Despre Colectiv la rece

hqdefaultAm evitat să scriu despre acest subiect deoarece politica nu mă mai interesează. Constat că un accident provocat de alinierea perfectă a tuturor defectelor României contemporane nu e decât un pretext pentru o nouă rotire a cadrelor conducătoare, proces început de Ceaușescu, de teamă ca nu cumva cineva să-i ia locul și continuat în chip strălucit de serviciile secrete, după 1989. Mie chiar mi se pare de-a dreptul ciudat că dintre toate statele foste comuniste suntem singurul în care niciun partid aflat la putere nu a câștigat alegerile pe care acesta le-a organizat. Nici măcar în mai 1990, când vechiul partid comunist se reorganiza sub masca FSN sau octombrie 1992, când conservatorii comuniști (FDSN) se separau de reformatorii comuniști (FSN).

Privesc cu uimire transformarea unui eveniment, accidentul de la Colectiv, într-un fel de sacralizare a unui moment care nu a însemnat și nu va însemna nimic pentru țara noastră. Clasa politică nu s-a reformat, sistemul sanitar e tot la pământ, serviciile secrete continuă să tragă sforile astfel încât niciun politician să nu se învechească la putere. Deci, ce e nou în România după momentul Colectiv? Nimic! Și acest nimic este determinat de faptul că accidentul de acum un an nu reprezintă decât un alt pretext din lunga listă de tertipuri prin care niște generali din fruntea serviciilor secrete vor să rămână veșnicii conducători ai României.

Nu am spus nimic până acum despre Colectiv și asta pentru că nu e nimic de spus. Mă umflă râsul când aud atâția oameni care vorbesc aproape cu pioșenie despre cei aflați în acel club, acum un an, ca și cum noi am avea de-a face cu niște sfinți ce și-au dat viața pentru binele țării noastre. Nimic mai fals. Acei oameni s-au dus acolo să petreacă, gândindu-se că a doua zi vor avea în cel mai rău caz o mare durere de cap de la alcoolul îngurgitat. Și când colo, noi ne facem chip cioplit din amintirea lor. Putem considera martiri oameni care și-au găsit sfârșitul la o petrecere? Putem pune semnul egal între aceștia și acele persoane care în mod conștient și-au înfruntat moartea, știind că prin gestul lor transformă destinul acestei țări? Precum pompierii de pe Dealul Spirii, în 1848, momentul zero al neamului românesc, cei care au murit la Plevna, la Smârdan sau Vidin, în 1877-1878, pentru cucerirea independenței sau cei care au murit eroic, cu arma în mână, la Mărăști, Mărășești, Oituz, în 1917, prin care România și-a câștigat respectul aliaților din Primul Război Mondial și prin aceasta a obținut, la congresul de pace, făurirea României dodoloațe.

Să avem iertare, dar Colectiv nu reprezintă un moment important în istoria poporului și statului român. Nu e nici măcar un moment de cotitură în mentalitatea noastră și pe cale de consecință în evoluția noastră ca popor, ci doar un pretext ca cei ce nu se mai satură de putere – și o fac continuu de când Siguranța Statului a fost transformată de bolșevici în Securitatea Statului, adică de mai bine de  70 de ani – să inventeze pretexte pentru înveșnicirea lor, folosindu-se de tot ce are țara asta mai de rahat, politicienii.

Sigur că moartea a 64 de oameni nu poate reprezenta decât un moment trist, dar tot un moment trist a fost și moartea celor  239 de pasageri ai vasului Mogoșoaia, pe Dunăre, la 10 septembrie 1989, a celor 56 de sătmăreni luați de ape, în timpul inundațiilor, din 14 mai 1970 sau a celor 48 de botoșăneni înecați într-o mlaștină, în urma unui accident de autobuz, la 29 iunie 1980. Acestea nu sunt decât trei exemple de accidente nefericite petrecute în România ultimilor decenii, în urma cărora oameni nevinovați au murit. Dar moartea lor nu reprezintă renașterea acestei țări, deoarece nici unii dintre ei nu au murit pentru că doreau să schimbe răul din această țară cu un bine, oricare ar fi fost acela.

