La spălătorie

Spalatorie autoDin când în când mașina trebuie dusă la spălat. În cazul în care se depune prea multă mizerie doar cu sapa mai ajungi la culoarea din fabrică. Așă că-mi iau inima-n dinți și poposesc la o spălătorie. Pentru mine e o corvoadă să ajung acolo. De obicei, e greu să scap fără 2 ore de amușinat printre zoaie de mașini și scursuri sociale, adică de la cei care le spală – tot ce are țara asta mai degradat fizic – până la pântecoșii cu tricouri polo – adică tot ce are țara asta mai degradat moral.

De data asta am noroc și prind un loc liber chiar din start. Cum nu am unde să mă-nvârt în timp ce angajații la negru năclăiesc mașina și întind cu o cârpă mizeria de pe exterior în interior și viceversa, stau prin preajmă ca un câine de pripas observând lumea din asemenea locuri mizere. Odată chiar mă gândeam să vin cu o carte, poate, poate timpul trece mai cu folos, dar nu am făcut-o, ca să nu-i pun la grea încercare pe regii inelați și înlănțuiți cu giuvaericale grele.

Nu știu cum se face, dar am prins în stânga și în dreapta mea, la cele vreo 6, hai să le zicem docuri, doar mașini de lux: Land Rover, Porsche Cayenne, Mercedes AMG, Audi A8 și un Wolkswagen Coupe. Ce mai la deal la vale, o menajerie de cai putere, iar toți jokey-ii niște golani de la drumul mare, toți respectând un fel de cod secret vestimentar. Cu niște blugi strânși pe picior și turul fluturând în vânt, cu tricourile polo având gulerul ridicat – probabil să nu-i ude spălătoresii – și pe mâini cu diverse tatuaje, ce coboară de las bicepși până spre ultima falangă.

Dau târcoale, mă-nvârt ca un leu în cușcă, privesc cum spălătoresii se mișcă la concurență cu melcii și-mi rod spiritual unghiile când văd câți microbi, bacterii și protozoare îmi sunt cărați pe volan, bord și parbriz de oriunde se poate, inclusiv de sub unghiile nesfârșite ale acestor golani de la capătul jetului de apă. Disperat mă-ntorc cu spatele, înghit în sec și asist la discuțiile zeiilor burduhănoși ai șoselelor. Ca orice deșeu uman care se respectă discuțiile se învârteau și la propriu și la figurat în jurul mașinilor din dotare, în tandem cu driverii ce-și lăudau accesoriile cu motor mai ceva ca pescarii plevușca.

Într-un final, când mașina strălucea și pe interior și pe exterior de la cârpele nemuritoare ale spălătoresilor, urc la bord și ies în trombă, ca și cum mașina pe care o conduc ar fi un Land Rover, un Porsche, un Audi sau un Wolkswagen. Gulerații de serviciu privesc o secundă ieșirea mea din decorul vieților lor și apoi își continuă veșnicele discuții despre automobilele lor sfârâitoare.

Despre PR

lucy_brown_pr_help_5c_cartoonEu înțeleg că PR-ul e important, eu înțeleg că avem nevoie de el, așa cum ai nevoie de vaselină la lanț. Eu înțeleg că trebuie să adopți o atitudine profesionistă în funcție de meserie, ca de exemplu: dacă ești cioclu, nu trebuie să fii văzut toată ziua cu zâmbetul pe buze, dacă ești avocat trebuie să mimezi empatia totală cu persoană apărată, ca și cum drama lui e și a ta, iar tu ești cărniță tăiată din acesta, dacă ești educatoare să iubești copiii că altfel fiecare zi îți va fi un calvar și asta nu va cadra cu imaginea pe care trebuie să și-o facă părinții despre tine.

