Jurnal olandez

Fiecare vede ceea ce îi domină lumea interioară. Fiecare înțelege doar ceea ce simte. Așa și cu mine. Olanda văzută de mine cred că e foarte diferită de Olandele văzute de alții. Depinde ce îți dorești, depinde ce simți. M-am dus în Olanda așa cum mă duc să dau o tură pe centura capitalei, ca să văd ce s-a mai întâmplat, să înțeleg ce n-am înțeles tura trecută.

E adevărat că un oraș nu e echivalent cu o țară, mai ales în epoca noastră, în care capitalele nu mai sunt orașele exponat ale unei națiuni ci vitrina străinilor care trăiesc acolo. Și totuși, dacă excluzi oamenii, rămâi cu ce au făcut antemergătorii. Prin Amsterdam am trăit cu senzația că am văzut Atlantida încă locuită, dar nu de băștinași, ci de oricine. Și cu toate acestea, una din capitalele olandeze, nici nu mai știu care, încă mai poate fi înțeleasă indiferent de cine o locuiește.

Ce e mai important pentru noi? Faptul că olandezii nu au o țară pe pământ ci pe nisip sau faptul că de aproape 100 de ani cel mai important mijloc de locomoție e bicicleta? Dacă vorbim de pământ, e important de știut că olandezii nu au pământ ci doar nisip. În realitate, aici sunt toate castelele spaniole de nisip, căci sub fiecare casă, sub fiecare stradă nu ai să găsești decât nisip. Dacă ai să scormonești, nu mult, poate 5 centimetri, ai să descoperi cel mai neaoș nisip al Mării Nordului, pentru că tot ce se găsește în țara asta, de la turlele bisericilor până la pământul din parcuri a fost adus din alte țări, căci aici nu exista nimic, decât apă și sub apă nisip.

Despre biciclete nu pot să spun numai lucruri de bine. Nu există stradă, dar ce zic, eu parc, alee, unghere pe unde să nu treacă bicicletele. Dacă ar fi un drum spre sufletul olandezilor, cu siguranță distanța ar fi parcursă doar cu bicicletele. Din acest motiv, trebuie să fii cu ochii în patru, căci nu știi din ce parte vine o bicicletă și dacă o să te calce, căci în Amsterdam bicicletele sunt precum vacile indiene: la tot pasul și de neatins. La orele la care multinaționalele trag seara jaluzelele, pe toate străzile, pe toate aleile și prin toate parcurile roiuri umflate de biciclete trec în viteză, pietonii sau mașinile trebuind să se dea deoparte din calea stăpânilor din țara de nisip.

Și din acest motiv, al nisipului omniprezent și omniscient, până și trotuarele sunt pavate cu un derivat al nisipului: cărămida. Dar nu pusă oricum, ci pe latura mică, astfel încât cărămizile care nu sunt foarte mari, să susțină greutatea omului ce se lasă peste nisipul care nu se mai termină niciodată. De aia mă și gândesc: oare ce-și doresc olandezii înainte de drumul cel mai mare? Mai mult nisip?  Asta nu am de unde ști. Eu cu ei nu am vorbit în nicio limbă. Cred că ne despărțea ceva: nisipul care nu se mai termină.  

Lișboa

Nu mai știu unde am fost înainte. Am uitat! Chiar așa, unde am mai fost?  După Lișboa, mi s-a șters orice altă amintire. Nu știu cum o fi fost pentru alții, dar când am coborât la capătul cel mai capăt al Evropii n-am mai simțit nimic. Cum mai poți simți ceva când acolo am trăit permanent cu senzația că acela e locul unde sălășluiește Zalmoxis, unde poți găsi numărul lui Dumnezeu sau chiar pe El însuși.

Descălecând printre stâncile Lusitaniei am uitat dacă am mai fost vreodată fericit, dacă am mai cunoscut vreodată liniștea, deoarece am simțit chiar la primul meu pas o stare de grație care nu se poate descrie. Dacă alchimiștii comunismului și acum al globalismului ar fi trăit și ei aceeași senzație, ne-ar fi mânat pe toți în Portugalia și nu în Siberii de gheață, ca să devenim vajnici creduli în ale depersonalizării fericite.

E posibil ca doar eu să fi avut această senzație de nepăsare totală, de decuplare perfectă de lumea din care vin și asta poate pentru că acel loc nu face decât să-ți potențeze starea cu care te surprinde la capătul lumii noastre civilizate. Nu știu cum o fi în cazul altora dar pentru mine a fost locul în care aș putea veni și iar veni, uitând de tot și de toate, fără măcar să-mi amplific trăirile cu diverși potențiatori de sclipiri în ochi, cel mult, poate, cu o cerveja băută molcom, pe lunga faleză ce desparte stâncile turbate de oamenii atât de senini ai locului, încât frumusețea fizică devine o normă a stării.