Prin urmare, cu tot respectul pentru morți, ar trebui să ne oprim din sacralizarea lor – oricare ar fi aceștia – deoarece niciunul dintre ei nu va rămâne în istorie ca reformator al acestei țări. Reformele le fac – aici și orișiunde – doar elitele. Restul oamenilor nu sunt decât masă de manevră, iar serviciile secrete știu asta foarte bine. Cu sau fără Colectiv, rotirea cadrelor ce ne conduc va continua, spre deplina propășire a urmașilor urmașilor Securității Statului, în veacul vecilor.

Curs scurt de contabilitate cu Ben Affleck

the-accountant-trailer-2N-am mai văzut un film bun cu Ben Affleck de la Good Will Hunting și să fi fost câteva pâini de mâncat de atunci, adică în ultimii 20 de ani. O viață de om, nu alta. Și zău dacă așteptarea nu a meritat. Mormanul de filme în care a jucat de la bunul Will erau care mai de care mai străvezii, mai nișate și slab interpretate. Dar nu mi-am pierdut nădejdea. Cum i-am bănuit talentul, am tot avut răbdare. Tot așteptam să dea pe brazdă încă un film bun și uite că a reușit.

Contabilul interpretat de el a fost, cred, cel mai frumos cadou ce și-l putea singur face. Cum e un actor inteligent, cu mult peste media hoardelor de la Hollywood, nu a fost dificil pentru el să interpreteze un autist numai bun să amestece faptele rele cu cele bune, într-o cantitate ideală care ar da pe spate și cel mai crâncen maestru bucătar. Ben Affleck a făcut un rol mare, deoarece lungile momente în care nu scotea niciun cuvânt i-au venit mănușă, ceea ce numai actorii talentați reușesc să exploateze, cei lipsiți de talent încercând să completeze jocul anost și mediocru cu salve verbale și crize de nervi a la diverși actori.

Nici acum, după zeci de ani și mii de filme văzute, tot nu înțeleg de ce unii actori își distrug rolurile prin șuvoaiele nesfârșite de prostii pe care le îndrugă, prin excesul de spasme cu mimează deplorabil talentul actoricesc. În sfârșit am văzut un actor pe la vreo 40 de ani care nu suferă de niciun anevrism, de căderi nervoase și asta nu-i puțin lucru.

În rest, filmul a mers șnur. Povestea propriu-zisă nu trăda niciun moment nu doar deznodământul, dar nici măcar scena următoare. În sfârșit un film de capă și spadă, adică de aventuri moderne, în care nu clișeele au garantat succesul peliculei, ci jocul actorilor și povestea. La final eram cât pe ce să mă port ca la teatru, adică să aplaud.

Despre aspirații

Aud de la cineva că altcineva are o mașină pe care a dat 90.000 de euro și că o dată la 3 ani o schimbă cu alta nouă, de același preț, pentru ca pe cea veche să ia 25.000 de euro. Îmi dau seama că acel altcineva se plimbă pe stradă cu două case ca ale mele. Cel mai interesant e, însă, că asta nu înseamnă nimic pentru mine. Mi-am dat seama că nu-mi mai doresc nimic. Bunurile materiale sunt doar pentru strictă necesitate. N-am nevoie de nimic altceva ca să mă exhibiționez prin fața altora.

În același timp mi-am dat seama că nu-mi doresc funcții, căci puterea ori e, ori nu e în tine. În rest sunt mofturi. Și dacă puterea nu e în tine, oricât de mult ai urca pe scările dregătoriilor, nu ai să fii niciodată mulțumit, niciodată nu ai să ai suficient, niciodată covorul slugarnicilor nu va fi prea mare. De altfel, puterea cea mare e să nu-ți pese de ce gândesc alții despre tine, pentru că asta nu poți controla. Nu că părerile sunt eronate, ci doar că fiecare părere are la bază un set de valori ce poate nu sunt compatibile cu ale tale.

