Podul spionilor – filmul

Eu nu văd filme, eu văd doar actori. Mi-am dat seama de chestia asta atunci când mi-am pus întrebarea de ce pot să văd un film iar și iar. Înarmat cu același gând am fost azi la film, să-l văd pe Tom Hanks, în Podul Spionilor. Îl știu pe respectabilul actor de mult timp. Dacă ar fi să dau înapoi filmul propriei mele vieți, prima dată l-am remarcat în serialul Taxi, filmat prin anii 70 și difuzat de ProTV, în anii 90. Ceea ce mi-a atras mereu atenția la el e acea liniște interioară pe care o degajă, liniște interioară ce parcă ar spune că el joacă din plăcere și nu pentru a convinge pe cineva că e bun. Poate acesta e și secretul succesului în viață, să nu obții confirmări de la ceilalți, ci să faci ceea ce știi tu mai bine. Poate, cândva, și Leonardo DiCaprio ori Tom Cruise va înțelege că talentul nu ține de cât de șocante sunt subiectele pe care le joci, de crizele de nervi de la fiecare interpretare, ci de o anume împăcare cu tine însuţi pe care să o degaji. Sper să fiu în viață când va înțelege și Leonardo asta, cât despre Tom, nu-mi fac iluzii. Să vedem cine moare primul…

Să revin la film. În sală, chiar lângă mine s-a așezat o familie cu 2 băieți, de vreo 8, 9 ani. De la început tatăl le-a spus că nu e genul de film pe care băieții îl gustă, dar, pentru că au insistat să vină și ei, el are pretenția ca aceștia să stea cuminți și la final să-i spună ce au înțeles. Apoi lumina a devenit difuză și, după calupul de reclamă și promo-uri la următoarele filme, a început filmul. Cum n-am povestit în niciun articol filmele pe care le-am văzut, nu am să o fac nici acum. În schimb, subiectul mi-a adus aminte că azi e Ziua Republicii, 30 decembrie. Bănuiesc că în afară de mine și de bătrânele șandramale comuniste, nimeni nu mai știe ce semnificație are ziua de azi. Mă bucură mult faptul că, deși trăim într-o republică, noi am restituit în draci oricărui șarlatan urmaș al familiei regale, fie direct scoborâtor din stirpea lui Carol I, fie bastard al urmașilor lui. Noi uităm un singur amănunt, că în 1866, când Carol I a venit în România, acesta a coborât de pe vas cu mâna înfiptă direct în cur – adică era sărac lipit pământului – și tot ceea ce-au recâștigat urmașii lui după 1989, nu le-au aparținut niciodată înainte de 1866. Dar, deh, așa suntem noi, darnici, că avem de unde da totul tuturor veneticilor.

Dar să revin din nou la film. Trecând peste subiectul tratat, e de remarcat jocul convingător al spionului sovietic, interpretat de Mark Rylance, de care nu-mi aduc aminte din niciun film, dar care a fost convingător până la Dumnezeu și înapoi. Nu regret că nu l-am mai văzut până acum, dar voi fi atent să filmele lui viitoare, pentru că are ce transmite. Rar mi-a fost dat să văd un actor care să pară prăfuit, obosit și aproape mort și să spună atât de multe prin jocul său aproape imperceptibil. De altfel, dacă nu ar fost acest actor, sigur filmul ar fi pierdut din interes, deoarece subiectul, cel puțin pentru mine este unul cunoscut, iar modul în care Steven Spielberg a ales să-l nareze, seamănă foarte mult cu un documentar artistic la granița cu reality-show-ul oamenilor de calitate.

Despre Tom Hanks nu pot să spun decât că liniștea sa interioară răzbate cu atâta putere din film încât îți dă senzația că fiecare personaj pe care îl interpretează reprezintă în realitate chiar propria sa biografie. Ceea ce înseamnă că joacă din plăcere, iar fiecare rol e o părticică din el, pe care o dăruiește tuturor celor care vor să-l cunoască. Încă vreo 2, 3 filme și puzzle-ul vieții sale va fi gata. De fiecare dată când îl văd, mintea mea zburdă de la Jack Nickolson la Shirley Maclaine, de la Al Pacino la Meryl Streep. E ca o cură de întinerire interioară să-l vezi pe Tom Hanks jucând, deoarece, la final, simți că banuții dați pe filmul de la mall, fac înzecit mai mult decât o sesiune la un psiholog de talie mondială.