Și cum spuneam, nu mai știu unde am fost înainte. Am uitat! Chiar așa, unde am mai fost?  După Lișboa, mi s-a șters orice altă amintire…

Herăstrăul, vara.

Exact! Nu e ca iarna! Nu știu cum v-ați prins! Numele lui Băsescu fie lăudat, altfel am fi confundat troienele cu zilele caniculare! Da! Ce mai! Herăstrăul vara are farmecul lui indubitabil. Mai ales de când, de câte zile doar, un pod măreț, mare cât doi pași de uriaș, face legătura între cele două maluri ale râului nevolnic cel parcurge, ce poartă numele de Colentina. Chiar așa! A trebuit să aștept ani de zile, poate chiar decenii, pentru ca doar într-o săptămâna Armata Română, să planteze între două maluri pitice un pod de pontoane, pod declarat temporar. Dar noi știm cum e la noi: tot ce e temporar e veșnic și ce e veșnic nici nu mai e: vorba poetului nostru național: azi îl vedem și nu e!

Dar noi să lăsăm poetul național, pe madam primar și onorata clasă politică și să ne perindăm pașii pe aleile ce șerpuiesc de-a lungul malului nu prea abrupt al celui mai cunoscut parc de relaxare din țara noastră. Lungimea lui, de aproximativ 7 kilometri (poate mai mulți, poate mai puțini), parcă sunt desprinși dintr-o recomandare medicală pentru cei care sunt în căutarea timpului pierdut, a propriilor minți sau poate unei prietenii ce s-a înțepenit pe un mal, în timp ce noul pod ne leagă mai ceva ca amintirile ce nu mai podidesc să ne însoțească pașii de-a lungul întinderii de apă.

Și pe unde te uiți nu vezi decât plimbăreți relaxați, căci depărtarea aproape incomensurabilă de orice cartier, mai puțin de Băneasa, face puțin probabil ca vreo precupeață grăbită, cu negreșita paporniță de la Mega Image, să-ți tulbure pașii dornici de socializări plăcute. Și ai, n-ai încotro, ai parte de conversații relaxate. De piatră să fii și n-ai încotro, căci îți dai seama că cei 7 km, parcurși în pas domol de drumeț iscoditor nu pot fi parcurși în mai puțin de 2 ore și atunci limba se îndulcește la verbe moi, la snoave subțiri și la concluzii pline de înțelesuri.

Deși poteca asfaltată nu e mai lată de 2 metri, pe ea încap toți cei dispuși să uite de ei, dar și de alții, pentru a se lăsa pradă reveriilor de tot felul, pe care nici măcar bicicliștii sau alergătorii de Herăstrău nu o pot tulbura, căci aici, departe de cartierele proletare, până și bunul simț e în cantități mai mari. Oriunde te-ai uita, la persoanele cu care te intersectezi, nu vezi priviri ostentativ-agresive, burți răsfrânte de îmbelșugatele șaorme, obligatoriu cu de toate și nici tricouri cu gulere ridicate în așteptarea unor golănii a la Târgu Ocna.

Oricum ar fi, vara Herăstrăul te îmbie să-i ocolești întinderea de apă, să te bucuri de fiecare clipă pe care o parcurgi acolo, cu sentimentul ferm că te-ai înhămat la o treabă într-un singur sens, oricare ar fi acela, căci odată ce te-ai apucat să ocolești acel mare ochi de apă, n-ai încotro și trebuie să o faci până la capăt, căci orice întoarcere din drum înseamnă un efort și mai mare. Și-i păcat s-o faci, mai ales acum, când Armata Română a ridicat un pod, podul de doi pași, scutind-o pe madam primar să iscodească un studiu de fezabilitate, urmat de o licitație, licitație contestată, care să determine refacerea studiului, pentru că, nu-i așa?, valoarea podului a crescut între timp, pentru că suntem într-o economie de piață, și tot așa: din studiu, în licitație și din licitație în contestație, până când… Dar ce-mi veni? Ce frumos e Herăstrăul vara, care nu-i ca iarna lui Băsescu și tot așa și tot așa!…

La pas prin Sibiu

E plăcut să te plimbi prin Sibiu, mai ales în perioada asta a anului când nu e foarte cald și fiecare pas făcut cu capul acoperit doar de soare nu lasă urme adânci în modul de funcționare a corpului uman, cu atât mai puțin în hainele ce-l acoperă. Să te plimbi de-a lungul pădurii sau parcului Dumbrava – sau cum s-o fi numind acel apendice verde, ce irigă orașul – e ca și cum ai trece în revistă starea materială a celor care au reușit întru totul de 28 de ani încoace.