Așa că-mi dau seama că nu mai am aspirații.  Simplul fapt că sunt mulțumit de mine însumi nu mă transformă automat într-un autosuficient și jumătate. Nu, nici pe departe! În realitate, lipsa asta de aspirații mă face mai atent la cei din jurul meu. De abia acum pot să fac privirea roată ca să-mi dau seama cine e prin preajma mea. Cred că de abia de acum pot să trăiesc cu adevărat căci a nu-ți mai dori nimic, a nu-ți păsa de părea altora, a nu mai invidia în stânga sau în dreapta marchează finalul unui drum și începutul altuia în care nu tu ești cel mai importat, ci cei din jurul tău.

Liniștea asta a mea interioară mă bucură foarte tare, căci îmi dau seama că nimic pe lumea asta nu merită să-ți bați capul. Când sunt atât de mulți alții ce se frăsuie și se dau cu capul de toți bolovanii că nu-s și ei miezul, că n-au primit mai mult decât li se cuvine, că n-au fost băgați în seama la orice sindrofie sau tăiere de moț, e clar că mai e mult până departe. Dar dacă eu nu mă mai zbat ca peștele pe uscat, poate merită o mână întinsă oricine vrea să o prindă și să se aburce cu tot cu viața sa mai aproape de locurile din față ale călătoriei noastre.

A fi acceptat

we-spend-our-lives-changing-ourselves-to-be-accepted-but-only-few-know-that-real-acceptance-starts-with-yourself-nathanael-deanN-am înțeles niciodată de ce oamenii doresc să fie acceptați. Așa cum sunt eu, normal sau nu, am privit mereu contrariat nevoia asta a unora să fie acceptați de către ceilalți. Mie chiar nici nu-mi pasă dacă sunt acceptat sau nu, pentru că asta presupune că eu aș dori să mă conformez unor norme, să mă înrolez într-o mișcare, oricare ar fi ea. Dacă aș face toate acestea, care ar mai fi nota mea de originalitate pe care eu o aduc lumii cu care interacționez?

Mă uit de fiecare dată fascinat la toți cei ce vor să fie acceptați, deși chestia asta nu le aduce niciun beneficiu interior, deoarece orice persoană care caută confirmări în exterior, o va face permanent, confirmarea de acum cere după ea alte și alte confirmări, ceea ce va face ca starea de neîmplinire, de nefericire să se perpetueze.

Dar, cel mai mult eu resping ideea de acceptare deoarece văd în ea abandonarea propriului eu, a propriilor idealuri și mai presus de orice a propriului drum. Cum fiecare dintre noi este unic, orice concesie făcută pe această parte, nu face decât să ne sluțească sufletele, să ne amputeze visurile, iar eu fără visurile mele nu mai însemn nimic.

De aceea, de fiecare dată când văd un om care vrea să fie acceptat – și în ultima vreme văd destul de mulți – încerc să fur ceva de la acel om înainte de a-și înstrăina prin proprie voință ființa. Indiferent care sunt cauzele care stau la baza acestei renunțări, cert este că slăbiciunea lui va deveni din ce în ce mai mare, deoarece, cu cât renunți mai mult la cel ce ești tu în esență, devii din ce în ce mai nesigur și asta pentru că te afli în ape complet necunoscute. Așa că eu nu vreau să fiu acceptat pentru că nu am de ce. E loc pentru toți sub soare așa cum suntem noi, unici, deci de neînrolat. Iar atunci când văd un om dornic să fie acceptat, mă îndepărtez încet, deoarece îmi dau seama că e un drum fără întoarcere.

