Un premier pentru liniștea noastră

cgcmdz04mdamagfzad1inmrkm2m3mmi0nty3zwnlmte0zdk4ogy1ndzmmze0oa-thumbAm senzația că actualii politicienii nu fac decât să se inspire din tacticile politice de acum aproape 30 de ani, din zorii democrației noastre originale, altfel nu înțeleg sârga asta cu care fiecare partid politic bagă la înaintare toate no name-urile. Cred că vor să ne adoarmă, să ne țină departe de politică, chiar să ne băgăm picioarele în ea. Ca să-i știi pe ultimii doi propuși la funcția de premier – un ea și o el (sic!) – trebuie să fii mare chibiț în ale politicului, adică să fii pasionat de ceea ce nici Dumnezeu nu pare să fie.

De exemplu, cazul doamnei de origine tătară. Deși numele ei se vântură pe la televiziuni de câteva zile, iar imagini cu trupul ei consistent umplu cu voiciune ecranele noastre, eu nici până acum nu am reușit să îl rețin, deși mă laud cu o memorie de elefant. Ceva, undeva se opune cu înverșunare acestui lucru. Apoi, vine cazul celei de-a doua propuneri, un domn de prin Banat, tânăr foarte. Nici pe acesta nu-l cunosc. L-am văzut câteva clipe vorbind lângă Dragnea și am închis televizorul. Deși e foarte posibil să fie viitorul premier al României, domnul în cauză nu are nimic de spus. E la fel de sclipitor ca o  oală de tuci.

Acestea sunt doar niște exemple, din multele exemple pe care le-aș putea da atunci când vine vorba de cine a ocupat, cel puțin în ultimii 27 de ani, poziția de premier. Dacă stau un pic să scormonesc în propria-mi cutie craniană după amintiri, pot spune că toți, dar absoluți toți, au fost șterși și neinteresanți, fără carismă, fără cultură, ceea ce înseamnă că nu au nicio treabă cu oratoria, care e principala armă a unui politician de succes, doar buni stăpânitori ai limbii de lemn, care mai nou se numește corectitudine politică. Dacă ești incapabil să legi două cuvinte, dacă discursurile tale au efectul unui somnifer, dacă prezența ta pe orice scenă este semnalată doar de numărul mare de securiști cu difuzor în ureche, atunci cu siguranță că ești premierul României.

Indiferent cum s-a numit premierul nostru: Roman, Stolojan, Văcăroiu, Ciorbea, Radu Vasile, Isărescu, Năstase, Tăriceanu, Boc, Ungureanu, Ponta, Cioloș, toți au ceva în comun: uscățenia politică. E ca și cum, de la Revoluție încoace, am traversat o siberie de nisip în materie de politică. Aproape toți din lista de mai sus nu sunt decât niște demagogi fără pereche, flașnete palide de oameni ajunși din întâmplare în poziții înalte și asta nu pentru că meritele îi recomandau, ci pentru că interesele economice al grupurilor mafiotice pe care le reprezentau au triumfat la un moment dat.

Lista de mai sus exprimă degradarea în care se află această țară, deoarece niciunul nu a rămas prin ceva marcant în istoria României. Niciunul dintre ei nu a pus umărul la progresul țării, ci toți împreună reprezintă personajul colectiv numit premierul României. Și asta pentru că această poziție e prea mare pentru ei și doar împreună li s-ar putea potrivi.

Și uite așa, cu ultimele propuneri ale lui Dragnea, tradiția continuă, de a avea premieri mediocri, în spatele cărora alții să tragă sfori vârtoase. Dacă fiecare popor își are conducătorii pe care și-i merită, asta înseamnă că noi nu merităm nimic? Greu să mai spui ceva contra realității…

Pianistul

13592389-illustration-of-a-piano-jazz-band-in-a-restaurant-stock-vector-musicDe ceva vreme, din ce în ce mai multe restaurante de pe la noi te întâmpină și cu un pian. Despre mâncare și prețuri nu zic nimic, dar cum de avem și un pian? Eu, în mintea mea năroadă, pun semnul egal între un pian și artă. Și uite că în timp ce tu mănânci și vorbești după cum te duce capul, mai tare sau mai încet, mai înțelept sau mai odihnit, iată că pe nevăzute locul din fața pianului e ocupat de un pianist care începe să-și facă treaba. El cântă diverse lucrări, de unele ai auzit, de altele nu, dar simți cum îți rămâne mâncarea în gât. Te uiți la cei din jurul tău, de la masa ta sau de la oricare alta și remarci că aproape nimeni nu se sinchisește de pianistul nostru anonim.