Indiferent cât de bine sunt înșurubați acum, ca și înainte de altfel, casele se înșiră liniștite de o parte a drumului ce le separă de pădurea deja amintită. Totul e făcut cu grijă, ca o recunoaștere a locului ocupat de proprietari în viața locului. Cu trotuare bine definite, cu piste de biciclete și un singur sens de deplasare pentru mașini, strada dumbrăviților marchează bucuria de a fi cineva. Cum strada cu pricina nu e decât un apendice pe harta mare o orașului, pe acolo nu pot trece decât rătăciții în căutarea unui drum de intrare cam ocolit spre Sibiu, dar care asigură locatarilor o liniște demnă de vilele numerotate: Lac 1, Lac 2 și așa mai departe, din București, din apropierea Parcului Bordei.

După ce te familiarizezi cu beneficiile capitalismului pentru subțirea pătură a celor ajunși din Sibiu, îți poți continua drumul spre inima orașului, fie prin parcul deja amintit, fie de-a lungul acestuia, pe străzi ce leagă acel loc de înaltă trăire materială de restul locuitorilor din zonă. Parcul, în toată splendoarea lui, are un farmec demn de Cișmigiu, dar la o scară mai mare, benzile pentru bicicliști, o omniprezență în oraș, făcând loc în câteva locuri aleilor și spațiilor largi pentru omorârea timpului liber în fața unei beri sau a propriului copil ce se zbenguie netulburat de prea multă tehnologie în acest loc demn de o viață patriarhală.

La capătul zonei împădurite dai nas în nas cu tot felul de clădiri, mai vechi sau mai noi, cele de demult fiind deja refăcute, altele în diferite stadii de cosmetizare, în timp ce blocurile din perioada comunistă sunt înconjurate cel puțin la strada mare de alei cu meșteșug făcute, pe care se lăfăie, ca niște alunițe demne de Marilyn Monroe, bănci comode pentru trecătorii obosiți sau pasionați de lungi dezbateri politico-sportive. Apoi, dintr-o dată, dai nas în nas cu istoria veche a orașului, intrând aproape fără preaviz în zona istorică, unde pietonii fac legea, asta dacă pot, printre terase lăbărțate și nenumăratele tonete și vitrine frigorifice pline cu înghețate care mai de care mai ochioase. Dacă n-ar fi caldarâmul cu protuberanțe bine arcuite, ai putea să privești mai cu atenție clădirile ce formează niște lungi coridoare de trecere, având sus pe metereze acoperișuri din țiglă, de sub care se ițesc în mod constant și neperturbant ochiurile de sticlă, ce servesc pe post de luminatoare pentru poduri.

Imensa piață a orașului da semne de fierbințeală, iar tu te bucuri că n-ai călcat pe acolo printr-un mijloc de iulie, ca să experimentezi pe propria piele cum s-ar putea fierbe un ou sau face o cafea turcească direct pe caldarâmul fierbinte. Te bucuri că nu vezi niciun copac acolo, deoarece, la cât de cald e vara, orice arbust sau vietate cu rădăcini s-ar fi uscat înainte să știe că se poate înfrunzi.

După ce te ascunzi sub o umbrelă, în spatele unui zid ce ține piept soarelui, bei o bere nemțească, ar fi fost culmea să fie altfel, ți-ți continui drumul, de această dată de întoarcere, pe o altă stradă, ce dă direct la locul de unde ai plecat, dar prin altă parte a orașului. Privești și te minunezi cum casele vechi stau la fel de simetric aliniate de-o parte și alta a străzii, pentru ca blocurile noi să-și facă de cap obraznic, așezate, fiecare de proprietarii lor ajunși fără nicio noimă, unele direct din stradă, ca un fel de pumnal înfipt în istoria orașului.

Privești și te crucești când îți dai seama că și aici se construiește la fel ca în București, după principiul strămoșesc: cine poate oase roade, cine nu, nici autorizație de la primărie, căci nu contează la ce distanță ești de malurile Dâmboviței, ci cât de mult faci la fel ca acolo. Nu contează că noul și vechiul formează un talmeș balmeș  luxuriant, totul e că se construiește, semn de prosperitate deloc mascată de către cei ce duc, vorba vine orașul în spate, spre noi culmi de progres și civilizație.