Copilăria, toamna…

ploaie_de_toamnaMie-mi plac toate anotimpurile. Atâta timp cât pot umbla bezmetic, acolo unde mă duc pașii, mie îmi place. Dar nu pot să uit toamna, deoarece aceasta e strâns legată în mintea mea de prima incursiune la teatrul de păpuși. Venisem la grădiniță, așa cum și azi, merg oriunde, cu o mare curiozitate în ochi, să fac orice și să mai învăț ceva pe propria piele. Îmi aduc aminte că am fost anunțați că vom merge la teatrul de păpuși, să vedem acolo o piesă pentru noi. Nu-mi mai pot aduce nimic aminte despre acel moment, deoarece vacarmul din capul meu, ce se conjuga perfect cu cel din capul celorlalți copii, nu mai lăsa loc de nimic.

Cu toți am coborât cât am putut de repede, dar tot ținându-ne, doi câte doi, de mânuțe, în curtea largă a grădiniței, către autobuzul teatrului. Ne-am aburcat în el și am acaparat orice loc ce ne apărea în cale. Eram ca niște lipitori umane ce colorau prin bucuria lor chirăită toată hărăbaia aia ce ținea loc de autobuz. Călare pe recuzitele teatrale am stat cu ochii lipiți de parbriz pe toată distanța transbordării noastre de la grădiniță la teatru, ce semăna cu un drum al transformării noastre copilărești.

Pe geam vedeam picăturile de ploaie care țintuiau pe asfalt frunzele mari de nuc, de stejar, de castan sau de arțar. Amestecul de culori încă vii, de la verde, trecând pin galben pal, până la roșu aprins, transforma întinderea asfaltică într-un mozaic frunzăratec, ce mă transporta și pe mine într-o altă lume. Mestecenii albi mi se păreau lumânări ce-mi străjuiau drumul spre locul nemaibătut de noi, ca lăcaș sfânt al imaginației, adevărata noastră lume de joacă.

Teatrul, într-o clădire veche, în stil clasic, se deschidea monumentală în fața noastră prin coloanele sale ce păreau nemărginite. Am intrat înăuntru cu inima stând să-mi explodeze în pieptul mare cât un ac de gămălie, așteptând întâlnirea fizică cu lumea mea interioară. Era ca și cum călătoream în mine. Am luat loc pe un scaun plușat, pe care l-am mângâiat așa cum un erou medieval își mângâie calul și am privit spre cortina mare și grea ce ne ținea departe de noi înșine. La un moment dat, luminile s-au stins încet, încet și altele mult mai colorate și mult mai aievea ne-au transportat grijulie în lumea noastră, a celor nu știam decât să fim buni.

Impostorul

LiarDe puțin timp mi-am îmbogățit panoplia de tipologii umanei cu una nouă: impostorul. De altfel, eu nici nu credeam că există așa ceva. În cel mai rău caz credeam că pe lumea asta există doar farsori, șarlatani, escroci și mincinoși de drumul mare, dar impostori, nu. A fi impostor îți cere câteva calități imbatabile: să ghicești mereu din ce parte bate vântul, să ai o vagă idee de interesul general, să cunoști resorturile interioare ale psihologiei umane și să-ți pui zilnic pe tine haina groasă a preocupării.

De puțin timp am început să mă pricep și la impostori. Ideea e că nu e mare lucru de capul lor și din acest motiv sunt niște lași cu patalama la mână și asta pentru că e greu să poți minți pe toată lumea și, acum citez din dicționar, să îți arogi o falsă identitate și competență, vrând să pari ceea ce nu ești.

Impostorul, prin definiție, e o persoană permanent îngrijorată, stă mereu cu ochii în patru, e într-o pândă continuă, deoarece din orice parte poate veni cineva care să provoace o catastrofă, dovedind tuturor că regele e gol. E greu să stai tot timpul cu garda sus, mai ales când știi că nu ai pe ce te baza, de aceea impostorul aruncă fumigene, pentru a distrage atenția, minte mult și evită pe cât posibil confruntările care l-ar arăta în adevărata lui lumină.

Dacă ar fi să recunosc o calitate intrinsecă a impostorului, atunci aceea e cunoașterea în amănunțime a ființei umane. Înșurubându-se în viață, el cultivă slăbiciunile celor puternici, deturnându-le, poate, bunele intenții spre interesul lui personal. În general, un impostor nu știe nimic, decât frânturi din diferite lucruri, pe care le repetă mimând competența în fața oricui simte el că ar putea reprezenta o amenințare sau o oportunitate.

