La spălătorie

Spalatorie autoDin când în când mașina trebuie dusă la spălat. În cazul în care se depune prea multă mizerie doar cu sapa mai ajungi la culoarea din fabrică. Așă că-mi iau inima-n dinți și poposesc la o spălătorie. Pentru mine e o corvoadă să ajung acolo. De obicei, e greu să scap fără 2 ore de amușinat printre zoaie de mașini și scursuri sociale, adică de la cei care le spală – tot ce are țara asta mai degradat fizic – până la pântecoșii cu tricouri polo – adică tot ce are țara asta mai degradat moral.

De data asta am noroc și prind un loc liber chiar din start. Cum nu am unde să mă-nvârt în timp ce angajații la negru năclăiesc mașina și întind cu o cârpă mizeria de pe exterior în interior și viceversa, stau prin preajmă ca un câine de pripas observând lumea din asemenea locuri mizere. Odată chiar mă gândeam să vin cu o carte, poate, poate timpul trece mai cu folos, dar nu am făcut-o, ca să nu-i pun la grea încercare pe regii inelați și înlănțuiți cu giuvaericale grele.

Nu știu cum se face, dar am prins în stânga și în dreapta mea, la cele vreo 6, hai să le zicem docuri, doar mașini de lux: Land Rover, Porsche Cayenne, Mercedes AMG, Audi A8 și un Wolkswagen Coupe. Ce mai la deal la vale, o menajerie de cai putere, iar toți jokey-ii niște golani de la drumul mare, toți respectând un fel de cod secret vestimentar. Cu niște blugi strânși pe picior și turul fluturând în vânt, cu tricourile polo având gulerul ridicat – probabil să nu-i ude spălătoresii – și pe mâini cu diverse tatuaje, ce coboară de las bicepși până spre ultima falangă.

Dau târcoale, mă-nvârt ca un leu în cușcă, privesc cum spălătoresii se mișcă la concurență cu melcii și-mi rod spiritual unghiile când văd câți microbi, bacterii și protozoare îmi sunt cărați pe volan, bord și parbriz de oriunde se poate, inclusiv de sub unghiile nesfârșite ale acestor golani de la capătul jetului de apă. Disperat mă-ntorc cu spatele, înghit în sec și asist la discuțiile zeiilor burduhănoși ai șoselelor. Ca orice deșeu uman care se respectă discuțiile se învârteau și la propriu și la figurat în jurul mașinilor din dotare, în tandem cu driverii ce-și lăudau accesoriile cu motor mai ceva ca pescarii plevușca.

Într-un final, când mașina strălucea și pe interior și pe exterior de la cârpele nemuritoare ale spălătoresilor, urc la bord și ies în trombă, ca și cum mașina pe care o conduc ar fi un Land Rover, un Porsche, un Audi sau un Wolkswagen. Gulerații de serviciu privesc o secundă ieșirea mea din decorul vieților lor și apoi își continuă veșnicele discuții despre automobilele lor sfârâitoare.

Voi fi obez

Tolsto

Băsescu, pe vremea când era ministrul de Transporturilor, spunea că iarna nu-i ca vara. Tot atunci a creat lozinca „Aici sunt banii dumneavoastră”. La cât plouă în iarna aceasta în curând voi putea spune „Aici sunt kilogramele mele”. Cele extra! Să mă explic. Ploaia asta, care cade aproape zilnic, îmi schimbă toate obiceiurile. Dacă în timpul săptămânii sarcinile de serviciu mă obligă să ies din casă, în week end situația se schimbă radical. Aproape că nu mai e sâmbătă sau duminică fără ploaie și cu asfalt uscat. Am ajuns să vânez un petic senin de cer ca să mă arunc pe ulițele orașului.