Prin urmare, recunosc cu mâna pe inimă, constituție și chiar pe Biblie (deși ne îndreptăm spre o societate liber cugetătoare) că PR-ul e foarte important în acest moment al evoluției noastre ca indivizi comerciali și comercializați. Dar nu înțeleg să devii sclavul PR-ului, ca și cum piarismul ar deveni o filosofie materialist-dialectică, izvorâtă din necesitatea integrării omului modern cu meseria sa și implicit cu lumea.

Piarismul ăsta a creat o nouă categorie de oameni, categorie care miroase oportunități și-i tratează pe cei cu care interacționează în funcție de avantajele ce le pot obține de pe urma lor, după zicala: fă-te frate cu dracul, până treci puntea. Nu mai rămâne niciun strop de identitate, originalitate și sinceritate, deoarece tot ceea ce emani dincolo de porii pielii tale este ceea ce ar trebui să convingă până și un nătărău cu bani că tu ești marea lui șansă, că în tine acesta trebuie să-și investească și capitalul și încrederea.

Pur și simplu eu nu mă mai pot înțelege cu atâta curtoazie, bunăvoință și bucurie de circumstanță, ce se pot zări la persoane pe care nu le cunoști defel, dar care reacționează în fața ta de parcă ai fi unchiul pierdut la bătălia de la Stalingrad și redescoperit la coadă la Mega Image. Pur și simplu toată efuziunea asta de prietenie vulcanică îmi va provoca un infarct de milioane, pentru că nu mai rezist la atâta dragoste nedisimulată și la atâtea perechi de dinți care mi se înșiră în fața ochilor, de parcă aș fi ultimul stomatolog al Terrei. Piarismul ăsta total ce mă acoperă ca o melasă îmi provoacă și boli de piele, dar și o claustrofobie maximă. Nu mai pot de atâta atenție mascată. Vreau o clipă de ignorare din partea celor ce nu mă cunosc cu adevărat. Vreau să fiu un fir de praf în bătaia vântului. Cer prea mult sau trebuie să o iau iar și iar peste scăfârlie, până ce învăț și eu lecția piarismului și aceasta pentru simplul fapt că:
PR-ul e-n toate,
E-n cele ce sunt
Și-n cele ce mâine vor râde la soare.
E-n pruncul din leagăn
Și-n omul cărunt
E-n viața ce veșnic nu moare.

Living P.R.-o loca?

Piedone

sceriffo_extraterrestre_poco_extra_e_molto_terrestre_uno_1214597062_1979Era ca acum, adică început de vară, la sfârșitul clasei a 4 – a. Știu doar că învățătoarea ne-a oferit un final de an și de zi de sâmbătă la cinema, să vedem un film cu un polițist gras și cu barbă. Era o zi cu mult soare și foarte frumoasă. Oricum era o zi foarte frumoasă, chiar dacă ar fi plouat cu clăbuci, căci nu de multe ori într-un an începe vacanța mare.

Soarele strălucea, dar temperatura nu o știu deoarece la acea vârstă tare bine mai suportam canicula. Pur și simplu nu o simțeam. Încolonați doi câte doi am pornit pe strada din centru, străjuită de castani imenși, spre cinemascop, așa cum se numea cinematograful. Acolo, la intrare, tronau afișe mari cu filmul săptămânii și cu cel din săptămâna următoare, afișe făcute de mână de pictori destoinici de la RomâniaFilm. Pe vremea aceea filmele rulau de luni până duminică, așa că în acea sâmbătă, la matineul de la ora 11, nu prea se înghesuia multă lume. La cât de frumos și plăcut era afară, acum i-aș înțelege și eu.

Am intrat în sala mare, cu scaune acoperite cu catifea roșie, cu pereții placați cu lemn ce mascau din loc în loc difuzoarele mari ascunse în perete. Din boxe se auzeau melodiile la modă atunci, toate străine, pentru ca apoi, după un film documentar de completare, de la Sahia Film, să se aștearnă liniștea și întunericul premergător începutului de film. Cum până atunci nu văzusem decât la cinematograf imagini în mișcare în culori, am stat fascinat pe scaun ca să pot cuprinde ecranul panoramic, ce se întindea de la un perete la altul.