În general, un impostor fuge de cei care sunt experți în domeniul lui de activitate deoarece orice confruntare i-ar putea fi fatală. Și tocmai din acest motiv face tot posibilul să-i îndepărteze din calea lui, folosindu-se de calitățile lui incontestabile de lingușire, de a fi util în orice situație, deși impostorul nu se pricepe la nimic.

Un impostor va avea întotdeauna un răspuns pentru orice situație, chiar dacă acea situație nu s-a petrecut încă, deoarece știe că prin explicații poate îndepărta orice bănuială ce ar plana asupra sa, aruncând-o tot timpul pe umerii altora sau a lumii în general.

De aceea, m-am tot întrebat de ce mi-a scos Dumnezeu în cale un impostor. Acum cred că încep să întrezăresc răspunsul. Nu pot înțelege resorturile ascunse ale oamenilor dacă nu am de-a face cu cei mai fățarnici oameni de pe fața pământului, impostorii. Puteam trăi și fără să cunosc vreun impostor. Dar dacă-i musai, cu plăcere!

Un echilibru e în toate

balanced_seesaw-001Cât nu mi-am dorit să am și eu ceva fără să merit, așa cum văd la mulți impostori și cozi de topor, dar nu s-a întâmplat niciodată. Poate nu eram pregătit să primesc ceea ce-mi doream, după vorba: ai grijă ce-ți dorești, s-ar putea să se îndeplinească. Acum sunt pregătit, dar nu-mi mai doresc. Și e posibil să primesc. Asta deja mă îngrijorează. Ce mă fac după?

Ciudat mod mai are și viața asta să te testeze. Atunci când îți arde buza după ceva anume, te ține pe uscat până rămâi fără de buze și atunci când ai găsit modalitatea de a pune mâna pe ce-ți dorești descoperi că nu mai ai nevoie. De unde trag concluzia că viața seamănă cu băncile, dar un pic pe invers. Adică, mai întâi, nu-ți dă umbrela atunci când ploaia vieții te face ciuciulete, pentru ca mai apoi, când ți-ai făcut și tu casă și stai în hamac sub țigla mândră din pridvor, nu mai prididește cu oferte care mai de care în ale umbrelelor.

Poate tot schepsisul stă în echilibrul tău interior. Primești ceva tocmai atunci când nu te mai grăbești, când nu te mai arde buza sau atunci când stai singur la fereală de ploaie. Dar cel mai interesant e că nu ai niciun fel de regrete. Îți privești pielea arsă de soare și maturată de atâta ploaie și-ți zici că n-o dai nici pe una de crocodil. Are și ea un farmec aparte, e ca un pașaport plin de vize, care-ți aduc aminte pe unde ai fost sau pe unde n-ai putut sta și-ți dai seama că nu e nimic nou sub soare, nici măcar ploaia.

Și atunci când înțelegi de ce nu ai primit și mai ales de ce nu-ți mai dorești, îți dai seama că e vremea să dăruiești tu altora din lecția pe care ai primit-o fără să-ți dai seama. Căci generozitatea nu poată să apară decât acolo unde nu mai e nimic de dorit, căci ceea ce mai rămâne din timpul tău, e timp pentru toți cei ce te-nconjoară, oricare ar fi ei, pentru că tu știi că oriunde privești poate fi cineva cu pielea arsă și maturată, care-și dorește ceva fără să merite, ca atâția impostori și cozi de topor. Doar că tu ai știi ceva în plus. Știi că, în realitate, el nu-și dorește nimic, dar încă n-a aflat. Și asta e cel mai frumos! 🙂

Nu știu alții cum sunt…

baby-and-mirror…Dar eu, de fiecare dată când socotesc în mintea mea neroadă că ceva a ieșit bine, simt o nevoie lăuntrică de solitudine, de a savura în liniște, în forul interior momentul. De altfel, orice lucru foarte bine făcut nu e ceva peste care să dai în fiece zi și din acest motiv aceasta-i forma mea de-a-l imortaliza. Mă retrag nițel și savurez o țigară imaginară, un trabuc, de pildă, obligatoriu în afara oricărei clădiri, undeva unde să mă bată vântul, să mă acopere claxoanele mașinilor și zgomotul neîntrerupt și dezlânat al orașului.

