Puțin, foarte puțin!

05121334Cel mai prost lucru ce ți se poate întâmpla este să depinzi de cineva, să fii la mâna cuiva. Iar acel cineva este să-ți spună că trebuie să mai aștepți puțin, foarte puțin. La unii oameni aceste cuvinte au conotații multiple și extensii temporale foarte variate. De obicei, acel cineva când îți spune că mai ai de așteptat puțin, foarte puțin, în realitate nu are nicio treabă cu ceea ce face, deoarece termenul în cauză acoperă un interval de timp foarte generos, ce se poate întinde de la câteva ore, zile, luni, până la câțiva ani.

Această expresie: puțin, foarte puțin este apanajul celor care ocupă diverse poziții printr-un concurs de împrejurări foarte favorabile lui, ca și cum astrele s-ar alinia de-a-ndoaselea. Ca și cum ceea ce era negru e acum alb, ceea ce era discutabil devine infailibil și, în general, legea relativității capătă aplicabilitate practică imediată în viața celor ce au avut ghinionul să o cunoască.

De multe ori ne ascundem neștiința, prostia, neatenția, ignoranța, zăpăceala sau orice alt defect insesizabil, uman posibil, sub aceste 3 cuvinte: puțin, foarte puțin. Tot ce nu putem controla, cunoaște, pronostica, înțelege stă sub zodia acestui trinom: puțin, foarte puțin. E o lume întreagă ce depinde de acest puțin. Sunt destine contorsionate, vlăguite, exasperate și mai ales terminate de cei care devin cei mai buni mânuitori ai furcii puțin, foarte puțin.

Poate așa ne e dat, să întâlnim asemenea specimene umane, specializate pe de-a-ntregul pe manevrarea cu măiestrie a unui terțet lingvistic, care devine domeniul lor extrem de competență, de manifestare, de existență și în lipsa căruia toată construcția lor umană se prăbușește ca un castel de nisip sub cea mai slabă adiere de vânt. Întrebarea e: câți astfel de oameni vom mai întâlni în existența noastră pasageră? Iar răspunsul e foarte simplu: puțini, foarte puțini!

Uneori e primăvară

Promise Of Spring HD Desktop BackgroundNu știu de câte ori s-a întâmplat altora, dar mie de multe ori. Dar e drept că foarte rar. Și asta doar atunci când am întâlnit oameni dibaci ca timpul petrecut cu ei să se dilate ca gumilasticul. De câte ori nu aș fi dat orice pe lumea asta să pot sta la taclale jumătate de oră, o oră și poate chiar două, interval de timp care să echivaleze cu zilele petrecute în compania altora. Și de fiecare dată după aceste interacțiuni să simt că cresc precum viteazul din poveste, eu fiind în postura calului.

Și, da, viața îți oferă uneori rarele ocazii în care interacțiunea cu alții să nu fie decât scânteieri de stele, stele pe care tu nu le-ai cunoscut niciodată. Oameni pe care îi prețuiești suficient îți întorc ceea ce nu e de întors, lumina ce-ți văpaie pieptul. De fiecare dată simți, ți se transmite, dar nu în forme clare, acea stare, acel lucru, care te transformă, iar tu simți acea limpezime ce nu o poți explica, căci departe de tine sunt cuvintele pe care tu le stăpânești destul de bine.

Atunci tu simți că uneori e primăvară, e ceea ce nu-ți pasă, căci e mai presus de tine și tu știi că ceea ce nu poți înțelege nici nu contează. Și cu toate astea îi privești pe oamenii cu care stai la taclale jumătate de oră, o oră și poate chiar două cu un zâmbet larg pe buze, căci tu știi că nu poți da ceea ce nu ai. Și nu te ai decât pe tine. Dar e reconfortant, căci tu știi că nu poți fi decât tu o victimă și că toți ceilalți nu vor simți ce li s-a întâmplat și asta te calmează.

De aceea și spuneam că timpul se dilată. Și deși durează atât de puțin, doar câteva zeci de minute, timpul petrecut cu folos, timpul petrecut cu har, îmi acoperă toată viața că nici nu mai știu de unde mi-am început peregrinările și nici către ce mă îndrept. Dar măcar știu prin ce-am trecut. Și, har Domnului!, dacă aș mai da înapoi din acest afunziș.  Mă-ndrept și simt că uneori e primăvară…