Filmul începe – Un Șerif extraterestru – cu un maldăr de bărbați bătuți bine, de parcă ar fi fost hoți de cai. Printre culorile atât de vii, dincolo de exactitatea celor HD, s-au zărit barba și burta bine conturate ale lui Piedone. Ochii mei destui de mari au acoperit tot ecranul încercând să savureze fiecare clipă din aventurile fără limite ale șerifului pus în slujba oamenilor. Nu pot să uit o scenă în care o familie formată din 4 persoane extragrase – 2 părinți și 2 copiii – aflată la ora mesei, fiecare trebuind să dea gata câte un hamburger făcut din câte o pâine de un kil, este întrebată de reporterii de la televiziunile de scandal, precum la noi, acum, după 30 de ani, Protv sau Antena 1, dacă ar da de mâncare extratereștilor. Întreaga familie, în cor, a răspuns, în timp ce devora hamburgerii din dotare, că nu.

Ceea ce rețin este că am plecat de film nu doar cu ochii mari, ci și cu un zâmbet lăbărțat și incontrolabil, cam ca a lui Ion Iliescu, dar în cazul meu pe bune, ce mi-au făcut nu doar acea zi, ci toată copilăria din când în când frumoasă. Piedone m-a cucerit de la acel film și, de fiecare dată când auzeam că rulează un nou film cu el, eram vârful de lance al celor ce luau cu asalt cinematograful. Acum, peste ani, când nu mai sunt mic decât în fapte, îmi aduc aminte cu drag de molcomul polițist italian. Pentru mine amintirea lui e cea mai vie dovadă că am încercat să fiu și eu bun. Dacă am reușit, vor vedea alții peste ani.

Fericirea de a fi premier al României capitaliste

N-am înţeles niciodatã şi probabil cã nu voi înţelege vreodatã de ce Iohannis a avut nevoie de un guvern personal cu un an înainte de alegeri, în condițiile în care guvernul Ponta mergea direct spre groapă. Eu nu înţeleg de ce nu a fost pãstrat Ponta ca cea mai bunã mostrã de cum nu trebuie sã guvernezi o ţarã şi prin urmare ca cea mai bunã formã de decontare, la urne, a tuturor prostiilor pe care le-a fãcut PSD-ul la putere.

Într-o țară normală performanța se măsoară în longevitatea premierilor. Și asta de la 2 mandate în sus, adică minim 8 ani. Numai noi ne încăpățânăm să-i schimbăm ca pe șosete, ca să putem explica lipsa de rezultate prin mediocritatea ultimului premier schimbat. Păi dacă e așa, mulți impostori ne-au condus în ultimii 26 de ani. Deci, cum rezolvăm o criză? Schimbăm premierul, bineînțeles.

Și cu toate acestea eu  mă încăpățânez să nu înțeleg de ce a fost schimbat Ponta. Oare se urmãrea sã se evite totala compromitere a acestuia? Oare, la Cotroceni, nu a fost nimeni suficient de lucid sã înţeleagã cã un an în umbrã îi va face bine PSD-ului? Pur şi simplu numeroasele gafe fãcute de guvernul Cioloş, gafe intens mediatizate de televiziunile de propagandã Antena 3 si România TV au fost manã cereascã pentru unul dintre numeroasele partide de mafioţi de la noi şi anume acelaşi PSD.

Prin gafa monumentalã de a provoca demisia lui Ponta, Iohannis i-a facut acestuia – implicit PSD-ului – un mare bine. Se poate spune cã roata s-a întors şi aşa cum Iohannis a ajuns preşedinte datoritã greşelilor patologice de comunicare ale lui Ponta, tot aşa PSD-ul va lua în toamnă puterea fãrã sã facã nimic. Nici nu trebuie. PSD-ul poate mânca liniștit popcorn în fața televizorului, pentru că guvernul de super profesionişti al lui Cioloș își face singur seppuku, în timp ce Iohannis își ține respirația de vreo 2 ani, în speranța că va intra în Cartea Recordurilor ca primul președinte care nimic n-a respirat, dar gura îi pute.

