Podul spionilor – filmul

Eu nu văd filme, eu văd doar actori. Mi-am dat seama de chestia asta atunci când mi-am pus întrebarea de ce pot să văd un film iar și iar. Înarmat cu același gând am fost azi la film, să-l văd pe Tom Hanks, în Podul Spionilor. Îl știu pe respectabilul actor de mult timp. Dacă ar fi să dau înapoi filmul propriei mele vieți, prima dată l-am remarcat în serialul Taxi, filmat prin anii 70 și difuzat de ProTV, în anii 90. Ceea ce mi-a atras mereu atenția la el e acea liniște interioară pe care o degajă, liniște interioară ce parcă ar spune că el joacă din plăcere și nu pentru a convinge pe cineva că e bun. Poate acesta e și secretul succesului în viață, să nu obții confirmări de la ceilalți, ci să faci ceea ce știi tu mai bine. Poate, cândva, și Leonardo DiCaprio ori Tom Cruise va înțelege că talentul nu ține de cât de șocante sunt subiectele pe care le joci, de crizele de nervi de la fiecare interpretare, ci de o anume împăcare cu tine însuţi pe care să o degaji. Sper să fiu în viață când va înțelege și Leonardo asta, cât despre Tom, nu-mi fac iluzii. Să vedem cine moare primul…

Să revin la film. În sală, chiar lângă mine s-a așezat o familie cu 2 băieți, de vreo 8, 9 ani. De la început tatăl le-a spus că nu e genul de film pe care băieții îl gustă, dar, pentru că au insistat să vină și ei, el are pretenția ca aceștia să stea cuminți și la final să-i spună ce au înțeles. Apoi lumina a devenit difuză și, după calupul de reclamă și promo-uri la următoarele filme, a început filmul. Cum n-am povestit în niciun articol filmele pe care le-am văzut, nu am să o fac nici acum. În schimb, subiectul mi-a adus aminte că azi e Ziua Republicii, 30 decembrie. Bănuiesc că în afară de mine și de bătrânele șandramale comuniste, nimeni nu mai știe ce semnificație are ziua de azi. Mă bucură mult faptul că, deși trăim într-o republică, noi am restituit în draci oricărui șarlatan urmaș al familiei regale, fie direct scoborâtor din stirpea lui Carol I, fie bastard al urmașilor lui. Noi uităm un singur amănunt, că în 1866, când Carol I a venit în România, acesta a coborât de pe vas cu mâna înfiptă direct în cur – adică era sărac lipit pământului – și tot ceea ce-au recâștigat urmașii lui după 1989, nu le-au aparținut niciodată înainte de 1866. Dar, deh, așa suntem noi, darnici, că avem de unde da totul tuturor veneticilor.

Dar să revin din nou la film. Trecând peste subiectul tratat, e de remarcat jocul convingător al spionului sovietic, interpretat de Mark Rylance, de care nu-mi aduc aminte din niciun film, dar care a fost convingător până la Dumnezeu și înapoi. Nu regret că nu l-am mai văzut până acum, dar voi fi atent să filmele lui viitoare, pentru că are ce transmite. Rar mi-a fost dat să văd un actor care să pară prăfuit, obosit și aproape mort și să spună atât de multe prin jocul său aproape imperceptibil. De altfel, dacă nu ar fost acest actor, sigur filmul ar fi pierdut din interes, deoarece subiectul, cel puțin pentru mine este unul cunoscut, iar modul în care Steven Spielberg a ales să-l nareze, seamănă foarte mult cu un documentar artistic la granița cu reality-show-ul oamenilor de calitate.

Despre Tom Hanks nu pot să spun decât că liniștea sa interioară răzbate cu atâta putere din film încât îți dă senzația că fiecare personaj pe care îl interpretează reprezintă în realitate chiar propria sa biografie. Ceea ce înseamnă că joacă din plăcere, iar fiecare rol e o părticică din el, pe care o dăruiește tuturor celor care vor să-l cunoască. Încă vreo 2, 3 filme și puzzle-ul vieții sale va fi gata. De fiecare dată când îl văd, mintea mea zburdă de la Jack Nickolson la Shirley Maclaine, de la Al Pacino la Meryl Streep. E ca o cură de întinerire interioară să-l vezi pe Tom Hanks jucând, deoarece, la final, simți că banuții dați pe filmul de la mall, fac înzecit mai mult decât o sesiune la un psiholog de talie mondială.