Ploaia asta malefică mă ține în casă așa cum soarele îi ține pe vampiri în copârșeie. Nu mai pot să fac deloc sau aproape deloc mișcare. Oricât de activ aș fi, deplasatul dintr-o cameră în alta nu are același efect ca târșâitul picioarelor pe trotuare sau pe…

Vezi articol original 361 de cuvinte mai mult

Despre PR

lucy_brown_pr_help_5c_cartoonEu înțeleg că PR-ul e important, eu înțeleg că avem nevoie de el, așa cum ai nevoie de vaselină la lanț. Eu înțeleg că trebuie să adopți o atitudine profesionistă în funcție de meserie, ca de exemplu: dacă ești cioclu, nu trebuie să fii văzut toată ziua cu zâmbetul pe buze, dacă ești avocat trebuie să mimezi empatia totală cu persoană apărată, ca și cum drama lui e și a ta, iar tu ești cărniță tăiată din acesta, dacă ești educatoare să iubești copiii că altfel fiecare zi îți va fi un calvar și asta nu va cadra cu imaginea pe care trebuie să și-o facă părinții despre tine.

Prin urmare, recunosc cu mâna pe inimă, constituție și chiar pe Biblie (deși ne îndreptăm spre o societate liber cugetătoare) că PR-ul e foarte important în acest moment al evoluției noastre ca indivizi comerciali și comercializați. Dar nu înțeleg să devii sclavul PR-ului, ca și cum piarismul ar deveni o filosofie materialist-dialectică, izvorâtă din necesitatea integrării omului modern cu meseria sa și implicit cu lumea.

Piarismul ăsta a creat o nouă categorie de oameni, categorie care miroase oportunități și-i tratează pe cei cu care interacționează în funcție de avantajele ce le pot obține de pe urma lor, după zicala: fă-te frate cu dracul, până treci puntea. Nu mai rămâne niciun strop de identitate, originalitate și sinceritate, deoarece tot ceea ce emani dincolo de porii pielii tale este ceea ce ar trebui să convingă până și un nătărău cu bani că tu ești marea lui șansă, că în tine acesta trebuie să-și investească și capitalul și încrederea.

Pur și simplu eu nu mă mai pot înțelege cu atâta curtoazie, bunăvoință și bucurie de circumstanță, ce se pot zări la persoane pe care nu le cunoști defel, dar care reacționează în fața ta de parcă ai fi unchiul pierdut la bătălia de la Stalingrad și redescoperit la coadă la Mega Image. Pur și simplu toată efuziunea asta de prietenie vulcanică îmi va provoca un infarct de milioane, pentru că nu mai rezist la atâta dragoste nedisimulată și la atâtea perechi de dinți care mi se înșiră în fața ochilor, de parcă aș fi ultimul stomatolog al Terrei. Piarismul ăsta total ce mă acoperă ca o melasă îmi provoacă și boli de piele, dar și o claustrofobie maximă. Nu mai pot de atâta atenție mascată. Vreau o clipă de ignorare din partea celor ce nu mă cunosc cu adevărat. Vreau să fiu un fir de praf în bătaia vântului. Cer prea mult sau trebuie să o iau iar și iar peste scăfârlie, până ce învăț și eu lecția piarismului și aceasta pentru simplul fapt că:
PR-ul e-n toate,
E-n cele ce sunt
Și-n cele ce mâine vor râde la soare.
E-n pruncul din leagăn
Și-n omul cărunt
E-n viața ce veșnic nu moare.

Living P.R.-o loca?

Beauty box

Tolsto

În filmul „Ce-și doresc femeile” Mel Gibson se supune unui adevărat supliciu pentru a intra în pielea femeilor. După mintea lui creață, pentru a înțelege ce e în mintea sexului frumos e suficient să faci ce fac ele. Nimic mai simplu! Dar oare merită? Să vedem ce avea minunatul actor în cutia cu produse de îngrijire și înfrumusețare feminină. Ceară epilatoare, o pereche de dresuri, un ruj, o cremă de față și, pare-mi-se, plasturi de ucis punctele negre. Ah, era să uit! Foehnul! Minunatul foehn de uscare a părului înmiresmat.