Chiar nimeni sã nu-şi fi dat seama – şi tot la Cotroceni şi tot acum un an – cã 12 luni sunt insuficiente ca un guvern sã performeze, deoarece, într-o ţară de dimensiunile României, inerția e mare și, prin urmare, viteza de propagare şi implementare a deciziilor e foarte mică? Şi asta nu pentru că ar exista rău-voitori, ci pentru că marile lucruri se fac în unităţi mari de timp, de unde concluzia că în 12 luni nu se pot vedea rezultate pozitive palpabile.

În plus, poate, poate aş fi crezut în Cioloş, în ciuda mandatului de 12 luni, dacă acesta nu ar fi fost consilierul lui Juncker, adică al uneltei luxemburgheze cu care germanii vor să stăpânească Europa. Cu Iohannis în fruntea ţării am senzaţia că ne scufundăm în istorie: nemţii sunt noii otomani, iar Cioloş, fanariotul lor. Dacă ne mai prăbuşim niţel în istorie poate dăm cel puțin peste Brâncoveanu… Poporul care nu-şi cunoaşte trecutul merită să-l retrăiască.

Prin cârciumi

jean_bc3a9raud_au_bistroUneori mai ajunge omul și prin cârciumi. Și, de fiecare dată când le treci pragul te aștepți să vezi oameni care petrec, se veselesc din te miri ce, căci așa e prin locante: cald și bine, mai ales la figurat. Mai sunt cazuri când vezi și persoane care beau singure. Când vine vorba de bărbați, parcă mai treacă-meargă. Parcă te mai aștepți să mai vezi vreun handralău ce-și descarcă halbele sau paharele pentru a-și îngropa diversele amaruri. Dar când vezi câte o femeie singuratică parcă te cuprinde un sentiment tipic de ONG. Te și întrebi dacă nu o fi vorba de vreo tipă cu un caracter aparte, una care a fost sedusă și abandonată drept într-o crâșmă. Te gândești că a rămas paralizată de la acel eveniment și că-și îneacă amarul și-și încarcă bateriile ca să plece în sfârșit acasă.

La bărbații singuratici parcă ți se pare firesc să-i vezi honcăiți, un pic mizerabili și cu privirea încețoșată, dar când vine vorba de vreo femeie singură prin baruri, n-ai să vezi niciodată nici cea mai mică dizarmonie cromatică sau geometrică. Totul e  la 4 ace, de ai crede că poartă pe dedesubt vreun costum cu ștaif. Le vezi șezând drepte, sigure pe sine, cu privirea țintă spre ceva ce tu nu cunoști. Tocmai când să ți se facă și ție milă de biata vestală, vezi cum rânjește când te apropii de bar, acolo unde stă ea, ca să ceri mai multe alune. Ea crede că vii la ea, tu crezi că are vreo criză neanunțată.

Te holbezi la ea întrebător, iar ea te etichetează dintr-o privire ca fraier și pleci liniștit că nu ai investit de pe margine prea multe sentimente de chibiț în fata care nu e singură, ci în căutarea timpului pierdut al oricărui nătărău dornic să socializeze cu o reprezentantă a sexului pe care tu l-ai crezut frumos, dar care se dovedește a fi în realitate a fi venal și versatil.

Te-ntorci la masă ca să continui discuțiile cu tovarășii tăi și admiri pe toți cei ce pun atâta pasiune la fiecare replică, pentru că toate bodegile sunt și locuri de devoalat prietenii, nu numai portofele voluminoase, precum unii proprietari. Îți privești burta și renunți să faci la fel și cu portofelul, deoarece nici nu-l simți în buzunarul de la spate, deși ești pe scaun și continui să depeni ce ai de depănat verbal cu amicii tăi.