La final, când am dat să plec, tatăl le-a mulțumit flăcăilor pentru că în general au fost cuminți, întrebându-i dacă le-a plăcut filmul și ce au înțeles din el. Acest lucru a fost o frumoasă lecție de care eu am luat-o de la viață, pentru că puștii au reacționat extrem de pozitiv, ceea ce a demonstrat că relația dintre tată și progenituri e una așa cum eu aș vrea să văd în fiecare familie. Și astfel, am mai primit o lecție de la viață, ceea ce-mi demonstrează că nicio zi nu trece fără ca noi să învățăm ceva, cu condiția să fim atenți și la ceilalți, nu doar la noi înșine. Am să mai merg la mall. Îmi place să învăț.

Publicitate

Privesc…

Am constat că mi-e greu să mă apropii de oameni sau mai exact zis, curiozitatea mi-e greu stârnită. Și asta nu dintr-o dorință de a mea de a nu comunica, ci din simplul fapt că destui oameni sunt superficiali, asta ca să nu spun că sunt prea interesați în tot și în toate. Cred că nu e ființă de la Dumnezeu pe care să nu o fi privit prima dată cu interes. Ba chiar cu multă seriozitate, aș putea spune. Dar cum nu agreez contactele superficiale, de fațadă, aducătoare de beneficii sociale, mă plictisesc repede în a exploata alte ființe și-mi văd de drumul meu.

Ba mai mult decât atât, n-aș putea spune că mă dau în vânt să interacționez. Cum mă prind destul de repede câtă superficialitate mă înconjoară, nici nu-mi mai bat capul să administrez consecințele indiferențelor mele. Ar fi chiar culmea! Într-un univers în care nimic nu contează, să mă prefac și eu într-un mod superficial mi se pare prea mult.

Cu toate astea, sunt momente în care sunt surprins și eu de cum reacționează superficialitățile noastre de serviciu. Ajung să fiu întrebat, tocmai de ele – deși reprezint din excelență anti-eroul, ghiaurul care nu bate căile bătătorite, ci cel care-și ia mereu lumea în cap, fiind doar un tip cu traista-n băț – care-i drumul ăl bun spre succesul garantat. Tocmai pe mine… Ți-ai găsit! Și de fiecare dată am același răspuns: fii tu însuți/însăți. Și de fiecare dată provoc aceeași reacție, de parcă l-ar fi văzut pe nenumitul, paracopitatul cu coarne.

Cel mai tare mă surprinde că tocmai cei ce nu-și dezvăluie adevărata personalitate, adevăratele obiective, tocmai aceștia sunt disperați să găsească scurtătura spre succes. Și succesul acesta îi macină mai ceva ca o boală lungă, ce-i duce spre un eșec sigur. Cu atâția oameni de calitate în jurul meu sunt predestinat unei vieți aproape solitare, căci e greu să construiesc ceva cu oameni care nu vor decât să câștige fără să dea nimic la schimb. Dar nu-i bai. Mereu mai rămâne ceva de făcut. Și la cum mi-am pus la cale viața, singurul lucru la care mă pot gândi e că nu am suficient timp. Și ăsta chiar e un motiv de mulțumire.

Epoca Iohannis – primul an

Am înțeles că Iohannis, înainte de a-și lua o binemeritată vacanță, la Miami, a ținut un discurs legat de consumarea primului sau an de mandat. Trecând peste faptul că în acest an aproape că nici n-am știut că avem președinte, ar fi cazul să știm și noi cu ce se ocupă Iohannis. Barem, dacă tot nu face nimic, să desființăm instituția prezidențială și să proclamăm România republică parlamentară. Dacă există măcar un om în țara asta care știe ce a făcut Iohannis în primul an de mandat, este rugat respectuos să ne spună și nouă. Nu de alta, trecând peste faptul că l-am votat, dar ne interesează, deoarece acesta ar fi președintele nostru și suntem preocupați de marile sale realizări.