Și uite că se găsise un om dispus să treacă și el prin ce-a trecut actorul dar a spus pas din mai multe motive. Să le luăm pe rând. În primul rând el nu suportă ceara, nici cea debitată de albine și nici cea în sub formă de lumânări. În condițiile date ce-am mai putea zice despre ceara depilatoare? Nimic!…

Vezi articol original 393 de cuvinte mai mult

Piedone

sceriffo_extraterrestre_poco_extra_e_molto_terrestre_uno_1214597062_1979Era ca acum, adică început de vară, la sfârșitul clasei a 4 – a. Știu doar că învățătoarea ne-a oferit un final de an și de zi de sâmbătă la cinema, să vedem un film cu un polițist gras și cu barbă. Era o zi cu mult soare și foarte frumoasă. Oricum era o zi foarte frumoasă, chiar dacă ar fi plouat cu clăbuci, căci nu de multe ori într-un an începe vacanța mare.

Soarele strălucea, dar temperatura nu o știu deoarece la acea vârstă tare bine mai suportam canicula. Pur și simplu nu o simțeam. Încolonați doi câte doi am pornit pe strada din centru, străjuită de castani imenși, spre cinemascop, așa cum se numea cinematograful. Acolo, la intrare, tronau afișe mari cu filmul săptămânii și cu cel din săptămâna următoare, afișe făcute de mână de pictori destoinici de la RomâniaFilm. Pe vremea aceea filmele rulau de luni până duminică, așa că în acea sâmbătă, la matineul de la ora 11, nu prea se înghesuia multă lume. La cât de frumos și plăcut era afară, acum i-aș înțelege și eu.

Am intrat în sala mare, cu scaune acoperite cu catifea roșie, cu pereții placați cu lemn ce mascau din loc în loc difuzoarele mari ascunse în perete. Din boxe se auzeau melodiile la modă atunci, toate străine, pentru ca apoi, după un film documentar de completare, de la Sahia Film, să se aștearnă liniștea și întunericul premergător începutului de film. Cum până atunci nu văzusem decât la cinematograf imagini în mișcare în culori, am stat fascinat pe scaun ca să pot cuprinde ecranul panoramic, ce se întindea de la un perete la altul.

Filmul începe – Un Șerif extraterestru – cu un maldăr de bărbați bătuți bine, de parcă ar fi fost hoți de cai. Printre culorile atât de vii, dincolo de exactitatea celor HD, s-au zărit barba și burta bine conturate ale lui Piedone. Ochii mei destui de mari au acoperit tot ecranul încercând să savureze fiecare clipă din aventurile fără limite ale șerifului pus în slujba oamenilor. Nu pot să uit o scenă în care o familie formată din 4 persoane extragrase – 2 părinți și 2 copiii – aflată la ora mesei, fiecare trebuind să dea gata câte un hamburger făcut din câte o pâine de un kil, este întrebată de reporterii de la televiziunile de scandal, precum la noi, acum, după 30 de ani, Protv sau Antena 1, dacă ar da de mâncare extratereștilor. Întreaga familie, în cor, a răspuns, în timp ce devora hamburgerii din dotare, că nu.

Ceea ce rețin este că am plecat de film nu doar cu ochii mari, ci și cu un zâmbet lăbărțat și incontrolabil, cam ca a lui Ion Iliescu, dar în cazul meu pe bune, ce mi-au făcut nu doar acea zi, ci toată copilăria din când în când frumoasă. Piedone m-a cucerit de la acel film și, de fiecare dată când auzeam că rulează un nou film cu el, eram vârful de lance al celor ce luau cu asalt cinematograful. Acum, peste ani, când nu mai sunt mic decât în fapte, îmi aduc aminte cu drag de molcomul polițist italian. Pentru mine amintirea lui e cea mai vie dovadă că am încercat să fiu și eu bun. Dacă am reușit, vor vedea alții peste ani.

N-am luat bacul!

Tolsto

Visasem că nu luasem bacul. Asta e chiar culmea! Puteam și eu să visez că nu am luat în greutate, că nu sunt luat peste picior, că nu am fost luat la ochi de cine știe ce ciudos. Dar tocmai bacul? Asta chiar nu-mi convine absolut deloc. Să mai dau o dată bacul e ca și cum aș mai da o dată examenul auto. Chin absolut nu alta! Și eu nu doresc asta.