Despre clanul Kardashian

cropped-boycott-kardashians-television-for-idiotsAcum mai mulți ani, când am auzit pentru prima dată de familia Kardashian, am făcut ochii mari și mi-am concentrat atenția toată deoarece în sistemul meu de valori armenii ocupă un loc important. Cum deja cunoșteam câteva personalități de origine armenească, de la Manuc, Gheorghe Asachi, Spiru Haret, Varujan Vozganian, până la Vartan Arachelian, ba chiar și Florin Halagian, odiseea familiei de armeni din America mi-a trezit apetitul pentru viața americană.

Dar, cine a spus ca la pomul lăudat să nu te duci cu sacul, mare dreptate a avut, iar ignorarea acestei axiome de către mine mi-a umplut creierul cu gunoaie de informații despre o familie în care femeile par scăpate de la un spital de nebuni, iar bărbații lipsesc aproape cu desăvârșire. Trecând peste toate aventurile lor atât de bine puse la punct de către echipele de PR și Marketing ale postului de tăiat frunze la câini E! Enterntainment, din viața familiei Kardahsian nu mai rămâne nimic, absolut nimic, poate în cel mai bun caz o rămășiță din viața lui Kris Kardahsian, bătrâna bulibașă a clanului.

Ignorând diversele povești inventate și prezentate atât de măiastru pe postul deja amintit de televiziune, ajung să mă gândesc care este starea de sănătate psihică a fiecărui membru al acestei familii. Cred că doctorii psihiatri urmăresc fiecare episod al acestei saga de familie, pentru că de aici își iau subiectele demne de prezentat celor care fac primii pași în domeniul tratării diferitelor deviații comportamentale umane.

Dincolo de bătrâna Kris, care are un impact emoțional maxim asupra tuturor copiilor săi, nu găsești niciun om normal. Nu că femeia în discuție ar fi, aceasta fiind cea care și-a emasculat al doilea soț, transformându-l pe fostul campion de la Olimpiada de la Los Angeles, din 1984, într-un eunuc îndrăgostit de hainele de femeie. Fata cea mare, provenită din prima căsătorie, Kourtney, se pare că a suferit cel mai mult de pe urma ipocriziei, imposturii și fățărniciei propriei mame, aceasta având 3 copii cu un bărbat dezaxat emoțional, Scott, cu care nu s-a căsătorit, deoarece nu dorea să treacă prin purgatoriul de minciuni al propriei mame.

A doua pirandă, pardon, fată a mașterei îmbătrânite în rele, Kimberly, a fost copilul preferat al acesteia, pentru care a pus la cale un adevărat cult al personalității, bătrâna reușind să scoată bani și din piatră seacă. Fata în discuție nu se poate lăuda cu nimic dacă exceptăm seria impresionantă de corecții fizice operate cu bisturiul, între cea de acum și cea de acum vreo 5 ani, fiind o diferență de vreo 3 kilograme de piele extirpată spre deplina înfrumusețare a fiicei mult iubite.

Ultima fată din prima căsătorie, Kloe, nedemnă de vreun lucru pe care să-l putem reține, a fost într-o continuă cursă de a intra în grațiile mamei sale, tot ceea ce a realizat de când numele familiei e material de propagandă, a fost să se acopere zilnic de stupidități din ce în ce mai mari.

Unicul băiat al familiei de armeni, Robert, și-a luat lumea în cap, nemaifiind capabil să suporte viața trăită doar pentru a stoarce bani de la fraierii care-i urmăresc. Ca și barieră între el și nebune acesta a pus zecile de kilograme pe care le-a luat în plus sau mai degrabă în minus. Singurul normal din această familie e foarte posibil să fi fost răposatul tată al celor 4 copii, căzuți pe mâna unei vrăjitoare dornice să fie mereu în centrul atenției, adică mama lor.