Mă opresc din mers și las ca toate să treacă pe lângă mine, dar mai ales peste mine. Fiecare asemenea moment îl văd ca pe o formă de primenire interioară, ca pe o treaptă pe care o urc sau o cobor, dar și ca pe un moment în care să privesc liniștit la drumul acesta nesfârșit ce face viața atât de interesantă și de surprinzătoare.

De obicei, stau nemișcat între toate, nepăsător la ele și mă gândesc undeva, departe, poate la ceva ce nu poate fi atins, dar care mă intrigă și mă provoacă. Cred că țelul vieții nu e să atingi neapărat ceva ci să tinzi spre el. Oricum, nu știi dacă ai să-l atingi, dar măcar știi că te-ai deplasat din punctul A, în A1. Și oricât de mic e un pas, el tot pas rămâne.

Cum spuneam, nu știu alții cum sunt, dar eu, de fiecare dată când ceva a ieșit bine, mă întâlnesc cu mine, ne strângem în brațe, ne felicităm și stăm spate în spate înconjurați de freamătul vieții. Atunci ne auzim cel mai bine. E drept că uneori e foarte multă liniște acolo, dar, uneori, locul freamătă de idei, de fapte analizate și de gânduri împărtășite. Și zău dacă sentimentul de împlinire nu e mai dihai atunci! În rest stau liniștit cu mine însumi, chiar dacă nu știu alții cum sunt…

Săru’mâna!

command-dont-demand-respect-fullAm fost prost educat. Știu asta și singur. Nu trebuie să-mi spună cineva. Pur și simplu, eu nu pot spune săru’mâna, pur și simplu nu pot pupa mâna popii. Pur și simplu!… Eu ce să fac dacă am fost prost crescut? La noi în familie nu se punea mare preț pe cuvinte, la noi era mai important limbajul non-verbal. La noi contau mai mult faptele.

Când ajungeam, vara, la țară, la bunici, eu nu le spuneam săru’mâna. Pur și simplu, intram în casă sau în curte și săream de gâtul bunicii, care mă strângea la pieptul ei generos și mă-ntreba ce să-mi facă bun. Și acel bun însemna, poate, niște turte făcute cât ai clipi, între mâncarea dată la rațe, coborâtul unui sac din pod sau depănușatul unui covor întreg de porumb.

Acasă, în urbea natală, când intram în casa rudelor, nu băteam la ușă, ci doar apăsam clanța și mă proțăpeam în fața lor fără să le spun săru’mâna. Și ele ca reacție mă întrebau dacă mi-e foame sau dacă vreau să mă joc cu ultimele jucării ale copiilor lor. Și-astfel înconjurat nu duceam dorul cuvintelor pentru a spune ce gândesc și mai ales ce simt.

Ciudat nu era, atunci când cutreieram blocul, coborând câte două trepte o dată și sărind balustrada scărilor, că îi chemam pe cei de vârsta mea afară fără să-i salut, ci doar gâfâind. Apoi ne vedeam cu toți afară și intram într-un vârtej fără de sfârșit, fără aproape să ne vorbim, doar chicotind, râzând și imitând tot ce era de imitat atunci ca și acum.

Când ajungeam la biblioteca județeană, fie vreme bună, fie vreme rea, întindeam cărțile boțite de mine, doar într-o săptămână și mai ceream și altele fără să spun nimic, ca și cum îmi recunoșteam vina dar nu și patima. Încălțat doldora de alte cărți plecam fără să spun nimic. Oricum ce mai era de spus, când bibliotecarele știau că am să mă întorc într-o săptămână cu ele tot boțite.