Nu contează câți ani și-a tocit omul respectiv buricele degetelor exersând și tot exersând diverse lucrări, ideea e că el a ajuns să cânte într-un restaurant care crede că și-a câștigat o reputație solidă punându-și un pian la butonieră. Dintr-o dată locul cu pricina devine de-a dreptul academic, muzica clasică ridicând-ul în rândul marilor stabilimente de degustat rarități culinare, pasul către vreo stea Michelin nefiind decât colea, după colț.

În schimb, prezența pianistului ție ți-a schimbat total starea de spirit. Nu mai poți îmbuca, nu mai poți gâlgâi paharele de bere sau de vin, nu mai poți face diverse comentarii nevinovate căci simți că toate astea nu cadrează cu starea pe care ți-o transmite pianistul nostru căzut din paradis drept la poarta iadului. Un om atât de educat ajunge să cânte pentru armonia digeratului a unei cohorte de noi îmbogățiți care cred că prin fiecare mușcătură din alimente le crește nivelul prestigiului lor cultural. Oameni care de abia știu să se semneze, dar care le-au făcut pe toate dintre cele nefăcute, se simt dintr-o dată în grațiile divinității, deoarece, iată, un menestrel le cântă în timp ce ei „se simte” bine.

Conștient de ridicolul situației tu nu mai poți face nimic, nici să clefăi, nici să hăpăi din pahar și nici măcar să dudui verbal cine știe ce inepții deoarece colea cineva se irosește pentru o ceată de netoți. Simți că tot ce se întâmplă în acea sală seamănă cu roșiile, verzele, conopidele și alte ierburi pe care melomanii adevărați le aruncau înainte de vreme în cântăreții impostori, cu observația că, acum, toate acestea nu ajung în capul pianistului, ci a celor ce plescăie, râgâie și respiră furibund după fiecare înghițitură din orice. Ia și cu zacuscă, dragă!

La La Land – legenda

la-la-land-posterRar mi-a fost dat să nu mă pot concentra la un film ca astăzi, la La La Land. Poate doar când eram copil și mă uitam la un film doar la acțiune, nepricepând prea mult din ce spunea x sau y, chiar dacă filmul era tradus și eu știam să citesc sau era jucat direct în română. O așa stare de nesincronizare nu am mai simțit de mult. Mă uitam la film, dar eu eram în urmă cu o scenă sau cu două. Vedeam, înțelegeam tot ce se întâmplă, dar nu eram acolo în acel moment. La scena a doua eu o savuram încă pe prima. Eram acolo, ochi, urechi, minte și suflet, dar nu puteam să procesez ceea ce vedeam. Eram ca-ntr-o transă conștientă, ca un bețiv care continuă să bea, dar nu se îmbată și cu toate acestea starea lui era una firească, una euforică.

E un film muzical, dar nu unul oarecare și în niciun caz unul făcut ca în zilele noastre. Acest film este un frumos omagiu adus filmului muzical din anii 40 sau 50, jazz-ului, dar și perioadei în care filmele transmiteau și mesaje pozitive, epocă în care nimănui nu îi era teamă că lucrurile frumoase pot fi văzute ca rahaturi, resturi siropoase ale unor inadaptați sau forme puerile de propagandă ale lumii americane. Nici pe departe!

Acest film mi-a adus aminte de filmul Barry Lyondon a lui Stanley Kubrick, deoarece o singură melodie a fost reluată iar și iar, dar de fiecare în altă manieră, așa cum numai un cântăreț de jazz știe să facă. Se spune că un jazzman nu va interpreta de două ori la fel aceeași melodie și prin urmare, dacă mergi la un asemenea spectacol de mai multe ori, e ca și cum ai merge la mai multe, dar diferite.

Tocmai acum, când se crede că nu se mai pot face filme cu un mesaj pozitiv, ba pe de-asupra și muzicale, a venit un regizor de doar 31 de ani să mai trântească unul care cu siguranță va rămâne în istorie. Regizorul mi-a adus aminte de Wes Anderson prin atenția la detalii, toate personajele îmbrăcându-se în consonanță cu mediul în care se aflau. Toată lumea purta veșminte uni, inclusiv lucrurile, mașinile, casele. Nici urmă de dungi, carouri sau imprimeuri de toate felurile, totul într-o singură culoare! Și ce mai de culori! Cum eu nu cunosc decât câteva, cu siguranță acum a fost momentul în care am văzut o sumedenie de variațiuni, deși încă nu sunt sigur unde e granița dintre roșu și portocaliu.

