie sec: bine! și apoi închise telefonul fără să-și ia înapoi toată prietenia și căldura cu care mă invadase la începutul convorbirii. La final, după ce-mi trag și eu sufletul, răsuflu ușurat și mă bucur că măcar pot juca rolul umilinței atunci când toți șmecherii și impostorii cred că după fiecare ușă, pardon, apel telefonic, se află câte o gâscă numai bună de jumulit. Apoi am plecat jubilând: ce bine e să fii sărac! N-are cine te jecmăni!😛

Omul providențial

magicalnSpuneam cândva, într-un alt articol, că succesul în viață ține foarte puțin de noi și foarte mult de context. Cu alte cuvinte, succesul nu e în mâinile noastre, ci în a celor importanți de care dăm în viața noastră. Și, pe lângă asta, tare mult mai contează circumstanțele, momentul în care tu scoți capul în viață. Dacă atunci toate planetele sunt aliniate, dacă atunci dai de acel om providențial, atunci poți să spui că ți-a pus Dumnezeu mâna în cap.

Dar ce te faci dacă tocmai în acel moment, când vrei și tu să faci ceva mai mult decât umbră pământului, planetele nu îți sunt aliniate, lumea din jurul tău e în picaj și omul providențial nu mai vine, sau a luat-o pe altă cărare, una mai scurtă, cărarea cu salarizarea maximă? Ce te faci atunci? La ce te ajută toate calitățile, talentele și cunoștințele acumulate? Ce te faci tu cu propria ta persoană? Grea întrebare și, zău așa, grea încercare din partea lui Dumnezeu, de-ți vine să spui: Ține-mă, Doamne!

Orice om care a făcut ceva în viața lui, cel care s-a deplasat din punctul A în cel B al propriei existențe, dacă ar fi sincer cu el însuși ar trebui să recunoască neînsemnata lui contribuție la propriul lui succes. Trăim într-o lume cu atât de multe necunoscute, cu atât de multe variabile, încât un simplu moment din viața noastră poate să ne urce până la stele sau ne poate îngropa dincolo de iesle, în mirosul ușor înțepător al bălegarului de vacă.

Așa că pentru mine succesul e ceva relativ, e ceva ce nu poți controla și prin urmare nici nu-l poți cuantifica pe propria turtă. Sunt atât de multe lucruri de care depinzi ca să te ajungi, indiferent ce și indiferent cum, încât succesul pare să fie mai degrabă un accident sau poate un destin. Așa ți-a fost dat, așa ți-a fost scris. Prin urmare, indiferent cât de mult ne-am zbate noi, cât de mult am dobândi cunoștințe uluitoare și am apela la calitățile noastre excepționale, dacă nu ne întâlnim la momentul oportun cu omul providențial, putem spune că n-am avut noroc pe lume.

Așa că:
„Multe trec pe dinainte,
În auz ne sună multe,
Cine ține toate minte
Și ar sta să le asculte?…
Tu așază-te deoparte,
Regăsindu-te pe tine,
Când cu zgomote deșarte
Vreme trece, vreme vine.”

Despre sport altfel

20151210-130622Am fost și eu suporter într-o vreme, chiar chibiț. Eram prezent peste tot acolo unde se bătea o minge de pământ, de un perete, de o paletă sau de un adversar, acolo unde se făcea mișcare, de la alergatul ca bezmeticul, dând ture pe stadioane – și înauntru și în afară – de eram atras de orice punea în mișcare sângele clocotitor. Pe acea vreme eram prezent în faptul serii sau la mijirea dimineții pe orice vreme sau timp, indiferent dacă era vara pârjolită sau iarna troienită. Eram prezent pentru că nu puteam lipsi, căci copilăria e vremea organelor veșnic neastâmpărate.

Pe acele vremuri a fi informat despre ce se întâmplă în lumea sportului era un efort destul de consistent, una din puținele surse fiind un ziar de 4 pagini, format mic, numit Sportul. Din el aflam, cu o întârziere de cel puțin o zi, ce se mai petrece în lumea sportului. Cum nu mă puteam abona, deoarece abonamentul, la ceea ce acum noi am numi acum o fițuică, nu era posibil decât pentru o mână de oameni, de cele mai multe ori trebuia să-mi iau un exemplar de la un chioșc de ziare. Și ca să-l iei de la chioșc nu era atât de simplu, deoarece veneau doar câteva bucăți la fiecare dugheană în parte, de regulă 4 sau 5, în timp ce numărul doritorilor era de zeci de ori mai mare.