Uitându-mă la Iohannis, la investirea guvernului Cioloș, am zărit ițindu-se de sub sacou un adevărat pântece monahal, ce se dezvoltă mai ceva ca o inflație galopantă. Mai are un pic și protuberanța de pe partea frontală a coloanei sale vertebrale va mai putea fi acoperită doar cu un poncho. Ar fi recomandabil ca politicienii să fie cântăriți în prima și ultima zi de mandat, deoarece se pare că puterea are un efect narcotic de îngrășare. În ritmul în care Iohannis tace, mi-e teamă că l-a anul va suferi de obezitate morbidă. În ultimul an Iohannis a scris și publicat o carte. N-aș băga mâna în foc că el a scris-o, deoarece la cum se exprimă cred că vocabularul său conține doar cuvintele de bază. Dacă funcția de președinte e făcută doar pentru a scrie…

Acum ceva timp mi-am exprimat neîncrederea în Cioloș. Imediat am fost taxat că totul îmi pute, că sunt iremediabil un pesimist. Răspunsul meu rațional sună cam așa: în ultimii 26 de ani, a fost măcar un caz de politician care să nu fie caracterizat ca hoț și bandit, astfel încât să-l privesc pe Cioloș cu încredere? Îndoi-m-aș! Întâi un politician să facă ceva pentru țară și abia apoi am să spun că nu e și acesta hoț și bandit. În plus, în toată istoria lumii, nu există nici măcar un premier care să fi răsturnat munții doar într-un an de mandat. Într-un an de zile un premier poate cel mult să continue să fure: n-are timp să facă nimic, deoarece inerția la scara unei țări e imensă. În plus, mă îngrijorează faptul că Cioloș a fost (sau chiar este) consilierul lui Junker. Mi-e teamă că Cioloș acționează ca o simplă unealtă a celor care vor să transforme Europa într-un fel de Germanie lățită. Nu știu cum se face, dar visul lui Hitler, ca nemții să conducă Europa, se împlinește sub Junker, sluga potentaților germani, la fel ca și coana Merkel.

La un an de mandat Iohannis nu se poate mândri cu nimic. Ba din contra, a pierdut una din numeroasele case pe care orice cuplu fără de copii e firesc să le aibă. Asta spune multe despre caracterul lui. În plus, faptul că l-am votat nu-mi interzice să spun ce gândesc. Doar nu i-am dat un vot în alb! Ba din contra! Faptul că l-am votat îmi dă dreptul să-l critic și să-l atac permanent, deoarece politicienii români sunt prin definiție niște hoți și niște bandiți. Singura garanție este să fim tot timpul cu ochii pe ei, indiferent dacă le convine sau nu, deoarece, în iresponsabilitatea lor, aceștia ne distrug destinele. Și doar nu suntem sado-masochiști.

Herăstrăul iarna

Cel mai bun moment pentru lungi plimbări prin Herăstrău e iarna. Dacă vara imensul parc din nordul Bucureștilor e aglomerat de tot felul de năuci, pornind de la nepoți de toate vârstele până la bunici de toate osteoporozele, neuitând de pițiponcii și pițipoancele ce populează terasele ce stau să se prăvălească în apă, iarna parcul se arată în toată splendoarea sa. Mai ales acum când încă n-a nins, soarele e mare pe cer, iar vântul nu prea ne dă târcoale. Ce mai, Herăstrăul e Kensington-ul nostru! Ba mai mult decât atât deoarece parcul regal londonez nu e atât de mare și nici atât de frumos. Kensington-ul e un fel de deșert de iarbă, iarbă bine tunsă și copaci rari, precum oazele de prin Sahara. De aia și vorbesc despre Herăstrău, deoarece prin poziție, întindere și fond arboricol ar face orice dandy londonez, plecat la plimbarea de întreținere, să se rușineze.

Lacul, mai bine zis râul Colentina ce mai mult băltește decât să curgă, îți dă prilejul să te preumbli până la obosirea picioarelor prin parc. Un simplu ocol al acestui așa-zis lac îți va lua cel puțin o oră, aleile care-l înconjoară măsurând cam 6 kilometri, kilometri care-ți vor da prilejul să te întâlnești cu cei ce se îngrijesc de formele lor exterioare, presupun că în mare parte sunt angajați de multinaționale. Cu această ocazie poți trece în revistă toate vestimentațiile posibile pentru alergatul în aer liber, vestimentații care în covârșitoarea lor majoritate au menirea să scoată în evidență anatomia trupurilor alergătoare. Pot spune că sunt de-a dreptul surprins să constat că în zilele noastre orice ițar de fugar din plăcere e un material perfect mulat pe jumătatea inferioară a corpului. Dacă trunchiul e acoperit din belșug cu echipament sportiv, picioarele și pelvisul sunt acoperite cu o pânză perfect mulată.