La final, când am dat să plec, tatăl le-a mulțumit flăcăilor pentru că în general au fost cuminți, întrebându-i dacă le-a plăcut filmul și ce au înțeles din el. Acest lucru a fost o frumoasă lecție de care eu am luat-o de la viață, pentru că puștii au reacționat extrem de pozitiv, ceea ce a demonstrat că relația dintre tată și progenituri e una așa cum eu aș vrea să văd în fiecare familie. Și astfel, am mai primit o lecție de la viață, ceea ce-mi demonstrează că nicio zi nu trece fără ca noi să învățăm ceva, cu condiția să fim atenți și la ceilalți, nu doar la noi înșine. Am să mai merg la mall. Îmi place să învăț.

Privesc…

Am constat că mi-e greu să mă apropii de oameni sau mai exact zis, curiozitatea mi-e greu stârnită. Și asta nu dintr-o dorință de a mea de a nu comunica, ci din simplul fapt că destui oameni sunt superficiali, asta ca să nu spun că sunt prea interesați în tot și în toate. Cred că nu e ființă de la Dumnezeu pe care să nu o fi privit prima dată cu interes. Ba chiar cu multă seriozitate, aș putea spune. Dar cum nu agreez contactele superficiale, de fațadă, aducătoare de beneficii sociale, mă plictisesc repede în a exploata alte ființe și-mi văd de drumul meu.

Ba mai mult decât atât, n-aș putea spune că mă dau în vânt să interacționez. Cum mă prind destul de repede câtă superficialitate mă înconjoară, nici nu-mi mai bat capul să administrez consecințele indiferențelor mele. Ar fi chiar culmea! Într-un univers în care nimic nu contează, să mă prefac și eu într-un mod superficial mi se pare prea mult.

Cu toate astea, sunt momente în care sunt surprins și eu de cum reacționează superficialitățile noastre de serviciu. Ajung să fiu întrebat, tocmai de ele – deși reprezint din excelență anti-eroul, ghiaurul care nu bate căile bătătorite, ci cel care-și ia mereu lumea în cap, fiind doar un tip cu traista-n băț – care-i drumul ăl bun spre succesul garantat. Tocmai pe mine… Ți-ai găsit! Și de fiecare dată am același răspuns: fii tu însuți/însăți. Și de fiecare dată provoc aceeași reacție, de parcă l-ar fi văzut pe nenumitul, paracopitatul cu coarne.

Cel mai tare mă surprinde că tocmai cei ce nu-și dezvăluie adevărata personalitate, adevăratele obiective, tocmai aceștia sunt disperați să găsească scurtătura spre succes. Și succesul acesta îi macină mai ceva ca o boală lungă, ce-i duce spre un eșec sigur. Cu atâția oameni de calitate în jurul meu sunt predestinat unei vieți aproape solitare, căci e greu să construiesc ceva cu oameni care nu vor decât să câștige fără să dea nimic la schimb. Dar nu-i bai. Mereu mai rămâne ceva de făcut. Și la cum mi-am pus la cale viața, singurul lucru la care mă pot gândi e că nu am suficient timp. Și ăsta chiar e un motiv de mulțumire.