Două ore scurse ca și cum ar fi fost două secunde! Parcă nici nu mă așezasem pe scaun că deja trebuia să mă ridic. Și când m-am ridicat nu știam de ce, deoarece eu eram încă în urmă cu o scenă. Apoi am plecat, așa cum am venit, sperând că am toate mințile acasă. Mă bucur că am văzut un asemenea film care-mi dă certitudinea că nimic nou nu e pe lumea asta, doar noi ne încăpățânăm să credem că suntem unici. În realitate, viața noastră e o variațiune pe diferite teme. De noi depinde pe care.

P.S. 1 Am uitat să spun că în spatele nostru erau doi ruji. Basarabeni nu aveau cum să fie. Basarabenii sunt patrioți și oriunde s-ar afla ei vorbesc în limba română, pardon, moldovenească. Acum am înțeles de ce-a căzut comunismul. Amândoi vorbeau atât de tare de parcă ar fi fost în Piața Roșie, unul în mausoleul lui Lenin, altul în biroul lui Stalin. Cred că aveau o teleconferință cu Putin. Oricum, am reținut toate cuvintele, păcat că nu le înțeleg. Tot datorită rujilor cinefili mi-am adus aminte ce le spuneam fetelor la școală, atunci când doream să le necăjim: ești frumoasă ca limba rujă! Și ironia sorții e că rujoaica din spatele meu chiar era frumoasă! Și ce le-a folosit!

P.S. 2 De ce spun ruji? Păi nu asta e forma consacrată când vine vorba de franceji, tailandeji și alți eji?

Iernile mele

iarna-prin-ochi-de-copil-1_1962cce5743fa9N-am un anotimp preferat, n-am un anotimp care să mă sâcâie. Și asta pentru că indiferent de vreme eu eram afară, mai ceva ca un portar în ghereta lui de lemn, de la intrarea vreunei instituții publice. Cum spuneam, eram afară și ce mult mi-a plăcut în aer liber! Îmi place și acum, de aia merg mult pe jos ca să-mi stric încălțările. Singurul lucru care nu-mi plăcea iarna era că puțini copii mă însoțeau în peregrinările mele citadine. Niciodată mama nu mi-a impus un program anume: nu ieși în timpul săptămânii sau nu ieși decât în vacanțe! Eu ieșeam tot timpul. Era suficient să aud un glas de copil că eu ieșeam ca un cățel din cușcă spre bucuria copilăriei, prietenia. Dar asta se întâmpla destul de rar iarna și asta pentru că destule mame îți țineau odorii acasă să nu răcească, să învețe și în general să nu pațe nimic. Dar eu eram afară. Și cât am mai mers, Doamne!

Terenul meu de joacă era orașul și nu spațiul din jurul blocului. Oriunde era ceva de descoperit, ceva de privit, ceva admirat. Așa că alergam prin toate părțile ca un copil fără de pripas. După cum îmi aduc aminte, și-mi aduc destul de bine, multe ierni erau ca astea de acum, cu puțină zăpadă, dar cu mult frig, ceea ce nu mă împiedica să studiez chimia pe propria piele: plecam uscat și mă întorceam ud leoarcă. Și oriunde m-aș fi dus rareori puteam să ocolesc parcul făcut parcă strategic în mijlocul orașului. Târziu am aflat că acesta era plasat inițial la o margine de oraș și că noua orânduire comunistă, ca să se delimiteze de trecut, a ridicat orașul nou dincolo de parc.

Iarna se organiza un orășel al copiilor, un fel de Disneyland, așa, mai sărăcuț ca forme de distracție, dar nu era bai, căci compensam cu imaginația noastră nemărginită. Se aduceau cuști cu animale sălbatice: niște fazani, nici căprioare, niște arici și altele de felul acesta care erau o atracție destul de mare pentru noi. Apărea roata cea mare, mașinuțele și neuitatele jocuri electronice care erau în etapa lor preistorică. Cum nu aveam un termen de comparație, pentru noi era de-a dreptul fantastic și atunci când nu mai aveam bani pentru încă o fisă, ne uitam ore întregi la alții cum se joacă și trăiam fiecare joc ca și cum noi mânuiam tastele sau volanul. Poate așa a început dragostea mea pentru fotbal, cu un pic de joc pe calculator, dragoste pe care am abandonat-o apoi din lipsă de exces de sentimente, dar de pe urma căreia am rămas în suflet cu toată geografia și istoria lumii.