Trebuie să recunosc că, după 6 kilometri prin parc, am devenit expert în anatomia iubitorilor de alergări. De la târtițe ce stau să cadă pe gambe, până la funduri bombate ca un ceaun de fiert mămăliga, toate s-au etalat pline de vigoare sau de-a dreptul vlăguite pe aleile parcului. Frigul relativ de-afară a ținut în casă bicicliștii de ocazie, ceea ce a făcut ca pietonii din parc să se transforme în jaloane pentru atleții de week-end. Liniștea din parc, asezonată cu puținele ființe umane ce alergau sau se plimbau, transformă cel puțin iarna Herăstrăul într-un adevărat parc imperial. Cum iarna în Herăstrău nu-ți poți etala ultimele cuceriri vestimentare sau high tech, e clar că locul pierde locuri importante la capitolul superficialitate și snobism de capitală, dar câștigă puncte viguroase la capitolul loc de preumblat în căutarea pașilor pierduți. Cum iarna asta e de abia la început, iar momentele cu soare, fără vânt și zăpadă se anunță a fi numeroase, e clar că preumblările mele pe acolo se vor înteți.

Despre personalitate

Acum 4 ani am făcut un test de personalitate. Trec peste rezultate și spun ceea ce am auzit de la alții că personalitatea omului e într-o continuă schimbare și că din acest motiv odată cu trecerea anilor ar trebui să se vadă oarece modificări în comportamentul acestuia. Așa cum spuneam, am făcut acum 4 ani un test. L-am repetat acum. Stupoare! Sunt același. Nicio schimbare. Și cât l-am admirat pe Freud… Acum încep să mă îndoiesc. Cu cât trec anii eu sunt mai neschimbat. Și sincer dacă regret.

Privindu-mă-n oglinda timpului nu simt nici cea mai mică lehamite, ci o mare ușurare. Trec anii și eu rămân același. Cât de mult mi-am dorit asta! Mai mult ca orice. Într-o lume în care cei din jurul meu sunt într-o mișcare browniană, să fiu eu, mereu același, iată ce țel mi-am ales. Țin la mine, cel de azi, indiferent ce spun confrații. Mi-a luat ceva timp să nu plec urechea și nici să mă plec, să-mi văd de drum, căci e doar drumul meu.

Citind concluziile testului nu fac decât să-mi dau seama cât de corecte sunt. Și sunt. Și asta-mi dă un sentiment de mulțumire, pentru că nimic n-a fost în zadar, că fiecare clipă când am vrut să fiu eu și nu copia altcuiva își arată acum roadele. Nu știu ce-și doresc alții de la viață, dar eu vreau să rămân neschimbat, ca un element de continuitate în timp, până când timpul ne va despărți.

Privesc în urmă și constat că mereu am fost așa, indiferent de ce spun unii și alții, la suprafață ieșind de obicei doar ceea ce consideram eu că trebuie să se vadă. Mulți văd, puțin pricep și atunci de ce mă tulbur când știu de mine? Și zău dacă n-am să mai fac testul iar și iar, poate la 4 ani o dată, ca să-mi confirm singur neschimbarea…

Generozitate

Îmi place să privesc oamenii, să le analizez reacțiile și atât… Îmi place să mă țin deoparte și să-i privesc. Recunosc că de multe ori o fac cu zâmbetul pe buze, cu un rictus accidental ce se transformă treptat într-un fel de marcă înregistrată. Privind și analizând oamenii am ajuns la concluzia că liniștea interioară, bunătatea nefardată, zâmbetul sincer sunt condiționate de un singur lucru, de generozitate.

Și generozitatea asta am văzut-o la tot felul de oameni, pe toate treptele devenirii lor, indiferent de vârstă sau stare materială. Am constat și sper să nu greșesc, că plăcerea de a trăi viața e condiționată de generozitate. Nu te poți bucura de clipa pe care o trăiești dacă nu ești generos cu cei din jurul tău, indiferent de relația pe care o ai cu ei. Generozitatea asta nu se traduce prin danii la diverse orfelinate sau la familii greu încercate mai mult de incultură decât de ghinion, ci prin împărtășirea înțelegerii la care a ajuns cineva.

