Despre Colectiv la rece

hqdefaultAm evitat să scriu despre acest subiect deoarece politica nu mă mai interesează. Constat că un accident provocat de alinierea perfectă a tuturor defectelor României contemporane nu e decât un pretext pentru o nouă rotire a cadrelor conducătoare, proces început de Ceaușescu, de teamă ca nu cumva cineva să-i ia locul și continuat în chip strălucit de serviciile secrete, după 1989. Mie chiar mi se pare de-a dreptul ciudat că dintre toate statele foste comuniste suntem singurul în care niciun partid aflat la putere nu a câștigat alegerile pe care acesta le-a organizat. Nici măcar în mai 1990, când vechiul partid comunist se reorganiza sub masca FSN sau octombrie 1992, când conservatorii comuniști (FDSN) se separau de reformatorii comuniști (FSN).

Privesc cu uimire transformarea unui eveniment, accidentul de la Colectiv, într-un fel de sacralizare a unui moment care nu a însemnat și nu va însemna nimic pentru țara noastră. Clasa politică nu s-a reformat, sistemul sanitar e tot la pământ, serviciile secrete continuă să tragă sforile astfel încât niciun politician să nu se învechească la putere. Deci, ce e nou în România după momentul Colectiv? Nimic! Și acest nimic este determinat de faptul că accidentul de acum un an nu reprezintă decât un alt pretext din lunga listă de tertipuri prin care niște generali din fruntea serviciilor secrete vor să rămână veșnicii conducători ai României.

Nu am spus nimic până acum despre Colectiv și asta pentru că nu e nimic de spus. Mă umflă râsul când aud atâția oameni care vorbesc aproape cu pioșenie despre cei aflați în acel club, acum un an, ca și cum noi am avea de-a face cu niște sfinți ce și-au dat viața pentru binele țării noastre. Nimic mai fals. Acei oameni s-au dus acolo să petreacă, gândindu-se că a doua zi vor avea în cel mai rău caz o mare durere de cap de la alcoolul îngurgitat. Și când colo, noi ne facem chip cioplit din amintirea lor. Putem considera martiri oameni care și-au găsit sfârșitul la o petrecere? Putem pune semnul egal între aceștia și acele persoane care în mod conștient și-au înfruntat moartea, știind că prin gestul lor transformă destinul acestei țări? Precum pompierii de pe Dealul Spirii, în 1848, momentul zero al neamului românesc, cei care au murit la Plevna, la Smârdan sau Vidin, în 1877-1878, pentru cucerirea independenței sau cei care au murit eroic, cu arma în mână, la Mărăști, Mărășești, Oituz, în 1917, prin care România și-a câștigat respectul aliaților din Primul Război Mondial și prin aceasta a obținut, la congresul de pace, făurirea României dodoloațe.

Să avem iertare, dar Colectiv nu reprezintă un moment important în istoria poporului și statului român. Nu e nici măcar un moment de cotitură în mentalitatea noastră și pe cale de consecință în evoluția noastră ca popor, ci doar un pretext ca cei ce nu se mai satură de putere – și o fac continuu de când Siguranța Statului a fost transformată de bolșevici în Securitatea Statului, adică de mai bine de  70 de ani – să inventeze pretexte pentru înveșnicirea lor, folosindu-se de tot ce are țara asta mai de rahat, politicienii.

Sigur că moartea a 64 de oameni nu poate reprezenta decât un moment trist, dar tot un moment trist a fost și moartea celor  239 de pasageri ai vasului Mogoșoaia, pe Dunăre, la 10 septembrie 1989, a celor 56 de sătmăreni luați de ape, în timpul inundațiilor, din 14 mai 1970 sau a celor 48 de botoșăneni înecați într-o mlaștină, în urma unui accident de autobuz, la 29 iunie 1980. Acestea nu sunt decât trei exemple de accidente nefericite petrecute în România ultimilor decenii, în urma cărora oameni nevinovați au murit. Dar moartea lor nu reprezintă renașterea acestei țări, deoarece nici unii dintre ei nu au murit pentru că doreau să schimbe răul din această țară cu un bine, oricare ar fi fost acela.

Prin urmare, cu tot respectul pentru morți, ar trebui să ne oprim din sacralizarea lor – oricare ar fi aceștia – deoarece niciunul dintre ei nu va rămâne în istorie ca reformator al acestei țări. Reformele le fac – aici și orișiunde – doar elitele. Restul oamenilor nu sunt decât mase de manevre, iar serviciile secrete știu asta foarte bine. Cu sau fără Colectiv, rotirea cadrelor ce ne conduc va continua, spre deplina propășire a urmașilor urmașilor Securității Statului, în veacul vecilor.

Anunțuri

Curs scurt de contabilitate cu Ben Affleck

the-accountant-trailer-2N-am mai văzut un film bun cu Ben Affleck de la Good Will Hunting și să fi fost câteva pâini de mâncat de atunci, adică în ultimii 20 de ani. O viață de om, nu alta. Și zău dacă așteptarea nu a meritat. Mormanul de filme în care a jucat de la bunul Will erau care mai de care mai străvezii, mai nișate și slab interpretate. Dar nu mi-am pierdut nădejdea. Cum i-am bănuit talentul, am tot avut răbdare. Tot așteptam să dea pe brazdă încă un film bun și uite că a reușit.