Reîntors de unde am plecat, mă așez tacticos pe un scaun și-mi privesc admirativ picioarele ce au avut de călcat la un loc atâta istorie și atâte devenire. În rest, nimic nu mă mai podidește, decât gândul că de la an la an Sibiul se schimbă din ce în ce mai mult și acolo unde nici nu credeai mâna omului nou se simte. Și nu e vorba de omul nou, cel atât de dorit de cel mai longeviv președinte al țării, ci de acela ce n-a murit niciodată, ci a știut mereu cum să-și primenească imaginea, ca să pară, deși uneori chiar era, mai presus de vremi, fie el român, maghiar, german sau de altă etnie. Încă e frumos în Sibiu!

Jurnal de vacanță – pagina 3

Ce înseamnă vacanță? Înseamnă acel sentiment care te străbate în clipa în care între tine și locul de unde vii sunt cât mai mulți kilometri. Dacă vorbim de la 3 zerouri în sus, fericirea-i gata! Și acum depinde de om. În cazul meu se manifestă prin atenția pe care o acord oamenilor. Îi compar între ei ca și cum aș fi într-o științifică cercetare sociologică. Mă uit la toate și mai ales la expresia feței. Și mare mi-e mirarea când îi văd atât de liniștiți, atât de nepreocupați, ca și cum pe umerii lor nu stă lumea, așa cum credem noi, românii.

E ciudată senzația asta să fii înconjurat de atâția oameni și niciunul să nu pară prea preocupat de ziua de mâine. Odată ieșit la suprafață, după ce metroul și-a făcut cu prisosință datoria, încerc să absorb starea ce mă înconjoară. Forfota de mare oraș e una ciudată. Soarele că ne-a însoțit pașii prin peregrinările noastre primăvăratice, luminează oamenii și pe interior. Atâta degajare, atâta liniște aproape că mă omoară. E ca și cum timpanele mi-ar fi stresate de prea multă liniște. Dar cel mai ciudat e că-mi place, înțeleg prin ce trec localnicii, de altfel, am citit câte ceva despre ei, și chiar mă fascinează.

Pe toate cvartalele tronează mici terase cu 2 sau 3 mese, unde citadinii locului stau la taifas, iar de multe ori se relaxează singuri, în fața unui pahar de vin, obligatoriu roșu – foarte rar roze – și cu o cafea tipic italiană – mică și a dracului – pe scaunele din metale inoxidabile. Într-un asemenea jgheab sau cotlon, ce separă strada de pietonii răzlețiți, am luat într-o zi prânzul, fiind serviți de un domn trecut de 60 de ani, destul de amabil raportat la faptul că știa doar propria sa limbă.

Bătrâni la  vârste venerabile stau la taclale pe marginea băncilor sau a scaunelor cu rotile, aducându-mi atât de viu în amintiri filmele lui Almodovar, cu pronunția lor atât de exactă, de clasică, dar și de modernă. Fiecare om pe care-l văd, fiecare clădire pe care o privesc adus de spate, sunt tot atâtea izvoare interne ce explodează în afară-mi. Mă simt plonjat în mare, deși între ea și noi stau cvartalele frumos ordonate, în acest oraș al intersecțiilor nenumărate. Orice-aș vedea, orice-aș auzi, trezește-n mine amintiri smulse de oriunde: din cărți, din filme, din piese de teatru radiofonic, din cartea de istorie, de parcă n-aș fi fost plecat decât pentru o clipă de acolo, de unde n-am mai fost de mult. E bine în vacanță…

Jurnal de vacanță – pagina 2

Odată trecut de ultima poartă, nimic nu mai stă între mine și avion, poate doar pasagerii. Culoarul strâmt, numai bun pentru niște silfizi, nu permite trecerea a două persoane. După cum pare, culoarul funcționează pe post de vamă supremă. Nimeni nu poate să se apropie de locul lui până ce persoana de pe culoar nu și-a așezat ultimul bagaj în spațiul de deasupra și nu și-a luat scaunul strâmt în primire. După ce fiecare s-a așezat în găoacea sa și s-a prins cu centura în țâțâni, nimic nu se mai întâmplă până la decolare, bun prilej de a te cocoșa ca să vezi ceva pe geamlâcul lat cât cap de om mai țuguiat.

După ce însoțitoarele de bord execută pentru a mia oară pantomima salvării în cazul unui accident, de parcă poate scăpa cineva când cobori din cer cu vreo 500 de kilometri la oră, avionul se pune în mișcare. Urechile mi se înfundă și încep să înghit, mai întâi în sec, apoi cu atenție din cutiuța ce conține un mic dejun copios pentru un copil de 7 ani. Mă bucur că regimul alimentar aeronautic combate obezitatea și compensez cu două pahare de apă și unul de cafea, așteptând ca greutatea alimentelor să fie accentuată de cea a lichidelor.