Star Wars – după 34 de ani

Da, cam atât a trecut de când Star Wars a avut premiera în România. Eram în plină eră ceauşistă, dar vedeam la cinematografe cele mai bune filme americane, asta dacă treceau de cenzură. Şi treceau multe, după ce câinii ideologici tăiau din filme pe ici pe colo şi uneori chiar prin punctele esenţiale. Pentru lagărul comunist era ceva fenomenal. Aici ieşeau în evidenţă relaţiile încă privilegiate ale lui Ceauşescu cu stăpânii capitalismului.
Aşa că, după 34 de ani, am mai văzut un episod din saga spaţială. E primul episod fără Vader, adică fără scopul fundamental al basmului futuristic. Dacă acum 34 de ani întâlnirea cu filmul mi-a marcat copilăria, pentru că nu aveam cu ce să-l compar, acum, în 2015, privesc întreaga scorneală vitejească altfel. Au trecut şi peste mine anii şi dacă n-am devenit mai înţelept, măcar nu mă mai las ademenit de entuziasm pe cărările nebătătorite ale aventurii. Dacă acum 34 de ani eram impresionat inclusiv de faptul cã filmul era color şi pe ecran lat, acasă având un tv alb-negru Olt 247, între timp am fãcut pasul de la excitaţia olfactivã la cea mentalã. Dacã acum 34 de ani eram soldatul fãrã simbrie al oricãrei fapte nobile, azi privesc cu detaşare şi mânat de ideea înţelegerii orice gâlceavã, fie ea si galacticã.
Dar sã revin la film. Singura întrebare pe care mi-am pus-o a fost cum va arãta filmul fãrã Vader, marele erou negativ. Şi trebuie sã recunosc cã şi acum, dupã ce am vãzut filmul, tot la Vader mã gândesc. Sala era plinã de cupluri masculine, tatã-fiu, ca într-o procesiune care ar mai trebui sã cuprindã mersul la vânãtoare, la crâşmã, şi-ntr-un final, la muieri.
Faţã de epoca mea, epoca Nicolae Ceauşescu, copiii copiilor de atunci au venit la film cu numeroase artefacte: tricouri, bluze, sabii, toate sã te ducã exact unde trebuie cu gândul, adicã la Star Wars, acest purcoi numai bun de fãcut bani. Ceea ce mai face diferenţa între atunci şi acum sunt tonele de floricele, pardon popcorn, care se rumegã la film.
Dar sã revin la film. Lupta se dã, ca de obicei, între binele care e bine 100% şi rãu, care mai are nostalgii de pe vremea când era bine. Noul Vader, pre numele sãu Kylo Ren (ceea ce poate însemna şi 1.000 de reni), nu m-a impresionat, pe actor ştiindu-l din serialul, de la HBO, Girls. Cum nu mi-a atras atenţia nici atunci, rolul de fraier de serviciu picându-i mãnuşã, stau şi mã gândesc de ce eroii negativi din zilele noastre sunt un pic efeminaţi. Dar nu caut rãspunsul prea mult timp deoarece marketing-ul ştie cel mai bine ce-şi doreşte publicul, pentru a scoate bani şi din piatrã seacã.
Personajul feminin, Rey, e chintesenţa tuturor jocurilor din copilãria bãieţilor, fãrã fricã şi fãrã prihanã. Tot atât de bine putea rolul ei putea fi interpretst şi de un bãrbat, pa ea nedescoperind nimic care sã-mi atragã atenţia cã Rey e femeie.
Noul R2D2 e un roboţel pe nume BB8, care îmi aduce aminte de personajele comice din telenovele latino-americane, la care umorul involuntar şi datoria faţã de stâpân fac casã bunã.
Nu vreau sã spun dacã filmul a fost bun sau rãu, ci doar faptul cã, la final, apare Luke cu barbã, ca un fel de Obi Wan reîncarnat. Nu ştiu cine va fi noul Vader, în episodul viitor, deoarece cel cu o mie de reni m-a fãcut de mai multe ori sã pufnesc în râs. Şi doar ştim cum e în filme: dacã personajul negativ nu e, nimic nu e.

Epoca Iohannis – primul an

johannisAm înțeles că Iohannis, înainte de a-și lua o binemeritată vacanță, la Miami, a ținut un discurs legat de consumarea primului sau an de mandat. Trecând peste faptul că în acest an aproape că nici n-am știut că avem președinte, ar fi cazul să știm și noi cu ce se ocupă Iohannis. Barem, dacă tot nu face nimic, să desființăm instituția prezidențială și să proclamăm România republică parlamentară. Dacă există măcar un om în țara asta care știe ce a făcut Iohannis în primul an de mandat, este rugat respectuos să ne spună și nouă. Nu de alta, trecând peste faptul că l-am votat, dar ne interesează, deoarece acesta ar fi președintele nostru și suntem preocupați de marile sale realizări.

Uitându-mă la Iohannis, la investirea guvernului Cioloș, am zărit ițindu-se de sub sacou un adevărat pântece monahal, ce se dezvoltă mai ceva ca o inflație galopantă. Mai are un pic și protuberanța de pe partea frontală a coloanei sale vertebrale va mai putea fi acoperită doar cu un poncho. Ar fi recomandabil ca politicienii să fie cântăriți în prima și ultima zi de mandat, deoarece se pare că puterea are un efect narcotic de îngrășare. În ritmul în care Iohannis tace, mi-e teamă că l-a anul va suferi de obezitate morbidă. În ultimul an Iohannis a scris și publicat o carte. N-aș băga mâna în foc că el a scris-o, deoarece la cum se exprimă cred că vocabularul său conține doar cuvintele de bază. Dacă funcția de președinte e făcută doar pentru a scrie…