Generozitatea e acea stare pe care o ai atunci când știi că nu mai nimic de câștigat și nimic de pierdut, atunci când îți dai seama că orice ai face, liniștea ta nu e condiționată de starea materială, ci de fețele luminoase care te pot înconjura. Și te pot înconjura, fără îndoială, dar asta presupune să nu-ți mai dorești nimic din ce nu te poate împlini. În plus, te ajută să înțelegi că între tine și ceilalți singurul lucru care te separă e înțelegerea faptului că dincolo de generozitate nu mai e nimic, pentru că acesta e singurul lucru pe care-l poți lăsa în urma ta, generozitatea.

Privesc și mă minunez câți oameni ambițioși și hotărâți mă înconjoară. Și, pentru că ei n-au timp de prostiile mele, mă dau deoparte să-și continue marșul lor triumfal spre nimic, căci nimic este să-ți dorești tot ceea ce au alții, dar care nu are nimic în comun cu tine. Continui să privesc și să aștept, pentru că știu că vine un moment în care oamenii cu adevărat buni se opresc din marșul lor triumfal spre nimic și caută de la cineva un pic de generozitate, o idee despre ce ar trebui să urmeze. Și ei sunt tare surprinși când află că nu mai urmează nimic, că singurul mod în care poți să te împlinești este să fii generos.

Fumători din toate țările, uniți-vă!

Aud că s-a votat legea împotriva fumatului în spații publice închise. Adio țigări prin baruri, restaurante sau cluburi! Narcomanii români, mândri pufăitori din țigară, au rămas să mai fumeze doar prin propriile case sau prin aer liber. Și vine iarna… Să vezi atunci câte sacrifici se vor face pentru onorarea zeului țigară, al cărui nume îmi scapă, deoarece am citit demult Poveștile Olimpului.

Eu nu fumez. Recunosc că am testat țigara în pragul pubertății, dar nu s-a prins de mine sub niciun chip. Ca multe altele, de fapt. Rămâneam cu un gust amar. În schimb fratele meu fumează mult. Nu ca un turc ci ca un stahanovist fruntaș pe ramură. La cât tabac, mahorcă sau iarba dracului a tras în el, fabricile de țigări ar trebui să-l introducă într-un program de loializare asemănător cu cel lansat de companiile aviatice. L-ar putea răsplăti cu respirații pline de ozon atunci când plămânii lui vor face hâc.

Pe toxicomanii țigărilor îi vezi, fie vară – fie iarnă, cum rebegesc pe treptele multinaționalelor, ca niște pui de baltă adunați cu miile pe aceeași frunză de nufăr. Fumează și, după ce-și mai astâmpără dependența, îi vezi cum se întorc la muncă, pentru a o lua iar și iar de la capăt, ca-ntr-o zidire fără de sfârșit a Mănăstirii Argeșului. Bieții oameni! De acum viciul le este pus la insectar. Rămâne să mai fumeze muște.

Nu puteai ieși în oraș, într-un bar sau club, că te-ntorceai de acolo sub formă de material didactic pentru pompieri. Hainele-ți erau atât de îmbibate de mirosul greu suportabil al țigărilor, încât, după ce ți le puneai la spălat, trebuia să pui și mașina de spălat la spălat. Uite aici o nișă neexploatată încă, numai bună de făcut bani. După fiecare escapadă urbană simțeai fumul de țigări și-n albul ochilor și-n fundul urechilor, încât credeai că te-ai făcut una cu fumul. După așa experiențe te și vedeai mare șef de trib, comunicând cu rubedeniile de peste deal, despre ultimele tale isprăvi tabagice, doar scuturându-ți hainele.

Și asta ar fi fost cum ar fi fost, dacă nu-ți venea apoi să cohăi, să horcăi, să behăi, să tușești, să expectorezi nu doar fumul de țigară pe care l-ai inhalat fără de voie ci și tot ce ai mâncat nu numai anul acesta ci și până și laptele pe care l-ai supt de la a ta mamă. Asta da efect suprem al fumatului asupra nefumătorilor.