Când ai crede că toată lumea își va începe siesta după această masă simandicoasă, de peste tot începe un dute-vino neîntrerupt spre băile din coada avionului. Când spun băi, dovedesc că sunt un mare optimist, ele nefiind mai late decât două debarale comuniste. Cum spațiul dintre scaune e mult mai puțin generos decât cel oferit de culoar, orice persoană care are  nevoi îi pune în mișcare și la mișcare pe toți cei ce-i stau în cale, ca un fel de reacție în lanț, după principiul românesc: mănânci calule ovăz?

Din când în când câte o turbulență îmi reașează hainele pe mine și-mi reamintește că sunt într-un avion. Știind rata nesemnificativă a accidentelor aeriene, nu-mi fac mari probleme, mai ales că eu niciodată nu am fost cel ales, dovadă stând dățile în care am crezut că mă îmbogățesc la loto, dar norocul nu m-a băgat în seamă.

Într-un final, avionul aterizează fără să stârnească aplauzele cuiva, semn că deja mai toată lumea s-a mai dat cu avionul. După coborâre mă-ndrept cu repeziciune spre vamă, știind că cetățenii din UE au parte de un tratament preferențial. Mă bucur măcar aici de segregarea care se face între europoizi și viitorii europoizi și privesc uluit la coada imensă din dreptul vămii cetățenilor altor state. Îi privesc cu mirare cu americanii ce sunt puși la această corvoadă și înaintez liniștit spre vama dedicată nouă, nu înainte ca o basarabeancă de vreo 60 de ani să-mi boloborosească în coaste, într-o română altoită pe viguroasa tulpină slavofilă, că ne-am așezat la coada greșită. Poate ea s-o fi așezat, încă de la București, unde nu trebuie, dar dacă perseverează, neschimbându-și direcția, poate profita de forma pământului că să ajungă unde dorește.

După ce-mi ridic bagajul nimic nu mai contează, toată babilonia din avion și din aeroport ia sfârșit și eu, în sfârșit, mă pot îndrepta spre metrou, având pe fundal vocea femeii care a întrebat, într-un singur minut, vreo 5 persoane, dacă de la acea bandă se ridică bagajele de la România. În clipa în care mă așez pe scaunele din plastic ale trenului de metrou și aud într-o limbă străină echivalentul românesc al: atenție, se închid ușile!, simt cum vacanța începe.

Jurnal de vacanță

A pleca în vacanță nu e mare lucru. Ba e chiar un minifâs. Ideea de vacanță a luat avânt la noi de prin anii 60 ai secolului trecut. Cu alte cuvinte, cred că tocmai am sărbătorit jumătate de secol de vacanțe pe la noi. Până atunci nici nu exista noțiunea de vacanță. Dacă cineva reușea să-și ia concediu, o făcea ca să-și pună gogonele la murat, să zugrăvească prin casă sau ca să dea o mână de ajutor pe la țară, ba prin curte, ba pe ogor, ba prin livezi. Dar ideea de relaxare, umplere a bateriilor prin statul de pomană sau prin bătutul coclaurilor naționale sau internaționale nici că era vorba.

Uite că deja a devenit un fel de sport național să mergi undeva în vacanță, undeva unde e altfel decât acasă, unde să faci fie unele, fie altele și pentru ca apoi să te întorci altfel, ori plin de amintiri palpabile, la purtător, prin genți, valize și papornițe, ori cu amintiri metafizice care să-ți țină de urât pe mai multe vieți sau, dacă ești mai modest de felul tău, măcar până treci iarna, că oricum va veni, indiferent dacă în aprilie sau în decembrie.

Prin urmare, înarmat cu toată semantica ritualică a acestui cuvânt am zis că e obligatoriu să parcurg și eu același drum, ca un creștin ce e mintenaș obligat ca măcar o dată în viață să ia drumul Ierusalimului, pentru a lua la cunoștință de forma fizică a Sfântului Mormânt, despre cea spirituală nu vreau să spun nimic, căci se înțelege că deja această parte e de-a pururea prin acele locuri.

Ca de fiecare dată când vine vorba să mă vacantez pe undeva, data plecării mă ia totalmente prin surprindere, în sensul că îmi umplu zilele de până la marele gong cu activitățile ce m-au rutinat prin această viață. Așa că mă trezesc în dimineața plecării un pic mirat că deja se întâmplă. Folosesc aplicația de taxi și în mod surprinzător și asta deoarece am ales direcția aeroportului, primesc un răspuns în câteva miimi de secundă. Dacă stau și mă gândesc am primit Ok-ul înainte ca eu să apăs tasta cu pricina. Nu am apelat la Uber deoarece, în mintea mea, asta rimează cu Deutschland über alles (adică Germania deasupra tuturor) și nu știu de ce nu mă încântă atât cât ar vrea integratorii noștri europoizi. În plus, nici nu am față de Uber. Nu sunt nici cosmopolit și nici hipsterit și prin urmare e posibil să fiu considerat un impostor al idealurilor metrosexuale.