Despre copiii din cea de-a doua căsătorie nu vreau să spun nimic, deoarece aceștia nu au priceput încă cine le-a fost tată și cine mamă. Cu toate acestea părerea mea despre armeni rămâne neschimbată. De fiecare dată când îmi vine să vărs din cauza babei de Kardashian, mă gândesc la Agop, din Toate pânzele sus și mă podidește un râs isteric. Sincer vorbind, minciunile debitate de negustorul de Agop mi se par mai credibile decât toate poveștile clanului de nebune.

Despre somnul de după-amiază

somn-2Nu-l știu, nu-l cunosc! Pur și simplu nu știu despre ce e vorba și nici despre implicațiile sale asupra vieții noastre. Singurul lucru pe care-l știu e că la noi nu se dormea niciodată la amiază, nici măcar noi, copiii. Probabil că era vorba de un comportament pur țărănesc, de a nu sta după masa de prânz, ci de a pune mâna pe diverse unelte și de a continua lupta pentru o viață mai bună. Rareori eram pus în postura de a dormi la amiază și mare caznă era pe mine! Căutam diverse subterfugii pentru a scăpa de această sarcină neplăcută, căci nesuferită era atunci, așa cum îmi este și acum.

Atunci ca și acum, somnul pentru mine nu e decât acea activitate de conservare fiziologică necesară doar în timpul nopții, când și găinile dorm pe pari și neexplicabilă atunci când soarele e sus pe cer. Oricum ar fi fost, cert este că n-am dormit de multe ori la amiază și, indiferent de vârstă, eram în miezul evenimentelor de o amploare mai mică sau mai mare, ce-mi jalonau viața imberbă.

Verile mai ales, când eram pe-afară, fie acasă, fie la țară, din zori și până în noapte, tare eram surprins când alți copii trebuiau să tragă pe dreapta încă de pe la ora 12. Numai ce le auzeai mamele strigând de la fereastră: Georgică, Vasilică sau Costică, hai la masă! Și masa aia se întindea până pe la orele 17, când îl vedeam din nou la față pe Georgică, Vasilică sau Costică având ochii cârpiți de somn și-o lene egală cu vârsta însumată a bunicilor lor.

Dar eu rămâneam pe metereze, fie vară, fie iarnă sau alt anotimp, să elucidez orice problemă specifică vârstei. Și, Doamne, că multe mai erau! În orice caz, rareori simțeam trecerea timpului, mai ales în intervalul 12-17, deoarece permanent mai era ceva de făcut pe lângă bloc sau pe lângă casă, în oraș sau la țară, prin parcuri sau tăpșanuri. Cert e că mă prindea ora 17 în plină acțiune, în timp ce pe Georgică, Vasilică sau Costică îl simțeam în jurul meu așa cum simți apa la mare, în vremea fluxului sau a refluxului.

Spre seară, mai mult viu decât mort, mai mult curios decât plictisit, mai mult flămând decât sătul, mai mult urzicat sau tăiat pe ambele picioare decât sănătos tun, ajungeam în sfârșit acasă. După cicăleala de rigoare de a mă spăla înainte de a mânca ceva, mă aruncam în pat cu o carte în mână și cu un lighean de morcovi, castraveți, gogoșari, mere sau altceva specific momentului din an și-mi continuam deplasarea neîntreruptă, de data aceasta pe coclaurile imaginate de diverși scriitori, ronțăitul mergând mână în mână cu aventurile personajelor cu care mă identificam până la nemurire.

Și prin urmare, dacă în toată copilăria mea revoluționară am dormit atât de puțin, ce m-ar putea face acum, în miezul vieții, să-mi schimb obiceiurile. Chiar acum, când e după-amiază, îmi trec prin cap zeci de lucruri pe care vreau să le fac acum sau mai poimarți, adică în niște ani de acum încolo. Dar timpul nu-mi dă pace și mă obligă să-mi fac de pe acum planurile. Simt atâta energie încât n-am timp să dorm când soarele e sus pe cer, deoarece, în atâta amar de ani, am învățat să-mi dorm nopțile și să-mi trăiesc zilele.