Și oricât aș încerca eu să fiu înțelegător – dar nu sunt – și să spun că fumatul este bun și să-i apăr pe toxicomanii din lulea sau ciubuc, nu pot să nu recunosc că fumatul e rău, deși, uneori, atunci când cineva care fumează tușește, eu spun: nu vă impacientați, nu are nimic, e cohăitor de la țigară, un profesionist al tusei…

La săniuș

Cum e din ce în ce mai cald iarna sau cum momentele cu zăpadă nu mai țin prea mult, îmi vin tot mai des în minte momentele în care mergeam cu sania. Presupun că amintirile astea care tot se înghesuie sunt ca o avanpremieră la bătrânețe. Îți aduci tot mai mult aminte de începuturi, pentru a putea închide mai bine cercul. Dar să revin la săniuș. Îmi aduc aminte de primele zăpezi, zăpezi pe care le așteptam precum un nou acord cu FMI-ul. Glumesc, nu mă interesează FMI-ul, dar zăpada tot o așteptam. Stăteam cu nasul lipit de geam la prima zăpadă, așteptând să troienească totul, spre exasperarea adulților.

După prima zăpadă, în dimineața următoare, dacă se întâmpla să plec la școală, o făceam încă de pe la 7, deși școala era undeva în spatele blocului. Și până ce nu afânam toată zăpada din curte, care era prea afânată de la natură, nu mă lăsam. Apoi, intram în clasă roșu ca un rac și ud cap-coadă. Cel puțin îmi aduc aminte că nu răceam deloc. Deși împărțeam același pat cu fratele meu, nu aveam probleme de sănătate cât era iarna de lungă, în timp ce el primea cadou o porție zdravănă de ampicilină, spre învingerea anualei răceli. Pe semne nu mă ajungea răceala din urmă. Pe vremea aia nu mă miram de această anomalie a bolii, părându-mi-se firesc să mă zbenguiesc prin casă sau afară, indiferent de temperatură.

Cele 4 ore petrecute la școală treceau ca o eternitate. E sigur că învățătoarea nu se mai putea înțelege cu mine, eu fiind un caz avant la lettre de ADHD provocat de climă. Indiferent de observațiile acesteia sau de notele ce mi le trântea cu aprigă mânie în catalog, eu știam că de la 12 sunt liber ca pasărea cerului, pregătit nevoie mare să plec la săniuș. Nu mâncam, nu beam apă ci alergam direct cu sania subsuoară pe un deal din afara orașului. Aveam de traversat un cimitir, un drum național și de urcat un deal terasat, pe culmea căruia trona o unitate militară antiaeriană.

Parcurgerea cimitirului nu era niciun coșmar. Pe vremea aia nu știam nimic referitor la decese. Vedeam cimitirul ca un artefact medieval. Era ceva ce puteam călca sub picioare, neavând niciun fel de grijă. Bineînțeles că nu eram singurul în ipostaza asta, cimitirul fiind o zonă de tranzit pentru multe sănii. Nu mai vorbesc de chiotele și urletele noastre ce le terminau pe băbuțele încărcate de lumânări, cozonaci și colive. Ele trăiau în trecut, noi în prezentul continuu.

Ajunși pe deal nu se mai înțelegea om cu progenitură, santinelele de la unitatea militară privindu-ne cu înțelegere, dar și cu o anumită gravitate dată de importanța misiei lor. Vacarmul ținea, hăt, până la lăsarea întunericului, urcatul și coborâtul dealului fiind un fel de drog ce trebuia luat de mai multe ori în aceeași zi, spre a-i simți efectul. Nu mai pun la socoteală incidentele din acest trafic brownian, nu de puține ori plecând acasă învinețit prin cele locuri sau cu pantalonii rupți temeinic. Oricum, efectul medicamentos al momentului era de neegalat, nicio durere sau amenințare din partea soldaților, terminați de neîncetata larmă, nu putea să învingă dorința noastră de a trăi bine.

Seara, când nu se mai putea vedea om cu om, plecam, unul câte unul, acasă, făcând drumul invers spre oraș. Acum urcam prin cimitirul acoperit de zăpada albă și de întunericul rece. Fără băbuțele credincioase drumul părea mai scurt, iar sosirea acasă semăna ca o întoarcere dintr-o expediție himalayană. Mama era roșie la față ca și mine. Eu din cauza gerului și și a zăpezii, ea din cauza nervilor ce-i pricinuiam. Cum telefoane mobile nu existau pe atunci, orice plecare de acasă era chiar o aventură în sine, deoarece brațul lung al autorității materne nu te dibuia pe niciunde. După ce-mi luam papara mai mult verbală și-mi făceam respectiva toaletă, mă prăvăleam peste manuale sau cărți, cu toată dragostea ce i-o purtam învățătoarei. Și scrisul lăbărțat, inegal și ascuțitunghic stau mărturie sentimentelor ce i le purtam.