În taxi liniște deplină. Șoferul tace liniștit, ceea ce-mi dă voie să privesc la orașul semiadormit sau semitrezit, asta în funcție de plăcerile fiecăruia. Drumul pustiu face ca tăcerea din taxi să nu dureze mult. Într-un sfert de ceas urcăm rampa de la Otopeni, unde taximetristul ne descarcă nonșalant bagajele, având mimica unuia ce regretă că nu stăm mai departe de aeroport. Pe semne, dorea să ne introducă mai bine în arta tăcutului sau să se lipească de mai mulți bani de-ai noștri. Aproape că stimabilul conducător auto m-a făcut să mă rușinez de faptul că nu locuiesc prin marginile opuse la Bucureștiului.

Oricum, asta nici nu mai conta, deoarece aeroportul fremăta de tot felul de călători, de la turiști până la cei cu diverse treburi prin alte țări. Diferența dintre ei era dată de relaxarea sau seriozitatea cu care priveau: primii pe toți pereții, inclusiv pe toate femeile, ultimii, în golul cel mare care se cască în imensa hardughie sub formă de vioară ce se bulboacă cât vezi cu ochii. La vamă sunt dat cu praf pe mâini, semn că am moacă de consumator de diverse întăritoare spirituale. De altfel, m-au și nimerit vameșii. Dacă acum mi s-ar face autopsia, în afară de mari cantități de iaurt, nu știu ce se mai poate găsi prin venele mele. Sau poate de aici mi s-a și tras controlul vigilent al băieților de la vamă: oi fi avut iaurt uscat pe la colțurile gurii.

Odată vama făptuită intrăm relaxați în zona numită într-un mod de neînțeles zona de duty free. Eu nu pricep de ce taxe sunt scutite produsele de acolo, dacă la un băruleț spilcuit, ceea ce în oraș m-ar costa în mod excesiv 30, hai 35 de lei, aici m-a  deposedat de 120 de lei. Mă bucur că încă mai sesizez diferențele dintre alb și negru, între realitate și marketing și dau o tură prin Douglas-urile din aeroport. A da o tură vorba vine, deoarece șederea mea acolo durează cât o ploaie de vară. Ies și înainte de îmbarcare dau să trec pe la baie, dar mi-a fost imposibil să transform dorința în realitate. De fiecare dată când treceam, accesul era blocat de un lanț de plastic, deoarece tocmai se spălase pe acolo. Bag seama că se spală pe jos după fiecare călător, altfel nu înțeleg de unde atâta interdicție.

Rabd cât rabd și apoi plec, deoarece se anunța în difuzoare că avionul stă să plece. Imediat s-a format o coadă apreciabilă, semn că românilor le place la coadă, mai ales la plecări, dacă nu și la sosiri. Oricum, cum avem deja câteva decenii de practică în domeniu, ne așternem liniștiți într-un șir ce vrea fie să se relaxeze prin alte țări, fie să mai pună de-o afacere ceva. Deci, vacanța începe! Din nou!

Despre vacanțe

N-am crezut niciodată că am să fiu în stare să conștientizez importanțe unei vacanțe, a unui concediu. Trăind după principiul de a fi mereu cu picioarele ancorate în prezent, am văzut fiecare vacanță doar ca pe o formă de a-mi pune ordine în gânduri, de a mă concentra mai dihai decât oricând pe ceea ce mă interesează și mai ales să-mi redefinesc mereu și mereu scopurile. Niciodată până acum nu am înțeles expresia: ia-ți o vacanță! O asociam mereu cu o formă mascată de a fi declarat bolnav fie fizicește, fie psihicește și nimic mai mult. Niciodată până acum nu am reușit să-i penetrez tainele ascunse. Până acum, firește…

Dar iată că s-a întâmplat. S-a întâmplat să-mi iau o vacanță și să o trăiesc de parcă cineva mi-ar fi impus-o, ca și cum cineva n-ar fi îndrăznit să-mi spună că sunt depășit fizicește sau psihicește. Și ce senzație, ce revelație! A fost ca o decuplare de la o stație orbitală, propria mea stație orbitală, urmată apoi de o hălăduială fără de destinație printre stele. Fiecare zi în starea asta se desfășura după același tipic: cu ochii larg deschiși primeam în față tot ceea ce puteam fizicește acoperi. Fiecare clipă trăită astfel semăna ca unele din des invocatele brainstorminguri, care înainte se numeau reciclări, doar că ceea ce era de reciclat sau de brainstorminguit era propria mea conștiință, deparazitată de tot ceea ce se poate lipi de ea în ani de viață activă.