Din acest motiv trebuia să stau la coadă, mai ales în zilele de după diverse evenimente sportive importante. Ajungeam să stăm și câte 4 sau 5 ore, așteptând un hârb de camion care să descarce în fața chioșcului un maldăr de ziare venite din capitală, 99% din acest morman fiind format din ziarele de propagandă ale vremii și ce mai încăpea pe lângă fiind ziarele și revistele de real interes. Cum uneori nu apucam ziarul din cauză de coadă prea mare, mă bucuram doar să aflu de la cei care au apucat să-l cumpere sau măcar să-l citească ultimele știri, adică acelea de ieri sau de alaltăieri.

Dacă apucam un exemplar – și se întâmpla destul de rar – îl citeam din scoarță în scoarță – nu era mult de citit – și chiar de mai multe ori, astfel încât deveneam expert în rezultate sportive într-o vreme în care enciclopediile ambulante erau la mare căutare, din cauză de neexistență a goagălului. Azi așa, mâine așa, de atâta sport băgat în mine, atât pe cale orală, cât și spirituală, la un moment dat am considerat că mi-am făcut plinul și mi-am zis că e cazul să-i mai las și pe alții să se desfete cu ultimele rezultate, mai ales că actualele cuceriri ale științei și tehnicii te scutesc de cozi și de tras pe nas cerneală tipografică pe bază de plumb.

Partea bună cu care am rămas și după atâția amar de ani este buna cunoaștere a geografiei mondiale, deoarece eram foarte atent atunci să cunosc toate orașele și tăpșanele de pe lumea asta unde avea loc orice competiție, de la cele de alergat ogarii, până la tot felul de olimpiade. Și-am mai rămas cu ceva: cu răbdarea că la un moment dat hârbul acela de camion va descărca și în țara noastră, pe lângă tot felul de vechituri occidentale și câteva performanțe sportive românești. Când o fi momentul ăla eu nu am de unde să știu, dar știu că am să mă bucur să le aflu chiar și după o zi sau două de la petrecerea lor.

De ce există persoane… mari

pizap-com138529159390311Răspunsul e simplu: pentru că există mâncare și pentru că aceste persoane nu se pot abține să nu se înfrupte din tot ce apucă. Aud de multe ori, din gura celor care au înfulecat multe și diverse vietăți la ceaun sau la viața lor (încă nu m-am dumirit ce are întâietate pentru ei), că nu pot slăbi, că tot ceea ce au făcut în această direcție a fost un eșec lamentabil. Pur și simplu au o problemă de metabolism și din acest motiv sunt victimele kilogramelor suplimentare. Pe bune?! Așa să fie?! Eu, pe porțile de la Auschwitz, nu am văzut să iasă nicio persoană durdulie. Niciuna! Toți cei care au ieșit, erau piele și os. Nici urmă de carne sau de grăsime ascunsă sub piele.

În plus, dacă stai de vorbă cu o persoană ce-și duce cu demnitate, zice aceasta, multiplele kilograme excedentare, volens nolens, discuția va aluneca, la un moment dat, la mâncare. Vei auzi tânguiri referitoare la calitatea proastă a mâncării actuale, că toate alimentele sunt pline de pesticide și de diverse E-uri, de nici nu mai știi pe ce și de ce să pui gura. Pe bune?!, te întrebi tu din nou. Tot persoanele bine aspectate se plâng?! Păi, ceilalți ce ar trebui să mai mai zică? Oricum, persoanele… mari vorbesc atât de des despre mâncare, tot așa cum om de știință aduce vorba despre domeniul lui de activitate. De unde concluzia că și subiecții noștri sunt niște pasionați, care experimentează mâncatul stahanovist.

Și de altfel, atunci când aceste ființe vorbesc despre mâncare, vezi cum ochii li se luminează, de ai putea vedea lumina de la capătul tunelului, dacă ai avea soarta României, firește. Mai mult decât atât, le auzi limbile cum plescăie în gură, deși persoanele în discuție nu deschid deloc gura în prezența ta, semn că-și antrenează limbile și în somn, pe post de bandă rulantă de cărat tot ce se poate căra spre stomacul pantagruelic.

O altă temă abordată de cei pomeniți mai sus este chiar aspectul tău exterior, al celui care nu este ca ei. Se uită la tine, te privesc ca pe un exponat de la Muzeul de Științe Naturale și, în mintea lor, se crucesc și se minunează cum de nu ai murit de foame. Poate te și căinesc, dacă nu te-ar disprețui pentru că nu știi să apreciezi dar mai ales duci în derâdere cel mai mare dar al omului, mâncatul. Dar asta e, nu le poți avea pe toate. Trebuie să fie undeva în echilibru în natură. Dacă unii sunt… mari, alții trebuie să fie la polul opus. Doar că pe cei de la polul opus n-ai să-i auzi vorbind despre mâncare și despre câte fac ei să devină… mari, dar că nu reușesc pentru că nu-i ajută metabolismul. Uof, bieții de ei!