Cât dura vacanța de iarnă treceam prin parc măcar să privesc toate aceste minunății, căci ce pot fi ele, decât energie vie pentru o imaginație neliniștită. Și neliniștit mai eram… Ca și acum, nici o zi nu semăna ca alta, căci mintea mea nu pritocea niciun plan, semn că atunci, ca și acum, nu aveam stofă de șmecher. Și zilele treceau și se apropia sfârșitul vacanței, moment destul de trist deoarece în prima zi din an, zi normală pentru rondurile mele în aer liber, nu întâlneam pe stradă nici țipenie de copil, așa că prietenia mea în exces atunci rămânea doar pentru mine.

De aia îmi place mie copilăria, indiferent de anotimp, ca să am element de comparație, ce am fost și ce-am ajuns. Și zău dacă în multe privințe sunt neschimbat, dar în altele, of, Doamne!, ce pacoste sunt, mai ales pentru mine! Dar nu e rău deloc! Mi-am învățat lecțiile și din iernile de altădată nu mi-am adus decât amintirile, cu care mă-nsoțesc în peregrinările zilnice prin viață, căci ce n-am avut nu-mi lipsește, iar ce-am simțit nu-mi prisosește .

La spălătorie

Tolsto

Spalatorie autoDin când în când mașina trebuie dusă la spălat. În cazul în care se depune prea multă mizerie doar cu sapa mai ajungi la culoarea din fabrică. Așă că-mi iau inima-n dinți și poposesc la o spălătorie. Pentru mine e o corvoadă să ajung acolo. De obicei, e greu să scap fără 2 ore de amușinat printre zoaie de mașini și scursuri sociale, adică de la cei care le spală – tot ce are țara asta mai degradat fizic – până la pântecoșii cu tricouri polo – adică tot ce are țara asta mai degradat moral.

De data asta am noroc și prind un loc liber chiar din start. Cum nu am unde să mă-nvârt în timp ce angajații la negru năclăiesc mașina și întind cu o cârpă mizeria de pe exterior în interior și viceversa, stau prin preajmă ca un câine de pripas observând lumea din asemenea locuri mizere…

Vezi articol original 311 cuvinte mai mult

Despre oameni puternici

69cb1cd3e733d26285a77bf639d28e7cDați-mi un om puternic și-am să răstorn lumea, ar putea fi motto-ul meu în viață. Pricopsiți-mă cu oameni slabi și am să mă „răstorn” cu roțile în sus pe mine. Da! Cât adevăr în doar câteva cuvinte! Problema e că oamenii puternici sunt puțini, foarte puțini – eu personal am văzut în existența-mi pasageră câțiva și pe cei mai mulți de la distanță, ca să-i pot admira – în timp ce din cealaltă categorie ne prisosesc cu sutele sau poate cu miile.

Dar prin ce se definesc ei? Cum de cred atât de mult în oamenii puternici și-i caut și ziua și noaptea, uneori cu lumânarea, alteori cu lanterna, dar de cele mai multe ori cu mintea? Păi, răspunsul e simplu. Primii schimbă lumea în jurul lor în bine, ceilalți ne ciupercesc viața așa cum iedera plăpumește un copac bun.

Un om slab se va înconjura întotdeauna cu oameni slabi pentru ai putea domina, pentru a se putea simți și el superior, în timp ce un om puternic va căuta compania celor așijderea, pentru a avea mereu o sursă de energie, dar și un element valabil de comparație. Oamenii puternici își asumă mereu riscuri, deoarece nu pot schimba lumea și implicit pe ei neumblând pe căi bătătorite și, în plus, pentru că această experiență a riscului este neprețuită. De partea cealaltă, un om slab nu-și asumă nimic, ci pune pe alții să experimenteze, pentru ca în caz de eșec să nu cadă pe el măgăreața.