După ce obligațiile minore, specifice vârstei, luau sfârșit, continuam avântul printre provocările vârstei, fiind mereu implicat 100% în câte ceva. Noaptea mă prindea făcând neapărat ceva, jucându-mă pe scara blocului, citind, uitându-mă la televizor sau privind cu ochii larg deschiși la ziua de mâine, plină de noi aventuri. Și asta nu se întâmpla doar iarna ci orișicând, deoarece, așa ca și acum, nu aveam stare nicicând.

Omul care aduce cartea

Aflu, aproape fără să tresar, că Omul care aduce cartea nu mai e la Pro TV. De altfel, întotdeauna m-am mirat că o asemenea emisiune, fie ea și de 5 minute, aruncată într-un cotlon orar inaccesibil, poate exista la Pro TV. Oricum, emisiunea aceasta era ca un plasture pe turela unui tanc. Nu-și avea rost acolo. E ca și cum ai pune biblia într-o casă a perdiției. Nu faci decât să o pângărești. Așa și cu această emisiune.

Omul care aduce cartea, Dan C. Mihăilescu pe numele său, era o rara avis în peisajul televizionistic românesc. De la George Pruteanu încoace, pe un canal care vânează doar banii din reclame, nu se mai remarcase o personalitate literară așa de vioaie. Ceea ce-l face atât de interesant pe Dan C. Mihailescu nu e cultura sa, ci capacitatea demonstrată de acesta de a fi unic în fiecare emisiune, adică el însuși, fără morga falsă a literatului care se crede superior nu doar contemporanilor săi, ci unei întregi epoci.

Modul său natural de a fi, bâlbâielile repetate dădeau o notă de autenticitate ștampilelor literare și nu numai, puse de omul nostru de cultură. Cu o zestre de cunoștințe gigantică el se putea exprima într-un limbaj uneori aproape frust, dar plin de înțelesuri, dând fiecărei cărți prezentate o aură de valoare ce se vrea descoperită.

Recunosc cu mâna pe inimă că nu am citit niciuna din cărțile recomandate de Omul care aduce cartea și asta nu dintr-o fandoseală sau un prea plin de mine, ci dintr-o incompatibilitate a genurilor, între mine și el. El e atras de ficțiune, eu de memorii și jurnale. Și nu fac asta dintr-o sete destrăbălată de senzațional, deoarece viața intimă a celor care au lăsat ceva în urma lor nu mă interesează, ci pentru că am fost mereu preocupat de greșelile acestora și asta tocmai pentru a nu le repeta și eu.

Acum mai mulți ani, am avut ocazia să-l văd și să-l ascult în carne și oase, preț de aproape o oră, perorând despre cărți, oameni, întâmplări, cu un har ce rar mi-a fost dat să-l văd la un om ce nu-și dorește să epateze, ci doar să explice prin lungi și credibile descrieri spațio-temporale de ce ar trebui să-l citim pe X sau pe Y. Cu acea ocazie el promova un volum de memorii al Oanei Pellea. Veți spune că de data asta am făcut rabat și am citit cartea. Dar nu a fost așa. Oana Pellea nu mi-a părut și nu-mi pare o ființă generoasă, pozitivă, ci una marcată de destinul ei tragic. Și din acest motiv am refuzat să-i citesc însemnările, deși ea a fost plină de bun-simț și, după ce maestrul și-a terminat introducerea, ea a tăcut, tocmai pentru a-i scoate mai mult în evidență aura cultural-morală.

Recunosc că nivelul atins de Dan C. Mihăilescu mi-a stârnit o admirație greu disimulabilă și, într-un gest care nu mă caracterizează, i-am trimis, acum mai mulți ani, un mail. Am așteptat apoi un răspuns, deși nivelul vorbelor mele nu-i puteau trezi interesul, ci poate compasiunea. Sper că nu i-am trezit nimic…

Iar acum aflu că nu-și mai are loc la Pro TV, așa cum cultura nu-și mai are loc în viața zilelor noastre. Renunțând la toți cei educați, noi renunțăm la noi înșine. Mi-e greu să cred că putem avansa, progresa doar punând ban peste ban și aruncând la coșul umanității cultura. Mi-e teamă că ne transformăm treptat-treptat în ambalaje fără niciun fel de valoare. Ne transformăm cu toții, din omul care aduce cartea, în omul care aduce gunoiul…