Jurnal de Merkel – prima zi după Brexit

merkel-europePerfizii de englezi au întinat nobilele idealuri ale comunismului, pardon, ale europenismului cu față umană! Tocmai când reușisem să încălecăm țărișoarele din estul Europei, englezii, acești insulari cu mentalitate de marinari eșuați, au dat un brânci ideii de Europa redivivus. E adevărat că ceea ce dorim noi nu corespunde cu ceea ce am trâmbițat peste tot, dar așa e în politică: scopul scuză mijloacele.

Numai un prost poate să creadă că am creat măreața idee de Uniune Europeană pentru ca toți săracii să sălășluiască în ea. Am făcut-o deoarece, după ce am pierdut toate coloniile – ale Franței, Angliei, Belgiei, Olandei, Spaniei, Portugaliei, Danemarcei și chiar ale măreței Germanii (Deutschland uber alles!)  – singura șansă să dominăm lumea este să transformăm Europa de Est în ceea ce știm noi mai bine, în colonie.

A fost suficient să le fluturăm polonezilor, ungurilor, cehilor, slovacilor, românilor, bulgarilor câteva miliarde de euro pe la nas, ca ei să ne dea moca resursele lor naturale, oamenii lor cei mai bine pregătiți și să le transformăm țările în propriile noastre piețe de desfacere. Tocmai când ne pregăteam să le înlocuim și popoarele cu altele mai ușor de controlat, de dominat și de prelucrat – recte, din vechile colonii africane și asiatice – s-a trezit Anglia că nu mai vrea în Uniunea Europeană. Teribilă lovitură!

E drept că n-am crezut că milionul de asiatici și africani pe care l-am adus în boșoroaga Europă, în 2015, va funcționa ca o viagra asupa conștiinței năpârlitelor popoare din răsăritul european. E drept că n-am luat în considerare că acolo conștiința națională e mai puternică decât oriunde în vechea Europă. N-am făcut asta pentru că n-am dat nici măcar o ceapă degerată pe așteptările lor. Am crezut că așa cum i-am sodomizat sute de ani, așa vom face și în continuare. Dar se pare că ne-am înșelat.

După ce perfizii englezi s-au insularizat, va trebui să găsim alte tehnici de marketing ca să le adormim acestor nespălați de est-europeni vigilența. Ei nu au înțeles că existența lor are un singur scop: să ne slujească pe noi. Dacă nici pe acești amărășteni nu-i încălecăm, va fi vai ș-amar de Franța și Germania! Aceste două mărețe țări vor deveni simple curve de centură, așa cum sunt Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria, România sau Bulgaria. Așa că, pe ei, pe ei, pe ei, pe mama lor, de est-europeni desculți și flămânzi!

P.S. Pentru necunoscători, Angela Merkel a fost membru de vază al Uniunii Tineretului Comunist Est-German (Republica Democrată Germană – stat comunist totalitar)

Acei oameni

d5Nu știu cum se face dar sunt un magnet pentru cei care-și doresc să reușească în viață. E adevărat că acești oameni mă disprețuiesc – chiar nu dau 2 parale pe mine – și cu toate acestea mă cultivă. Simplul fapt că sunt cunoscut ca un cal breaz, asta-i face să se gudure pe lângă mine ca să afle secretul. Nu există niciun secret. Nu am făcut nimic deosebit, ieșit din comun, ci am fost doar eu, într-un amestec mai mult mai puțin îngroșat de curiozitate. Căci curiozitatea e mama noastră cea adevărată, cea care ne face fără astâmpăr și de fiecare dată când înaintăm pe o cărare nouă – ce nu duce către poienița cu retribuție maximă – să ne minunăm de câte lucruri e în stare natura, natura umană.