Dar ceea ce mi s-a întâmplat cel mai ciudat e uitarea care intervine odată cu decuplarea de mine însumi. Seamănă cu o formă de nirvana, fără ca eu să mă înalț spiritual, cel mult cu liftul până la ultimul etaj, care scoate la iveală omul golit de impurități, omul care poate uita tot ce nu-l interesează cât ai zice pește. Partea cu uitarea nu mi se pare un lucru așa de mare, oricum ea se instalează oricum pe nevăzute odată cu bătrânețea, dar atâta timp cât o simt mai de timpuriu, se cheamă oare că am îmbătrânit înainte de vreme? Nu știu să răspund la această întrebare, dar cert e că uitarea aduce cele mai mari beneficii ale omului: îți dai jos de pe umeri sacul greu al experiențelor care-ți coșcovește sufletul, că de spinare ce să mai zic. Așa că eu, acum, nu știu dacă în viitor să-mi mai iau vreo vacanță. Mi-e teamă să nu uit de tot. Atunci să te ții deparazitare! 🙂

Barcelona balcoanelor zglobii

Dacă m-ar întreba cineva cum aș defini eu Barcelona, atunci aș spune că fără doar și poate orașul ăsta este marcat de balcoane. Dacă nu suferi de spondiloză cervicală în fază avansată, ai toate șansele să vezi ce stă spânzurat de fațadele atâtor clădiri frumoase ce marchează orașul ca niște bigudiuri bine implantate. Și mai ales, dacă ești cu nasul pe sus, s-ar putea să-ți asezonezi privirea pretențioasă cu un zâmbet mare cât toată gura. Căci nu e posibil să treci pe acolo, poate și în viteza mașinii, fără să te uiți la toate circumvoluțiunile ce podidesc exteriorul clădirilor, ca un fel de exoschelet care să-ți demonstreze de ce sunt în stare catalanii.

Și nu e clădire de 6 sau 8 etaje, cum multe sunt acolo, dar ce zic eu, oricare de la un cat în sus, care să nu-și afișeze cu mândrie și bucurie balcoanele. Barcelona seamănă din perspectiva balcoanelor cu un carnaval, în care nu câștigă clădirea cea mai frumos împopoțonată, ci orașul întreg, căci greu ai să vezi două construcții care să aibă balcoanele la fel. Și chiar dacă balcoanele ar fi fost făcute doar din fier forjat și tot ai să vezi o contorsionare măiastră și unică a fierului, care să dea fiecărei clădiri un aer unic. În Barcelona nu există două clădiri identice, pentru că pur și simplu nu există balcoane trase după același calapod, deoarece balcoanele sunt amprenta personală a orașului. Dacă ar fi să vorbești despre o clădire anume, atunci ai s-o poți ușor, pe îndelete individualiza prin balcoanele sale.

Făcute acum 100, acum 50, acum 20 de ani sau oricând, balcoanele sunt unicul ochi prin care Barcelona își privește trecătorii, fie ei localnici, fie ei turiști rătăciți. Și ca orice ochi, balcoanele trebuie întreținute, iar conjunctivita ținută departe, căci nu se cade să vezi balcoane infectate de cine știe ce viruși. Cât am stat cu gâtul sucit în sus, fie prin cartierele trase cu rigla pe vremea lui Gaudi, fie prin cele mai cosmopolite, de factură mai recentă, rar mi-a fost dat să văd balcoane lăsate să plângă, învinețite de nepăsarea oamenilor sau, mai rău, prăbușite în uitare. În ce mai rău caz, balcoanele suferinde, cele cu tencuiala afectată de trecerea anilor, dacă nu erau deja la reșapat, beneficiau de un corset, sub forma unui năvod, ce ocrotea integritatea și lor, dar și a celor ce se perindau prin zonă.

Fiecare fereastră trebuie să-și aibă balconul său așa cum fiecare sac își are petecul. De la balcoanele de câțiva centimetri adâncime, mai mult cu rol decorativ, până la cele pântecoase, arogante și pline de anvergură, nu ai să vezi multe ferestre neîncadrate în balcoane. În Barcelona să nu ai balcoane la ferestre e ca și cum ar fi fântâni fără de căldări. Așa ceva e de neconceput! Și din acest motiv, orice cădire din Barcelona fără balcoane e ca un ciung ce-și plânge nemișcarea, ca un pictor ținut în întuneric sau ca un Beethoven fără de simfonii. Ce s-o mai dăm la întors, fără balcoane Barcelona e ca viața fără dragoste! De aceea și zic, dacă ultima mea dorință aș rosti-o în Barcelona, ea ar suna astfel: vreau mai multe balcoane!