Așa că eu nu știu să spun săru’mâna și nici să pup mâna popii. Mi-e greu să exprim prin cuvinte ceea ce nici nu gândesc. Las pe alții să provoace această alchimie, să schimbe faptele pe vorbe, căci eu n-am puterea să-mi justific nici măcar faptele.

Ultimul film al lui Tim Burton – un nou imn închinat inadaptaților

miss-peregrine-172751Filmele lui Tim Burton sunt făcute să surprindă, mai ales dacă vezi unul pentru prima dată. Are regizorul în cauză un așa talent să-ți dea de pământ întregul sistem de valori, de nici nu mai știi nimic de tine. Așa mi-a jucat mie pozna atunci când am văzut Edward Mâini de foarfece. Nimic din ce se petrecea în acel film nu părea să fie real și modul în care erau puși să joace actorii, te făcea să te simți părtaș la o nouă dimensiune a trăirilor umane.

Doar că prea multe filme văzute din opera lui Tim Burton încep să te obosească. Fiecare film nu e decât încă un pas apăsat pe aceeași cărare, de ajungi să cunoști toate buruienile de pe marginea sa, cât și fiecare hop întâlnit în cale. Aceeași senzație l-am avut și la ultimul film, numit Copiii domnișoarei Peregrine: Între două lumi.

Dacă ar fi să trec în revistă toate filmele făcute de către Tim Burton și văzute de mine – și am văzut sau am încercat să văd cel puțin vreo 7 dintre ele -, cam din toate răzbate obsesia lui legată de inadaptații lumii noastre. Adică se preocupă într-un chip total de acele ființe ce nu-și găsesc locul într-o lume normală și-și caută alinarea într-o lume fantastică, de poveste, dacă nu chiar într-o lume moartă.

Nici ultimul film nu face nostă discordantă, ba din contra, e cireașa de pe tortul creației sale. Filmul e un imn închinat inadaptaților, celor care socotesc prezentul un timp al eșecului lor, iar viitorul un adevărat iad, în ce trecutul nu poate fi decât prin excelență momentul marilor lor afirmări, dacă ar fi trăit atunci, epoca de aur a oricărui inadaptat.

Și ce e mai frumos decât o buclă în timp în care eroii de poveste să-și consume destinul nemuritor, ca-n ultimul film, deoarece lucrurile se repetă fără de surpriză, iar și iar, spre deplina satisfacție a oricărui inadaptat de serviciu. Doar că tema asta nu e nouă deloc, ba din contra. Aceasta a mai fost fumată și de alți artiști înainte, care vedeau trecutul, oricare ar fi acesta, ca pe momentul ideal în care ei ar fi putut trăi fericiți până la adânci bătrâneți spirituale.

Cum lumea de azi e plină de inadaptați, care scapă din vedere un singur aspect, că pentru omul alb perioada de după al 2 – lea război mondial, iar pentru lumea post-comunistă, perioada de după 1989, reprezintă adevărata epocă de aur a omenirii. Nicicând în toată istoria omenirii viața albilor nu a fost mai bună, mai lungă și mai liniștită ca în prezent. Și cu toate acestea, mereu avem de-a face cu inadaptați, oameni care necunoscând nici măcar superficial istoria omenirii, nu-și dau seama ce noroc chior au să se nască și să trăiască acum și-n perimetrul geografic stăpânit de omul alb.

Dar așa-i e dat omului să se tânguiască mereu de soarta sa, în loc să se bucure de norocul ce l-a miruit. La câți oameni dependenți de droguri, de alcool, de țigări, de jocuri de noroc, alții nesiguri pe ei, dar și de toți și toate ce-i înconjoară, nu-i de mirare că filmul are nota 7.1 pe IMDB, adică una bună. Dar asta-i altă problemă, problemă ce ține de educația cinematografică a fiecăruia, pe care nu vreau să o dezvolt acum.