Acum ceva timp mi-am exprimat neîncrederea în Cioloș. Imediat am fost taxat că totul îmi pute, că sunt iremediabil un pesimist. Răspunsul meu rațional sună cam așa: în ultimii 26 de ani, a fost măcar un caz de politician care să nu fie caracterizat ca hoț și bandit, astfel încât să-l privesc pe Cioloș cu încredere? Îndoi-m-aș! Întâi un politician să facă ceva pentru țară și abia apoi am să spun că nu e și acesta hoț și bandit. În plus, în toată istoria lumii, nu există nici măcar un premier care să fi răsturnat munții doar într-un an de mandat. Într-un an de zile un premier poate cel mult să continue să fure: n-are timp să facă nimic, deoarece inerția la scara unei țări e imensă. În plus, mă îngrijorează faptul că Cioloș a fost (sau chiar este) consilierul lui Junker. Mi-e teamă că Cioloș acționează ca o simplă unealtă a celor care vor să transforme Europa într-un fel de Germanie lățită. Nu știu cum se face, dar visul lui Hitler, ca nemții să conducă Europa, se împlinește sub Junker, sluga potentaților germani, la fel ca și coana Merkel.

La un an de mandat Iohannis nu se poate mândri cu nimic. Ba din contra, a pierdut una din numeroasele case pe care orice cuplu fără de copii e firesc să le aibă. Asta spune multe despre caracterul lui. În plus, faptul că l-am votat nu-mi interzice să spun ce gândesc. Doar nu i-am dat un vot în alb! Ba din contra! Faptul că l-am votat îmi dă dreptul să-l critic și să-l atac permanent, deoarece politicienii români sunt prin definiție niște hoți și niște bandiți. Singura garanție este să fim tot timpul cu ochii pe ei, indiferent dacă le convine sau nu, deoarece, în iresponsabilitatea lor, aceștia ne distrug destinele. Și doar nu suntem sado-masochiști.

Herăstrăul iarna

4pkihlu_55746Cel mai bun moment pentru lungi plimbări prin Herăstrău e iarna. Dacă vara imensul parc din nordul Bucureștilor e aglomerat de tot felul de năuci, pornind de la nepoți de toate vârstele până la bunici de toate osteoporozele, neuitând de pițiponcii și pițipoancele ce populează terasele ce stau să se prăvălească în apă, iarna parcul se arată în toată splendoarea sa. Mai ales acum când încă n-a nins, soarele e mare pe cer, iar vântul nu prea ne dă târcoale. Ce mai, Herăstrăul e Kensington-ul nostru! Ba mai mult decât atât deoarece parcul regal londonez nu e atât de mare și nici atât de frumos. Kensington-ul e un fel de deșert de iarbă, iarbă bine tunsă și copaci rari, precum oazele de prin Sahara. De aia și vorbesc despre Herăstrău, deoarece prin poziție, întindere și fond arboricol ar face orice dandy londonez, plecat la plimbarea de întreținere, să se rușineze.

Lacul, mai bine zis râul Colentina ce mai mult băltește decât să curgă, îți dă prilejul să te preumbli până la obosirea picioarelor prin parc. Un simplu ocol al acestui așa-zis lac îți va lua cel puțin o oră, aleile care-l înconjoară măsurând cam 6 kilometri, kilometri care-ți vor da prilejul să te întâlnești cu cei ce se îngrijesc de formele lor exterioare, presupun că în mare parte sunt angajați de multinaționale. Cu această ocazie poți trece în revistă toate vestimentațiile posibile pentru alergatul în aer liber, vestimentații care în covârșitoarea lor majoritate au menirea să scoată în evidență anatomia trupurilor alergătoare. Pot spune că sunt de-a dreptul surprins să constat că în zilele noastre orice ițar de fugar din plăcere e un material perfect mulat pe jumătatea inferioară a corpului. Dacă trunchiul e acoperit din belșug cu echipament sportiv, picioarele și pelvisul sunt acoperite cu o pânză perfect mulată.

Trebuie să recunosc că, după 6 kilometri prin parc, am devenit expert în anatomia iubitorilor de alergări. De la târtițe ce stau să cadă pe gambe, până la funduri bombate ca un ceaun de fiert mămăliga, toate s-au etalat pline de vigoare sau de-a dreptul vlăguite pe aleile parcului. Frigul relativ de-afară a ținut în casă bicicliștii de ocazie, ceea ce a făcut ca pietonii din parc să se transforme în jaloane pentru atleții de week-end. Liniștea din parc, asezonată cu puținele ființe umane ce alergau sau se plimbau, transformă cel puțin iarna Herăstrăul într-un adevărat parc imperial. Cum iarna în Herăstrău nu-ți poți etala ultimele cuceriri vestimentare sau high tech, e clar că locul pierde locuri importante la capitolul superficialitate și snobism de capitală, dar câștigă puncte viguroase la capitolul loc de preumblat în căutarea pașilor pierduți. Cum iarna asta e de abia la început, iar momentele cu soare, fără vânt și zăpadă se anunță a fi numeroase, e clar că preumblările mele pe acolo se vor înteți.