Și dacă balcoanele sunt moțul cel frumos din fruntea Cataluniei, de pe ele nu puteau lipsi steagurile catalane, ca niște tatuaje vii ce marchează credința localnicilor că pot oricând să se conducă singuri, așa cum de nenumărate ori au demonstrat-o în lunga lor istorie, de la Barcenona și până mai adineauri. Și mi se pare normal ca steagurile să stea la balcoane, ca o frumoasă demonstrație că simbolurile naționale pot trăi liniștite unele lângă altele: balcoanele și flamurile.

Africa mea de Sud

Eu știu această țară din totdeauna. Ba chiar dinainte de a ști altceva. Pe vremea când eram mic cât un polonic, Africa de Sud era peste tot, la tv, la radio sau în presă. E drept că pe vremea ai nu citeam presa, dar asta nu însemna că nu se vorbea despre ea. Orice buletin de știri avea la rubrica de externe o știre despre Africa de Sud. Și n-ar fi putut fi altfel, dacă pentru comuniștii noștri Nelson Mandela nu era un simbol, un simbol al discriminării rasiale, identificat prin cuvântul apartheid.

Când am deschis eu ochii spre lume, el era de 17 ani în închisoare și mai avea să mai stea alți 9 ca să-i fie experiența deplină. În perioada aia atât de des auzeam de el, de părea un fel de reality show înainte de inventarea acestui termen. Mandela era pentru comuniști cam ce e acum clanul Kardashian pentru pârdalnicii de capitaliști, o sursă numai bună de muls. Și am trăit mulți ani sub umbra lui, ce se întindea tot mai mult și mai mult, pe măsură ce viața o lua înainte.

Pentru mine Africa de Sud mai înseamnă și bantustanele din interiorul ei, acele zone izolate în care negrii trăiau frățește, adică foarte greu, departe de albii cei prea puternici. Mintea mi-e și acum impregnată de pozele alb și negru – ahh!, marele contrast! – care ilustrau atât de mut cât de mult aveau cei mai puțini și cât de asurzitoare era sărăcia și numeroasele interdicții ale populației majoritare de culoare.

Pentru mine Africa de Sud mai poartă și chipul boșimanilor, ce populau deșertul Kalahari, ca un fel de mesaj din parte Cerului că indiferent cât de mult progresăm, mereu vor fi unii care vor rămâne precum la facerea lumii. Și din acest motiv, nu pot să uit o comedie ce ne prezenta peripețiile unor boșimani, care încercau să scape de un sticlă de pepsi, pe care o aruncau zeilor înapoi în Ceruri, cu toate complicațiile ce reies de aici.

Pentru mine Africa de Sud mai înseamnă și Mama Tembo, bătrâna mamă elefant ce avea grijă nu doar de puiul ei ci de toată turma, ca un simbol că la baza întregii noastre civilizații stă sacrificiul sexului slab – ce ironie în cazul de față! Filmul mi-a populat din greu amintirile și de fiecare dată când vedeam undeva un elefant, mintea mea zbura mii de kilometri înapoi în Africa de Sud, în căutarea acestui animal mult mai inteligent și mult mai sensibil decât putem noi concepe uneori în limitările noastre.

Pentru mine Africa de Sud mai însemna și o puternică atracție a contrariilor, o lume suficient de depărtată de noi încât Capul Bunei Speranțe să reprezinte locul în care năzuințele, speranțele noastre neîmplinite, de atunci, din copilărie, să poată deveni neîndoielnic realitate. De fiecare dată când auzeam, undeva, de Africa de Sud, prin fața ochilor mei defilau Nelson Mandela, negrii din bantustane, mama Tembo, boșimanii și cine-o mai popula acel ținut în care Europa a fost ca la ea acasă, dacă nu ținem cont de un mic detaliu: negrii.

Și acum e la fel. Simt Africa de Sud în ficat, ca un pumnal înfipt adânc spre neuitare, căci dacă nu uităm ceva, măcar să știm bine. Iar eu asta fac atunci când aud de această țară. Prin fața ochilor mei trec, ca prin ferestrele unui tren safarian, tot ce are locul acela mai frumos: poate un Nelson Mandela, poate niște bantustanezi, poate o Mamă Tembo, poate niște boșimani…