Și unii și ceilalți sunt oameni, dar ceea ce-i deosebește pe unii de restul e aceeași trăsătură de caracter, dar care în contact cu unii se numește curaj, în timp ce în cazul oamenilor slabi se numește frică: frica de alți oameni, frica de schimbare, frica de necunoscut, frica de propriul trecut și implicit viitor. E ca o monedă, o față înseamnă fericirea, o alta, suferința. Iar oamenii slabi aleg mereu suferința, căci până la urmă la asta se rezumă toată existența lor. Să suferi pentru că niciodată nimic nu e așa cum vrei tu, nici tu nu te-ai străduit suficient, dar nici cei care te înconjură și în esență că n-ai avut noroc pe lume.

De aia mi-am și zis că și efortul nostru ar trebui să fie pe măsură. Atunci când Dumnezeu ne scoate în cale un om puternic să facem totul pentru a nu lăsa clipa să se scurgă în zadar, iar atunci când ne intersectăm cu oameni slabi să avem puterea să le spunem: „Du-te cu Domnul!”, pentru a nu ne chinui pe noi cu ei, acești oameni care nu știu decât să se chinuie.

De aia și spuneam: dați-mi un om puternic și-am să răstorn lumea. Dar de unde să-l iau? Aia e! Dar nu mă las! Dacă în perioada următoare nu voi fi disponibil, atunci să știți că sunt în căutarea lui. E musai să fie musai!

Călătorii, călătorii

Da, călălittlegirltraintrengarapsihoterapeuttoriile!… Și nu oricare, ci alea care te țin treaz cât e ziulica de lungă, alea care-ți trezesc simțurile și ți le pun la muncă încât seara intri pe pilot automat, căci tot ceea ce-ai făcut în acea zi merită un ospăț somnoros, ca o formă ciudată de înmagazinare a tuturor lucrurilor, oamenilor, ființelor întâlnite. Și apoi, dimineața, trezit după un somn fără oprire, nu-ți mai aduci aminte de nimic ce de obicei te face să te încrunți, ci te simți golit de toate gândurile tale, căci ai ieșit fără să vrei din subconștientul tău, acolo unde fiecare om își petrece cea mai mare parte a timpului fără să vrea.

Apoi, te pui iar la drum bezmeticind prin toate părțile și primul colț de drum, intersecție de mare bulevard sau uliță nepietruită e loc de noi a-ha-uri, deoarece, la câte noutăți îți trec prin fața ochilor, nu mai e loc de niciun deja vu. Și continui să înaintezi prin locuri neumblate până atunci de tine și fiecare pas, fiecare secundă petrecută departe de locul tău, inclusiv de viața ta, te schimbă, te transformă, te redeșteaptă și-ți reașază gândurile ca și cum până atunci ar fi stat ostracizate în capul altuia.

Și apoi o nouă seară și apoi un nou somn de plumb, apoi o nouă dimineață ușoară ca un puf sunt ca și cum ți-ai fi schimbat identitatea și cel vechi a rămas undeva în urmă, la vreun colț de stradă sau intersecție cu vreun mare bulevard sau uliță nepietruită. Nici nu mai știi unde te-ai lepădat, dar nici nu-ți pasă, era ca palton greu de la atâtea neîmpliniri mărețe, încât cel de acum nu se mai recunoaște în cel de dinainte. Și continui să înaintezi, cu ochii larg deschiși, încerci să memorezi cât mai multe din ceea ce vezi în premieră și nu mai ai timp de nimic din trecut.

Întors apoi acasă te simți ca un sac de dormit într-o tabără montană. Apoi începi să sortezi experiențele, emoțiile, posibilele deja vu-uri și nemaipomenitele clipe când n-ai înțeles nimic și încerci să-ți dai seama ce poți păstra și ce poți uita căci noile experiențe au pus în fața ta o nouă față de masă, perfect întinsă, scrobită, albă, mirosind a liniște pe care tu așezi cu grijă sau într-un mod nechibzuit toate speranțele tale, neștiind nici acum care ți se potrivesc și care nu.

Dar nu are a face, căci fiecare călătorie îți resetează ceasul interior și-l mai îndepărtează încă o dată de cea de-a douăsprezecea oră, atunci când nici tu nu mai aveai răbdare cu tine. Și uite așa, răbdarea ta o ia de la capăt, dar tu nu știi de la care, cert e că ai din nou răbdare. Pentru cine, pentru ce, pentru cât timp? Nici nu are importanță atâta timp cât începi o nouă călătorie și nici nu știi ce ai să întâlnești la primul colț de stradă, intersecție de mare bulevard sau uliță nepietruită…