Oricum, mă trezisem lac de sudoare. Mă uit la termometru. Arăta 28 de grade. Răsuflu ușurat! Nu am nicio problemă cu glandele și nici visul nu m-a extenuat prin somn. Încep să mă gândesc ce semnificație să aibă visul. Merg repede la ușă să văd dacă nu am uitat cheile în broasca exterioară. Brr! Dar frig mai e pe casa scării! Să fi picat la vreun interviu? Păi tocmai am refuzat câteva propuneri venite pe diferite canale…

Vezi articol original 191 de cuvinte mai mult

Fericirea de a fi premier al României capitaliste

N-am înţeles niciodatã şi probabil cã nu voi înţelege vreodatã de ce Iohannis a avut nevoie de un guvern personal cu un an înainte de alegeri, în condițiile în care guvernul Ponta mergea direct spre groapă. Eu nu înţeleg de ce nu a fost pãstrat Ponta ca cea mai bunã mostrã de cum nu trebuie sã guvernezi o ţarã şi prin urmare ca cea mai bunã formã de decontare, la urne, a tuturor prostiilor pe care le-a fãcut PSD-ul la putere.

Într-o țară normală performanța se măsoară în longevitatea premierilor. Și asta de la 2 mandate în sus, adică minim 8 ani. Numai noi ne încăpățânăm să-i schimbăm ca pe șosete, ca să putem explica lipsa de rezultate prin mediocritatea ultimului premier schimbat. Păi dacă e așa, mulți impostori ne-au condus în ultimii 26 de ani. Deci, cum rezolvăm o criză? Schimbăm premierul, bineînțeles.

Și cu toate acestea eu  mă încăpățânez să nu înțeleg de ce a fost schimbat Ponta. Oare se urmãrea sã se evite totala compromitere a acestuia? Oare, la Cotroceni, nu a fost nimeni suficient de lucid sã înţeleagã cã un an în umbrã îi va face bine PSD-ului? Pur şi simplu numeroasele gafe fãcute de guvernul Cioloş, gafe intens mediatizate de televiziunile de propagandã Antena 3 si România TV au fost manã cereascã pentru unul dintre numeroasele partide de mafioţi de la noi şi anume acelaşi PSD.

Prin gafa monumentalã de a provoca demisia lui Ponta, Iohannis i-a facut acestuia – implicit PSD-ului – un mare bine. Se poate spune cã roata s-a întors şi aşa cum Iohannis a ajuns preşedinte datoritã greşelilor patologice de comunicare ale lui Ponta, tot aşa PSD-ul va lua în toamnă puterea fãrã sã facã nimic. Nici nu trebuie. PSD-ul poate mânca liniștit popcorn în fața televizorului, pentru că guvernul de super profesionişti al lui Cioloș își face singur seppuku, în timp ce Iohannis își ține respirația de vreo 2 ani, în speranța că va intra în Cartea Recordurilor ca primul președinte care nimic n-a respirat, dar gura îi pute.

Chiar nimeni sã nu-şi fi dat seama – şi tot la Cotroceni şi tot acum un an – cã 12 luni sunt insuficiente ca un guvern sã performeze, deoarece, într-o ţară de dimensiunile României, inerția e mare și, prin urmare, viteza de propagare şi implementare a deciziilor e foarte mică? Şi asta nu pentru că ar exista rău-voitori, ci pentru că marile lucruri se fac în unităţi mari de timp, de unde concluzia că în 12 luni nu se pot vedea rezultate pozitive palpabile.

În plus, poate, poate aş fi crezut în Cioloş, în ciuda mandatului de 12 luni, dacă acesta nu ar fi fost consilierul lui Juncker, adică al uneltei luxemburgheze cu care germanii vor să stăpânească Europa. Cu Iohannis în fruntea ţării am senzaţia că ne scufundăm în istorie: nemţii sunt noii otomani, iar Cioloş, fanariotul lor. Dacă ne mai prăbuşim niţel în istorie poate dăm cel puțin peste Brâncoveanu… Poporul care nu-şi cunoaşte trecutul merită să-l retrăiască.