Despre personalitate

Acum 4 ani am făcut un test de personalitate. Trec peste rezultate și spun ceea ce am auzit de la alții că personalitatea omului e într-o continuă schimbare și că din acest motiv odată cu trecerea anilor ar trebui să se vadă oarece modificări în comportamentul acestuia. Așa cum spuneam, am făcut acum 4 ani un test. L-am repetat acum. Stupoare! Sunt același. Nicio schimbare. Și cât l-am admirat pe Freud… Acum încep să mă îndoiesc. Cu cât trec anii eu sunt mai neschimbat. Și sincer dacă regret.

Privindu-mă-n oglinda timpului nu simt nici cea mai mică lehamite, ci o mare ușurare. Trec anii și eu rămân același. Cât de mult mi-am dorit asta! Mai mult ca orice. Într-o lume în care cei din jurul meu sunt într-o mișcare browniană, să fiu eu, mereu același, iată ce țel mi-am ales. Țin la mine, cel de azi, indiferent ce spun confrații. Mi-a luat ceva timp să nu plec urechea și nici să mă plec, să-mi văd de drum, căci e doar drumul meu.

Citind concluziile testului nu fac decât să-mi dau seama cât de corecte sunt. Și sunt. Și asta-mi dă un sentiment de mulțumire, pentru că nimic n-a fost în zadar, că fiecare clipă când am vrut să fiu eu și nu copia altcuiva își arată acum roadele. Nu știu ce-și doresc alții de la viață, dar eu vreau să rămân neschimbat, ca un element de continuitate în timp, până când timpul ne va despărți.

Privesc în urmă și constat că mereu am fost așa, indiferent de ce spun unii și alții, la suprafață ieșind de obicei doar ceea ce consideram eu că trebuie să se vadă. Mulți văd, puțin pricep și atunci de ce mă tulbur când știu de mine? Și zău dacă n-am să mai fac testul iar și iar, poate la 4 ani o dată, ca să-mi confirm singur neschimbarea…

Generozitate

maini-care-ajuta-300x225Îmi place să privesc oamenii, să le analizez reacțiile și atât… Îmi place să mă țin deoparte și să-i privesc. Recunosc că de multe ori o fac cu zâmbetul pe buze, cu un rictus accidental ce se transformă treptat într-un fel de marcă înregistrată. Privind și analizând oamenii am ajuns la concluzia că liniștea interioară, bunătatea nefardată, zâmbetul sincer sunt condiționate de un singur lucru, de generozitate.

Și generozitatea asta am văzut-o la tot felul de oameni, pe toate treptele devenirii lor, indiferent de vârstă sau stare materială. Am constat și sper să nu greșesc, că plăcerea de a trăi viața e condiționată de generozitate. Nu te poți bucura de clipa pe care o trăiești dacă nu ești generos cu cei din jurul tău, indiferent de relația pe care o ai cu ei. Generozitatea asta nu se traduce prin danii la diverse orfelinate sau la familii greu încercate mai mult de incultură decât de ghinion, ci prin împărtășirea înțelegerii la care a ajuns cineva.

Generozitatea e acea stare pe care o ai atunci când știi că nu mai nimic de câștigat și nimic de pierdut, atunci când îți dai seama că orice ai face, liniștea ta nu e condiționată de starea materială, ci de fețele luminoase care te pot înconjura. Și te pot înconjura, fără îndoială, dar asta presupune să nu-ți mai dorești nimic din ce nu te poate împlini. În plus, te ajută să înțelegi că între tine și ceilalți singurul lucru care te separă e înțelegerea faptului că dincolo de generozitate nu mai e nimic, pentru că acesta e singurul lucru pe care-l poți lăsa în urma ta, generozitatea.

Privesc și mă minunez câți oameni ambițioși și hotărâți mă înconjoară. Și, pentru că ei n-au timp de prostiile mele, mă dau deoparte să-și continue marșul lor triumfal spre nimic, căci nimic este să-ți dorești tot ceea ce au alții, dar care nu are nimic în comun cu tine. Continui să privesc și să aștept, pentru că știu că vine un moment în care oamenii cu adevărat buni se opresc din marșul lor triumfal spre nimic și caută de la cineva un pic de generozitate, o idee despre ce ar trebui să urmeze. Și ei sunt tare surprinși când află că nu mai urmează nimic, că singurul mod în care poți să te împlinești este să fii generos.