Pur și simplu am morbul cărărilor bătute, al unanimităților excitate, al încrederii oarbe și al supunerii totale. Nici nu trebuie să fac nimic. E suficient ca lumea să o ia cea, ca eu să mă deplasez hăis și atunci când lume galopează hăis, eu să merg la trap cea. Nu am atracția uniformității și nici a modelelor consacrate pentru că știu că eu nu am calitățile celor care au reușit deja, ci cu totul altele. Și, prin urmare, dacă aș vrea să fac exact ca ei, nu-mi va ieși taman la fel, pentru că mie îmi lipsește ce au ei și asta pentru că suma experiențelor mele nu are cum să fie aceeași cu acestora sau a oricărui altuia, pentru că oamenii sunt diferiți, chiar dacă ar fi siamezi.

Prin urmare, când cineva mă cultivă, îmi cântă cântece de vulpe în speranța că am să scap brânza corbească din plisc, am să le comunic că eu nu scap nimic pentru că ceea ce dețin – laptele coagulat – nu se potrivește dietei lor. Căci asta e problema cu cei ce vor neapărat să ajungă și să se ajungă, nerăbdarea. Vor repede, ca și cum viața ar fi cuplată la un cuptor cu microunde: pui dorințele în cuptoraș și mintenaș te-nfrupți din pop cornii încă nedespănușați de pe știulete. Geaba alergi după succes! Succesul e o himeră, iar succesul adevărat e să-i vezi pe cei din jurul tău mai buni, mai drepți, mai liniștiți azi decât erau ieri și mâine mai bine decât azi. Dacă i-ai liniștit chiar și cu o câtime, poți să spui că ai avut succes. Restul e pierdere de timp.

Și chiar în condițiile în care pun garduri între mine și ei, îi privesc chiorâș și c(l)inic, ei tot vor să ajungă la mine. Pentru ei e ca o formă de umilință supremă, să intre în contact cu descreieratul, pentru ca apoi, când se-ndepărtează, să-l înjure copios. De fiecare dată mă port la fel: rece, distant, neîncrezător și cu gândul la Cel de Sus, gândindu-mă mereu de ce mă încearcă intersectându-mă cu asemenea eroi. Căci asta face, mă cumpănește, trecându-mi veșnic pe la nas tocmai arhetipul omului ce nu am fost, nu sunt și sper să nu apuc lucind să fiu. Și încă ceva: nici eu nu vă iubesc! Măcar suntem chit!

Și iar am să primesc sfaturi…

Sentimentul împlinirii

aantekeningenAlergăm mereu după recunoaștere… Chiar dacă o spunem sau nu, viața noastră gravitează în jurul altor persoane. Indiferent dacă avem puterea să recunoaștem importanța celorlalți în viața noastră, fiind ființe sociale, deci persoane, noi tânjim după împlinire. Și, cum la oameni împlinirea e legată de alți oameni, acest sentiment este mai plenar simțit în adunări publice.

Tocmai atunci, când se discută lucrurile mari, care nu vizează o persoană ci un grup bine structurat, tocmai atunci, pronunțarea numelui tău, în fața unui auditoriu numeros, marchează faptul că tu nu ești doar o virgulă în imensitatea vieții. Tocmai acest fapt îți dă sentimentul adânc al împlinirii, că nu ai făcut doar umbră urmelor tale de-o clipă pe fața pământului.

E deplin sentimentul să știi că deși nu reprezinți nimic în cartea celor preaputernici, tu ești un lider informal, un lider de opinie, un formator de opinie. Și acest sentiment te face să mustăcești satisfăcut că nimic nu rămâne fără plată, nici măcar faptul că ai rămas dincolo de piramidele scărilor ierarhice.

Cum niciun gest nu rămâne fără plată, îți dai seama că adevărata recunoaștere o primești atunci când tu ești pomenit în circumstanțe oficiale de oameni asupra cărora nu ai decât cel mult o înrâurire spirituală. Și această formă de răsplată îți da sentimentul împlinirii și confirmarea faptului că drumul tău nu e greșit, deși nu e presărat cu lauri, nici bătătorit deja de alții. Tot să ai motive să ți se citească în ochi bucuria. Și tu te mulțumești și mulțumești…