Contabilul interpretat de el a fost, cred, cel mai frumos cadou ce și-l putea singur face. Cum e un actor inteligent, cu mult peste media hoardelor de la Hollywood, nu a fost dificil pentru el să interpreteze un autist numai bun să amestece faptele rele cu cele bune, într-o cantitate ideală care ar da pe spate și cel mai crâncen maestru bucătar. Ben Affleck a făcut un rol mare, deoarece lungile momente în care nu scotea niciun cuvânt i-au venit mănușă, ceea ce numai actorii talentați reușesc să exploateze, cei lipsiți de talent încercând să completeze jocul anost și mediocru cu salve verbale și crize de nervi a la diverși actori.

Nici acum, după zeci de ani și mii de filme văzute, tot nu înțeleg de ce unii actori își distrug rolurile prin șuvoaiele nesfârșite de prostii pe care le îndrugă, prin excesul de spasme cu mimează deplorabil talentul actoricesc. În sfârșit am văzut un actor pe la vreo 40 de ani care nu suferă de niciun anevrism, de căderi nervoase și asta nu-i puțin lucru.

În rest, filmul a mers șnur. Povestea propriu-zisă nu trăda niciun moment nu doar deznodământul, dar nici măcar scena următoare. În sfârșit un film de capă și spadă, adică de aventuri moderne, în care nu clișeele au garantat succesul peliculei, ci jocul actorilor și povestea. La final eram cât pe ce să mă port ca la teatru, adică să aplaud.

Mărturisire

Tolsto

Trebuie să recunosc, n-am încotro, sunt dependent. Ştiu că mulţi aşteptau să fac această mărturisire. O fac acum. Da! Sunt dependent de energia pozitivă. Nu pot trăi fără ea. Paradoxal sau nu, zilnic trebuie să mă încarc cu energie pozitivă. Dar de unde îmi extrag eu energia asta? De peste tot.

Oamenii cu care mă înconjor sunt principala mea rezervă de energie. Caut la fiecare om ceva care să mă inspire. Şi slavă Domnului, pot găsi la oricine ceva bun de învăţat, indiferent de vârsta, ocupaţia sau starea de spirit a celor cu care mă intersectez. Ei sunt principala mea forţă motrice. Mi-ar fi greu să-mi urmez gândurile dacă nu aş avea atâtea exemple în jurul meu.

Locurile prin care trec mă energizează şi ele într-o măsură destul de mare. Fiecare ungher e plin de energia celor care au trecut înaintea mea pe acolo. Şi nu mă refer aici la…

Vezi articol original 144 de cuvinte mai mult

Declaraţie

Tolsto

Subsemnata, Fata care nu a zâmbit niciodată, declar prin prezenta dispariţia zâmbetului meu. E adevărat că nu l-am avut niciodată dar asta nu mă împiedică să consider că-i al meu şi că-l merit. Unii spun că sunt nebună! Şi asta pentru că în fiecare lună îmi reînnoiesc declaraţia. Dar ce să fac? Spuneţi şi voi! O viaţă fără zâmbet nu merită trăită.

Îl caut peste tot. Întreb pe toţi dacă nu l-au văzut măcar în treacăt. Primesc mereu acelaşi răspuns. NU! Eu ce mă fac? Ştiţi şi voi ce trecere au în viaţă oamenii care zâmbesc. Eu vreau să zâmbesc din tot sufletul meu, dar nu pot. Zâmbetul meu e pierdut pe vecie! Uof, ce viaţă! Nici lacrimi nu mai am! Pe astea nu le pot declara pierdute. Le-am vărsat eu pe toate ca proasta.

Şi totuşi… Aş vrea să pot zâmbi măcar o dată, să ştiu şi eu cei…

Vezi articol original 100 de cuvinte mai mult

Evoluție

Tolsto

Mi s-a întâmplat de multe ori să mă reîntâlnesc cu anumiți oameni la intervale mari de timp. Când spun intervale mari de timp mă refer la perioade de peste 10 ani. Și cum e și firesc, tu compari imaginea precedentă pe care o aveai despre o persoană cu cea nouă. Și dacă acea persoană avea vreo 40 sau 50 de ani la ultima întâlnire, rămâi surprins de schimbarea care se produce.

Trec peste schimbarea fizică deoarece aceasta e vizibilă la orice vârstă. Eu mă refer la ce se schimbă în comportament. Ceea ce mă surprinde cel mai mult este atitudinea acestor persoane față de tot ceea ce le înconjoară. Oamenii au tendința să devină din ce în ce mai însingurați, mai dependenți de tabieturi, mai intoleranți, mai zgârciți, mai fricoși și mai pesimiști. Tocmai aici e problema, pesimismul care mustește în tot și în toate.

Dintr-odată oamenii noștri văd totul…

Vezi articol original 234 de cuvinte mai mult

Am avut un vis…

Tolsto

Visez mult, chiar prea mult. Un slogan înainte spunea: nicio masă fără pește! Așa m-am săturat și eu de vise. Noapte și visul. De unde-or fi așa de multe… În fine. Cum spuneam am visat ceva un pic diferit ca de obicei. De obicei nu visez decât frânturi din gândurile zilei precedente. De data asta n-a mai fost la fel.

În vis dormeam. Și ce bine dormeam! Exact ca-n vise! O reverie în somn! Când de-odată văd cum o carte începe să iasă din bibliotecă. Singură… Era una roșie, chiar foarte roșie, având coperțile cartonate și pe ea lăfăindu-se litere stacojii. Hopa!, mi-am zis. Statutul PCR? De unde și până unde această carte de căpătâi a oricărui marxist care se respectă levitează de capul ei prin casa mea? În fine. Fănel al comunismului nu am fost nici măcar când acesta juca în travesti și părea să aibă o față umană.

Vezi articol original 205 cuvinte mai mult