Miros de capitală

Cobor din clădire. Mă uit în stânga, mă uit în dreapta, simt temperatura și decid să merg pe jos. De altfel, mersul pe jos e o adevărată încântare prin București. Sunt predestinat să merg pe jos și, din acest motiv, dacă eram gunoier sau vardist (polițai de stradă), aș fi considerat că mi-am atins scopul în viață. Platitudinea orașului mă cheamă să-l străbat pe jos. Și de fiecare dată când am ocazia, merg pe jos. Ca acum, par example. Privesc în jur și zăresc o lume neostenită, cu ochii bulbucați de hotărâre, care se grăbește în toate părțile. Simt noxele de la zecile de mii de mașini care străbat străzile cum intră-n simbioză cu praful ridicat până la cer și-mi zic că nu e nimic grav. E giganticul miros de capitală. Ce poate fi mai bucureștenesc decât atât!

Îmi iau inima-n dinți și-ncep să mă scurg pe lângă străzile care gem de mașini. Trec prin spatele clubului Dinamo și privesc gardul preistoric ce suferă de osteoporoză în formă cronică. Nu știu prin ce minune cărămizile din gard nu s-au prăbușit peste mașini sau peste cei care se-ncumetă să se deplaseze pe jos. Gardul ăsta nu e decât o imagine, aproape vie, ce-i drept, a sportului românesc. Atunci când se va prăbuși va face loc unor building-uri numai bune să exploateze plenar potențialul de dezvoltare al zonei. Ar fi păcat ca atât de central și atât de aproape de lumea bună, pe zeci de hectare să se lăfăie rugina și uitarea.

Ajung la intersecția cu Floreasca pentru a mă împiedica de mașinile atât de frumoase și atât de scumpe ale celor care formează lumea bună. Nu le bag în seamă, așa cum nici ele nu mă bagă pe mine și bag mare până când pun piciorul pe Calea Dorobanțierilor. Daa! E frumos acolo! Mult spațiu verde și multe case de 1 sau 2 etaje. Aici era odinioară adevărata lumea bună a capitalei. Bag cărbuni și trec voios pe lângă TVR, admirându-i curtea uriașă lăsată într-un fel de putrefacție ecologică. N-am timp să aprofundez contactul cu televiziunea de altădată deoarece 2 autobuze mă readuc în contemporaneitate. Coboară din ele elementele noii clase muncitoare, angajații de birou ai multinaționalelor. Parcă am intrat într-un vârtej uman. Dar am reușit să mă desprind de ei la gura de metrou, de la Aviatorilor.

Dincolo de pasaj, schimb ruta și o iau printre case direct spre Kiseleff, admirând casele și blocurile ridicate pentru nomenclatura de partid comunistă. În mijlocul naturii, departe de zgomotul celor ce strigau: hei-rup, hei-rup, cad stânci de fier, în lupta dusă de brigadieri, se lăfăia burghezia proletară, cea care era predestinată să lumineze calea spre paradis a lumpenproletariatului. Undeva pe stânga, zăresc ambasada americană, ca un fel de ironie grosolană la adresa trecutului nostru apropiat și mă îndrept spre Arcul de Triumf, așa cum m-aș întoarce și mai mult în timp. În marele sens giratoriu, unde arcul e ascuns în spatele unui giulgiu de schele, claxoanele se unesc într-un cor strident, ca niște sirieni care-și croiesc drum prin Germania, acest EL Dorado al Orientului.

Nu zăbovesc nici aici pentru că drumul meu nu s-a sfârșit și mă apropii pe nesimțite de Cașin, pe care o simt ca o ironie fină, de această dată, la adresa întregului nostru trecut. Nu mă mai gândesc la nimic și grăbesc pasul, pentru că în ritmul ăsta e foarte posibil să dau de niște vestigii medievale și mi-e teamă de ce mi-ar putea spune. Pe ultimele sute de metri îmi dau seama că mersul pe jos, prin București, nu doar că-ți face piciorul frumos, dar îți și oferă o panoramă completă a acestui oraș ce-și macină în intestine nu doar trecutul ci și oamenii, lăsând în urma sa un gigantic miros de capitală…